La Apostolul din Duminica a 5-a după Paşti (a samaritencei)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
19. Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor.
20. Totuşi, printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit şi grecilor, şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.
21. Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.
22. Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia.
23. Când a ajuns el, şi a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat, şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inima hotărâtă alipiţi de Domnul.
24. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi destul de mult norod s-a adăugat la Domnul.
25. Barnaba s-a dus apoi la Tars, ca să caute pe Saul;
26. şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg, au luat parte la adunările Bisericii, şi au învăţat pe mulţi oameni. Pentru întâia dată, ucenicilor li s-a dat numele de creştini în Antiohia.
27. În vremea aceea, s-au coborât nişte proroci din Ierusalim la Antiohia.
28. Unul din ei, numit Agab, s-a sculat şi a vestit, prin Duhul, că va fi o foamete mare în toată lumea. Şi a şi fost, în adevăr, în zilele împăratului Claudiu.
29. Ucenicii au hotărât să trimită fiecare după puterea lui, un ajutor fraţilor, care locuiau în Iudeea,
30. ceea ce au şi făcut, şi au trimis acest ajutor la prezbiteri prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.
19 - Cei care se împrăştiaseră
Când focul Duhului Sfânt este mare şi puternic, vântul ceresc care vine la timp, cât de bine-i face că îl împrăştie cât mai grabnic şi cât mai departe. Iată ce mare vâlvătaie se aprinde oriunde ajung aceste scântei şi cum iau foc atâtea suflete, atâtea case, atâtea cetăţi, ducând lumina, căldura şi puterea lui Hristos pretutindeni, arzând putregaiurile, alungând întunericul şi aducând primăvara cea nouă şi cerească a unei vieţi de dimensiuni cereşti şi veşnice.
Viaţa plină de Duhul Sfânt este o viaţă puternică, lucrătoare şi rodnică. Sufletul în care se pogoară şi rămâne lumina şi puterea Duhului Sfânt, acela nu poate sta nici în tăcere şi nici în nelucrare. El trebuie să meargă, el trebuie să spună, el trebuie să lucreze neîncetat, oriunde este şi oriunde ajunge, ceva bun pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi.
Pentru Biserica cea vie a lui Hristos, vremile de pace sunt nişte vremi de largă răspândire a Cuvântului lui Dumnezeu, vremi în care numărul ucenicilor creşte, sămânţa Cuvântului se răspândeşte cu prisosinţă, iar viaţa duhovnicească se organizează, îşi face făgaş mai adânc şi mai frumos. Se face pescuirea în larg.
Dar aceste vremi cuprind totuşi în ele şi o primejdie: primejdia lenevirii duhovniceşti şi a pătrunderii duhului lumesc.
Când această primejdie ameninţă Biserica şi adunarea Domnului, atunci vine focul ceresc şi vântul aspru al Duhului, care curăţă şi care răspândeşte.
Iată, peste adunarea Domnului Isus din Ierusalim, îndată ce a început să bată vântul prigoanei, ce minunat sar în toate părţile sfintele scântei, ducând sămânţa focului ceresc pretutindeni!...
Cel dintâi rod al acestei prigoniri a fost saltul făcut de lucrarea Evangheliei la păgâni şi întemeierea primei mari biserici creştine din afara Ierusalimului, între păgânii dintre neamuri, la Antiohia Siriei.
Până atunci, Cuvântul Evangheliei se propovăduise numai evreilor. Acum sosise vremea ca toate neamurile să audă vestea cea dulce şi scumpă că Hristos Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toată lumea, pentru ca oricine va crede în El să aibă viaţă veşnică.
După uciderea Sfântului Ştefan, toţi credincioşii, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin toate părţile Iudeii şi a Samariei, ajungând unii până în Fenicia şi chiar până în Cipru, iar alţii, în Antiohia Siriei, predicând Evanghelia numai evreilor împrăştiaţi prin acele părţi.
Poate că legătura frăţească între mulţi dintre aceştia să se fi făcut chiar în Ziua Pogorârii Sfântului Duh, când se aflau în Ierusalim iudei şi prozeliţi din toate neamurile care sunt sub cer - cum spune Cuvântul Sfânt (Fap. Ap. 2, 5).
Atunci mulţi dintre cei care s-au predat Domnului şi au primit botezul lui Hristos, trebuie să se fi cunoscut între ei şi să fi legat strânse legături frăţeşti.
Acum când peste Ierusalim venise vântul prigonirii, cei care aveau fraţi scumpi prin alte părţi, aceştia îi vor fi chemat, şi ei vor fi mers la dânşii, cum se întâmplă de obicei şi azi. Mai ales că acei din afara Ierusalimului, fiind noi şi fără experienţă, vor fi stăruit mult de fraţii mai crescuţi duhovniceşte de către apostoli pentru lucrarea de adâncire şi de lărgire a Evangheliei acolo, prin cetăţile lor.
Aşa lucrează Dumnezeu şi aşa roade face El să iese din orice încercare ce vine prin făgăduinţa Lui asupra Lucrării Sale.
La început, părea că prigoana abătută asupra bisericii de către Satana, prin uneltele lui, va zădărnici Lucrarea Domnului şi va nimici pe mărturisitorii Lui.
Dar iată, dimpotrivă, tocmai această uneltire a diavolului o face Dumnezeu să lucreze spre împlinirea scopului Său mântuitor şi să se înmulţească vestitorii Lui.
Scumpii mei fraţi, binecuvântaţi pe Domnul în orice vreme şi nu vă spăimântaţi niciodată de nici o ameninţare a vrăjmaşilor voştri. Dacă voi sunteţi nişte flăcări ale Duhului Sfânt, vină furtuna cât de mare peste voi, împrăştie-vă cât de departe printre cei străini, printre cunoscuţi sau printre necunoscuţi. Aceasta nu va face decât ca voi să fiţi folosiţi de Duhul Sfânt pentru cea mai mare slavă a Domnului vostru Isus şi pentru cea mai mare binecuvântare a celor la care vă trimite El, pentru a le duce şi lor lumina mântuirii lui Dumnezeu.
Furtuna va trece, dar focul aprins va rămâne.
Vrăjmaşii care v-au împrăştiat se vor risipi, dar rodul pe care l-aţi strâns pentru Dumnezeu va rămâne.
Rănile voastre se vor vindeca, lacrimile voastre au să se usuce, averile pe care vi le-aţi pierdut vă vor fi înlocuite, dar ceea ce v-aţi câştigat la Dumnezeu, vă va rămâne o bogăţie veşnică.
20 - Câţiva... care au venit în Antiohia
Pe unele seminţe le seamănă omul cu mâna lui, unde vrea şi unde ştie el - şi ele răsar acolo.
Pe alte seminţe le duc păsările şi le seamănă unde cad. Iar ele poate răsar acolo, poate nu.
Dar sunt unele seminţe pe care le seamănă numai vântul şi le duce acolo unde nici omul şi nici pasărea nu le pot sau nu le ştiu semăna, - şi ele răsar acolo unde nici n-ai fi crezut că pot răsări - dar unde era cel mai necesar.
Numai vântul ceresc a dus sămânţa Cuvântului ceresc tocmai în Antiohia, în acest pământ ce s-a dovedit atât de primitor şi de bun... şi din care au ieşit curând nişte roade atât de frumoase.
Antiohia era atunci capitala provinciei romane Siria, şi era aşezată într-o câmpie roditoare, pe malul unui râu numit Oronte... Era al 3-lea oraş ca mărime din Imperiul Roman. Numai Roma şi Alexandria erau mai mari şi mai însemnate ca Antiohia.
În acest oraş, se întemeiază o a doua mare biserică creştină după cea din Ierusalim, dar într-o lume nouă, într-un nou fel şi cu o nouă chemare, nespus mai largă şi mai cuprinzătoare decât se cunoscuse până atunci.
În Antiohia, pentru prima dată s-a propovăduit Cuvântul lui Hristos nu numai evreilor, ci şi neamurilor.
Cu Antiohia, solia Evangheliei pornea şi spre păgâni.
Antiohia era poarta de aur prin care intra în lumea cea largă şi întunecată de păgânism, dulcea lumină a lui Hristos, strălucita solie a harului, Dumnezeiasca dragoste mântuitoare a întregii lumi.
Încă o dată: numai vântul ceresc al Duhului Sfânt a putut duce sămânţa aceasta ca să răsară acolo unde numai Singur Dumnezeu ştia cât de mare va fi rostul ei acolo, cât de binecuvântat va fi rodul pe care îl va aduce şi peste câtă întindere de pământuri şi de veacuri se va împrăştia lumina Lui de aici.
De aici, din Antiohia, a pornit cu adevărat Sfântul Pavel;
şi de aici, Sf. Ioan Gură de Aur.
Şi în Antiohia li s-a dat ucenicilor Domnului, prima dată numele de creştini, adică urmaşi ai lui Hristos. Din pricină că viaţa lor, mai mult ca a tuturor celorlalţi, era asemănătoare cu viaţa lui Hristos.
Binecuvântată să fie în veci adunarea lui Dumnezeu care seamănă cel mai mult cu Hristos, adunarea din care ies astfel de luceferi strălucitori.
Şi binecuvântat să fie Marele nostru Soare Hristos, care le-a dat acestora Lumina Sa într-o unică şi nemuritoare frumuseţe.
Să nu uităm niciodată că ramurile mari apar, în mod obişnuit, din rădăcinile mari, şi oamenii aleşi se nasc din caracterele alese ale unor înaintaşi sfinţi.
Sfântul Pavel spune că el slujea lui Dumnezeu din strămoşii săi (2 Timotei 1, 3). O vână de apă sănătoasă venea din adâncimile înaintaşilor săi - şi el a fost izvorul de la suprafaţă, care după ce l-a desfundat Duhul Sfânt şi l-a curăţat de vechiul noroi şi mâl, iată ce râuri binecuvântate s-au revărsat din Hristos prin el, până astăzi, peste lumea întreagă.
Oriunde apare un om mare, această apariţie nu este întâmplătoare. O rădăcină adâncă l-a născut. Un şir de strămoşi cinstiţi, credincioşi, vrednici l-a adus la lumină şi în el se arată numai virtuţile lor rămase, necunoscute până la el.
Toţi aceşti oameni mari au spus aceasta ei înşişi.
Ce frumos vorbeşte istoria şi gura lor despre părinţii, moşii şi strămoşii din care au apărut ei!
Ce credincioşi trebuie să fi fost înaintaşii Sfântului Pavel, dacă el spune despre ei aşa de frumos, când zice: Mulţumesc lui Dumnezeu căruia Îi slujesc cu un cuget curat, din moşi strămoşi... (2 Timotei 1, 3).
Ce frumoasă trebuie să fi fost viaţa lui Lois, bunica lui Timotei, şi a lui Eunice, mama lui!
Ce frumoasă trebuie să fi fost inima mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, Antuza, şi a mai multor mame până la ea!
Sau a mamei Fericitului Augustin,
sau a mamei neuitatului părinte Iosif.
Binecuvântat să fie Ierusalimul, binecuvântată să fie Antiohia, binecuvântate să fie toate adunările Domnului, mamele care au dat şi dau lui Hristos fii aşa de sfinţi!
Lucrarea Domnului în care ne-am născut este mama noastră duhovnicească. Ea este familia noastră din care ne tragem, rădăcina noastră binecuvântată din care iese seva ce ne alimentează fiinţa noastră, darurile noastre, florile şi roadele noastre duhovniceşti.
Fericit este acela care recunoaşte acest adevăr şi nu se rupe niciodată de el, ci simte în tot ce realizează el, marea parte a înaintaşilor familiei din care s-a născut. Recunoaşterea aceasta nu numai că îl va face recunoscător faţă de toţi acei care au murit, pentru ca el să trăiască, şi s-au ascuns, pentru ca el să se arate şi s-au smerit pentru ca el să se înalţe, ci îl va face şi statornic şi îndatorat până la moarte faţă de aceste valori, fără de care el n-ar fi nimic.
Dar osândit va fi veşnic îngâmfatul nerecunoscător care urcându-se pe scara înaintaşilor săi până în vârf, odată ajuns acolo, dispreţuieşte treptele pe care s-a suit, sfidează pe înaintaşii prin care a ajuns şi uită pe binefăcătorii care l-au hrănit şi l-au ajutat să ajungă unde i se pare că stă.
Vântul nimicirii îl va zbura - şi să-l zboare!
Focul ruşinii îl va arde - şi să-l ardă!
Întunericul uitării îl va înghiţi - şi să-l înghită!
Să nu mai fie şi să nu se mai nască ei în veci, nicăieri! Că au fost şi sunt încă prea mulţi. Amin şi amin!
21 - Au crezut şi s-au întors
Propovăduirea Evangheliei printre oameni are totdeauna acest unic şi dublu scop: să-i facă să creadă în Hristos şi să-i facă să se întoarcă la El.
Întoarcerea la Hristos iarăşi cuprinde două părţi: rămânerea şi rodirea în El.
Numai credinţa nu-i de-ajuns. A crede Cuvântul Domnului este numai începutul mântuirii sufleteşti... Continuarea ei este întoarcerea la Hristos, apoi numai sfârşitul ei este răsplătirea cerească.
Numai semănatul frumos încă nu înseamnă nimic. Dacă totul nu se continuă prin îngrijire şi nu ajunge la cules, semănatul este în zadar.
Plantarea unui altoi, desigur este mare lucru, fiindcă orice altoi plantat este începutul unui rod, nădejdea unei bucurii, promisiunea unui cules.
Dar dacă acest altoi nu este îngrijit cu stăruinţă, ocrotit cu dragoste, apoi adăpat şi hrănit la vreme, ce folos? Lăstarii vechi îl vor năpădi, vânturile sau animalele îl vor rupe, seceta îl va usca.
Când Mâna Domnului este cu propovăduitorii Domnului, atunci mulţumea sufletelor care aude cuvântul lor, nu numai că ar crede vestirea lor, dar se va şi întoarce la Dumnezeu. Sufletele se întorc până la Dumnezeu şi nu numai până la masa vorbitorului.
Sau nu numai până la seara legământului, sau nu numai până la ieşirea din adunare, ci se întorc la El până la moarte.
Când Duhul Sfânt aduce sufletele, ele aşa vin. Şi aşa rămân. Şi aşa sfârşesc.
Dar când Mâna Domnului nu este cu cel care predică, atunci Cuvântul nu dă credinţă, nici Duhul nu dă întoarcere sufletelor, care uscate au intrat, uscate ies. Vechi au venit, vechi se întorc. Moarte au fost, moarte rămân.
Sau dacă la multele şi penibilele stăruinţe: Predaţi-vă şi iar predaţi-vă! - repede, de neruşinarea îngâmfatului sau neputinciosului vorbăreţ, se vor stoarce câteva aranjate promisiuni, acestea sunt numai flori fără rod, spuză fără scântei, teatru pentru distrarea lui Satana, care singurul va trage folos din această batjocorire a Evangheliei şi degradare a Lucrării lui Hristos.
Blestemaţi vor fi asemenea lucrători.
Nimicirea va mânca aceste lucrări.
Şi gheena veşnică îl va chinui pe cel care le răspândeşte.
Pentru că niciodată răii din afară n-au putut face atâta prăpăd în Lucrarea lui Dumnezeu, cât au făcut răii dinăuntrul ei.
Dragă frate lucrător al Domnului şi vestitor al Cuvântului Sfânt, oare ţi-ai cercetat tu vreodată lucrarea ta în lumina acestor cutremurătoare condiţii ale Cuvântului Sfânt? Şi în frica acestor grozave urmări?
Care este rodul alergărilor tale de ani şi ani?
Sufletele care te aud predicând oare ajung ele cu adevărat să creadă din inimă în El prin cuvântul tău, - sau nu?
Iar dacă ele cred, se întorc oare cu adevărat până la Dumnezeu, spre a-I sluji cu frică de El, cu credinţă şi cu evlavie, până la moarte, - sau nu?
Se întorc oare oamenii la Dumnezeu şi se predau sufletele în slujba Domnului atrase dinăuntru de Duhul Domnului, sau împinse de ţipătoarele tale chemări?
Eşti tu mânat în clipa chemării de dragostea Domnului, sau numai de ambiţiile mândriei tale de a te lăuda că la chemarea ta au venit?
Dacă chemarea Duhului şi nu chemarea ta i-a adus, atunci smerenia ta va fi binecuvântată şi sufletele vor rămâne, aducând rod sfânt.
Dacă la chemările tale şi nu la ale Duhului au venit, atunci mândria ta va fi pedepsită, iar cei veniţi se vor spulbera, făcând numai ruşine Numelui şi Evangheliei lui Hristos.
22 - Urechile Bisericii din Ierusalim
Mădularele din capul Lucrării Domnului sunt cele care conduc Lucrarea şi o hrănesc. Dacă aceste mădulare sunt sănătoase şi îşi fac datoria în adunările Domnului, atunci tot Trupul Său, toată Biserica va fi vie, sănătoasă, lucrătoare şi rodnică.
Dar dacă ochii bisericii vor fi plini de bârne şi de gunoaie... dacă urechile ei vor fi astupate de murdăria păcatului sau asurzite de ţipetele lumeşti... dacă limba va fi otrăvită şi hrana gurii stricată, dacă mirosul i se va pierde şi gustul i se va strica - atunci ce va deveni această biserică, decât o ruşine şi această adunare, decât un cadavru urât mirositor?
Ce minunaţi sunt ochii bisericii, fraţii lucrători curaţi, sfinţi, limpezi şi luminoşi! Cum văd ei totul, cum înţeleg totul, cum cunosc totul! Ei feresc astfel pe toţi ceilalţi fraţi şi surori de tot ce ar fi cădere, vătămare sau ruşine pentru adunarea Domnului şi îi călăuzesc spre tot ce e frumos, curat şi fericit.
Ce minunate sunt urechile bisericii, ce aud îndată orice chemare după ajutor, orice suspin după mângâiere, orice îndemn spre cercetare şi călăuzire!
Ce minunate sunt buzele bisericii şi limba ei, ce vestesc laudele Duhului, înştiinţările Cuvântului şi dragostea Tatălui ceresc!
Când aceste mădulare din fruntea adunării sunt sănătoase, cât de plin de lumină, de limpezime şi de putere este tot trupul frăţietăţii duhovniceşti!
Dumnezeu să-i binecuvânteze, iar adunarea să-i preţuiască mult pe lucrătorii cei buni. Căci după cum pe o soţie bună nu ştie s-o preţuiască decât cel care are una rea, tot aşa nici pe lucrătorii cei buni nu-i ştie preţui decât adunarea cea care are nişte lucrători răi.
Preţuiţi mult în Domnul pe fraţii cei buni - spune Cuvântul Domnului - din pricina lucrării lor!
Unui pictor vestit i s-a cerut odată să lucreze un tablou deosebit pentru un om bogat. El a cerut pentru acest tablou un preţ foarte mare.
Cel care comandase tabloul s-a învoit cu preţul şi a întrebat când să vină după tablou.
- Peste trei zile!
- Peste trei zile? - gândi în sine, cu nemulţumire omul. Păi atunci de ce mi-a cerut o sumă atât de mare?
Peste trei zile, când omul merse şi află tabloul lucrat gata şi aşa de frumos cum şi-l dorise el, nu se stăpâni şi totuşi zise pictorului:
- Dv. mi-aţi cerut atât de mulţi bani pentru un tablou pe care l-aţi lucrat totuşi numai în trei zile.
- E adevărat că e mult, dar gândeşte-te că până când am ajuns eu să pot face un astfel de tablou în trei zile, a trebuit să fac douăzeci de ani de şcoală şi treizeci de ani de experienţă!
De aceea trebuie să preţuim foarte mult pe cei care împlinesc frumos lucrul lui Dumnezeu, fiindcă astfel de oameni n-au fost niciodată mulţi în slujba Evangheliei. Şi ei n-au ajuns uşor la aceasta, nici nu s-au păstrat mulţi aşa.
23 - Cu o inimă hotărâtă
Barnaba i-a îndemnat să rămână cu o inimă hotărâtă alipiţi de Domnul.
Orice alipire ce nu este făcută cu o inimă hotărâtă poate fi numai pe un sfert... sau pe jumătate, sau pe trei sferturi - dar nu este total predată lui Dumnezeu.
O astfel de inimă poate să stea cu Domnul o zi, poate o lună, poate un an, sau poate zece ani chiar. Dar nu va sta niciodată până la moarte, până la capăt, până pe totdeauna.
O astfel de alipire o poate rupe orice vântişor, o poate arde orice dogoare şi o pot îneca orice spini.
Dar când inima se alipeşte de Domnul total şi rămâne alipită hotărât de El, atunci totul e altfel; Atunci furtunile o adâncesc, flăcările o curăţă, timpul o înnobilează, experienţele o înţelepţesc şi Hristos Şi-o însuşeşte ca pe o comoară.
În orice alipire din viaţă se cere neapărat să ai o inimă hotărâtă. Fără o inimă hotărâtă, nimeni nu ar trebui să se lipească de nici o fiinţă cu care vrea să se unească.
Până n-ai o inimă hotărâtă, nu-ţi alege soţia ta, sau pe soţul tău cu care va trebui să trăieşti până la moartea ta sau până la a ei. Dar când ţi-ai ales-o, când ţi l-ai ales, rămâi lângă ea, rămâi lângă el, până la moarte, aşa cum ţi-a dăruit-o sau cum ţi l-a dăruit Dumnezeu.
Când îţi alegi un prieten, când îţi alegi o meserie, când îţi alegi o casă, alege cu o inimă hotărâtă ce doreşti. Şi păstrează apoi cu o inimă hotărâtă ce ai ales.
Un om nehotărât niciodată nu va alege ceva care să-l mulţumească. Şi niciodată nu va păstra ceea ce a ales.
Un astfel de om va fi şi el nenorocit şi îi va face nenorociţi şi pe toţi cei care vor fi cu el.
Dar când îţi alegi o credinţă, o adunare, o cale duhovnicească, să ai inima cea mai hotărâtă în această alegere. Este de mai mare nevoie decât în oricare alte alegeri unice în viaţa ta.
Pentru că aceasta este mai sfântă ca o căsătorie, mai de preţ ca o meserie, mai mult ca o prietenie sau o locuinţă trupească. Este un legământ veşnic cu Adevărul, cu Dragostea, cu Dumnezeu.
Înainte de alegerea oricărui lucru de care îţi alipeşti inima şi de care trebuie apoi să rămâi alipit pentru totdeauna, se cere să stărui mult după lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt, pentru ca să fii ajutat şi călăuzit ca să alegi bine şi nu rău. Fiindcă de alegerea pe care o faci atunci poate depinde atât fericirea, cât şi nefericirea ta veşnică.
Pe acela care I se roagă fierbinte, Dumnezeu îl călăuzeşte bine totdeauna. Şi cel călăuzit de El nu se înşală niciodată, nici nu se răzgândeşte, nici nu se desparte.
Acela cercetează bine înainte de a se preda Domnului şi înainte de a se alipi de o adunare, de o învăţătură, de o cale - dacă este într-adevăr cea bună, sau nu.
Acela, cercetând se roagă cu credinţă şi cu teamă lui Dumnezeu să-l călăuzească luminos în această alegere.
Acela cercetează nu numai vorbele adesea lăudăroase ale celor care împărtăşesc învăţătura de care vrea să se alipească, pentru a vedea în viaţa lor dacă sunt sau nu roadele Duhului Sfânt; dacă ei au sau nu faptele milosteniei, curăţia vieţii, trăirea Cuvântului Sfânt.
Căci dacă aceste dovezi ale vieţii ei nu le au nici unii, atunci ce folos de predicile lăudăroase şi mari?
Dar dacă ai găsit adunarea dragostei, învăţătura Adevărului şi Lucrarea Duhului Sfânt, atunci suflete drag, alipeşte-te cu toată încrederea ta şi le rămâi alipit pe totdeauna, cu o inimă hotărâtă în Hristos.
Nu-ţi mai dezlipi inima de Domnul niciodată.
Nu-ţi mai dezlipi umblarea ta de fraţii tăi niciodată.
Nu-ţi mai dezlipi dragostea ta de Lucrarea aceasta niciodată.
Trăieşte în ele frumos, curat, credincios şi smerit.
Umblă în ele mărturisind, rugându-te, lucrând şi făcând binele.
Şi sfârşeşte-ţi viaţa în ele - ca un pom bun, cu roade dulci, în orice vreme, ca un slujitor vrednic, găsit treaz la orice strajă a nopţii, ca un ostaş viteaz, apărând frumos postul încredinţat ţie şi împlinindu-ţi cu dăruire totală misiunea pentru care ai fost ales.
Atunci lauda ta va fi mare pentru Hristos înaintea oamenilor. Iar lauda Lui pentru tine va fi mare înaintea Tatălui ceresc şi a îngerilor Lui (Luca 12, 8).
24 - Căci Barnaba era un om bun
Iată cel dintâi lucru ce se cere neapărat să-l aibă un om al lui Dumnezeu: bunătatea.
Nici un lucru nu poate fi mai frumos şi mai de preţ la un om credincios decât a fi bun. Bunătatea nu poate fi înlocuită cu nimic în viaţa unui om duhovnicesc. Nici predicile lui, nici învăţătura lui, nici talentele lui, nici diplomele lui, nici eleganţa lui, nici cântările lui nu-i pot înlocui bunătatea inimii, când n-o are.
Bunătate adevărată le cuprinde în ea pe toate celelalte virtuţi creştine. Dragostea, mila, smerenia, dărnicia, evlavia, înţelepciunea, blândeţea, înfrânarea - şi toate celelalte - sunt cuprinse în bunătate şi ele toate lucrează prin ea.
Nimic nu-l arată pe om că are aceste virtuţi în el, ca bunătatea inimii lui, în orice fel, în orice loc şi în orice vreme, faţă de orice semen, faţă de orice lucru, faţă de orice făptură.
Cum ştim să predicăm nu ne pot auzi toţi.
Cum ştim să scriem nu ne pot citi toţi.
Cum ştim să cântăm nu pot afla toţi.
Cât suntem de deştepţi nu ne pot cunoaşte toţi şi la puţini le pasă de aceste calităţi ale noastre.
Dar cum suntem de buni, asta o văd toţi, o aud toţi, o cunosc toţi.
Iar Cuvântul lui Dumnezeu spune: Bunătatea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii; Domnul este aproape.
Prima condiţie pusă pentru alegerea celor şapte diaconi - slujitori ai primei biserici creştine - era ca şi ei să fie buni, adică vorbiţi de bine de tot norodul. Şi dacă au fost aleşi cei care erau aşa, iată ce mare har a revărsat Domnul pe urma lucrului lor!
Prima datorie a unui slujitor al bisericii este şi azi, ca el să fie ales tot după acest criteriu sfânt: după bunătatea lui.
Prima calitate a unui misionar, trimis să ajute o biserică nouă, o adunare începătoare, o frăţietate tânără, este cea pe care a avut-o binecuvântatul frate Barnaba: bunătatea.
Fiţi binecuvântaţi voi Apostoli Sfinţi, care aţi fost călăuziţi de Duhul Sfânt în tot ce aţi făcut; voi care aţi ascultat de Duhul Sfânt în orice privinţă! Voi aţi ştiut de ce trimişi are nevoie şi aţi ales pe fratele Barnaba, care era un om bun. Căci de nimeni nu-i mai multă nevoie nicăieri pe lume decât de Barnaba, de omul bun...
Barnaba era un evreu care vorbea greceşte, de neam din Cipru. Numele lui înseamnă fiul mângâierii şi el a fost trimis aici, între cei care trăiau ca străini, care erau prigoniţi şi care erau începători, să-i înveţe mai bine calea credinţei, să-i întărească în hotărârea lor, să-i mângâie în încercări şi să-i ajute să fie mai hotărât alipiţi de Domnul.
Nimeni pe lumea aceasta nu putea face acest lucru mai bine ca Barnaba, ca fiul mângâierii, care fiind el însuşi mângâiat de Domnul, putea acum să mângâie şi pe alţii (2 Cor. 1, 4).
Barnaba înseamnă fiul mângâierii, fiul profeţiei, fiul îndemnării îmbucurătoare.
Ce mică deosebire de nume este între Barnaba şi Baraba! Dar ce uriaşă deosebire de purtare!
În Lucrarea lui Dumnezeu umblă mulţi trimişi, şi prin adunările frăţeşti vin mulţi oameni. Dar puţini sunt Barnabe şi mulţi Barabe.
Pe unii îi trimit fraţii din Ierusalim, pe alţii în trimit vrăjmaşii. Pe unii îi trimite Duhul Sfânt, pe alţii îi trimite duhul diavolului.
Unii sunt Barnabe, fii ai mângâierii, ai unităţii, ai zidirii, ai armoniei printre fraţi.
Alţii sunt Barabe, fii ai dezbinării, ai clevetirii, ai tulburării, ai zavistiei.
Câtă grijă trebuie să aibă orice Antiohie duhovnicească, orice adunare de fraţi, spre a cerceta bine pe cel care vine din altă parte în mijlocul lor! Vine acesta de la fraţii lor din Ierusalim, sau vine de la vrăjmaşii Domnului? Este acesta un Barnabă, sau este un Barabă? Este el un om bun, sau unul rău?
Şi numai după ce a fost găsit bun, să fie primit.
Dacă este cunoscut că nu vine trimis de fraţi, ci împotriva lor, nici să nu fie primit în casă (2 Ioan 10). Ci să fie întors înapoi chiar din poarta casei.
Fericiţi cine ascultă aceasta poruncă a Domnului!
Vai de cei care nu ascultă! Acei neascultători vor fi pedepsiţi de Dumnezeu chiar cu astfel de Barabe, care învăţându-i rău, să-i ducă după ei la pierzare, ca osândă şi blestem, fiindcă nu au vrut să asculte la timp înştiinţarea (2 Tes. 2, 11-12).
O, ce grozavă pedeapsă are neascultarea!
Fraţilor, vă rugăm în numele mântuirii voastre, treziţi-vă, până nu va fi prea târziu!
25 - Barnaba s-a dus să caute pe Saul
Toate lucrurile pe care le-a făcut omul cel bun - fiul mângâierii, Barnaba - toate au fost mari, frumoase şi bune. Dar când s-a dus la Tars, să-l caute pe Saul, a făcut cel mai mare, cel mai frumos şi cel mai bun lucru dintre toate ale vieţii lui.
El a făcut cum făcuse la vremea lui, Andrei, fratele lui Petru: l-a chemat şi l-a adus pe fratele său la Isus.
Şi Barnaba a fost un mare slujitor al Domnului.
Şi el a făcut o înaltă şi sfântă lucrare de chemare şi hotărâre pentru Domnul printre fraţi şi printre străini...
Dar el a simţit că Pavel e cu totul altceva. Că el e unic. Că puterea lui de muncă, dragostea lui de Hristos, râvna şi pregătirea lui, inima şi mintea lui sunt în stare să facă mai mult ca fiecare dintre ei şi mai frumos decât toţi, slujba cea sfântă a lui Hristos.
Acelaşi lucru îl simţise, la vremea lui, şi Andrei, fratele lui Petru.
Şi nu s-a înşelat nici unul, pentru că amândoi au lucrat mânaţi de Duhul Sfânt.
Iar când cei chemaţi de ei le-au luat-o dintr-o dată înainte, ei - aleşii Domnului - nici Andrei şi nici Barnaba, nu s-au supărat şi nu au devenit geloşi sau invidioşi pe fraţii lor mai tineri şi mai înzestraţi. I-au însoţit cu dragoste şi au acceptat locul al doilea, în urma lor, fericiţi că ei au putut fi o pârghie de sprijin, pentru ca alţii, cu o mai aleasă chemare la Domnul, să poată să se ridice până la locul rânduit lor.
Saul stătea retras în Tarsul său natal, poate pentru pocăinţă, meditaţie şi rugăciune. Dar poate şi din pricină că nu prea era primit cu bucurie nicăieri printre fraţi, fiindcă nu i se putuseră nici uita şi nici ierta pe deplin toate relele făcute, până nu demult, Lucrării lui Dumnezeu. Mulţi dintre fraţii din Ierusalim nu vor fi uitat niciodată ceea ce le făcuse, târându-i pe la judecăţi, băgându-i în închisori sau bătându-i şi chinuindu-i.
Unii se vor fi ferit cu toată frica de el, temându-se că este un prefăcut şi că oricând le poate face iarăşi rău.
Numai Barnaba, omul cel bun, fiul mângâierii, l-a căutat cu dragoste şi i-a arătat preţuire şi încredere. Aceasta l-a mişcat desigur nespus de mult pe Saul, care primeşte să vină cu Barnaba la Antiohia, spre a se uni cu el la lucrul Domnului.
Iar fraţii, cunoscându-l pe Barnaba, n-au mai îndrăznit să cârtească împotriva lui Saul.
Pe urmă, când valoarea cea mare a lui Saul a fost cunoscută de fraţi, el curând a trecut în faţa bisericii, pe primul loc.
Binecuvântat este şi binecuvântat să fie în veci slujitorul bun, care se pune el însuşi garant pentru unul pe care el îl ştie şi mai bun, când acesta este încă necunoscut, primind astfel de bunăvoie, pentru cinstea Domnului său, să treacă în umbră el, pentru ca o lumină mai mare ca a lui să-i ia locul de cinste, pentru a-L sluji şi mai frumos pe Domnul.
Binecuvântat este şi acela care, dându-i-se un loc mai dintâi, după ce a ajuns acolo, nu face de ruşine sau minciună, pe cel care l-a ajutat să ajungă acolo. Şi nu uită niciodată că locul lui se datorează dragostei şi încrederii ce i-au fost arătate de un om bun al lui Dumnezeu.
Dar, o, de câte ori s-a petrecut altfel!
În loc ca Saulul ajuns în Antiohia să devină un Pavel binecuvântat, smerit, recunoscător, supus bisericii şi întrebând pe fraţi, cum făcuse adevăratul Pavel (Gal. 2, 2), blestematul saul îngâmfat a început să dispreţuiască pe fraţii de vază din Ierusalim, să-l nesocotească şi să-l vorbească pe Barnaba care l-a ajutat şi să dezbine Biserica şi adunarea Domnului în care a ajuns.
Şi astfel, dintr-o Antiohie înfloritoare, cum era adunarea Domnului când acest saul uzurpator şi viclean a venit în ea, în curând a ajuns o sinagogă a lui Satana, plină de erezii, de certuri, de dezbinări, din care n-a mai rămas decât o ruină de care fug toţi.
Ce blestem ar fi oare, să nu-l merite un astfel de vas al ocării şi al pustiirii? (Gal. 5, 10-12; Filipeni 3, 2).
Şi cine oare îi mai poate împiedica şi pe cei care îl urmează ca să nu aibă soarta lui, când nici o mie de înştiinţări ale Cuvântului şi ale fraţilor nu le mai pot nici deschide ochii şi nici trezi mintea?
27 - Nişte proroci din Ierusalim
Lucrarea lui Dumnezeu este foarte felurită şi larg cuprinzătoare, aşa cum sunt şi viaţa şi stările şi locurile oamenilor pe pământ.
Dar oricâte lucruri diferite ar avea unii de alţii, calitatea de oameni o au toţi şi aceasta trebuie să-i fie recunoscută fiecăruia. Dreptul la viaţă îl au toţi, dreptul la credinţă îl au toţi. Dreptul la o convingere îl au toţi, şi aceste drepturi trebuie să-i fie recunoscute şi respectate fiecăruia.
Dar aceste drepturi impun, toate, marea şi unica obligaţie pentru fiecare om: de a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Făcător şi ca Binefăcător şi de a se supune cu toată ascultarea voii Sale.
Oricine pretinde aceste drepturi trebuie să se supună acestei obligaţii, care cuprinde în ea însăşi, respectul şi tăcerea mai ales în faţa acestor lucrări ale lui Dumnezeu, ce trec peste înţelegerea noastră şi sunt altfel de cum le-am vrea noi.
În Cuvântul Sfânt al Domnului, se arată că ordinea în care a rânduit Dumnezeu darurile Duhului Sfânt în Biserica Domnului Isus este aşa: întâi - apostolii; al doilea - prorocii; al treilea - învăţătorii, apoi cei care au darul minunilor, apoi cei care au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi (1 Cor. 12, 28; Efes. 4, 11).
Când Sfântul Pavel vorbeşte despre aceste daruri, el arată că toate sunt date cu un singur scop: pentru desăvârşirea Sfinţilor, în vederea lucrării de slujire spre zidirea trupului lui Hristos, care este Biserica Sa, până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi cunoştinţei... în Hristos, la starea de om mare (matur duhovniceşte), la statura plinătăţii... ca să nu mai fim purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură vicleană... şi de orice şireţi învăţători de vânt, ci statornici adevărului, învăţăturii în dragostea între fraţi, să creştem în toate, ca să ajungem la Cel care este Capul: Hristos (Efes. 4, 12-15).
Acesta este deci scopul feluritelor daruri şi feluriţilor dăruiţi: colaborarea lor unită, armonioasă şi curată pentru desăvârşirea unităţii, armoniei şi curăţiei fiecărui suflet în parte şi a întregii frăţietăţi la un loc, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.
Şi după cum în trupul firesc mădularele nu se exclud şi nu se dispreţuiesc unele pe altele, tot aşa trebuie să se petreacă lucrurile şi în trupul duhovnicesc.
Nici un mădular nu este el singur, trupul. Nici nu poate face el singur, slujba tuturor... Ochiul chiar dacă este mădularul cel mai din frunte, nu poate zice mâinii: N-am trebuinţă de tine! (1 Cor. 12, 21). Şi nici unul nu poate zice nici unuia aşa.
Când totuşi s-ar petrece aşa ceva, atunci toată viaţa normală a trupului ar avea de suferit: mâna n-ar mai spăla ochiul, picioarele n-ar mai purta capul, gura n-ar mai hrăni, urechea n-ar mai asculta, inima nu le-ar mai încălzi - şi viaţa tuturor s-ar pierde.
Nu trebuie niciodată să ne dispreţuim unii pe alţii, în lucrarea pe care o avem toţi. Cine va nesocoti pe ceilalţi fraţi şi le va dispreţui slujba lor în trup, acela este un mădular fals, un ochi de sticlă, un picior de lemn, o mână de talpă şi de sârme, iar nu un mădular viu şi sănătos. Căci un mădular sănătos simte ca şi celelalte, umblă cum umblă celelalte şi lucrează ca şi celelalte. Dar dacă nu este aşa, de ce oare i se zice aşa?
O, cât de mulţi se lasă înşelaţi de culoarea şi de forma dinafară a mădularelor străine, dar nu se uită la viaţa şi la umblarea lor între celelalte mădulare din trupul în care sunt!
Încă din primele începuturi ale bisericii, s-a băgat de seamă că unele dintre darurile Duhului Sfânt sunt mai în primejdie decât altele, ca să fie imitate de vrăjmaşul Adevărului, marele falsificator - duhul mincinos.
Astfel, mai ales darul profeţiei, care este al doilea socotit în însemnătate, uşor trebuie să fi fost înlocuit de duhul vrăjitoriei şi al prezicerii viitorului, pentru a denatura Adevărul şi a atrage sufletele, de la seriozitatea ascultării şi de la urmărirea sfinţirii, spre artificiile curiozităţii şi spre degradarea vieţii duhovniceşti.
La fel, darul tămăduirilor, uşor va fi ajuns la unii un mijloc de afaceri, de publicitate, de licitaţie zgomotoasă şi de laude personale, care aduceau cel mai mare rău şi făceau cel mai nefericit deserviciu adevăratei Lucrări a Evangheliei.
La fel trebuie să fi fost şi cu vorbirea în felurite limbi, din care unii îşi vor fi făcut o metodă, un mijloc de trufie, un mod de a-şi arăta întâietatea şi înălţimea lor, în lupta de a-i dispreţui pe alţii, chiar dacă acei fraţi aveau daruri mai alese decât vorbirea în limbi, care este totuşi aşezată în Sfânta Scriptură pe ultimul loc.
De aceea au fost încurajate acele daruri duhovniceşti pe care diavolul le putea imita cel mai puţin, fiindcă s-ar fi prins în propria sa cursă. Acele daruri care s-au răspândit mai mult în biserică, încă din primele zile, au fost: Evanghelizarea, cârmuirea, învăţătura, într-ajutorarea, păstorirea (1 Cor. 12, 28; Efes. 4, 11).
Celelalte erau şi ele în biserică, dar s-a făcut mereu tot mai puţin caz de ele. Iar când se aminteşte totuşi, foarte rar, nu sunt nici lăudate, nici dispreţuite, ci doar se constată că erau acolo, cum este cazul cu aceşti profeţi veniţi din Ierusalim, dintre care unul, Agab, a prezis seceta, despre care se spune că a şi fost (Fap. Ap. 11, 28). Tot despre acest Agab se spune mai târziu că a prezis şi pătimirile care vor veni peste Sfântul Pavel, în Ierusalim (Fap. Ap. 21, 11).
Iar despre vorbirea în limbi, ce părea că era un dar tot aşa de puţin răspândit şi încurajat, nu se vorbeşte decât celor din Corint - şi nici de bine, nici de rău. Pe când despre calea cea nespus mai bună decât toate, de la 1 Corinteni 13, din care izvorăsc şi se întreţin toate darurile, ce minunat vorbeşte el şi ce mult o recomandă şi o doreşte, în toate versetele tuturor scrierilor sale!
La fel cred că nu este bine să dispreţuim nici noi, nici un dar pe care noi nu-l avem, dar îl au alţii, dacă într-adevăr acesta este un dar adevărat şi nu o prefăcătorie şi o imitaţie înşelătoare a unui duh viclean.
Această deosebire a duhurilor este iarăşi un dar ceresc... şi pe acest dar Dumnezeu îl dă fiecărui cuget curat şi smerit, fiindcă de el avem neapărată nevoie oricare, pentru că mulţimea duhurilor înşelătoare s-a năpustit acum ca o mare de lăcuste peste tot ogorul Evangheliei.
Deosebirea aceasta însă n-o pot face decât foarte puţini şi de aceea au căzut şi cad atât de mulţi în cursele prefăcătoriei şi imitaţiilor duhovniceşti.
Să cerem mereu Domnului un cuget curat şi o inimă smerită şi să ne străduim să le păzim, pentru că numai astfel nu vom cădea în aceste rătăciri (1 Timotei 1, 19).
29 - În ajutorul fraţilor lipsiţi
Iată, unul dintre cele mai alese şi binecuvântate daruri ale lui Dumnezeu în Biserica Sa, este într-ajutorarea frăţească.
Într-adevăr, darul acesta este unul dintre cele mai frumoase, mai binecuvântate şi mai răsplătite de Dumnezeu - şi totuşi el este răspândit încă atât de puţin, şi azi îl au, de cele mai multe ori, doar cei mai săraci trupeşte şi nu cei mai bogaţi dintre credincioşi. Şi se arată mai fericit şi mai dulce în adunările cele mai cu puţină vază, nu în cele mai cu multă.
Fiindcă cine face binele acesta bine, acela nu-l face să-l ştie stânga - mai ales stânga. Şi nu-l face să fie văzut... mai ales văzut...
Şi pentru ca să vedeţi că nu oricine are acest dar, am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
Eram, întâmplător, - spunea fratele - în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi o orchestră cum nu prea sunt multe.
În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea lor foarte lăudată şi mare.
Aşteptam pe cineva care trebuia să iese, şi pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii stătea cu pălăria în mână un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta demult. Lângă el se afla un băiat năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră.
Ei bine frate, îţi spun adevărul în faţa Domnului, iată, nu mint: au început să iese, doi câte doi, vorbind, râzând, strângându-şi mâinile, felicitându-se... Şi uitându-se unii spre alţii, au trecut toţi pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni. Dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se şi apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban.
După ce unii s-au suit în maşinile ce îi aşteptau, şi ceilalţi au luat-o perechi sau în grupuri, toţi fericiţi spre casele lor calde şi mesele lor pline, ca de Crăciun, şi-a luat şi băiatul năltuţ şi subţirel tatăl cărunt şi orb şi au plecat, tremurând şi ştergându-şi ochii, nu ştiu unde. Poate acasă!...
Cum va fi primit Dumnezeu rugăciunile acestora, la acest Crăciun, şi cum va fi privit la fapta lor - e uşor de închipuit pentru fiecare!...
Şi totuşi, cine dintre ei s-a simţit că ar fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, în această Sărbătoare fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lui dulce de Crăciun, pentru păcatul nefăptuirii unui bine? (Iacov 2, 15-16).
De altfel pe unele daruri despre care am pomenit mai înainte, nici Cuvântul lui Dumnezeu nu le încurajează şi nicăieri nu se spune special despre vreo răsplătire deosebită pentru ele. Printre acestea sunt şi profeţia şi vorbirea în diferite limbi.
Dar celor care învaţă pe alţii să umble în neprihănire, ce frumos li se făgăduieşte că vor fi răsplătiţi (Matei 13, 43).
Şi celor care vor păstori bine turma Domnului, ce cunună minunată li s-a promis că vor primi! (1 Petru 5, 4).
Iată, celor care vor face bine şi celor care vor ajuta pe alţii, ce mare răsplată li s-a făgăduit! (Evrei 6, 10).
Deci umblaţi după darurile cele mai bune - şi nu numai că veţi fi izbăviţi de ispitirile cele mai primejdioase, dar veţi şi primi răsplata cea nespus mai bună (1 Cor. 12, 31).
Fraţii şi surorile noastre în Domnul, veniţi să ne cercetăm cum stăm noi faţă de acest mare dar şi har duhovnicesc al ajutorării fraţilor care sunt în necaz, în lipsă, în suferinţă!
Avem noi darul ajutorării frăţeşti în inima noastră, în familia noastră, în adunarea noastră - sau nu?
Voi, care aveţi cât mai multe din comodităţile veacului acestuia, auziţi?
Te mustră pe tine soră, blana scumpă ce o porţi, când lângă tine sora ta, cu o familie grea, tremură într-o haină subţire şi uzată? Sau nici nu te-ai gândit niciodată la asta!...
Nu strigă pâinea ta, când o arunci?
Şi hainele tale, ce le lepezi, încă bune?
Şi banii cheltuiţi pe lux sau pe risipă, în timp ce lângă tine sunt lipsiţi, goi, flămânzi, bolnavi - şi Lucrarea lui Dumnezeu care suferă?
Cum poţi tu frate să nu auzi mobila ta, cea cu 35 de mii de lei (atunci suma asta era valoarea a 12-16 salarii foarte bune), cum te osândeşte înaintea lui Dumnezeu, căci ea simte cât ar fi trebuit să meargă din costul ei la fraţii lipsiţi, - dar inima ta nu simte!
Nu simte nici povara păcatului lăcomiei, prin care au venit aceşti bani nedrepţi în casa ta? Şi nu simte nici sabia blestemului veşnic gata să cadă peste toate, peste tine şi peste toate ale tale?...
Binecuvântaţi veţi fi voi, cei care nu vă alipiţi inima de lucrurile de pe pământ, ci de Domnul Isus şi de dragostea frăţească, simţind, nu bucuria de a primi, ci bucuria de a da... Nu de a fi ajutaţi voi de către alţii, ci de a-i ajuta voi pe ei. O, voi ştiţi ce tainică şi fericită este de fiecare dată, bucuria pe care v-o dă Duhul Sfânt, când voi faceţi ceva pentru a-i bucura pe semenii voştri care trec prin felurite încercări. Şi cât de darnică este Mâna cea bogată a Tatălui vostru Ceresc, cu care vă întoarce El nespus mai darnic tot ceea ce aţi dăruit voi altora.
Să-L rugăm mereu pe Duhul Sfânt ca să ne dea şi inimilor noastre şi familiilor noastre şi adunărilor noastre darul şi harul cel mai plăcut şi mai frumos înaintea Lui, al ajutorării celor lipsiţi. Al ajutorării fără zgârcenie, fără mustrări, fără laude şi fără nimic în schimb.
Căci acesta este darul cel mai rar şi cel mai scump.
Slavă veşnică Ţie, Duhule Sfinte, Vistiernicul tuturor bunătăţilor, care toate le împlineşti cu îndestulare şi le răsplăteşti cu slavă!
Te rugăm veghează Tu asupra Bisericii Tale şi trimite vântul încercării peste ea, ori de câte ori va fi primejdie să se adune în ea prea multă pleavă şi gunoaie - şi o curăţă.
Trimite furtuna Ta, ca să-i împrăştie pe ai Tăi oriunde va fi nevoie să se aprindă focul sfânt.
Şi trimite puterea Ta, să-i apere pe ai Tăi de orice le-ar putea face rău în mijlocul vântului şi al furtunii.
Mâna Ta cea tare să fie tot cu ai Tăi în orice loc şi să scoată din toate numai biruinţă şi rod sfânt.
Trimite Doamne totdeauna adunărilor Tale oameni buni, mângâietori, înţelepţi şi smeriţi. Şi izbăveşte-Ţi adunările Tale de toţi cei prefăcuţi, nechibzuiţi, neascultători şi îngâmfaţi.
Binecuvântează pe cei cu cugetul curat, care caută mereu slava Ta, propăşirea Evangheliei şi creşterea Bisericii Tale vii şi ascultătoare. Şi împiedică Doamne cum vei şti Tu, totdeauna pe toţi cei care umblă după slava şi câştigul lor trupesc, folosindu-se de Numele Tău şi de Cuvântul Tău, cu gând viclean şi în scopuri necinstite.
Ajută-ne şi pe noi să simţim totdeauna cu fraţii noştri în necazurile lor, pentru ca şi ei să simtă cu noi în ale noastre.
Şi pentru toate să-Ţi dăm cu toţii numai Ţie toată slava şi mulţumirea sufletelor şi a trupurilor noastre, acum şi în veci. Amin.