La Apostolul din Duminica Sfintei Învieri
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă și să învețe pe oameni,
2. de la început până în ziua în care S-a înălțat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor, pe care-i alesese.
3. După patima Lui, li S-a înfățișat viu prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.
4. Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte acolo făgăduința Tatălui pe care, le-a zis El, ați auzit-o de la Mine.
5. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt.
6. Deci apostolii, pe când erau strânși laolaltă, L-au întrebat: Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?
7. El le-a răspuns: Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.
8. Ci voi veți primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, și până la marginile pământului.
1 - Teofile!
Slavă veșnică Marelui și Bunului nostru Dumnezeu, care în orice împrejurare ne arată, prin Sfântul Său Cuvânt, cât de mult ne prețuiește El pe fiecare dintre noi, cei cărora ne-a dat un nume nou și o chemare aleasă și sfântă în slujba și spre slava Sa.
Cuvântul Domnului se adresează aici direct sufletului iubit, chemat și numit pe numele său cel nou. Acest Teofile era prea alesule Teofile, cel din Evanghelia după Luca 1, 3.
Acel prea ales Teofil de atunci se vede că era un om cu vază între grecii care se apropiau de credință și unul care se interesa îndeaproape de tot ce a făcut Isus, pentru a-L cunoaște cât mai bine pe Domnul și mântuirea Lui.
Din felul cum îi scrie Sfântul Luca, la începutul Evangheliei, se vede că între el și acest Teofil nu era încă apropierea cea dulce pe care o dau deplina părtășie și unitate de gânduri și simțiri în Hristos. Când îi scria Evanghelia, prea alesul Teofil era încă abia la începutul credinței sale.
Dar când îi scrie Faptele Apostolilor, el ajunsese să fie numit de Sfântul Luca cu numele cald și simplu de Teofil... Căci unitatea de gânduri și părtășia de simțiri se făcuseră între ei depline prin credință. Dragostea și cunoașterea lui Hristos surpaseră orice zid despărțitor dintre ei și înlăturaseră orice deosebire de rang, făcându-i una în Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează tuturor în general, ci fiecăruia în parte. De cele mai multe ori, din ceea ce vorbești tuturor, nu-și ia nimeni pentru sine.
Când nu numești pe nimeni, este ca și cum ai vorbi nimănui și când arăți peste tot, este ca și cum ai arăta nicăieri.
Puține sunt sufletele simțite, care, când aud Cuvântul lui Hristos spunând: toți au păcătuit, să înțeleagă: da, eu am păcătuit Doamne. Și când El spune: fiecare să se nască din nou, să zică: da, eu trebuie să mă nasc din nou Doamne!
Teofil înseamnă în același timp și iubit de Dumnezeu, dar și iubitor de Dumnezeu, după cum se pune accentul pe prima parte sau pe a doua a cuvântului.
Ce minunat este gândul că și tu, care citești sau asculți aceste cuvinte, ești socotit un iubit al lui Dumnezeu, căruia El îți adresează toate cuvintele cărții acesteia, pentru ca tu, primindu-le și venind la Isus, la cunoașterea și părtășia cu El, să devii un iubitor de Dumnezeu, una cu El și cu ai Lui.
2 - De la început și până S-a înălțat la Cer
Evanghelia Mântuitorului arată, în primul rând, tot ce a făcut Isus, apoi tot ce a învățat El.
Și, de la început, până în ziua când S-a înălțat la Cer.
Pentru ca noi, fiecare dintre cei chemați și aleși pentru iubirea lui Dumnezeu, să înțelegem că nu ceea ce învățăm are preț în primul rând, ci ceea ce facem.
Căci dacă noi vrem numai să învățăm cu vorbele noastre pe alții, dar nu dovedim cu toată evlavia, prin faptele noastre, adevărul și curăția ascultării de voia Tatălui, noi putem fi iubiți de Dumnezeu, dar nu suntem și iubitori de El.
El ne iubește, dar noi nu-L iubim.
El ne-a socotit vrednici de încredere și ne-a pus în slujba Lui (1 Timotei 1, 12), dar noi nu dovedim vrednicia aceasta cu faptele noastre.
Și încă ceva: Mântuitorul nostru Isus Hristos a făcut și a învățat voia lui Dumnezeu, de la început și până în ziua când S-a înălțat la Cer, pentru ca și noi să înțelegem că nici pentru noi slujba Evangheliei nu are un alt termen decât moartea, decât înălțarea la Cer.
Oricâți ani am fi lucrat, nu-s de-ajuns dacă nu-s toți.
Oricâte dureri am suferit, nu-s de-ajuns dacă nu-s toate.
Oricâte lupte am dus, nu-s de-ajuns dacă n-am ajuns la sfârșit.
Numai în ziua morții, în ceasul trecerii la Domnul, în clipa înălțării sufletului nostru la cer, atunci am sfârșit lucrul. Atunci am terminat lupta, atunci am isprăvit ce aveam de făcut și de învățat.
Până atunci, nu! Până atunci nu trebuie să zicem nici unii și niciodată:
De-ajuns! Am făcut tot ce eram dator să fac. Fiindcă n-am făcut tot.
Căci vai de noi dacă vom zice că-i de-ajuns, până n-a sosit clipa înălțării la cer. Căci, dacă socotim că avem dreptul să odihnim înainte de a suna ceasul odihnei, nu vom fi vrednici de ea, când va veni.
3 - Împărăția lui Dumnezeu
Despre Mântuitorul nostru Isus Hristos spune Cuvântul Sfânt că, după Patima Lui, li S-a înfățișat viu Apostolilor Săi... Aceste dovezi vii ale faptelor Lui i-au încredințat pe ei de adevărurile mărturisite de El...
O, ce mare lucru este ca iubitul lui Dumnezeu să rămână viu după toate patimile îndurate de la lume!
Să fie tot așa de viu și după patimi, ca și înainte de ele.
Să fie tot așa de curat, de sfânt și de adevărat, și după ieșirea din mormântul întunecos, ca și înainte de ajungerea la el.
Asupra lui să n-aibă nici o putere nici judecata oamenilor, nici bătăile lor, nici chiar pătimirile și moartea. Nimic să nu-l schimbe, ci iubitul lui Dumnezeu să se dovedească a fi tot așa, un adevărat iubitor de Dumnezeu.
Mântuitorul a vorbit tot timpul cu Apostolii Săi numai despre Împărăția lui Dumnezeu și despre lucrurile privitoare la ea.
El n-a vorbit cu ei niciodată despre împărățiile lumești, arătând prin aceasta că, deși trăia în timpul uneia dintre cele mai tiranice stăpâniri, El nu avea nimic de a face cu ea.
Nu vorbea nici pentru ea, nici împotriva ei.
Nici nu-l lăuda, nici nu-l hulea pe împăratul lumesc.
Nu-L interesau nici laudele, nici amenințările stăpânirii...
Împărăția Mea nu-I din lumea aceasta - spusese El. Prin urmare, cele din lumea aceasta nu Mă interesează, ele sunt pentru Mine ca și cum n-ar fi.
Fericit este iubitorul de Dumnezeu care se poartă în lumea aceasta cum S-a purtat și Iubitul lui.
Fericit învățătorul credincios care poate să vorbească cu ucenicii săi numai despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu - și despre nimic din ce privește lumea aceasta. Atunci, dacă va trebui să pătimească din partea lumii, el va suferi numai pentru Dumnezeu - și pentru nimic altceva.
4 - Să nu se depărteze de Ierusalim
Duhovnicește, când este vorba despre Ierusalim, se înțelege totdeauna starea cea duhovnicească înaltă și curată în Domnul, trăirea cea frumoasă în harul sfânt, viața cea rodnică și biruitoare în lumina și în părtășia cu Hristos.
Toți ucenicii Mântuitorului erau niște Teofili, adică niște oameni noi, iubiți și iubitori de Dumnezeu, care fuseseră aleși pentru a fi niște împreună lucrători cu El la mântuirea lumii.
De aceea ei trebuia să rămână pe totdeauna în acest Ierusalim duhovnicesc, ce nu era limitat la Ierusalimul geografic, ci era nespus mai mult decât acesta, cuprinzând toate sferele trăirii înalte în Hristos.
O, cât de mare lucru este ca oamenii care se ocupă de Împărăția lui Dumnezeu să nu fie oameni lumești, fiindcă atunci totul este rău și nimic nu poate fi bun.
Cei care va trebui să lucreze pentru mântuirea altora, trebuie mai întâi ei înșiși să cunoască și să aibă această mântuire. Și cei care vor să ducă pe alții spre cer, trebuie mai întâi ei înșiși să dovedească prin viața lor, că merg într-acolo.
Nu poate primi nimeni Duhul Sfânt, dacă nu ajunge și dacă nu rămâne în Ierusalimul duhovnicesc.
Nu poate nimeni să devină un trimis al lui Hristos, până ce mai întâi, nu este îmbrăcat cu putere de Sus... El nu trebuie să fie un peticit cu câte un dar sau cu câte un talent de vorbitor, de cântăreț, de botezător, ci un îmbrăcat și înnoit în Duhul Sfânt!
Un astfel de trimis nu numai că nu se va depărta niciodată de Ierusalim și nu va cădea din har și nu va da înapoi în cele duhovnicești, ci se va apropia tot mai mult, până ce va locui pe totdeauna, înalt și strălucit, în Ierusalimul nou, pe Stânca Sionului, în Sfânta Sfintelor, adică în starea unde este deplina părtășie de duh și de gând cu Hristos și cu toți ai Lui.
Numai într-o astfel de stare el poate fi botezat cu Duhul Sfânt, umplut de puterea de Sus și pecetluit cu Semnul Lui Dumnezeiesc și nemuritor.
5 - Botezați cu Duhul Sfânt
Sunt două botezuri și astăzi în lume: cel cu apă și cel cu Duh, iar oamenii au de obicei, cei mai mulți, numai pe cel cu apă - și tot mai rari sunt cei botezați cu Duhul Sfânt.
Botezul cu apă îl fac de obicei oamenii - cel cu Duhul Sfânt îl face numai Dumnezeu.
Botezul cu apă le dă oamenilor o religie, un cult, un act omenesc; cel cu Duhul Sfânt le dă o putere, o lumină, un foc ceresc.
Botezul cu apă nu-l schimbă pe om întru nimic; cel cu Duhul Sfânt îl face un om nou, un om duhovnicesc, un născut de Sus (Gal. 5, 22).
Botezul cu apă nu-i cere omului nici o dovadă; cel cu Duhul Sfânt îi cere omului o mie de dovezi.
Botezul cu apă nu te angajează întru nimic; cel cu Duhul Sfânt îți angajează toată ființa ta.
Botezul cu apă te face rece; botezul cu Duhul Sfânt te aprinde, te înflăcărează, te umple de foc.
Botezul cu apă îl poți primi oriunde; botezul cu Duhul Sfânt nu-l primești decât în Ierusalim.
Botezul cu apă este pe dinafară; cel cu Duhul Sfânt este pe dinăuntru.
Botezul cu apă este peste trup; cel cu Duhul Sfânt este peste suflet.
Aceasta este deosebirea, în toate religiile lumii, dintre cei mulți, botezați numai cu apă, și cei puțini, botezați și cu Duhul Sfânt.
Acum, suflete dragă, cercetează-te tu însuți și vezi dacă într-adevăr ai și botezul Duhului Sfânt, sau numai botezul în vreo apă. Dacă te-a botezat cu adevărat și Duhul Sfânt, sau te-a botezat numai vreun om în vreo sectă.
Și dacă ai și roadele Botezului cu Duhul Sfânt, sau numai faptele botezaților cu o apă confesională, sau cu mai multe astfel de ape.
Să se înțeleagă bine că aici nu este vorba de cei care se laudă cu toate gurile lor că au botezul cu Duhul Sfânt, ci de acei pe care faptele lor îi arată că îl au într-adevăr. Fiindcă cine îl are nu se laudă, iar cine se laudă - nu-l are!...
6 - Erau strânși laolaltă
Toate darurile și binecuvântările lui Dumnezeu se revarsă prin Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Hristos, numai când ei sunt strânși laolaltă.
Nu numai laolaltă, ci strânși întreolaltă. Adică nu numai cu trupurile stând unii lângă alții, ci fiind strâns uniți sufletește între ei toți.
Și toate nenorocirile tuturor vin numai când ei se dezbină întreolaltă.
Iată, scumpii mei frați, ucenici ai lui Hristos, aici stă toată taina puterii și a biruinței noastre: în strângerea noastră întreolaltă.
O mie de limbi de foc dacă aș avea și un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aș spune altceva acum, frații mei, în fața cumplitului prăpăd care vine, decât: fraților, strângeți-vă, uniți-vă, contopiți-vă întreolaltă!
Lăsați încredințările străine și dezbinătoare, lăsați ambițiile firești, lăsați tot ce v-a împrăștiat - și strângeți-vă laolaltă cu frații voștri, cu învățătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veți face așa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veți face așa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmașul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.
Oriunde sunt frații strânși întreolaltă, acolo Duhul Sfânt Se revarsă totdeauna și rămâne acolo permanent. Acolo, toate hotărârile frățești se iau împreună cu Duhul Sfânt (Fap. Ap. 15, 28).
Acolo este dragoste, belșug, creștere, înmulțire, sfințire și pace.
Acolo nu se greșește niciodată.
Luat în parte, fiecare dintre noi este slab, dar împreună cu toți frații, fiecare este un biruitor.
Singur, fiecare poate greși, dar împreună cu frații, fiecare este ferit de greșeli.
Despărțit de frați, totdeauna te rătăcești, dar mergând cu frățietatea, nu te pierzi niciodată.
Orice ostaș adevărat și bun va ține totdeauna cadența și alinierea cu coloana sa, mergând după Comandantul său și după înaintașii săi. Dar, îndată ce iese din coloană și rupe alinierea, el devine un neascultător, un nesupus și un dezertor, sfârșind prin a fi osândit.
Ce minunat exemplu de unitate între ei ne-au dat Sfinții Apostoli, smeriții și uriașii trimeși ai lui Hristos! Și ce tristă pildă ne dau astăzi mărunții și îngâmfații vorbăreți confesionaliști și sectariști!
Ce mare este oricine se smerește cu frații!... Și ce mărunt este oricine se îngâmfă contra fraților!
Toate dezbinările și sectele n-au ieșit din versetele Bibliei, ci au ieșit din trufia unor flecari zgomotoși, depășiți de importanța ce li s-a dat; din ambiția unor răstălmăcitori interesați, din căutătorii foloaselor lumești.
Toți aceștia s-au rupt de frați, au disprețuit mustrarea și au ales lupta contra adevărului și a dragostei care stăteau în unitate. Astfel au ajuns niște călăuze oarbe care se pierd și pe ei înșiși și pe cei care-i urmează.
O, voi, oi ale Domnului, aveți grijă și nu vă luați după dezbinători!
Domnul Isus le vorbise ucenicilor Săi despre Împărăția lui Dumnezeu, iar ei Îl întreabă despre împărăția lui Israel!...
O, ce durere este pentru Domnul când El caută să le îndrepte ochii alor Săi spre lucrurile de Sus, iar ei se uită mereu tot la cele de jos! Când una le vorbește El - și alta înțeleg ei. Când una este calea și ținta Lui - și altele căile și țintele lor!
Împărăția lui Dumnezeu cuprindea și împărăția lui Israel, dar interesele împărăției lui Israel erau atât de departe de Împărăția lui Dumnezeu!
Cauza lui Hristos cuprinde totdeauna și foloasele noastre, dar foloasele noastre sunt mereu străine de cauza lui Hristos.
Lucrarea Duhului Sfânt asigură deplin și izbânda lucrărilor noastre, dar izbânda lucrărilor noastre este adesea spre paguba Lucrării Duhului Sfânt.
De aceea este în folosul nostru, al tuturor, să urmărim noi mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, căci atunci va câștiga și împărăția noastră. Dar când căutăm mai întâi foloasele noastre, le vom pierde și pe cele de acum, și pe cele viitoare.
7 - Nu este treaba voastră
Numai smerenia îi dă omului adevărata înțelepciune și numai ea îl învață pe om măsura bunului simț și a cumpătării în tot ce trebuie să facă sau să nu facă.
Câtă vreme omul duhovnicesc umblă în smerenie, el are și înțelepciunea cea de Sus. Iar înțelepciunea care vine de Sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, nepărtinitoare, nefățarnică... (Iacov 3, 17).
O, ce minunată este această înțelepciune și cât de cumpătat se poartă ea în tot ce lucrează, atât față de Dumnezeu, cât și față de oameni!
Înțelepciunea aceasta nu întreabă ce nu se întreabă și nu spune ce nu se spune.
Nu ispitește ceea ce nu trebuie aflat și nu ascunde ceea ce trebuie știut.
Ea nu citește cum nu este scris și nu strâmbă ce este drept.
Ea nu pune adevărul în slujba ei, ci se pune pe sine în slujba adevărului.
Nu se ridică mai presus de frați, ci se coboară totdeauna mai prejos.
Ea va spune totdeauna: Vreau să ascult! - și nu va spune niciodată: Vreau să vorbesc!
Înțelepciunea va iubi tăcerea, fiindcă în tăcere se află cel mai mult har și cea mai puțină ispită.
Le va iubi pe acestea trei: tăcerea, rugăciunea și ascultarea, fiindcă în ele a trăit Hristosul său, Soarele său, Domnul său, iar ele nu cunosc alt loc mai fericit decât la picioarele Domnului Isus.
Sunt puține lucrurile pe care noi nu trebuie să le știm. Acele lucruri sunt cele pe care Dumnezeu le-a păstrat numai sub cheia Lui. Unul dintre acestea este și viitorul.
Trecutul îl știm, prezentul îl vedem, dar viitorul ne este ascuns dincolo de un zid în care este numai o poartă zăvorâtă, a cărei singură cheie o ține Însuși Tatăl.
El dă drumul de acolo Timpului să picure încet, clipă cu clipă, aducându-ne, pas cu pas, cele ce ne sunt rânduite acolo și știute numai de El.
Și nimănui nu i-a fost îngăduit niciodată să știe mai mult decât a găsit Tatăl potrivit să ne facă de cunoscut.
Dar curiozitatea omenească este ca o vulpe care tot umblă toată viața ei pe lângă un gard, ca să găsească o strungă prin care să intre în locul oprit.
Și este ca o femeie iscoditoare care se tot uită prin gaura cheii, ca să vadă ce este ascuns.
Și ca un hoț care se tot folosește de chei false, pentru a deschide ceea ce este rânduit să rămână închis.
Faptul acesta este nu numai necinstit, dar este și păgubitor.
Totdeauna, ceea ce afli ispitind pe Dumnezeu sau pe semeni, nu face decât să-ți mărească nefericirea ta însăți.
Vrăjitoria, ca toate mijloacele oculte prin care omul caută să știe ceea ce nu este treaba lui, a fost și va fi totdeauna aspru pedepsită, nu numai prin legea lui Dumnezeu, ci și de legile omenești și de urmările acestui păcat peste conștiința celui care îl face.
Sunt în Sfintele Scripturi multe profeții de viitor, ca o Lumină aruncată de Soarele Bunătății lui Dumnezeu peste prăpăstiile care sunt în calea noastră, spre a ști noi pe unde mergem și a ști pe unde suntem.
Această lumină profetică pe unele părți ale viitorului ni le luminează, iar pe altele ni le umbrește.
Cele pe care ni le luminează trebuie să le cunoaștem, cele pe care ni le umbrește, nu trebuie.
Ei bine, iată și aici cum de nepotrivit ne purtăm noi adesea! În loc să rămânem smeriți la cele ce ni le face cunoscut Cuvântul Sfânt, noi mereu ispitim cele ce ni le ascunde El!
Mântuitorul nostru Scump a zis odată ucenicilor Săi: Vă spun aceste lucruri acum... pentru ca atunci când le va veni vremea să se întâmple, să vă aduceți aminte că vi le-am spus (Ioan 16, 4).
Nu acum să le știți, ci acum numai să le credeți, ca să vă pregătiți în așteptarea lor, oricând va fi să fie.
Acesta este singurul scop pentru care ni s-au făcut profețiile: să le credem, ca să ne pregătim pentru clipa împlinirii lor.
Că vom muri, asta o știm toți! Dar unde și când și cum vom muri - asta n-o știm nici unii. De ce ne-a ascuns Dumnezeu locul și data și felul morții noastre? Pentru că știința mai dinainte a acestora ne-ar face nespus de nefericiți.
Ci atât cât știm ne este îndeajuns pentru a crede și a ne pregăti în așa fel, ca atunci când va veni clipa morții, locul morții și felul morții noastre, acestea să ne fie un zbor, și nu o prăbușire; o înălțare, și nu o cădere; o încununare, și nu o osândă!
Iată, sunt atât de multe explicații ale Apocalipsei, tălmăciri ale profețiilor, lămuriri asupra lucrurilor viitoare descrise în Biblie. Dar când citești acum cele pe care le-au scris mai dinainte unii dintre acești iscoditori ai Bibliei despre lucrurile pe care le trăim noi acum, vezi limpede cât de mult au greșit. Faptele i-au arătat ca mincinoși, ele s-au petrecut sau se petrec cu totul altfel de cum le-au explicat ei. Iar unii dintre aceștia au fost chiar oameni dintre cei mai lăudați cunoscători. Și totuși...
De lucrurile pe care Tatăl ceresc le-a păstrat sub a Sa stăpânire e bine ca nimeni să nu se atingă.
Nu-i treaba noastră să știm în ce zi, în ce lună și în ce an vor fi Venirea Domnului și Sfârșitul Lumii. Treaba noastră este să credem că va veni, ca să ne pregătim în așa fel încât să fim gata, oricând va fi să vină.
Nu-i treaba noastră să știm când va fi Întâia Înviere (Apoc. 20, 6), ci să credem, ca să ne pregătim pentru a avea parte de ea.
Nu-i treaba noastră să știm când va fi împărăția de o mie de ani, ci să credem că va fi, pentru a ne pregăti în așa fel încât să ne bucurăm și noi de ea (Apoc. 20, 4).
Nu-i treaba noastră să știm cine este 666, ci treaba noastră este să credem tot ce ni s-a spus, ca să ne pregătim să nu cădem atunci din lumină în întuneric, din har în păcat și din Hristos în anticrist (Apoc. 13, 18).
Cine citește - să înțeleagă! Și cine înțelege - să asculte!
8 - Îmi veți fi martori
Solia și porunca cu care Mântuitorul Isus Hristos i-a trimis în toată lumea pe ucenicii Săi a fost ca ei să-I fie niște martori credincioși și adevărați despre toate faptele și învățăturile Lui.
Martorul Credincios și Adevărat, Isus Hristos, a venit în lume trimes de Tatăl, nu ca să predice lumii despre Tatăl, ci ca să-L arate prin viața Sa, spunând: cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... cine Mă aude pe Mine Îl aude pe El... cine vine la Mine vine la Tatăl, pentru că Eu sunt El (Evrei 1, 3; Ioan 1, 14).
Martorii lui Hristos, cei credincioși și adevărați, au făcut tot așa. Sfântul Ioan a spus: știți că mărturia noastră este adevărată (Ioan 21, 24; 3 Ioan 12).
Sfântul Pavel a spus: călcați pe urmele mele, căci și eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11, 1). Noi Îl mărturisim pe El (Fap. Ap. 10, 43).
Sfântul Petru a spus: eu sunt un martor al Patimilor lui Hristos și un părtaș al slavei care va fi descoperită (1 Petru 5, 1).
O, ce mare deosebire este între un predicator, sau vorbitor al lui Hristos, - și un martor al Lui!
Predicatorul spune cu gura lui ce a făcut Hristos, dar martorul arată cu faptele sale cum a făcut Isus.
Vorbitorul zice cu buzele sale - martorul împlinește cu trăirea sa.
Căci predicatorul numai a auzit de la alții despre Hristos, dar martorul L-a cunoscut personal pe Isus; și tot ce spune și arată el a auzit și a învățat de la Isus Însuși.
De aceea, nu te opri la un predicator, ci mergi până vei afla un mărturisitor al lui Hristos! Numai acesta te va putea ajuta să ajungi cu adevărat la părtășia cu El.
În însărcinarea primită, ucenicii trebuiau să fie niște martori ai lui Hristos, începând chiar din Ierusalim... adică dintre cei mai duhovnicești, dintre cei mai aleși, dintre cei mai sfinți.
Numai acela care ajunge la starea de a fi cu vrednicie un mărturisitor dintre cei mai smeriți, mai ascultători, mai curați, mai veghetori, mai rugători, mai evlavioși și mai răbdători, da, numai acela poate duce cu adevărat mărturia mântuitoare și altora, mai departe. Numai când începi de la Ierusalim, ajungi până la marginile pământului.
Dovada primirii Duhului Sfânt nu este nici vorbirea câtorva cuvinte în niște alte limbi, nici vindecările ce se fac destule și nici chiar minunile, ci sunt roadele (Galateni 5, 22).
Și puterea Duhului - precum spune Sfântul Pavel: învățătura și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 4-5).
Această putere a lui Dumnezeu convinge sufletul și îl încredințează despre adevăr, mai puternic decât orice dovezi ale înțelepciunii omenești, când Duhul Sfânt lucrează împreună cu Cuvântul Sfânt, printr-un slujitor sfânt.
O, ce frumoasă este înșiruirea locurilor pe unde trebuie să treacă un mărturisitor al lui Isus! În Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului...
Pentru că un mărturisitor al Evangheliei lui Hristos este dator până la moarte să meargă - și niciodată să nu creadă că a mers deajuns... El nu trebuie să se oprească nicăieri, până va ajunge la capătul pământului.
Numai când va ajunge acolo va fi făcut deajuns, dar până atunci, nu!
Hristos Însuși este Puterea Apostoliei Sale și Taina Evangheliei Lui.
Numele Lui este Steagul Evangheliei Sale și Jertfa Lui este Pecetea ei.
Împărăția Lui se întinde până la capătul lumii. Și mărturia despre Slava Sa trebuie să fie dusă până acolo.
Toți cei trimeși de El trebuie să fie umpluți de Duhul Sfânt și transformați prin El în flăcări, în căldură și în putere. Fiindcă ei sunt și semănătorii și ei sunt și sămânța cerului nou și a pământului nou, în care singurul soare va fi Adevărul, singura umbră - Dragostea și Singurul Templu - Hristos.
Slavă veșnică Ție, Isuse Doamne, Steagul cel nebiruit al tuturor luptătorilor Tăi, Soarele Adevărului, Odihna Dragostei și Răsplata tuturor ostenelilor noastre. Tu ești Puterea Apostoliei alor Tăi și Duhul Sfânt este Pecetea lor. Tu le faci cuvântul plin de foc, fața plină de lumină și mărturisirea plină de putere. Iar ei nu vorbesc mai puternic cu gura, ci cu tăcerea lor.
Nu duc lumii predicile Tale prin vorbirea lor, ci duc mărturia puterii Tale, prin toată ființa și umblarea lor.
Slavă Ție, care ai adus și în țara noastră solia puternică a unui trimes al Tău, pe care l-ai îmbrăcat cu Duhul Sfânt și care nu ne-a fost numai un predicator cu graiul său, sau numai un scriitor cu condeiul său, ci ne-a fost un martor viu, cu o trăire asemenea cu trăirea Ta, în mijlocul nostru - o flacără, un tunet, un gornist ceresc.
Trimesul Tău era un om slăbuț, dar puterea Ta l-a făcut o lucrare uriașă.
Era un grăunte de muștar - și Tu l-ai făcut un copac mare.
Era un nume disprețuit, iar Tu l-ai făcut un simbol măreț și strălucitor, pentru veacul acesta și pentru veșnicie, prin Fața Ta care a strălucit peste el, și prin el peste noi, până la marginile pământului.
Slavă veșnică Ție, Marele Apostol al marii Tale Evanghelii!
Isus Hristos, Stăpânul nostru și Răscumpărătorul nostru. Împăratul nostru și Mirele nostru. Osteneala noastră și Răsplata noastră.
Slavă veșnică Ție! Amin.