La Apostolul din Duminica a 5-a după Paști (a samaritencei)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
19. Cei ce se împrăștiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ștefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia, și propovăduiau Cuvântul numai iudeilor.
20. Totuși, printre ei au fost câțiva oameni din Cipru și din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit și grecilor, și le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.
21. Mâna Domnului era cu ei, și un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul.
22. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, și au trimis pe Barnaba până la Antiohia.
23. Când a ajuns el, și a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat, și i-a îndemnat pe toți să rămână cu inima hotărâtă alipiți de Domnul.
24. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință. Și destul de mult norod s-a adăugat la Domnul.
25. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul;
26. și, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările Bisericii, și au învățat pe mulți oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia.
27. În vremea aceea, s-au coborât niște proroci din Ierusalim la Antiohia.
28. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat și a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Și a și fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.
29. Ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui, un ajutor fraților, care locuiau în Iudeea,
30. ceea ce au și făcut, și au trimis acest ajutor la prezbiteri prin mâna lui Barnaba și a lui Saul.
19 - Cei care se împrăștiaseră
Când focul Duhului Sfânt este mare și puternic, vântul ceresc care vine la timp, cât de bine-i face că îl împrăștie cât mai grabnic și cât mai departe. Iată ce mare vâlvătaie se aprinde oriunde ajung aceste scântei și cum iau foc atâtea suflete, atâtea case, atâtea cetăți, ducând lumina, căldura și puterea lui Hristos pretutindeni, arzând putregaiurile, alungând întunericul și aducând primăvara cea nouă și cerească a unei vieți de dimensiuni cerești și veșnice.
Viața plină de Duhul Sfânt este o viață puternică, lucrătoare și rodnică. Sufletul în care se pogoară și rămâne lumina și puterea Duhului Sfânt, acela nu poate sta nici în tăcere și nici în nelucrare. El trebuie să meargă, el trebuie să spună, el trebuie să lucreze neîncetat, oriunde este și oriunde ajunge, ceva bun pentru Dumnezeu și pentru semenii săi.
Pentru Biserica cea vie a lui Hristos, vremile de pace sunt niște vremi de largă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, vremi în care numărul ucenicilor crește, sămânța Cuvântului se răspândește cu prisosință, iar viața duhovnicească se organizează, își face făgaș mai adânc și mai frumos. Se face pescuirea în larg.
Dar aceste vremi cuprind totuși în ele și o primejdie: primejdia lenevirii duhovnicești și a pătrunderii duhului lumesc.
Când această primejdie amenință Biserica și adunarea Domnului, atunci vine focul ceresc și vântul aspru al Duhului, care curăță și care răspândește.
Iată, peste adunarea Domnului Isus din Ierusalim, îndată ce a început să bată vântul prigoanei, ce minunat sar în toate părțile sfintele scântei, ducând sămânța focului ceresc pretutindeni!...
Cel dintâi rod al acestei prigoniri a fost saltul făcut de lucrarea Evangheliei la păgâni și întemeierea primei mari biserici creștine din afara Ierusalimului, între păgânii dintre neamuri, la Antiohia Siriei.
Până atunci, Cuvântul Evangheliei se propovăduise numai evreilor. Acum sosise vremea ca toate neamurile să audă vestea cea dulce și scumpă că Hristos Și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru toată lumea, pentru ca oricine va crede în El să aibă viață veșnică.
După uciderea Sfântului Ștefan, toți credincioșii, în afară de apostoli, s-au împrăștiat prin toate părțile Iudeii și a Samariei, ajungând unii până în Fenicia și chiar până în Cipru, iar alții, în Antiohia Siriei, predicând Evanghelia numai evreilor împrăștiați prin acele părți.
Poate că legătura frățească între mulți dintre aceștia să se fi făcut chiar în Ziua Pogorârii Sfântului Duh, când se aflau în Ierusalim iudei și prozeliți din toate neamurile care sunt sub cer - cum spune Cuvântul Sfânt (Fap. Ap. 2, 5).
Atunci mulți dintre cei care s-au predat Domnului și au primit botezul lui Hristos, trebuie să se fi cunoscut între ei și să fi legat strânse legături frățești.
Acum când peste Ierusalim venise vântul prigonirii, cei care aveau frați scumpi prin alte părți, aceștia îi vor fi chemat, și ei vor fi mers la dânșii, cum se întâmplă de obicei și azi. Mai ales că acei din afara Ierusalimului, fiind noi și fără experiență, vor fi stăruit mult de frații mai crescuți duhovnicește de către apostoli pentru lucrarea de adâncire și de lărgire a Evangheliei acolo, prin cetățile lor.
Așa lucrează Dumnezeu și așa roade face El să iese din orice încercare ce vine prin făgăduința Lui asupra Lucrării Sale.
La început, părea că prigoana abătută asupra bisericii de către Satana, prin uneltele lui, va zădărnici Lucrarea Domnului și va nimici pe mărturisitorii Lui.
Dar iată, dimpotrivă, tocmai această uneltire a diavolului o face Dumnezeu să lucreze spre împlinirea scopului Său mântuitor și să se înmulțească vestitorii Lui.
Scumpii mei frați, binecuvântați pe Domnul în orice vreme și nu vă spăimântați niciodată de nici o amenințare a vrăjmașilor voștri. Dacă voi sunteți niște flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăștie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuți sau printre necunoscuți. Aceasta nu va face decât ca voi să fiți folosiți de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru Isus și pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce și lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.
Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmașii care v-au împrăștiat se vor risipi, dar rodul pe care l-ați strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-ați pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce v-ați câștigat la Dumnezeu, vă va rămâne o bogăție veșnică.
20 - Câțiva... care au venit în Antiohia
Pe unele semințe le seamănă omul cu mâna lui, unde vrea și unde știe el - și ele răsar acolo.
Pe alte semințe le duc păsările și le seamănă unde cad. Iar ele poate răsar acolo, poate nu.
Dar sunt unele semințe pe care le seamănă numai vântul și le duce acolo unde nici omul și nici pasărea nu le pot sau nu le știu semăna, - și ele răsar acolo unde nici n-ai fi crezut că pot răsări - dar unde era cel mai necesar.
Numai vântul ceresc a dus sămânța Cuvântului ceresc tocmai în Antiohia, în acest pământ ce s-a dovedit atât de primitor și de bun... și din care au ieșit curând niște roade atât de frumoase.
Antiohia era atunci capitala provinciei romane Siria, și era așezată într-o câmpie roditoare, pe malul unui râu numit Oronte... Era al 3-lea oraș ca mărime din Imperiul Roman. Numai Roma și Alexandria erau mai mari și mai însemnate ca Antiohia.
În acest oraș, se întemeiază o a doua mare biserică creștină după cea din Ierusalim, dar într-o lume nouă, într-un nou fel și cu o nouă chemare, nespus mai largă și mai cuprinzătoare decât se cunoscuse până atunci.
În Antiohia, pentru prima dată s-a propovăduit Cuvântul lui Hristos nu numai evreilor, ci și neamurilor.
Cu Antiohia, solia Evangheliei pornea și spre păgâni.
Antiohia era poarta de aur prin care intra în lumea cea largă și întunecată de păgânism, dulcea lumină a lui Hristos, strălucita solie a harului, Dumnezeiasca dragoste mântuitoare a întregii lumi.
Încă o dată: numai vântul ceresc al Duhului Sfânt a putut duce sămânța aceasta ca să răsară acolo unde numai Singur Dumnezeu știa cât de mare va fi rostul ei acolo, cât de binecuvântat va fi rodul pe care îl va aduce și peste câtă întindere de pământuri și de veacuri se va împrăștia lumina Lui de aici.
De aici, din Antiohia, a pornit cu adevărat Sfântul Pavel;
și de aici, Sf. Ioan Gură de Aur.
Și în Antiohia li s-a dat ucenicilor Domnului, prima dată numele de creștini, adică urmași ai lui Hristos. Din pricină că viața lor, mai mult ca a tuturor celorlalți, era asemănătoare cu viața lui Hristos.
Binecuvântată să fie în veci adunarea lui Dumnezeu care seamănă cel mai mult cu Hristos, adunarea din care ies astfel de luceferi strălucitori.
Și binecuvântat să fie Marele nostru Soare Hristos, care le-a dat acestora Lumina Sa într-o unică și nemuritoare frumusețe.
Să nu uităm niciodată că ramurile mari apar, în mod obișnuit, din rădăcinile mari, și oamenii aleși se nasc din caracterele alese ale unor înaintași sfinți.
Sfântul Pavel spune că el slujea lui Dumnezeu din strămoșii săi (2 Timotei 1, 3). O vână de apă sănătoasă venea din adâncimile înaintașilor săi - și el a fost izvorul de la suprafață, care după ce l-a desfundat Duhul Sfânt și l-a curățat de vechiul noroi și mâl, iată ce râuri binecuvântate s-au revărsat din Hristos prin el, până astăzi, peste lumea întreagă.
Oriunde apare un om mare, această apariție nu este întâmplătoare. O rădăcină adâncă l-a născut. Un șir de strămoși cinstiți, credincioși, vrednici l-a adus la lumină și în el se arată numai virtuțile lor rămase, necunoscute până la el.
Toți acești oameni mari au spus aceasta ei înșiși.
Ce frumos vorbește istoria și gura lor despre părinții, moșii și strămoșii din care au apărut ei!
Ce credincioși trebuie să fi fost înaintașii Sfântului Pavel, dacă el spune despre ei așa de frumos, când zice: Mulțumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moși strămoși... (2 Timotei 1, 3).
Ce frumoasă trebuie să fi fost viața lui Lois, bunica lui Timotei, și a lui Eunice, mama lui!
Ce frumoasă trebuie să fi fost inima mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, Antuza, și a mai multor mame până la ea!
Sau a mamei Fericitului Augustin,
sau a mamei neuitatului părinte Iosif.
Binecuvântat să fie Ierusalimul, binecuvântată să fie Antiohia, binecuvântate să fie toate adunările Domnului, mamele care au dat și dau lui Hristos fii așa de sfinți!
Lucrarea Domnului în care ne-am născut este mama noastră duhovnicească. Ea este familia noastră din care ne tragem, rădăcina noastră binecuvântată din care iese seva ce ne alimentează ființa noastră, darurile noastre, florile și roadele noastre duhovnicești.
Fericit este acela care recunoaște acest adevăr și nu se rupe niciodată de el, ci simte în tot ce realizează el, marea parte a înaintașilor familiei din care s-a născut. Recunoașterea aceasta nu numai că îl va face recunoscător față de toți acei care au murit, pentru ca el să trăiască, și s-au ascuns, pentru ca el să se arate și s-au smerit pentru ca el să se înalțe, ci îl va face și statornic și îndatorat până la moarte față de aceste valori, fără de care el n-ar fi nimic.
Dar osândit va fi veșnic îngâmfatul nerecunoscător care urcându-se pe scara înaintașilor săi până în vârf, odată ajuns acolo, disprețuiește treptele pe care s-a suit, sfidează pe înaintașii prin care a ajuns și uită pe binefăcătorii care l-au hrănit și l-au ajutat să ajungă unde i se pare că stă.
Vântul nimicirii îl va zbura - și să-l zboare!
Focul rușinii îl va arde - și să-l ardă!
Întunericul uitării îl va înghiți - și să-l înghită!
Să nu mai fie și să nu se mai nască ei în veci, nicăieri! Că au fost și sunt încă prea mulți. Amin și amin!
21 - Au crezut și s-au întors
Propovăduirea Evangheliei printre oameni are totdeauna acest unic și dublu scop: să-i facă să creadă în Hristos și să-i facă să se întoarcă la El.
Întoarcerea la Hristos iarăși cuprinde două părți: rămânerea și rodirea în El.
Numai credința nu-i de-ajuns. A crede Cuvântul Domnului este numai începutul mântuirii sufletești... Continuarea ei este întoarcerea la Hristos, apoi numai sfârșitul ei este răsplătirea cerească.
Numai semănatul frumos încă nu înseamnă nimic. Dacă totul nu se continuă prin îngrijire și nu ajunge la cules, semănatul este în zadar.
Plantarea unui altoi, desigur este mare lucru, fiindcă orice altoi plantat este începutul unui rod, nădejdea unei bucurii, promisiunea unui cules.
Dar dacă acest altoi nu este îngrijit cu stăruință, ocrotit cu dragoste, apoi adăpat și hrănit la vreme, ce folos? Lăstarii vechi îl vor năpădi, vânturile sau animalele îl vor rupe, seceta îl va usca.
Când Mâna Domnului este cu propovăduitorii Domnului, atunci mulțumea sufletelor care aude cuvântul lor, nu numai că ar crede vestirea lor, dar se va și întoarce la Dumnezeu. Sufletele se întorc până la Dumnezeu și nu numai până la masa vorbitorului.
Sau nu numai până la seara legământului, sau nu numai până la ieșirea din adunare, ci se întorc la El până la moarte.
Când Duhul Sfânt aduce sufletele, ele așa vin. Și așa rămân. Și așa sfârșesc.
Dar când Mâna Domnului nu este cu cel care predică, atunci Cuvântul nu dă credință, nici Duhul nu dă întoarcere sufletelor, care uscate au intrat, uscate ies. Vechi au venit, vechi se întorc. Moarte au fost, moarte rămân.
Sau dacă la multele și penibilele stăruințe: Predați-vă și iar predați-vă! - repede, de nerușinarea îngâmfatului sau neputinciosului vorbăreț, se vor stoarce câteva aranjate promisiuni, acestea sunt numai flori fără rod, spuză fără scântei, teatru pentru distrarea lui Satana, care singurul va trage folos din această batjocorire a Evangheliei și degradare a Lucrării lui Hristos.
Blestemați vor fi asemenea lucrători.
Nimicirea va mânca aceste lucrări.
Și gheena veșnică îl va chinui pe cel care le răspândește.
Pentru că niciodată răii din afară n-au putut face atâta prăpăd în Lucrarea lui Dumnezeu, cât au făcut răii dinăuntrul ei.
Dragă frate lucrător al Domnului și vestitor al Cuvântului Sfânt, oare ți-ai cercetat tu vreodată lucrarea ta în lumina acestor cutremurătoare condiții ale Cuvântului Sfânt? Și în frica acestor grozave urmări?
Care este rodul alergărilor tale de ani și ani?
Sufletele care te aud predicând oare ajung ele cu adevărat să creadă din inimă în El prin cuvântul tău, - sau nu?
Iar dacă ele cred, se întorc oare cu adevărat până la Dumnezeu, spre a-I sluji cu frică de El, cu credință și cu evlavie, până la moarte, - sau nu?
Se întorc oare oamenii la Dumnezeu și se predau sufletele în slujba Domnului atrase dinăuntru de Duhul Domnului, sau împinse de țipătoarele tale chemări?
Ești tu mânat în clipa chemării de dragostea Domnului, sau numai de ambițiile mândriei tale de a te lăuda că la chemarea ta au venit?
Dacă chemarea Duhului și nu chemarea ta i-a adus, atunci smerenia ta va fi binecuvântată și sufletele vor rămâne, aducând rod sfânt.
Dacă la chemările tale și nu la ale Duhului au venit, atunci mândria ta va fi pedepsită, iar cei veniți se vor spulbera, făcând numai rușine Numelui și Evangheliei lui Hristos.
22 - Urechile Bisericii din Ierusalim
Mădularele din capul Lucrării Domnului sunt cele care conduc Lucrarea și o hrănesc. Dacă aceste mădulare sunt sănătoase și își fac datoria în adunările Domnului, atunci tot Trupul Său, toată Biserica va fi vie, sănătoasă, lucrătoare și rodnică.
Dar dacă ochii bisericii vor fi plini de bârne și de gunoaie... dacă urechile ei vor fi astupate de murdăria păcatului sau asurzite de țipetele lumești... dacă limba va fi otrăvită și hrana gurii stricată, dacă mirosul i se va pierde și gustul i se va strica - atunci ce va deveni această biserică, decât o rușine și această adunare, decât un cadavru urât mirositor?
Ce minunați sunt ochii bisericii, frații lucrători curați, sfinți, limpezi și luminoși! Cum văd ei totul, cum înțeleg totul, cum cunosc totul! Ei feresc astfel pe toți ceilalți frați și surori de tot ce ar fi cădere, vătămare sau rușine pentru adunarea Domnului și îi călăuzesc spre tot ce e frumos, curat și fericit.
Ce minunate sunt urechile bisericii, ce aud îndată orice chemare după ajutor, orice suspin după mângâiere, orice îndemn spre cercetare și călăuzire!
Ce minunate sunt buzele bisericii și limba ei, ce vestesc laudele Duhului, înștiințările Cuvântului și dragostea Tatălui ceresc!
Când aceste mădulare din fruntea adunării sunt sănătoase, cât de plin de lumină, de limpezime și de putere este tot trupul frățietății duhovnicești!
Dumnezeu să-i binecuvânteze, iar adunarea să-i prețuiască mult pe lucrătorii cei buni. Căci după cum pe o soție bună nu știe s-o prețuiască decât cel care are una rea, tot așa nici pe lucrătorii cei buni nu-i știe prețui decât adunarea cea care are niște lucrători răi.
Prețuiți mult în Domnul pe frații cei buni - spune Cuvântul Domnului - din pricina lucrării lor!
Unui pictor vestit i s-a cerut odată să lucreze un tablou deosebit pentru un om bogat. El a cerut pentru acest tablou un preț foarte mare.
Cel care comandase tabloul s-a învoit cu prețul și a întrebat când să vină după tablou.
- Peste trei zile!
- Peste trei zile? - gândi în sine, cu nemulțumire omul. Păi atunci de ce mi-a cerut o sumă atât de mare?
Peste trei zile, când omul merse și află tabloul lucrat gata și așa de frumos cum și-l dorise el, nu se stăpâni și totuși zise pictorului:
- Dv. mi-ați cerut atât de mulți bani pentru un tablou pe care l-ați lucrat totuși numai în trei zile.
- E adevărat că e mult, dar gândește-te că până când am ajuns eu să pot face un astfel de tablou în trei zile, a trebuit să fac douăzeci de ani de școală și treizeci de ani de experiență!
De aceea trebuie să prețuim foarte mult pe cei care împlinesc frumos lucrul lui Dumnezeu, fiindcă astfel de oameni n-au fost niciodată mulți în slujba Evangheliei. Și ei n-au ajuns ușor la aceasta, nici nu s-au păstrat mulți așa.
23 - Cu o inimă hotărâtă
Barnaba i-a îndemnat să rămână cu o inimă hotărâtă alipiți de Domnul.
Orice alipire ce nu este făcută cu o inimă hotărâtă poate fi numai pe un sfert... sau pe jumătate, sau pe trei sferturi - dar nu este total predată lui Dumnezeu.
O astfel de inimă poate să stea cu Domnul o zi, poate o lună, poate un an, sau poate zece ani chiar. Dar nu va sta niciodată până la moarte, până la capăt, până pe totdeauna.
O astfel de alipire o poate rupe orice vântișor, o poate arde orice dogoare și o pot îneca orice spini.
Dar când inima se alipește de Domnul total și rămâne alipită hotărât de El, atunci totul e altfel; Atunci furtunile o adâncesc, flăcările o curăță, timpul o înnobilează, experiențele o înțelepțesc și Hristos Și-o însușește ca pe o comoară.
În orice alipire din viață se cere neapărat să ai o inimă hotărâtă. Fără o inimă hotărâtă, nimeni nu ar trebui să se lipească de nici o ființă cu care vrea să se unească.
Până n-ai o inimă hotărâtă, nu-ți alege soția ta, sau pe soțul tău cu care va trebui să trăiești până la moartea ta sau până la a ei. Dar când ți-ai ales-o, când ți l-ai ales, rămâi lângă ea, rămâi lângă el, până la moarte, așa cum ți-a dăruit-o sau cum ți l-a dăruit Dumnezeu.
Când îți alegi un prieten, când îți alegi o meserie, când îți alegi o casă, alege cu o inimă hotărâtă ce dorești. Și păstrează apoi cu o inimă hotărâtă ce ai ales.
Un om nehotărât niciodată nu va alege ceva care să-l mulțumească. Și niciodată nu va păstra ceea ce a ales.
Un astfel de om va fi și el nenorocit și îi va face nenorociți și pe toți cei care vor fi cu el.
Dar când îți alegi o credință, o adunare, o cale duhovnicească, să ai inima cea mai hotărâtă în această alegere. Este de mai mare nevoie decât în oricare alte alegeri unice în viața ta.
Pentru că aceasta este mai sfântă ca o căsătorie, mai de preț ca o meserie, mai mult ca o prietenie sau o locuință trupească. Este un legământ veșnic cu Adevărul, cu Dragostea, cu Dumnezeu.
Înainte de alegerea oricărui lucru de care îți alipești inima și de care trebuie apoi să rămâi alipit pentru totdeauna, se cere să stărui mult după lumina și călăuzirea Duhului Sfânt, pentru ca să fii ajutat și călăuzit ca să alegi bine și nu rău. Fiindcă de alegerea pe care o faci atunci poate depinde atât fericirea, cât și nefericirea ta veșnică.
Pe acela care I se roagă fierbinte, Dumnezeu îl călăuzește bine totdeauna. Și cel călăuzit de El nu se înșală niciodată, nici nu se răzgândește, nici nu se desparte.
Acela cercetează bine înainte de a se preda Domnului și înainte de a se alipi de o adunare, de o învățătură, de o cale - dacă este într-adevăr cea bună, sau nu.
Acela, cercetând se roagă cu credință și cu teamă lui Dumnezeu să-l călăuzească luminos în această alegere.
Acela cercetează nu numai vorbele adesea lăudăroase ale celor care împărtășesc învățătura de care vrea să se alipească, pentru a vedea în viața lor dacă sunt sau nu roadele Duhului Sfânt; dacă ei au sau nu faptele milosteniei, curăția vieții, trăirea Cuvântului Sfânt.
Căci dacă aceste dovezi ale vieții ei nu le au nici unii, atunci ce folos de predicile lăudăroase și mari?
Dar dacă ai găsit adunarea dragostei, învățătura Adevărului și Lucrarea Duhului Sfânt, atunci suflete drag, alipește-te cu toată încrederea ta și le rămâi alipit pe totdeauna, cu o inimă hotărâtă în Hristos.
Nu-ți mai dezlipi inima de Domnul niciodată.
Nu-ți mai dezlipi umblarea ta de frații tăi niciodată.
Nu-ți mai dezlipi dragostea ta de Lucrarea aceasta niciodată.
Trăiește în ele frumos, curat, credincios și smerit.
Umblă în ele mărturisind, rugându-te, lucrând și făcând binele.
Și sfârșește-ți viața în ele - ca un pom bun, cu roade dulci, în orice vreme, ca un slujitor vrednic, găsit treaz la orice strajă a nopții, ca un ostaș viteaz, apărând frumos postul încredințat ție și împlinindu-ți cu dăruire totală misiunea pentru care ai fost ales.
Atunci lauda ta va fi mare pentru Hristos înaintea oamenilor. Iar lauda Lui pentru tine va fi mare înaintea Tatălui ceresc și a îngerilor Lui (Luca 12, 8).
24 - Căci Barnaba era un om bun
Iată cel dintâi lucru ce se cere neapărat să-l aibă un om al lui Dumnezeu: bunătatea.
Nici un lucru nu poate fi mai frumos și mai de preț la un om credincios decât a fi bun. Bunătatea nu poate fi înlocuită cu nimic în viața unui om duhovnicesc. Nici predicile lui, nici învățătura lui, nici talentele lui, nici diplomele lui, nici eleganța lui, nici cântările lui nu-i pot înlocui bunătatea inimii, când n-o are.
Bunătate adevărată le cuprinde în ea pe toate celelalte virtuți creștine. Dragostea, mila, smerenia, dărnicia, evlavia, înțelepciunea, blândețea, înfrânarea - și toate celelalte - sunt cuprinse în bunătate și ele toate lucrează prin ea.
Nimic nu-l arată pe om că are aceste virtuți în el, ca bunătatea inimii lui, în orice fel, în orice loc și în orice vreme, față de orice semen, față de orice lucru, față de orice făptură.
Cum știm să predicăm nu ne pot auzi toți.
Cum știm să scriem nu ne pot citi toți.
Cum știm să cântăm nu pot afla toți.
Cât suntem de deștepți nu ne pot cunoaște toți și la puțini le pasă de aceste calități ale noastre.
Dar cum suntem de buni, asta o văd toți, o aud toți, o cunosc toți.
Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune: Bunătatea voastră să fie cunoscută de toți oamenii; Domnul este aproape.
Prima condiție pusă pentru alegerea celor șapte diaconi - slujitori ai primei biserici creștine - era ca și ei să fie buni, adică vorbiți de bine de tot norodul. Și dacă au fost aleși cei care erau așa, iată ce mare har a revărsat Domnul pe urma lucrului lor!
Prima datorie a unui slujitor al bisericii este și azi, ca el să fie ales tot după acest criteriu sfânt: după bunătatea lui.
Prima calitate a unui misionar, trimis să ajute o biserică nouă, o adunare începătoare, o frățietate tânără, este cea pe care a avut-o binecuvântatul frate Barnaba: bunătatea.
Fiți binecuvântați voi Apostoli Sfinți, care ați fost călăuziți de Duhul Sfânt în tot ce ați făcut; voi care ați ascultat de Duhul Sfânt în orice privință! Voi ați știut de ce trimiși are nevoie și ați ales pe fratele Barnaba, care era un om bun. Căci de nimeni nu-i mai multă nevoie nicăieri pe lume decât de Barnaba, de omul bun...
Barnaba era un evreu care vorbea grecește, de neam din Cipru. Numele lui înseamnă fiul mângâierii și el a fost trimis aici, între cei care trăiau ca străini, care erau prigoniți și care erau începători, să-i învețe mai bine calea credinței, să-i întărească în hotărârea lor, să-i mângâie în încercări și să-i ajute să fie mai hotărât alipiți de Domnul.
Nimeni pe lumea aceasta nu putea face acest lucru mai bine ca Barnaba, ca fiul mângâierii, care fiind el însuși mângâiat de Domnul, putea acum să mângâie și pe alții (2 Cor. 1, 4).
Barnaba înseamnă fiul mângâierii, fiul profeției, fiul îndemnării îmbucurătoare.
Ce mică deosebire de nume este între Barnaba și Baraba! Dar ce uriașă deosebire de purtare!
În Lucrarea lui Dumnezeu umblă mulți trimiși, și prin adunările frățești vin mulți oameni. Dar puțini sunt Barnabe și mulți Barabe.
Pe unii îi trimit frații din Ierusalim, pe alții în trimit vrăjmașii. Pe unii îi trimite Duhul Sfânt, pe alții îi trimite duhul diavolului.
Unii sunt Barnabe, fii ai mângâierii, ai unității, ai zidirii, ai armoniei printre frați.
Alții sunt Barabe, fii ai dezbinării, ai clevetirii, ai tulburării, ai zavistiei.
Câtă grijă trebuie să aibă orice Antiohie duhovnicească, orice adunare de frați, spre a cerceta bine pe cel care vine din altă parte în mijlocul lor! Vine acesta de la frații lor din Ierusalim, sau vine de la vrăjmașii Domnului? Este acesta un Barnabă, sau este un Barabă? Este el un om bun, sau unul rău?
Și numai după ce a fost găsit bun, să fie primit.
Dacă este cunoscut că nu vine trimis de frați, ci împotriva lor, nici să nu fie primit în casă (2 Ioan 10). Ci să fie întors înapoi chiar din poarta casei.
Fericiți cine ascultă aceasta poruncă a Domnului!
Vai de cei care nu ascultă! Acei neascultători vor fi pedepsiți de Dumnezeu chiar cu astfel de Barabe, care învățându-i rău, să-i ducă după ei la pierzare, ca osândă și blestem, fiindcă nu au vrut să asculte la timp înștiințarea (2 Tes. 2, 11-12).
O, ce grozavă pedeapsă are neascultarea!
Fraților, vă rugăm în numele mântuirii voastre, treziți-vă, până nu va fi prea târziu!
25 - Barnaba s-a dus să caute pe Saul
Toate lucrurile pe care le-a făcut omul cel bun - fiul mângâierii, Barnaba - toate au fost mari, frumoase și bune. Dar când s-a dus la Tars, să-l caute pe Saul, a făcut cel mai mare, cel mai frumos și cel mai bun lucru dintre toate ale vieții lui.
El a făcut cum făcuse la vremea lui, Andrei, fratele lui Petru: l-a chemat și l-a adus pe fratele său la Isus.
Și Barnaba a fost un mare slujitor al Domnului.
Și el a făcut o înaltă și sfântă lucrare de chemare și hotărâre pentru Domnul printre frați și printre străini...
Dar el a simțit că Pavel e cu totul altceva. Că el e unic. Că puterea lui de muncă, dragostea lui de Hristos, râvna și pregătirea lui, inima și mintea lui sunt în stare să facă mai mult ca fiecare dintre ei și mai frumos decât toți, slujba cea sfântă a lui Hristos.
Același lucru îl simțise, la vremea lui, și Andrei, fratele lui Petru.
Și nu s-a înșelat nici unul, pentru că amândoi au lucrat mânați de Duhul Sfânt.
Iar când cei chemați de ei le-au luat-o dintr-o dată înainte, ei - aleșii Domnului - nici Andrei și nici Barnaba, nu s-au supărat și nu au devenit geloși sau invidioși pe frații lor mai tineri și mai înzestrați. I-au însoțit cu dragoste și au acceptat locul al doilea, în urma lor, fericiți că ei au putut fi o pârghie de sprijin, pentru ca alții, cu o mai aleasă chemare la Domnul, să poată să se ridice până la locul rânduit lor.
Saul stătea retras în Tarsul său natal, poate pentru pocăință, meditație și rugăciune. Dar poate și din pricină că nu prea era primit cu bucurie nicăieri printre frați, fiindcă nu i se putuseră nici uita și nici ierta pe deplin toate relele făcute, până nu demult, Lucrării lui Dumnezeu. Mulți dintre frații din Ierusalim nu vor fi uitat niciodată ceea ce le făcuse, târându-i pe la judecăți, băgându-i în închisori sau bătându-i și chinuindu-i.
Unii se vor fi ferit cu toată frica de el, temându-se că este un prefăcut și că oricând le poate face iarăși rău.
Numai Barnaba, omul cel bun, fiul mângâierii, l-a căutat cu dragoste și i-a arătat prețuire și încredere. Aceasta l-a mișcat desigur nespus de mult pe Saul, care primește să vină cu Barnaba la Antiohia, spre a se uni cu el la lucrul Domnului.
Iar frații, cunoscându-l pe Barnaba, n-au mai îndrăznit să cârtească împotriva lui Saul.
Pe urmă, când valoarea cea mare a lui Saul a fost cunoscută de frați, el curând a trecut în fața bisericii, pe primul loc.
Binecuvântat este și binecuvântat să fie în veci slujitorul bun, care se pune el însuși garant pentru unul pe care el îl știe și mai bun, când acesta este încă necunoscut, primind astfel de bunăvoie, pentru cinstea Domnului său, să treacă în umbră el, pentru ca o lumină mai mare ca a lui să-i ia locul de cinste, pentru a-L sluji și mai frumos pe Domnul.
Binecuvântat este și acela care, dându-i-se un loc mai dintâi, după ce a ajuns acolo, nu face de rușine sau minciună, pe cel care l-a ajutat să ajungă acolo. Și nu uită niciodată că locul lui se datorează dragostei și încrederii ce i-au fost arătate de un om bun al lui Dumnezeu.
Dar, o, de câte ori s-a petrecut altfel!
În loc ca Saulul ajuns în Antiohia să devină un Pavel binecuvântat, smerit, recunoscător, supus bisericii și întrebând pe frați, cum făcuse adevăratul Pavel (Gal. 2, 2), blestematul saul îngâmfat a început să disprețuiască pe frații de vază din Ierusalim, să-l nesocotească și să-l vorbească pe Barnaba care l-a ajutat și să dezbine Biserica și adunarea Domnului în care a ajuns.
Și astfel, dintr-o Antiohie înfloritoare, cum era adunarea Domnului când acest saul uzurpator și viclean a venit în ea, în curând a ajuns o sinagogă a lui Satana, plină de erezii, de certuri, de dezbinări, din care n-a mai rămas decât o ruină de care fug toți.
Ce blestem ar fi oare, să nu-l merite un astfel de vas al ocării și al pustiirii? (Gal. 5, 10-12; Filipeni 3, 2).
Și cine oare îi mai poate împiedica și pe cei care îl urmează ca să nu aibă soarta lui, când nici o mie de înștiințări ale Cuvântului și ale fraților nu le mai pot nici deschide ochii și nici trezi mintea?
27 - Niște proroci din Ierusalim
Lucrarea lui Dumnezeu este foarte felurită și larg cuprinzătoare, așa cum sunt și viața și stările și locurile oamenilor pe pământ.
Dar oricâte lucruri diferite ar avea unii de alții, calitatea de oameni o au toți și aceasta trebuie să-i fie recunoscută fiecăruia. Dreptul la viață îl au toți, dreptul la credință îl au toți. Dreptul la o convingere îl au toți, și aceste drepturi trebuie să-i fie recunoscute și respectate fiecăruia.
Dar aceste drepturi impun, toate, marea și unica obligație pentru fiecare om: de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca Făcător și ca Binefăcător și de a se supune cu toată ascultarea voii Sale.
Oricine pretinde aceste drepturi trebuie să se supună acestei obligații, care cuprinde în ea însăși, respectul și tăcerea mai ales în fața acestor lucrări ale lui Dumnezeu, ce trec peste înțelegerea noastră și sunt altfel de cum le-am vrea noi.
În Cuvântul Sfânt al Domnului, se arată că ordinea în care a rânduit Dumnezeu darurile Duhului Sfânt în Biserica Domnului Isus este așa: întâi - apostolii; al doilea - prorocii; al treilea - învățătorii, apoi cei care au darul minunilor, apoi cei care au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor și vorbirii în felurite limbi (1 Cor. 12, 28; Efes. 4, 11).
Când Sfântul Pavel vorbește despre aceste daruri, el arată că toate sunt date cu un singur scop: pentru desăvârșirea Sfinților, în vederea lucrării de slujire spre zidirea trupului lui Hristos, care este Biserica Sa, până ce vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței... în Hristos, la starea de om mare (matur duhovnicește), la statura plinătății... ca să nu mai fim purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură vicleană... și de orice șireți învățători de vânt, ci statornici adevărului, învățăturii în dragostea între frați, să creștem în toate, ca să ajungem la Cel care este Capul: Hristos (Efes. 4, 12-15).
Acesta este deci scopul feluritelor daruri și feluriților dăruiți: colaborarea lor unită, armonioasă și curată pentru desăvârșirea unității, armoniei și curăției fiecărui suflet în parte și a întregii frățietăți la un loc, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea lumii.
Și după cum în trupul firesc mădularele nu se exclud și nu se disprețuiesc unele pe altele, tot așa trebuie să se petreacă lucrurile și în trupul duhovnicesc.
Nici un mădular nu este el singur, trupul. Nici nu poate face el singur, slujba tuturor... Ochiul chiar dacă este mădularul cel mai din frunte, nu poate zice mâinii: N-am trebuință de tine! (1 Cor. 12, 21). Și nici unul nu poate zice nici unuia așa.
Când totuși s-ar petrece așa ceva, atunci toată viața normală a trupului ar avea de suferit: mâna n-ar mai spăla ochiul, picioarele n-ar mai purta capul, gura n-ar mai hrăni, urechea n-ar mai asculta, inima nu le-ar mai încălzi - și viața tuturor s-ar pierde.
Nu trebuie niciodată să ne disprețuim unii pe alții, în lucrarea pe care o avem toți. Cine va nesocoti pe ceilalți frați și le va disprețui slujba lor în trup, acela este un mădular fals, un ochi de sticlă, un picior de lemn, o mână de talpă și de sârme, iar nu un mădular viu și sănătos. Căci un mădular sănătos simte ca și celelalte, umblă cum umblă celelalte și lucrează ca și celelalte. Dar dacă nu este așa, de ce oare i se zice așa?
O, cât de mulți se lasă înșelați de culoarea și de forma dinafară a mădularelor străine, dar nu se uită la viața și la umblarea lor între celelalte mădulare din trupul în care sunt!
Încă din primele începuturi ale bisericii, s-a băgat de seamă că unele dintre darurile Duhului Sfânt sunt mai în primejdie decât altele, ca să fie imitate de vrăjmașul Adevărului, marele falsificator - duhul mincinos.
Astfel, mai ales darul profeției, care este al doilea socotit în însemnătate, ușor trebuie să fi fost înlocuit de duhul vrăjitoriei și al prezicerii viitorului, pentru a denatura Adevărul și a atrage sufletele, de la seriozitatea ascultării și de la urmărirea sfințirii, spre artificiile curiozității și spre degradarea vieții duhovnicești.
La fel, darul tămăduirilor, ușor va fi ajuns la unii un mijloc de afaceri, de publicitate, de licitație zgomotoasă și de laude personale, care aduceau cel mai mare rău și făceau cel mai nefericit deserviciu adevăratei Lucrări a Evangheliei.
La fel trebuie să fi fost și cu vorbirea în felurite limbi, din care unii își vor fi făcut o metodă, un mijloc de trufie, un mod de a-și arăta întâietatea și înălțimea lor, în lupta de a-i disprețui pe alții, chiar dacă acei frați aveau daruri mai alese decât vorbirea în limbi, care este totuși așezată în Sfânta Scriptură pe ultimul loc.
De aceea au fost încurajate acele daruri duhovnicești pe care diavolul le putea imita cel mai puțin, fiindcă s-ar fi prins în propria sa cursă. Acele daruri care s-au răspândit mai mult în biserică, încă din primele zile, au fost: Evanghelizarea, cârmuirea, învățătura, într-ajutorarea, păstorirea (1 Cor. 12, 28; Efes. 4, 11).
Celelalte erau și ele în biserică, dar s-a făcut mereu tot mai puțin caz de ele. Iar când se amintește totuși, foarte rar, nu sunt nici lăudate, nici disprețuite, ci doar se constată că erau acolo, cum este cazul cu acești profeți veniți din Ierusalim, dintre care unul, Agab, a prezis seceta, despre care se spune că a și fost (Fap. Ap. 11, 28). Tot despre acest Agab se spune mai târziu că a prezis și pătimirile care vor veni peste Sfântul Pavel, în Ierusalim (Fap. Ap. 21, 11).
Iar despre vorbirea în limbi, ce părea că era un dar tot așa de puțin răspândit și încurajat, nu se vorbește decât celor din Corint - și nici de bine, nici de rău. Pe când despre calea cea nespus mai bună decât toate, de la 1 Corinteni 13, din care izvorăsc și se întrețin toate darurile, ce minunat vorbește el și ce mult o recomandă și o dorește, în toate versetele tuturor scrierilor sale!
La fel cred că nu este bine să disprețuim nici noi, nici un dar pe care noi nu-l avem, dar îl au alții, dacă într-adevăr acesta este un dar adevărat și nu o prefăcătorie și o imitație înșelătoare a unui duh viclean.
Această deosebire a duhurilor este iarăși un dar ceresc... și pe acest dar Dumnezeu îl dă fiecărui cuget curat și smerit, fiindcă de el avem neapărată nevoie oricare, pentru că mulțimea duhurilor înșelătoare s-a năpustit acum ca o mare de lăcuste peste tot ogorul Evangheliei.
Deosebirea aceasta însă n-o pot face decât foarte puțini și de aceea au căzut și cad atât de mulți în cursele prefăcătoriei și imitațiilor duhovnicești.
Să cerem mereu Domnului un cuget curat și o inimă smerită și să ne străduim să le păzim, pentru că numai astfel nu vom cădea în aceste rătăciri (1 Timotei 1, 19).
29 - În ajutorul fraților lipsiți
Iată, unul dintre cele mai alese și binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu în Biserica Sa, este într-ajutorarea frățească.
Într-adevăr, darul acesta este unul dintre cele mai frumoase, mai binecuvântate și mai răsplătite de Dumnezeu - și totuși el este răspândit încă atât de puțin, și azi îl au, de cele mai multe ori, doar cei mai săraci trupește și nu cei mai bogați dintre credincioși. Și se arată mai fericit și mai dulce în adunările cele mai cu puțină vază, nu în cele mai cu multă.
Fiindcă cine face binele acesta bine, acela nu-l face să-l știe stânga - mai ales stânga. Și nu-l face să fie văzut... mai ales văzut...
Și pentru ca să vedeți că nu oricine are acest dar, am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
Eram, întâmplător, - spunea fratele - în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraș mare și treceam pe lângă ușa unei mari adunări creștine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiți, cu un cor și o orchestră cum nu prea sunt multe.
În fața adunării, erau parcate zeci de mașini personale, cu care veniseră aici cei care cântau și predicau în adunarea lor foarte lăudată și mare.
Așteptam pe cineva care trebuia să iese, și pentru a nu încurca ieșirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii și mă uitam, căci trebuia să se sfârșească slujba.
La ușa bisericii stătea cu pălăria în mână un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subțirel și aștepta demult. Lângă el se afla un băiat năltuț și slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subțire. Tremura și el, așteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Și așteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră.
Ei bine frate, îți spun adevărul în fața Domnului, iată, nu mint: au început să iese, doi câte doi, vorbind, râzând, strângându-și mâinile, felicitându-se... Și uitându-se unii spre alții, au trecut toți pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni. Dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se și apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban.
După ce unii s-au suit în mașinile ce îi așteptau, și ceilalți au luat-o perechi sau în grupuri, toți fericiți spre casele lor calde și mesele lor pline, ca de Crăciun, și-a luat și băiatul năltuț și subțirel tatăl cărunt și orb și au plecat, tremurând și ștergându-și ochii, nu știu unde. Poate acasă!...
Cum va fi primit Dumnezeu rugăciunile acestora, la acest Crăciun, și cum va fi privit la fapta lor - e ușor de închipuit pentru fiecare!...
Și totuși, cine dintre ei s-a simțit că ar fi păcătuit cu ceva față de Dumnezeu, în această Sărbătoare fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lui dulce de Crăciun, pentru păcatul nefăptuirii unui bine? (Iacov 2, 15-16).
De altfel pe unele daruri despre care am pomenit mai înainte, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu le încurajează și nicăieri nu se spune special despre vreo răsplătire deosebită pentru ele. Printre acestea sunt și profeția și vorbirea în diferite limbi.
Dar celor care învață pe alții să umble în neprihănire, ce frumos li se făgăduiește că vor fi răsplătiți (Matei 13, 43).
Și celor care vor păstori bine turma Domnului, ce cunună minunată li s-a promis că vor primi! (1 Petru 5, 4).
Iată, celor care vor face bine și celor care vor ajuta pe alții, ce mare răsplată li s-a făgăduit! (Evrei 6, 10).
Deci umblați după darurile cele mai bune - și nu numai că veți fi izbăviți de ispitirile cele mai primejdioase, dar veți și primi răsplata cea nespus mai bună (1 Cor. 12, 31).
Frații și surorile noastre în Domnul, veniți să ne cercetăm cum stăm noi față de acest mare dar și har duhovnicesc al ajutorării fraților care sunt în necaz, în lipsă, în suferință!
Avem noi darul ajutorării frățești în inima noastră, în familia noastră, în adunarea noastră - sau nu?
Voi, care aveți cât mai multe din comoditățile veacului acestuia, auziți?
Te mustră pe tine soră, blana scumpă ce o porți, când lângă tine sora ta, cu o familie grea, tremură într-o haină subțire și uzată? Sau nici nu te-ai gândit niciodată la asta!...
Nu strigă pâinea ta, când o arunci?
Și hainele tale, ce le lepezi, încă bune?
Și banii cheltuiți pe lux sau pe risipă, în timp ce lângă tine sunt lipsiți, goi, flămânzi, bolnavi - și Lucrarea lui Dumnezeu care suferă?
Cum poți tu frate să nu auzi mobila ta, cea cu 35 de mii de lei (atunci suma asta era valoarea a 12-16 salarii foarte bune), cum te osândește înaintea lui Dumnezeu, căci ea simte cât ar fi trebuit să meargă din costul ei la frații lipsiți, - dar inima ta nu simte!
Nu simte nici povara păcatului lăcomiei, prin care au venit acești bani nedrepți în casa ta? Și nu simte nici sabia blestemului veșnic gata să cadă peste toate, peste tine și peste toate ale tale?...
Binecuvântați veți fi voi, cei care nu vă alipiți inima de lucrurile de pe pământ, ci de Domnul Isus și de dragostea frățească, simțind, nu bucuria de a primi, ci bucuria de a da... Nu de a fi ajutați voi de către alții, ci de a-i ajuta voi pe ei. O, voi știți ce tainică și fericită este de fiecare dată, bucuria pe care v-o dă Duhul Sfânt, când voi faceți ceva pentru a-i bucura pe semenii voștri care trec prin felurite încercări. Și cât de darnică este Mâna cea bogată a Tatălui vostru Ceresc, cu care vă întoarce El nespus mai darnic tot ceea ce ați dăruit voi altora.
Să-L rugăm mereu pe Duhul Sfânt ca să ne dea și inimilor noastre și familiilor noastre și adunărilor noastre darul și harul cel mai plăcut și mai frumos înaintea Lui, al ajutorării celor lipsiți. Al ajutorării fără zgârcenie, fără mustrări, fără laude și fără nimic în schimb.
Căci acesta este darul cel mai rar și cel mai scump.
Slavă veșnică Ție, Duhule Sfinte, Vistiernicul tuturor bunătăților, care toate le împlinești cu îndestulare și le răsplătești cu slavă!
Te rugăm veghează Tu asupra Bisericii Tale și trimite vântul încercării peste ea, ori de câte ori va fi primejdie să se adune în ea prea multă pleavă și gunoaie - și o curăță.
Trimite furtuna Ta, ca să-i împrăștie pe ai Tăi oriunde va fi nevoie să se aprindă focul sfânt.
Și trimite puterea Ta, să-i apere pe ai Tăi de orice le-ar putea face rău în mijlocul vântului și al furtunii.
Mâna Ta cea tare să fie tot cu ai Tăi în orice loc și să scoată din toate numai biruință și rod sfânt.
Trimite Doamne totdeauna adunărilor Tale oameni buni, mângâietori, înțelepți și smeriți. Și izbăvește-Ți adunările Tale de toți cei prefăcuți, nechibzuiți, neascultători și îngâmfați.
Binecuvântează pe cei cu cugetul curat, care caută mereu slava Ta, propășirea Evangheliei și creșterea Bisericii Tale vii și ascultătoare. Și împiedică Doamne cum vei ști Tu, totdeauna pe toți cei care umblă după slava și câștigul lor trupesc, folosindu-se de Numele Tău și de Cuvântul Tău, cu gând viclean și în scopuri necinstite.
Ajută-ne și pe noi să simțim totdeauna cu frații noștri în necazurile lor, pentru ca și ei să simtă cu noi în ale noastre.
Și pentru toate să-Ți dăm cu toții numai Ție toată slava și mulțumirea sufletelor și a trupurilor noastre, acum și în veci. Amin.