La Apostolul din Duminica Sfintei Învieri
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni,
2. de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor, pe care-i alesese.
3. După patima Lui, li S-a înfăţişat viu prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu.
4. Pe când Se afla cu ei, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui pe care, le-a zis El, aţi auzit-o de la Mine.
5. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt.
6. Deci apostolii, pe când erau strânşi laolaltă, L-au întrebat: Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?
7. El le-a răspuns: Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.
8. Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului.
1 - Teofile!
Slavă veşnică Marelui şi Bunului nostru Dumnezeu, care în orice împrejurare ne arată, prin Sfântul Său Cuvânt, cât de mult ne preţuieşte El pe fiecare dintre noi, cei cărora ne-a dat un nume nou şi o chemare aleasă şi sfântă în slujba şi spre slava Sa.
Cuvântul Domnului se adresează aici direct sufletului iubit, chemat şi numit pe numele său cel nou. Acest Teofile era prea alesule Teofile, cel din Evanghelia după Luca 1, 3.
Acel prea ales Teofil de atunci se vede că era un om cu vază între grecii care se apropiau de credinţă şi unul care se interesa îndeaproape de tot ce a făcut Isus, pentru a-L cunoaşte cât mai bine pe Domnul şi mântuirea Lui.
Din felul cum îi scrie Sfântul Luca, la începutul Evangheliei, se vede că între el şi acest Teofil nu era încă apropierea cea dulce pe care o dau deplina părtăşie şi unitate de gânduri şi simţiri în Hristos. Când îi scria Evanghelia, prea alesul Teofil era încă abia la începutul credinţei sale.
Dar când îi scrie Faptele Apostolilor, el ajunsese să fie numit de Sfântul Luca cu numele cald şi simplu de Teofil... Căci unitatea de gânduri şi părtăşia de simţiri se făcuseră între ei depline prin credinţă. Dragostea şi cunoaşterea lui Hristos surpaseră orice zid despărţitor dintre ei şi înlăturaseră orice deosebire de rang, făcându-i una în Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu nu se adresează tuturor în general, ci fiecăruia în parte. De cele mai multe ori, din ceea ce vorbeşti tuturor, nu-şi ia nimeni pentru sine.
Când nu numeşti pe nimeni, este ca şi cum ai vorbi nimănui şi când arăţi peste tot, este ca şi cum ai arăta nicăieri.
Puţine sunt sufletele simţite, care, când aud Cuvântul lui Hristos spunând: toţi au păcătuit, să înţeleagă: da, eu am păcătuit Doamne. Şi când El spune: fiecare să se nască din nou, să zică: da, eu trebuie să mă nasc din nou Doamne!
Teofil înseamnă în acelaşi timp şi iubit de Dumnezeu, dar şi iubitor de Dumnezeu, după cum se pune accentul pe prima parte sau pe a doua a cuvântului.
Ce minunat este gândul că şi tu, care citeşti sau asculţi aceste cuvinte, eşti socotit un iubit al lui Dumnezeu, căruia El îţi adresează toate cuvintele cărţii acesteia, pentru ca tu, primindu-le şi venind la Isus, la cunoaşterea şi părtăşia cu El, să devii un iubitor de Dumnezeu, una cu El şi cu ai Lui.
2 - De la început şi până S-a înălţat la Cer
Evanghelia Mântuitorului arată, în primul rând, tot ce a făcut Isus, apoi tot ce a învăţat El.
Şi, de la început, până în ziua când S-a înălţat la Cer.
Pentru ca noi, fiecare dintre cei chemaţi şi aleşi pentru iubirea lui Dumnezeu, să înţelegem că nu ceea ce învăţăm are preţ în primul rând, ci ceea ce facem.
Căci dacă noi vrem numai să învăţăm cu vorbele noastre pe alţii, dar nu dovedim cu toată evlavia, prin faptele noastre, adevărul şi curăţia ascultării de voia Tatălui, noi putem fi iubiţi de Dumnezeu, dar nu suntem şi iubitori de El.
El ne iubeşte, dar noi nu-L iubim.
El ne-a socotit vrednici de încredere şi ne-a pus în slujba Lui (1 Timotei 1, 12), dar noi nu dovedim vrednicia aceasta cu faptele noastre.
Şi încă ceva: Mântuitorul nostru Isus Hristos a făcut şi a învăţat voia lui Dumnezeu, de la început şi până în ziua când S-a înălţat la Cer, pentru ca şi noi să înţelegem că nici pentru noi slujba Evangheliei nu are un alt termen decât moartea, decât înălţarea la Cer.
Oricâţi ani am fi lucrat, nu-s de-ajuns dacă nu-s toţi.
Oricâte dureri am suferit, nu-s de-ajuns dacă nu-s toate.
Oricâte lupte am dus, nu-s de-ajuns dacă n-am ajuns la sfârşit.
Numai în ziua morţii, în ceasul trecerii la Domnul, în clipa înălţării sufletului nostru la cer, atunci am sfârşit lucrul. Atunci am terminat lupta, atunci am isprăvit ce aveam de făcut şi de învăţat.
Până atunci, nu! Până atunci nu trebuie să zicem nici unii şi niciodată:
De-ajuns! Am făcut tot ce eram dator să fac. Fiindcă n-am făcut tot.
Căci vai de noi dacă vom zice că-i de-ajuns, până n-a sosit clipa înălţării la cer. Căci, dacă socotim că avem dreptul să odihnim înainte de a suna ceasul odihnei, nu vom fi vrednici de ea, când va veni.
3 - Împărăţia lui Dumnezeu
Despre Mântuitorul nostru Isus Hristos spune Cuvântul Sfânt că, după Patima Lui, li S-a înfăţişat viu Apostolilor Săi... Aceste dovezi vii ale faptelor Lui i-au încredinţat pe ei de adevărurile mărturisite de El...
O, ce mare lucru este ca iubitul lui Dumnezeu să rămână viu după toate patimile îndurate de la lume!
Să fie tot aşa de viu şi după patimi, ca şi înainte de ele.
Să fie tot aşa de curat, de sfânt şi de adevărat, şi după ieşirea din mormântul întunecos, ca şi înainte de ajungerea la el.
Asupra lui să n-aibă nici o putere nici judecata oamenilor, nici bătăile lor, nici chiar pătimirile şi moartea. Nimic să nu-l schimbe, ci iubitul lui Dumnezeu să se dovedească a fi tot aşa, un adevărat iubitor de Dumnezeu.
Mântuitorul a vorbit tot timpul cu Apostolii Săi numai despre Împărăţia lui Dumnezeu şi despre lucrurile privitoare la ea.
El n-a vorbit cu ei niciodată despre împărăţiile lumeşti, arătând prin aceasta că, deşi trăia în timpul uneia dintre cele mai tiranice stăpâniri, El nu avea nimic de a face cu ea.
Nu vorbea nici pentru ea, nici împotriva ei.
Nici nu-l lăuda, nici nu-l hulea pe împăratul lumesc.
Nu-L interesau nici laudele, nici ameninţările stăpânirii...
Împărăţia Mea nu-I din lumea aceasta - spusese El. Prin urmare, cele din lumea aceasta nu Mă interesează, ele sunt pentru Mine ca şi cum n-ar fi.
Fericit este iubitorul de Dumnezeu care se poartă în lumea aceasta cum S-a purtat şi Iubitul lui.
Fericit învăţătorul credincios care poate să vorbească cu ucenicii săi numai despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu - şi despre nimic din ce priveşte lumea aceasta. Atunci, dacă va trebui să pătimească din partea lumii, el va suferi numai pentru Dumnezeu - şi pentru nimic altceva.
4 - Să nu se depărteze de Ierusalim
Duhovniceşte, când este vorba despre Ierusalim, se înţelege totdeauna starea cea duhovnicească înaltă şi curată în Domnul, trăirea cea frumoasă în harul sfânt, viaţa cea rodnică şi biruitoare în lumina şi în părtăşia cu Hristos.
Toţi ucenicii Mântuitorului erau nişte Teofili, adică nişte oameni noi, iubiţi şi iubitori de Dumnezeu, care fuseseră aleşi pentru a fi nişte împreună lucrători cu El la mântuirea lumii.
De aceea ei trebuia să rămână pe totdeauna în acest Ierusalim duhovnicesc, ce nu era limitat la Ierusalimul geografic, ci era nespus mai mult decât acesta, cuprinzând toate sferele trăirii înalte în Hristos.
O, cât de mare lucru este ca oamenii care se ocupă de Împărăţia lui Dumnezeu să nu fie oameni lumeşti, fiindcă atunci totul este rău şi nimic nu poate fi bun.
Cei care va trebui să lucreze pentru mântuirea altora, trebuie mai întâi ei înşişi să cunoască şi să aibă această mântuire. Şi cei care vor să ducă pe alţii spre cer, trebuie mai întâi ei înşişi să dovedească prin viaţa lor, că merg într-acolo.
Nu poate primi nimeni Duhul Sfânt, dacă nu ajunge şi dacă nu rămâne în Ierusalimul duhovnicesc.
Nu poate nimeni să devină un trimis al lui Hristos, până ce mai întâi, nu este îmbrăcat cu putere de Sus... El nu trebuie să fie un peticit cu câte un dar sau cu câte un talent de vorbitor, de cântăreţ, de botezător, ci un îmbrăcat şi înnoit în Duhul Sfânt!
Un astfel de trimis nu numai că nu se va depărta niciodată de Ierusalim şi nu va cădea din har şi nu va da înapoi în cele duhovniceşti, ci se va apropia tot mai mult, până ce va locui pe totdeauna, înalt şi strălucit, în Ierusalimul nou, pe Stânca Sionului, în Sfânta Sfintelor, adică în starea unde este deplina părtăşie de duh şi de gând cu Hristos şi cu toţi ai Lui.
Numai într-o astfel de stare el poate fi botezat cu Duhul Sfânt, umplut de puterea de Sus şi pecetluit cu Semnul Lui Dumnezeiesc şi nemuritor.
5 - Botezaţi cu Duhul Sfânt
Sunt două botezuri şi astăzi în lume: cel cu apă şi cel cu Duh, iar oamenii au de obicei, cei mai mulţi, numai pe cel cu apă - şi tot mai rari sunt cei botezaţi cu Duhul Sfânt.
Botezul cu apă îl fac de obicei oamenii - cel cu Duhul Sfânt îl face numai Dumnezeu.
Botezul cu apă le dă oamenilor o religie, un cult, un act omenesc; cel cu Duhul Sfânt le dă o putere, o lumină, un foc ceresc.
Botezul cu apă nu-l schimbă pe om întru nimic; cel cu Duhul Sfânt îl face un om nou, un om duhovnicesc, un născut de Sus (Gal. 5, 22).
Botezul cu apă nu-i cere omului nici o dovadă; cel cu Duhul Sfânt îi cere omului o mie de dovezi.
Botezul cu apă nu te angajează întru nimic; cel cu Duhul Sfânt îţi angajează toată fiinţa ta.
Botezul cu apă te face rece; botezul cu Duhul Sfânt te aprinde, te înflăcărează, te umple de foc.
Botezul cu apă îl poţi primi oriunde; botezul cu Duhul Sfânt nu-l primeşti decât în Ierusalim.
Botezul cu apă este pe dinafară; cel cu Duhul Sfânt este pe dinăuntru.
Botezul cu apă este peste trup; cel cu Duhul Sfânt este peste suflet.
Aceasta este deosebirea, în toate religiile lumii, dintre cei mulţi, botezaţi numai cu apă, şi cei puţini, botezaţi şi cu Duhul Sfânt.
Acum, suflete dragă, cercetează-te tu însuţi şi vezi dacă într-adevăr ai şi botezul Duhului Sfânt, sau numai botezul în vreo apă. Dacă te-a botezat cu adevărat şi Duhul Sfânt, sau te-a botezat numai vreun om în vreo sectă.
Şi dacă ai şi roadele Botezului cu Duhul Sfânt, sau numai faptele botezaţilor cu o apă confesională, sau cu mai multe astfel de ape.
Să se înţeleagă bine că aici nu este vorba de cei care se laudă cu toate gurile lor că au botezul cu Duhul Sfânt, ci de acei pe care faptele lor îi arată că îl au într-adevăr. Fiindcă cine îl are nu se laudă, iar cine se laudă - nu-l are!...
6 - Erau strânşi laolaltă
Toate darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu se revarsă prin Duhul Sfânt asupra ucenicilor lui Hristos, numai când ei sunt strânşi laolaltă.
Nu numai laolaltă, ci strânşi întreolaltă. Adică nu numai cu trupurile stând unii lângă alţii, ci fiind strâns uniţi sufleteşte între ei toţi.
Şi toate nenorocirile tuturor vin numai când ei se dezbină întreolaltă.
Iată, scumpii mei fraţi, ucenici ai lui Hristos, aici stă toată taina puterii şi a biruinţei noastre: în strângerea noastră întreolaltă.
O mie de limbi de foc dacă aş avea şi un cuvânt ca răsunetul vântului cel mai puternic, nu v-aş spune altceva acum, fraţii mei, în faţa cumplitului prăpăd care vine, decât: fraţilor, strângeţi-vă, uniţi-vă, contopiţi-vă întreolaltă!
Lăsaţi încredinţările străine şi dezbinătoare, lăsaţi ambiţiile fireşti, lăsaţi tot ce v-a împrăştiat - şi strângeţi-vă laolaltă cu fraţii voştri, cu învăţătura voastră, în dragostea dintâi!
Dacă veţi face aşa, nimic nu vă va putea nimici.
Dacă nu veţi face aşa, nimic nu vă va putea salva.
Vrăjmaşul nu vă poate niciodată nimici prin puterea lui, ci numai prin slăbiciunile voastre.
Oriunde sunt fraţii strânşi întreolaltă, acolo Duhul Sfânt Se revarsă totdeauna şi rămâne acolo permanent. Acolo, toate hotărârile frăţeşti se iau împreună cu Duhul Sfânt (Fap. Ap. 15, 28).
Acolo este dragoste, belşug, creştere, înmulţire, sfinţire şi pace.
Acolo nu se greşeşte niciodată.
Luat în parte, fiecare dintre noi este slab, dar împreună cu toţi fraţii, fiecare este un biruitor.
Singur, fiecare poate greşi, dar împreună cu fraţii, fiecare este ferit de greşeli.
Despărţit de fraţi, totdeauna te rătăceşti, dar mergând cu frăţietatea, nu te pierzi niciodată.
Orice ostaş adevărat şi bun va ţine totdeauna cadenţa şi alinierea cu coloana sa, mergând după Comandantul său şi după înaintaşii săi. Dar, îndată ce iese din coloană şi rupe alinierea, el devine un neascultător, un nesupus şi un dezertor, sfârşind prin a fi osândit.
Ce minunat exemplu de unitate între ei ne-au dat Sfinţii Apostoli, smeriţii şi uriaşii trimeşi ai lui Hristos! Şi ce tristă pildă ne dau astăzi mărunţii şi îngâmfaţii vorbăreţi confesionalişti şi sectarişti!
Ce mare este oricine se smereşte cu fraţii!... Şi ce mărunt este oricine se îngâmfă contra fraţilor!
Toate dezbinările şi sectele n-au ieşit din versetele Bibliei, ci au ieşit din trufia unor flecari zgomotoşi, depăşiţi de importanţa ce li s-a dat; din ambiţia unor răstălmăcitori interesaţi, din căutătorii foloaselor lumeşti.
Toţi aceştia s-au rupt de fraţi, au dispreţuit mustrarea şi au ales lupta contra adevărului şi a dragostei care stăteau în unitate. Astfel au ajuns nişte călăuze oarbe care se pierd şi pe ei înşişi şi pe cei care-i urmează.
O, voi, oi ale Domnului, aveţi grijă şi nu vă luaţi după dezbinători!
Domnul Isus le vorbise ucenicilor Săi despre Împărăţia lui Dumnezeu, iar ei Îl întreabă despre împărăţia lui Israel!...
O, ce durere este pentru Domnul când El caută să le îndrepte ochii alor Săi spre lucrurile de Sus, iar ei se uită mereu tot la cele de jos! Când una le vorbeşte El - şi alta înţeleg ei. Când una este calea şi ţinta Lui - şi altele căile şi ţintele lor!
Împărăţia lui Dumnezeu cuprindea şi împărăţia lui Israel, dar interesele împărăţiei lui Israel erau atât de departe de Împărăţia lui Dumnezeu!
Cauza lui Hristos cuprinde totdeauna şi foloasele noastre, dar foloasele noastre sunt mereu străine de cauza lui Hristos.
Lucrarea Duhului Sfânt asigură deplin şi izbânda lucrărilor noastre, dar izbânda lucrărilor noastre este adesea spre paguba Lucrării Duhului Sfânt.
De aceea este în folosul nostru, al tuturor, să urmărim noi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, căci atunci va câştiga şi împărăţia noastră. Dar când căutăm mai întâi foloasele noastre, le vom pierde şi pe cele de acum, şi pe cele viitoare.
7 - Nu este treaba voastră
Numai smerenia îi dă omului adevărata înţelepciune şi numai ea îl învaţă pe om măsura bunului simţ şi a cumpătării în tot ce trebuie să facă sau să nu facă.
Câtă vreme omul duhovnicesc umblă în smerenie, el are şi înţelepciunea cea de Sus. Iar înţelepciunea care vine de Sus este mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare, nefăţarnică... (Iacov 3, 17).
O, ce minunată este această înţelepciune şi cât de cumpătat se poartă ea în tot ce lucrează, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni!
Înţelepciunea aceasta nu întreabă ce nu se întreabă şi nu spune ce nu se spune.
Nu ispiteşte ceea ce nu trebuie aflat şi nu ascunde ceea ce trebuie ştiut.
Ea nu citeşte cum nu este scris şi nu strâmbă ce este drept.
Ea nu pune adevărul în slujba ei, ci se pune pe sine în slujba adevărului.
Nu se ridică mai presus de fraţi, ci se coboară totdeauna mai prejos.
Ea va spune totdeauna: Vreau să ascult! - şi nu va spune niciodată: Vreau să vorbesc!
Înţelepciunea va iubi tăcerea, fiindcă în tăcere se află cel mai mult har şi cea mai puţină ispită.
Le va iubi pe acestea trei: tăcerea, rugăciunea şi ascultarea, fiindcă în ele a trăit Hristosul său, Soarele său, Domnul său, iar ele nu cunosc alt loc mai fericit decât la picioarele Domnului Isus.
Sunt puţine lucrurile pe care noi nu trebuie să le ştim. Acele lucruri sunt cele pe care Dumnezeu le-a păstrat numai sub cheia Lui. Unul dintre acestea este şi viitorul.
Trecutul îl ştim, prezentul îl vedem, dar viitorul ne este ascuns dincolo de un zid în care este numai o poartă zăvorâtă, a cărei singură cheie o ţine Însuşi Tatăl.
El dă drumul de acolo Timpului să picure încet, clipă cu clipă, aducându-ne, pas cu pas, cele ce ne sunt rânduite acolo şi ştiute numai de El.
Şi nimănui nu i-a fost îngăduit niciodată să ştie mai mult decât a găsit Tatăl potrivit să ne facă de cunoscut.
Dar curiozitatea omenească este ca o vulpe care tot umblă toată viaţa ei pe lângă un gard, ca să găsească o strungă prin care să intre în locul oprit.
Şi este ca o femeie iscoditoare care se tot uită prin gaura cheii, ca să vadă ce este ascuns.
Şi ca un hoţ care se tot foloseşte de chei false, pentru a deschide ceea ce este rânduit să rămână închis.
Faptul acesta este nu numai necinstit, dar este şi păgubitor.
Totdeauna, ceea ce afli ispitind pe Dumnezeu sau pe semeni, nu face decât să-ţi mărească nefericirea ta însăţi.
Vrăjitoria, ca toate mijloacele oculte prin care omul caută să ştie ceea ce nu este treaba lui, a fost şi va fi totdeauna aspru pedepsită, nu numai prin legea lui Dumnezeu, ci şi de legile omeneşti şi de urmările acestui păcat peste conştiinţa celui care îl face.
Sunt în Sfintele Scripturi multe profeţii de viitor, ca o Lumină aruncată de Soarele Bunătăţii lui Dumnezeu peste prăpăstiile care sunt în calea noastră, spre a şti noi pe unde mergem şi a şti pe unde suntem.
Această lumină profetică pe unele părţi ale viitorului ni le luminează, iar pe altele ni le umbreşte.
Cele pe care ni le luminează trebuie să le cunoaştem, cele pe care ni le umbreşte, nu trebuie.
Ei bine, iată şi aici cum de nepotrivit ne purtăm noi adesea! În loc să rămânem smeriţi la cele ce ni le face cunoscut Cuvântul Sfânt, noi mereu ispitim cele ce ni le ascunde El!
Mântuitorul nostru Scump a zis odată ucenicilor Săi: Vă spun aceste lucruri acum... pentru ca atunci când le va veni vremea să se întâmple, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus (Ioan 16, 4).
Nu acum să le ştiţi, ci acum numai să le credeţi, ca să vă pregătiţi în aşteptarea lor, oricând va fi să fie.
Acesta este singurul scop pentru care ni s-au făcut profeţiile: să le credem, ca să ne pregătim pentru clipa împlinirii lor.
Că vom muri, asta o ştim toţi! Dar unde şi când şi cum vom muri - asta n-o ştim nici unii. De ce ne-a ascuns Dumnezeu locul şi data şi felul morţii noastre? Pentru că ştiinţa mai dinainte a acestora ne-ar face nespus de nefericiţi.
Ci atât cât ştim ne este îndeajuns pentru a crede şi a ne pregăti în aşa fel, ca atunci când va veni clipa morţii, locul morţii şi felul morţii noastre, acestea să ne fie un zbor, şi nu o prăbuşire; o înălţare, şi nu o cădere; o încununare, şi nu o osândă!
Iată, sunt atât de multe explicaţii ale Apocalipsei, tălmăciri ale profeţiilor, lămuriri asupra lucrurilor viitoare descrise în Biblie. Dar când citeşti acum cele pe care le-au scris mai dinainte unii dintre aceşti iscoditori ai Bibliei despre lucrurile pe care le trăim noi acum, vezi limpede cât de mult au greşit. Faptele i-au arătat ca mincinoşi, ele s-au petrecut sau se petrec cu totul altfel de cum le-au explicat ei. Iar unii dintre aceştia au fost chiar oameni dintre cei mai lăudaţi cunoscători. Şi totuşi...
De lucrurile pe care Tatăl ceresc le-a păstrat sub a Sa stăpânire e bine ca nimeni să nu se atingă.
Nu-i treaba noastră să ştim în ce zi, în ce lună şi în ce an vor fi Venirea Domnului şi Sfârşitul Lumii. Treaba noastră este să credem că va veni, ca să ne pregătim în aşa fel încât să fim gata, oricând va fi să vină.
Nu-i treaba noastră să ştim când va fi Întâia Înviere (Apoc. 20, 6), ci să credem, ca să ne pregătim pentru a avea parte de ea.
Nu-i treaba noastră să ştim când va fi împărăţia de o mie de ani, ci să credem că va fi, pentru a ne pregăti în aşa fel încât să ne bucurăm şi noi de ea (Apoc. 20, 4).
Nu-i treaba noastră să ştim cine este 666, ci treaba noastră este să credem tot ce ni s-a spus, ca să ne pregătim să nu cădem atunci din lumină în întuneric, din har în păcat şi din Hristos în anticrist (Apoc. 13, 18).
Cine citeşte - să înţeleagă! Şi cine înţelege - să asculte!
8 - Îmi veţi fi martori
Solia şi porunca cu care Mântuitorul Isus Hristos i-a trimis în toată lumea pe ucenicii Săi a fost ca ei să-I fie nişte martori credincioşi şi adevăraţi despre toate faptele şi învăţăturile Lui.
Martorul Credincios şi Adevărat, Isus Hristos, a venit în lume trimes de Tatăl, nu ca să predice lumii despre Tatăl, ci ca să-L arate prin viaţa Sa, spunând: cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl... cine Mă aude pe Mine Îl aude pe El... cine vine la Mine vine la Tatăl, pentru că Eu sunt El (Evrei 1, 3; Ioan 1, 14).
Martorii lui Hristos, cei credincioşi şi adevăraţi, au făcut tot aşa. Sfântul Ioan a spus: ştiţi că mărturia noastră este adevărată (Ioan 21, 24; 3 Ioan 12).
Sfântul Pavel a spus: călcaţi pe urmele mele, căci şi eu calc pe urmele lui Hristos (1 Cor. 11, 1). Noi Îl mărturisim pe El (Fap. Ap. 10, 43).
Sfântul Petru a spus: eu sunt un martor al Patimilor lui Hristos şi un părtaş al slavei care va fi descoperită (1 Petru 5, 1).
O, ce mare deosebire este între un predicator, sau vorbitor al lui Hristos, - şi un martor al Lui!
Predicatorul spune cu gura lui ce a făcut Hristos, dar martorul arată cu faptele sale cum a făcut Isus.
Vorbitorul zice cu buzele sale - martorul împlineşte cu trăirea sa.
Căci predicatorul numai a auzit de la alţii despre Hristos, dar martorul L-a cunoscut personal pe Isus; şi tot ce spune şi arată el a auzit şi a învăţat de la Isus Însuşi.
De aceea, nu te opri la un predicator, ci mergi până vei afla un mărturisitor al lui Hristos! Numai acesta te va putea ajuta să ajungi cu adevărat la părtăşia cu El.
În însărcinarea primită, ucenicii trebuiau să fie nişte martori ai lui Hristos, începând chiar din Ierusalim... adică dintre cei mai duhovniceşti, dintre cei mai aleşi, dintre cei mai sfinţi.
Numai acela care ajunge la starea de a fi cu vrednicie un mărturisitor dintre cei mai smeriţi, mai ascultători, mai curaţi, mai veghetori, mai rugători, mai evlavioşi şi mai răbdători, da, numai acela poate duce cu adevărat mărturia mântuitoare şi altora, mai departe. Numai când începi de la Ierusalim, ajungi până la marginile pământului.
Dovada primirii Duhului Sfânt nu este nici vorbirea câtorva cuvinte în nişte alte limbi, nici vindecările ce se fac destule şi nici chiar minunile, ci sunt roadele (Galateni 5, 22).
Şi puterea Duhului - precum spune Sfântul Pavel: învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 4-5).
Această putere a lui Dumnezeu convinge sufletul şi îl încredinţează despre adevăr, mai puternic decât orice dovezi ale înţelepciunii omeneşti, când Duhul Sfânt lucrează împreună cu Cuvântul Sfânt, printr-un slujitor sfânt.
O, ce frumoasă este înşiruirea locurilor pe unde trebuie să treacă un mărturisitor al lui Isus! În Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului...
Pentru că un mărturisitor al Evangheliei lui Hristos este dator până la moarte să meargă - şi niciodată să nu creadă că a mers deajuns... El nu trebuie să se oprească nicăieri, până va ajunge la capătul pământului.
Numai când va ajunge acolo va fi făcut deajuns, dar până atunci, nu!
Hristos Însuşi este Puterea Apostoliei Sale şi Taina Evangheliei Lui.
Numele Lui este Steagul Evangheliei Sale şi Jertfa Lui este Pecetea ei.
Împărăţia Lui se întinde până la capătul lumii. Şi mărturia despre Slava Sa trebuie să fie dusă până acolo.
Toţi cei trimeşi de El trebuie să fie umpluţi de Duhul Sfânt şi transformaţi prin El în flăcări, în căldură şi în putere. Fiindcă ei sunt şi semănătorii şi ei sunt şi sămânţa cerului nou şi a pământului nou, în care singurul soare va fi Adevărul, singura umbră - Dragostea şi Singurul Templu - Hristos.
Slavă veşnică Ţie, Isuse Doamne, Steagul cel nebiruit al tuturor luptătorilor Tăi, Soarele Adevărului, Odihna Dragostei şi Răsplata tuturor ostenelilor noastre. Tu eşti Puterea Apostoliei alor Tăi şi Duhul Sfânt este Pecetea lor. Tu le faci cuvântul plin de foc, faţa plină de lumină şi mărturisirea plină de putere. Iar ei nu vorbesc mai puternic cu gura, ci cu tăcerea lor.
Nu duc lumii predicile Tale prin vorbirea lor, ci duc mărturia puterii Tale, prin toată fiinţa şi umblarea lor.
Slavă Ţie, care ai adus şi în ţara noastră solia puternică a unui trimes al Tău, pe care l-ai îmbrăcat cu Duhul Sfânt şi care nu ne-a fost numai un predicator cu graiul său, sau numai un scriitor cu condeiul său, ci ne-a fost un martor viu, cu o trăire asemenea cu trăirea Ta, în mijlocul nostru - o flacără, un tunet, un gornist ceresc.
Trimesul Tău era un om slăbuţ, dar puterea Ta l-a făcut o lucrare uriaşă.
Era un grăunte de muştar - şi Tu l-ai făcut un copac mare.
Era un nume dispreţuit, iar Tu l-ai făcut un simbol măreţ şi strălucitor, pentru veacul acesta şi pentru veşnicie, prin Faţa Ta care a strălucit peste el, şi prin el peste noi, până la marginile pământului.
Slavă veşnică Ţie, Marele Apostol al marii Tale Evanghelii!
Isus Hristos, Stăpânul nostru şi Răscumpărătorul nostru. Împăratul nostru şi Mirele nostru. Osteneala noastră şi Răsplata noastră.
Slavă veşnică Ţie! Amin.