La Apostolul din Duminica a 3-a după Rusalii (despre grijile vieții)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har, în care suntem, și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre; căci știm că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiți.
7. Pentru un om neprihănit, cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum când suntem socotiți neprihăniți, prin Sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.
1 - Socotiți neprihăniți prin credință
În toată această parte a Cuvântului Dumnezeiesc răzbate un suflu fericit și o puternică lumină biruitoare și plină de bucurie pentru orice suflet credincios care a ajuns într-o stare de dulce părtășie cu Mântuitorul Hristos, prin dragostea la care l-a dus credința și în care îl ține nădejdea.
Toată această fericită stare însă este numai o făgăduință. Și se întemeiază deocamdată numai pe o nădejde.
Nu suntem încă neprihăniți, ci numai socotiți ca neprihăniți, în nădejdea că vom ajunge odată și starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduință, ci în realitate. După cum un fiu este moștenitor de drept al tatălui său, dar el nu intră și de fapt în stăpânirea acestei moșteniri decât după ce devine matur și după ce se dovedește vrednic să o păstreze și să se folosească de ea.
Tot timpul vieții sale, fiul însă poate fi amenințat și de pierderea acestei moșteniri, dacă nu rămâne în ascultarea și dragostea părintelui său, care l-a făcut moștenitorul lui.
De aceea bucuria acestei moșteniri este împreunată mereu nu numai cu grija de a nu o pierde, ci și cu stăruința de a se arăta cât mai vrednic de ea, printr-o tot mai frumoasă umblare ascultătoare de voia tatălui care i-a făcut făgăduința moștenirii sale.
Făgăduința neprihănirii prin care am intrat în dreptul de moștenire a Împărăției lui Dumnezeu este numai darul răscumpărării aduse de Scumpul nostru Mântuitor Isus Hristos.
Numai dragostei Lui îi datorăm totul.
El ne-a căutat pe unde zăceam pierduți fiecare dintre noi și toți.
El ne-a salvat pe umerii Săi, ca pe niște oi pierdute și agățate prin spini, sortiți pierzării veșnice.
El ne-a spălat cu Sângele Lui de toată murdăria păcatelor noastre.
El ne-a îmbrăcat cu meritele Lui și El ne-a înfiat, făcându-ne părtași cu El la moștenirea slavei Sale, câștigată prin ascultarea Sa de Tatăl.
Conștienți de toate aceste daruri ale dragostei Lui, să nu uităm niciodată că alegerea noastră pentru moștenirea acestora ne obligă pe noi neîncetat la cea mai mare grijă în toată umblarea și ascultarea noastră de condițiile prin care am primit și prin care putem păstra dreptul acesta, până când vom ajunge să intrăm deplin în stăpânirea sa.
Numai în felul acesta vom putea păstra pacea cu Dumnezeu, pe care ne-a câștigat-o Domnul nostru Isus Hristos.
Când s-a făcut curățenie totală într-o casă, datoria cea mare și permanentă este ca această curățenie să fie păstrată cu toată grija, pentru ca Stăpânul Adevărat să o poată locui cu plăcere.
Dacă suntem socotiți neprihăniți prin credință, să ne dăm toate silințele să dovedim și să păstrăm prin fapte această neprihănire.
Dacă am intrat în pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, să căutăm cu toată grija ca să rămânem în această pace printr-o deplină umblare în toate condițiile Voii Sale, de care depinde pacea Lui cu noi și în noi.
2 - În nădejdea slavei
Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii, care face după fiecare iarnă o nouă primăvară, după fiecare noapte o nouă zi, după fiecare furtună un nou senin - cum a adus după Golgota cea crâncenă, cu luptele, cu chinurile și cu moartea ei cutremurătoare, Dimineața Strălucitei Învieri, ca semn că începe o nouă viață, un nou legământ. Un nou fel de relații între Dumnezeu și oameni, relații ca între un tată și fiii săi, nu ca între un stăpân și robii lui.
Golgota închipuia potopul care nimicise o lume a păcatului, și prin moartea acelei lumi, dreptatea Dumnezeiască era împlinită; pedeapsa crâncenă care osândise păcatul omenirii într-unul Singur, în Hristos, care luase asupra Lui Singur ispășirea acestui păcat universal, - își împlinise lucrarea... De acum urma o nouă lume... începea o nouă omenire, se năștea un nou Univers...
Curcubeul Golgotei vestea un cer nou și un pământ nou, în care se năștea și se încetățenea un nou neam de oameni, născuți din Sângele Mielului, din Crucea Lui, din răscumpărarea Sa, cu preț veșnic și cu durată eternă.
Și, cum din corabia salvatoare se coborâse după primul potop porumbelul aducător de măslin, ca semn că mânia trecuse și că pacea începea, - tot așa după Golgota S-a pogorât Porumbelul Cincizecimii, Duhul Sfânt, cu vestea fericită a nașterii din nou, a iertării pe care Dumnezeu o da prin credința în Mântuitorul Isus Hristos, Ispășitorul pentru toți și pentru toate, acelora care vor primi peste ei legământul răscumpărător adus de Jertfa Lui.
Măslinul e verde, dar e amar... E verde la privit, dar e amar la gustat. Căci și vestea iertării este frumoasă pentru cel care o primește, dar a fost amară pentru Cel care a adus-o.
Sunt amare lupta și suferința ostenelilor mântuirii acum, dar ele sunt verzi și fericite în viitor pentru cel care le primește și le duce până la capăt.
Ca măslinul cel verde și amar este și nădejdea slavei, este și lucrarea mântuirii, este și istoria și viața celor care se nasc din nou, care iau calea lui Hristos și jugul Lui. Care aleg soarta lui Isus pentru aici și veșnicie.
Amară este acum, în lumea asta suferința pentru Hristos, amare sunt înfrânarea, răbdarea, batjocura și prigonirea pe care trebuie să le îndure în lume oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, dar verzi și fericite sunt pacea lui lăuntrică, bucuria inimii lui și nădejdea slavei, de care vor fi urmate toate acestea în viața veșnică.
Verde și frumoasă pare acum viața celor care fug de suferințele și răbdarea lui Hristos, însă amară va fi veșnic osânda ce-i așteaptă la capătul acestei scurte și amăgitoare liniști pământești!
Fericit este orice suflet care alege amarul acum și verdele din viața viitoare. Fericit este oricine se unește cu Hristos acum, chiar dacă are parte de o soartă grea în lumea aceasta, fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu Hristos, vom și împărăți împreună cu El. Dar dacă ne lepădăm de El, și El Se va lepăda de noi (2 Timotei 2, 12).
Aceasta este nădejdea slavei - și acesta este prețul ei.
3 - Necazul aduce răbdare
Un frate mai nou, care începuse frumos și hotărât viața lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate mai bătrân, și se opri să-l roage ceva.
- Ce ai frate, de ești atât de trist? - îl întrebă cel bătrân.
- Sunt tare amărât frate! - răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viața mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre și grele. Nu știu cum să fac frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare... Tare aș dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare...
- Bine frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ți ajute să ajungi la răbdare!
Ajunși acasă, în odăița fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te și trimite-i fratelui necazuri, ai milă și îngăduie să vină peste el necazuri...
- Stai frate, oprește-te - strigă tânărul - nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
- Dar n-ai citit frate ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea și cum lupta aduce biruința? Nu poți câștiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum și Mântuitorul a învățat să asculte, adică să rabde, prin suferințele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8).
Dacă vrem să avem o cunună ca a Lui, trebuie să și ducem o luptă ca a Lui.
5 - Nădejdea aceasta nu înșală
Înainte de a veni la noi Domnul Isus și de a primi nădejdea iertării, nădejdea ajutorului și nădejdea mântuirii Lui, ceea ce ne-a zdrobit cel mai greu și cel mai adesea inima, erau nădejdile noastre înșelate.
Câte nădejdi ne pusesem în oameni, în împrejurări, în bunuri lumești, - toate ne fuseseră înșelate și înșelătoare!
Ne-au înșelat prietenii, prin nesinceritatea lor.
Ne-au înșelat vecinii, colegii, rudeniile, fiecare urmărind un scop cu noi sau de la noi.
Ne-au înșelat poate soțul, soția, fratele...
Ne-au înșelat ispitele, promițându-ne fericirea în schimbul păcatului.
Ne-au înșelat banii și avuțiile, promițându-ne mulțumirea în schimbul luptelor, alergărilor, zbuciumului pentru a le dobândi cu orice preț, în orice fel, pe orice căi - iar când am ajuns să le avem, am aflat ce gust amar și ce chin apăsător aduc aceste nădejdi înșelătoare, atât pentru trupul cât și pentru sufletul nostru!
Sătui și deznădăjduiți, am căzut la picioarele Crucii lui Isus... Și ce minune s-a produs în noi! Ce schimbare s-a făcut în toată ființa noastră și ce înnoire Dumnezeiască am simțit dintr-odată!
O nădejde luminoasă a alungat deodată din inima noastră toate amarele noastre nădejdi înșelate. Ca o mătură cerească, această nădejde fericită a aruncat afară din noi toate cioburile și rămășițele iluziilor lumești sparte și răvășite.
Iar în locul lor, casa inimii noastre - curățată și vindecată de toate aceste dureroase lovituri - s-a umplut cu soarele puternic și calm al unei nădejdi sigure, luminoase și veșnice. Dragostea lui Dumnezeu se turna în inima noastră ca un fluviu puternic și îmbelșugat, prin Duhul Sfânt.
Și toate înșelătoarele șuvițe ale iubirilor lumești, ale iubirii de prieteni, sau de avere, sau de plăceri și ispite, au fost înlăturate, acoperite, anulate de revărsarea acelei iubiri Dumnezeiești strălucite și îndestulătoare.
O, ce siguranță ne-a adus nădejdea aceasta în toată ființa noastră! Ce bucurie și ce despăgubire nemăsurată! Ce îmbelșugată este revărsarea ei peste toate câmpiile noastre atât de însetate și uscate până atunci!
Nici un mijloc prin care am încercat a ne arăta bucuria dobândirii acestei stări, nu-l socotim îndeajuns. Nici un cuvânt nu-l simțim destul de cuprinzător. Nici o rugăciune îndeajuns de întreagă. Nici o cântare îndeajuns de frumoasă. Nici o mulțumire îndeajuns de îndatorată.
Bucuria posesiunii unei astfel de nădejdi este nespus mai mare și mai recunoscătoare decât toate mijloacele noastre prin care ne-am putea arăta aceasta față de Dumnezeu.
Iată, în bucuria asta stă taina râvnei noastre pentru Hristos și toată osteneala noastră în a-L vesti pe El și altor semeni ai noștri.
Fericirea adevărată nu se simte niciodată bine, singură. Ea dorește mereu ca toți să se împărtășească din ea. Credinciosul fericit, care a aflat nădejdea lui Hristos, nu are altă dorință decât să-i facă și pe ceilalți semeni ai săi să vină să afle și ei această stare de har.
O păsărică nu stă să mănânce singură când a aflat o grămadă de grăunțe, ci se duce cu grabă și cu bucurie să cheme și pe celelalte, să mănânce și ele. Numai atunci poate mânca și ea fericită, când se bucură toate semenele ei.
O albină, când dă de un câmp cu flori încărcate de polen, nu rămâne să se îndoape singură, ci mai întâi se duce și dă de știre și stupului ei, pentru ca și celelalte surori ale ei să vină la masa bucuriei îmbelșugate.
Așa este și sufletul credincios care a aflat nădejdea ce nu înșală.
Căci vai de trântorul care s-ar îndopa numai el singur!...
6 - Pentru cei nelegiuiți
Cea mai mare taină, cea mai de neînchipuit jertfă, cea mai neînțeleasă și mai necuprinsă lucrare, este bunătatea inimii lui Dumnezeu, pentru mântuirea omului și a omenirii.
Adesea mintea omenească se întreabă: cum a fost cu putință o Jertfă atât de mare din partea lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea omului căzut? Cum S-a putut smeri chiar într-atât de mult Dumnezeu în Isus Hristos Domnul nostru, încât să părăsească Slava Sa, să ia trup omenesc și să vină între oameni, asemenea lor, să-Și ia asupra Lui toate păcatele lor și să pătimească a le ispăși în cel mai cutremurător, mai umilitor, mai înfiorător fel, numai pentru a le da oamenilor posibilitatea mântuirii, mijlocul înfierii, putința primirii iarăși în lumina și moștenirea slavei cerești din care căzuse prin păcat?
Da, noi înșine ne mirăm adeseori, zicând cu durere: Vai, cât de rău este omul, cât de rea este lumea, cât de nelegiuiți sunt oamenii!... Și așa este!
Dar nu ne mirăm mai degrabă și nu spunem: O, cât de bun, cât de nemărginit de bun, cât de neînțeles de bun este Dumnezeu, care cu toate că lumea e așa de rea, că sunt oamenii așa de nelegiuiți, totuși îi răbdă, totuși le dă, Lui totuși Îi este milă, El totuși îi iubește.
Da, aceasta este uimirea și aici stă toată taina dragostei nespus de mari a lui Dumnezeu.
Pentru acești nelegiuiți a murit Hristos, spre a-i izbăvi nu numai de sub blestemul păcatului moștenit prin firea lor omenească de la Adam, întâiul lor părinte... Ci și de sub blestemul propriului lor păcat, săvârșit de fiecare om, din propria lui voință, ca act al propriei sale neascultări de porunca Dumnezeului său.
De aceea Jertfa Mântuitorului cuprinde în sine nu numai prețul mântuirii lumii întregi, ci și prețul mântuirii fiecărui suflet omenesc, în parte.
Și de aceea trebuie ca Jertfa aceasta s-o primească toată omenirea, ca Singurul Preț al răscumpărării ei din osânda și moartea păcatului în întregimea lui - și fiecare suflet în parte, pentru partea lui de vină ca fiu al omenirii și ca participant la păcatul ei.
Iată de ce și tu și eu, dragă suflete, suntem datori să primim răscumpărarea Sângelui Scump al lui Isus, Singurul Preț Mântuitor, fără de care nimeni, niciodată, n-a putut și nu va putea vedea mântuirea lui Dumnezeu!
Acum ce zici tu și ce faci în fața acestui mare Preț? Îl primești sau Îl respingi?
Ia seama, că este poate singura ta ocazie pentru viață sau pentru osândă!...
Acum și în vecii vecilor!
8 - Dumnezeu Își arată dragostea
Pentru un om neprihănit - spune Sfântul Cuvânt - cu greu ar muri cineva... pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi și cineva să moară... dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui (cât de mare a putut fi!) față de noi, prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.
Aici stă marea lucrare a Mântuitorului nostru, potrivită cu Voia dragostei Tatălui ceresc - că El a murit pentru noi toți, spre a ne salva pe noi toți; nu numai pentru cei de aproape, ci și pentru cei de departe. Nu numai pentru cei neprihăniți, ci și pentru cei mai murdari. Nu numai pentru cei binefăcători, ci și pentru cei mai răi. Nu numai pentru iudei - poporul Său - ci și pentru a-Și strânge într-unul singur pe toți fiii lui Dumnezeu cei risipiți. Nu numai până la marginea pământului, în toate neamurile, ci și până la marginea iadului, în toate păcatele.
Și Dumnezeu Își arată dragostea Sa cât de nespus de mare este nu numai dându-le tuturor o răscumpărare deplină și atât de nemeritată, dar și așteptând după fiecare și suferind de la fiecare atât de multe jigniri, împotriviri, tăgăduiri, disprețuiri...
Orice altă dragoste n-ar putea atât de mult.
Orice altă dragoste omenească are o margine mai mult sau mai puțin apropiată. Numai dragostea lui Dumnezeu este fără margini. Ea rabdă totul, nădăjduiește totul, suferă totul și acoperă totul până la sfârșitul vieții omului, a fiecărui om.
Dar și atunci, la sfârșit, nu dragostea lui Dumnezeu se sfârșește, ci viața omului.
Iar judecata osânditoare de la sfârșitul vieții neascultătoare de Dumnezeu, nu Hristos o aduce, ci o aduce păcatul omului neascultător.
Nu judecătorul îl condamnă pe un criminal, ci crima sa îl condamnă. Judecătorul n-are nimic cu el, crima lui are. Ea nu-l lasă. Ea îl osândește,
Tot așa va fi și la Judecata lui Hristos. Păcatele omului vor striga după el. Cuvintele lui îl vor osândi. Faptele lui îl vor condamna.
Cum se va întâmpla asta, nu știm. Poate că fiecare păcat va căpăta un chip, un grai, o mărime. Fiecare cuvânt vinovat, la fel. Fiecare gând, fiecare pas, fiecare loc al păcatului vor căpăta forma, greutatea, mărimea, urâțenia, violența, grozăvia și cine mai știe ce alte însușiri ale păcatului făcut... și toate acestea împreună vor osândi pe cel care a săvârșit acele păcate.
Tot așa, Nevinovăția, Dreptatea, Sfințenia, Cuvântul, Adevărul, Iubirea și toate virtuțile vătămate prin acel păcat, se vor ridica și ele ca martori acuzatori împotriva celui neascultător de Dumnezeu.
Iată cine ne va judeca sau ne va dezvinovăți, potrivit cu viața și cu faptele fiecăruia!
Ele - și nu dragostea lui Dumnezeu.
Ea numai va privi cu durere pe cel care n-a ascultat-o și pentru care atunci nu va mai putea face nimic.
Fiindcă tot ce a putut face când se putea, a fost respins.
9 - Deci cu atât mai mult acum
Bucuria cea mare și siguranța fericită a sufletului credincios - înfiat de Tatăl prin nașterea din nou, prin credința în Domnul Isus, lucrată în El de Cuvântul și de Duhul Sfânt - sunt pe vecie întemeiate și neclintite pe această dragoste a lui Dumnezeu, care S-a dovedit atât de mare față de el.
Într-adevăr, după cum s-a arătat în toate cele de mai nainte, dacă atunci când omul era străin de tot față de Dumnezeu, dragostea Lui l-a iubit atât de mult, atunci cât de mult trebuie să-l iubească acum, când a devenit un fiu ascultător și bun?
Și - după cum de această nouă și fericită revărsare a dragostei Dumnezeiești are parte orice suflet care se întoarce la Domnul și se predă Lui spre a-I fi un fiu adevărat și ascultător - tot așa, de această binecuvântare nespus mai sporită are parte întreg poporul acelora care alcătuiesc astfel Trupul cel viu și nou al lui Hristos, Biserica Lui cea vie, Adunarea Lui intimă, Mireasa Lui iubitoare.
Nu te teme deci suflet iubit, copil drag și smerit al lui Dumnezeu, nu te teme de nimic ce are să ți se întâmple sau ce te amenință! Puterea lui Dumnezeu și dragostea Lui, care a avut atâta milă și bunătate față de tine prin toate cele ce ai trecut înainte de a-L cunoaște și a-L primi în inima ta ca Mântuitor al tău, te vor păzi și te vor izbăvi cu atât mai mult acum, când I-ai devenit din vrăjmaș un fiu, din potrivnic un ascultător, din străin un slujitor credincios.
Nu te teme nici tu, popor al lui Hristos, Lucrarea Lui, familia Sa, căci dragostea Lui care te iubește nespus mai mult acum, va veghea asupra ta și mai puternic și mai îndeaproape, îndepărtând tot ce te amenință, nimicind tot ce caută să te nimicească și alungând de la tine pe toți cei care sunt uneltele duhurilor dezbinătoare și tulburătoare, după cum El Însuși a spus (2 Tes. 1, 6).
10 - Mântuiți prin viața Lui
Toate versetele acestui apostol sunt ca o scară fericită cu zece trepte, pe care cu cât te sui mai sus, cu atât vezi mai departe și mai frumos peisajul minunat în care pătrunde sufletul care intră în această stare de har, prin credința și părtășia Domnului Isus.
Urcușul acesta fericit nu numai că ne lărgește orizontul acestei stări divine, dar ne și limpezește privirea, pentru a putea deosebi din ce în ce tot mai bine nu numai fericitele binecuvântări de care avem parte în această legătură vie și scumpă cu Domnul, ci și trebuința cea mare și neîncetată a noastră de a ne curăța și sfinți tot mai mult în viața noastră personală, pentru a fi cu adevărat vrednici de a sta în preajma Lui strălucită.
Dacă Împăratul ți-a făcut marele har de a te socoti vrednic să stai lângă El... să te îmbrace cu mantia Lui... să te cinstească și să te împodobească cu însemnele Lui... să te numească cu Numele Său, să te înfieze chiar, - atunci cum să nu cauți tu însuți să-ți pui mai cu vrednicie aceste daruri? Cum să nu-ți așezi mai frumos podoabele date de El? Cum să nu-ți păstrezi mai dreaptă umblarea, mai curată ținuta, mai demnă poziția pe care ți le-a dăruit El?
Să nu uităm niciodată și nici unii că mântuirea noastră noi o vom dobândi fiecare numai ca sfârșit al credinței noastre (1 Petru 1, 9).
Vom fi mântuiți prin viața Lui - înseamnă aici nu numai mijlocirea pe care o face pentru noi neîncetat Hristos, care trăiește pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25),
ci mai degrabă înseamnă că și noi vom fi mântuiți numai dacă ne vom da toate silințele, ca să ducem o viață asemănătoare cu viața Lui, după Cuvântul poruncii Sale care zice:
Și după alt cuvânt scris: Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus (1 Ioan 2, 6).
Iată ce învățăm din cuvântul acestei mărturisiri.
Iată încheierea pe care ne-o arată tot mersul crescând al acestor minunate versete ale Sfântului Cuvânt. Lumina în care pătrundem tot mai înalt ne poruncește să ne curățăm tot mai deplin, cu cât înaintăm în ea. Ne arată pe ființa noastră cu o lumină tot mai strălucitoare lucrurile de care mereu și mereu trebuie să ne curățăm.
Într-o lumină mică, vedem puține pete pe înfățișarea noastră. Dar pe măsură ce lumina aceasta crește, ea ne descoperă alte și alte pete pe care înainte nu le văzusem, dar acum, văzându-le, trebuie să facem totul spre a ni le înlătura. Pentru ca starea noastră să fie cât mai vrednică de locul și de Numele Aceluia în fața căruia am fost puși să stăm.
În această luptă de curățare și sfințire se află tot meritul și vrednicia fiecăruia dintre noi.
O, dacă dragostea și nădejdea aceasta pe care le avem în mântuirea Lui fericită ne-ar îndemna mereu și mereu ca să ne curățăm, după cum El Însuși este curat (1 Ioan 3, 3), atunci harul Lui ar fi neîncetat cu noi, fiindcă noi L-am iubit și L-am așteptat pe Domnul nostru Isus Hristos în curăție (Efes. 6, 24).
Atunci nimica n-ar mai împiedica, nici n-ar mai primejdui slava mântuirii noastre aici și în veșnicie.
Slavă veșnică Ție, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, care ne-ai iubit atât de mult încât ai găsit vremea și mijlocul prin care să ne pregătești și să ne aduci mântuirea noastră a tuturor oamenilor și apoi a fiecăruia dintre noi în parte!
Toată această mântuire fericită se datorează numai dragostei Tale, Tatăl nostru Ceresc, numai dragostei Tale, Mântuitorul nostru Isus Hristos. Și toată aflarea ei de către noi se datorează numai Lucrării Tale, Doamne Duhule Sfinte, Luminătorul și Aducătorul nostru la această fericită și nebănuită mântuire.
Te rugăm Domnul și Dumnezeul nostru care ne-ai pregătit această fericită stare să ne trezești fiecăruia dintre noi o dorință aprinsă după ea. Și o râvnă necontenită pentru dobândirea și păstrarea ei.
Dă-ne nașterea din nou prin Cuvântul și Duhul Sfânt, spre a dobândi această făgăduință, iar apoi dă-ne o neîncetată umblare și lucrare în ascultarea și credincioșia Ta, pentru a ne face vrednici s-o primim aievea la sfârșitul vieții noastre trăite în curăția și ascultarea smerită de toate poruncile voii Tale. Căci numai așa ne vom găsi vrednici de primirea veșnică a strălucitei Tale mântuiri.
Te rugăm ține în inima noastră trează frica de păcat, spre a nu-l mai face niciodată!
Și ține aprinsă în noi mereu vegherea așteptării Tale, spre a ne curăța tot mai mult inima și gândurile, pentru ca la Venirea Ta să ne afli vrednici să moștenim împreună cu Tine slava, cinstea și pacea Împărăției Tale, în ceata cea nenumărată a tuturor celor care au biruit și au fost găsiți vrednici să stea la dreapta Ta. Amin.