La Apostolul din Duminica a 3-a după Rusalii (despre grijile vieţii)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem, şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.
7. Pentru un om neprihănit, cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum când suntem socotiţi neprihăniţi, prin Sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
1 - Socotiţi neprihăniţi prin credinţă
În toată această parte a Cuvântului Dumnezeiesc răzbate un suflu fericit şi o puternică lumină biruitoare şi plină de bucurie pentru orice suflet credincios care a ajuns într-o stare de dulce părtăşie cu Mântuitorul Hristos, prin dragostea la care l-a dus credinţa şi în care îl ţine nădejdea.
Toată această fericită stare însă este numai o făgăduinţă. Şi se întemeiază deocamdată numai pe o nădejde.
Nu suntem încă neprihăniţi, ci numai socotiţi ca neprihăniţi, în nădejdea că vom ajunge odată şi starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduinţă, ci în realitate. După cum un fiu este moştenitor de drept al tatălui său, dar el nu şi de fapt în stăpânirea acestei moşteniri decât după ce devine matur şi după ce se dovedeşte vrednic să o păstreze şi să se folosească de ea.
Tot timpul vieţii sale, fiul însă poate fi ameninţat şi de pierderea acestei moşteniri, dacă nu rămâne în ascultarea şi dragostea părintelui său, care l-a făcut moştenitorul lui.
De aceea bucuria acestei moşteniri este împreunată mereu nu numai cu grija de a nu o pierde, ci şi cu stăruinţa de a se arăta cât mai vrednic de ea, printr-o tot mai frumoasă umblare ascultătoare de voia tatălui care i-a făcut făgăduinţa moştenirii sale.
Făgăduinţa neprihănirii prin care am intrat în dreptul de moştenire a Împărăţiei lui Dumnezeu este numai darul răscumpărării aduse de Scumpul nostru Mântuitor Isus Hristos.
Numai dragostei Lui îi datorăm totul.
El ne-a căutat pe unde zăceam pierduţi fiecare dintre noi şi toţi.
El ne-a salvat pe umerii Săi, ca pe nişte oi pierdute şi agăţate prin spini, sortiţi pierzării veşnice.
El ne-a spălat cu Sângele Lui de toată murdăria păcatelor noastre.
El ne-a îmbrăcat cu meritele Lui şi El ne-a înfiat, făcându-ne părtaşi cu El la moştenirea slavei Sale, câştigată prin ascultarea Sa de Tatăl.
Conştienţi de toate aceste daruri ale dragostei Lui, să nu uităm niciodată că alegerea noastră pentru moştenirea acestora ne obligă pe noi neîncetat la cea mai mare grijă în toată umblarea şi ascultarea noastră de condiţiile prin care am primit şi prin care putem păstra dreptul acesta, până când vom ajunge să intrăm deplin în stăpânirea sa.
Numai în felul acesta vom putea păstra pacea cu Dumnezeu, pe care ne-a câştigat-o Domnul nostru Isus Hristos.
Când s-a făcut curăţenie totală într-o casă, datoria cea mare şi permanentă este ca această curăţenie să fie păstrată cu toată grija, pentru ca Stăpânul Adevărat să o poată locui cu plăcere.
Dacă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, să ne dăm toate silinţele să dovedim şi să păstrăm prin fapte această neprihănire.
Dacă am intrat în pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, să căutăm cu toată grija ca să rămânem în această pace printr-o deplină umblare în toate condiţiile Voii Sale, de care depinde pacea Lui cu noi şi în noi.
2 - În nădejdea slavei
Dumnezeul nostru este Dumnezeul nădejdii, care face după fiecare iarnă o nouă primăvară, după fiecare noapte o nouă zi, după fiecare furtună un nou senin - cum a adus după Golgota cea crâncenă, cu luptele, cu chinurile şi cu moartea ei cutremurătoare, Dimineaţa Strălucitei Învieri, ca semn că începe o nouă viaţă, un nou legământ. Un nou fel de relaţii între Dumnezeu şi oameni, relaţii ca între un tată şi fiii săi, nu ca între un stăpân şi robii lui.
Golgota închipuia potopul care nimicise o lume a păcatului, şi prin moartea acelei lumi, dreptatea Dumnezeiască era împlinită; pedeapsa crâncenă care osândise păcatul omenirii într-unul Singur, în Hristos, care luase asupra Lui Singur ispăşirea acestui păcat universal, - îşi împlinise lucrarea... De acum urma o nouă lume... începea o nouă omenire, se năştea un nou Univers...
Curcubeul Golgotei vestea un cer nou şi un pământ nou, în care se năştea şi se încetăţenea un nou neam de oameni, născuţi din Sângele Mielului, din Crucea Lui, din răscumpărarea Sa, cu preţ veşnic şi cu durată eternă.
Şi, cum din corabia salvatoare se coborâse după primul potop porumbelul aducător de măslin, ca semn că mânia trecuse şi că pacea începea, - tot aşa după Golgota S-a pogorât Porumbelul Cincizecimii, Duhul Sfânt, cu vestea fericită a naşterii din nou, a iertării pe care Dumnezeu o da prin credinţa în Mântuitorul Isus Hristos, Ispăşitorul pentru toţi şi pentru toate, acelora care vor primi peste ei legământul răscumpărător adus de Jertfa Lui.
Măslinul e verde, dar e amar... E verde la privit, dar e amar la gustat. Căci şi vestea iertării este frumoasă pentru cel care o primeşte, dar a fost amară pentru Cel care a adus-o.
Sunt amare lupta şi suferinţa ostenelilor mântuirii acum, dar ele sunt verzi şi fericite în viitor pentru cel care le primeşte şi le duce până la capăt.
Ca măslinul cel verde şi amar este şi nădejdea slavei, este şi lucrarea mântuirii, este şi istoria şi viaţa celor care se nasc din nou, care iau calea lui Hristos şi jugul Lui. Care aleg soarta lui Isus pentru aici şi veşnicie.
Amară este acum, în lumea asta suferinţa pentru Hristos, amare sunt înfrânarea, răbdarea, batjocura şi prigonirea pe care trebuie să le îndure în lume oricine vrea să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, dar verzi şi fericite sunt pacea lui lăuntrică, bucuria inimii lui şi nădejdea slavei, de care vor fi urmate toate acestea în viaţa veşnică.
Verde şi frumoasă pare acum viaţa celor care fug de suferinţele şi răbdarea lui Hristos, însă amară va fi veşnic osânda ce-i aşteaptă la capătul acestei scurte şi amăgitoare linişti pământeşti!
Fericit este orice suflet care alege amarul acum şi verdele din viaţa viitoare. Fericit este oricine se uneşte cu Hristos acum, chiar dacă are parte de o soartă grea în lumea aceasta, fiindcă este scris: dacă răbdăm împreună cu Hristos, vom şi împărăţi împreună cu El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi (2 Timotei 2, 12).
Aceasta este nădejdea slavei - şi acesta este preţul ei.
3 - Necazul aduce răbdare
Un frate mai nou, care începuse frumos şi hotărât viaţa lui cea nouă cu Domnul, întâlni odată pe un alt frate mai bătrân, şi se opri să-l roage ceva.
- Ce ai frate, de eşti atât de trist? - îl întrebă cel bătrân.
- Sunt tare amărât frate! - răspunse cel tânăr. Îndată ce am început viaţa mea cea nouă cu Domnul, au început să vină asupra mea tot felul de ispite, tot felul de ocări, tot felul de învinuiri nedrepte, iar eu nu pot să le rabd, nu pot să le port, mă răzbun, mă împotrivesc, mă apăr cu tot felul de vorbe, uneori aspre şi grele. Nu ştiu cum să fac frate, să pot avea răbdare, mai multă răbdare, mai îndelungă răbdare... Tare aş dori să vii să ne rugăm împreună, ca Domnul să-mi dea răbdare...
- Bine frate, vino să ne rugăm Domnului, ca El să-ţi ajute să ajungi la răbdare!
Ajunşi acasă, în odăiţa fratelui, îngenuncheară amândoi, iar fratele mai bătrân începu să se roage: Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm dă-i fratelui nostru necazuri, îndură-Te şi trimite-i fratelui necazuri, ai milă şi îngăduie să vină peste el necazuri...
- Stai frate, opreşte-te - strigă tânărul - nu necazuri cere Domnului pentru mine, ci răbdare te-am rugat eu să ceri!
- Dar n-ai citit frate ce spune Cuvântul Domnului când zice: necazul aduce răbdarea, cum albina aduce mierea şi cum lupta aduce biruinţa? Nu poţi câştiga răbdarea decât trecând prin necazuri, după cum şi Mântuitorul a învăţat să asculte, adică să rabde, prin suferinţele pe care le-a îndurat (Evrei 5, 8).
Dacă vrem să avem o cunună ca a Lui, trebuie să şi ducem o luptă ca a Lui.
5 - Nădejdea aceasta nu înşală
Înainte de a veni la noi Domnul Isus şi de a primi nădejdea iertării, nădejdea ajutorului şi nădejdea mântuirii Lui, ceea ce ne-a zdrobit cel mai greu şi cel mai adesea inima, erau nădejdile noastre înşelate.
Câte nădejdi ne pusesem în oameni, în împrejurări, în bunuri lumeşti, - toate ne fuseseră înşelate şi înşelătoare!
Ne-au înşelat prietenii, prin nesinceritatea lor.
Ne-au înşelat vecinii, colegii, rudeniile, fiecare urmărind un scop cu noi sau de la noi.
Ne-au înşelat poate soţul, soţia, fratele...
Ne-au înşelat ispitele, promiţându-ne fericirea în schimbul păcatului.
Ne-au înşelat banii şi avuţiile, promiţându-ne mulţumirea în schimbul luptelor, alergărilor, zbuciumului pentru a le dobândi cu orice preţ, în orice fel, pe orice căi - iar când am ajuns să le avem, am aflat ce gust amar şi ce chin apăsător aduc aceste nădejdi înşelătoare, atât pentru trupul cât şi pentru sufletul nostru!
Sătui şi deznădăjduiţi, am căzut la picioarele Crucii lui Isus... Şi ce minune s-a produs în noi! Ce schimbare s-a făcut în toată fiinţa noastră şi ce înnoire Dumnezeiască am simţit dintr-odată!
O nădejde luminoasă a alungat deodată din inima noastră toate amarele noastre nădejdi înşelate. Ca o mătură cerească, această nădejde fericită a aruncat afară din noi toate cioburile şi rămăşiţele iluziilor lumeşti sparte şi răvăşite.
Iar în locul lor, casa inimii noastre - curăţată şi vindecată de toate aceste dureroase lovituri - s-a umplut cu soarele puternic şi calm al unei nădejdi sigure, luminoase şi veşnice. Dragostea lui Dumnezeu se turna în inima noastră ca un fluviu puternic şi îmbelşugat, prin Duhul Sfânt.
Şi toate înşelătoarele şuviţe ale iubirilor lumeşti, ale iubirii de prieteni, sau de avere, sau de plăceri şi ispite, au fost înlăturate, acoperite, anulate de revărsarea acelei iubiri Dumnezeieşti strălucite şi îndestulătoare.
O, ce siguranţă ne-a adus nădejdea aceasta în toată fiinţa noastră! Ce bucurie şi ce despăgubire nemăsurată! Ce îmbelşugată este revărsarea ei peste toate câmpiile noastre atât de însetate şi uscate până atunci!
Nici un mijloc prin care am încercat a ne arăta bucuria dobândirii acestei stări, nu-l socotim îndeajuns. Nici un cuvânt nu-l simţim destul de cuprinzător. Nici o rugăciune îndeajuns de întreagă. Nici o cântare îndeajuns de frumoasă. Nici o mulţumire îndeajuns de îndatorată.
Bucuria posesiunii unei astfel de nădejdi este nespus mai mare şi mai recunoscătoare decât toate mijloacele noastre prin care ne-am putea arăta aceasta faţă de Dumnezeu.
Iată, în bucuria asta stă taina râvnei noastre pentru Hristos şi toată osteneala noastră în a-L vesti pe El şi altor semeni ai noştri.
Fericirea adevărată nu se simte niciodată bine, singură. Ea doreşte mereu ca toţi să se împărtăşească din ea. Credinciosul fericit, care a aflat nădejdea lui Hristos, nu are altă dorinţă decât să-i facă şi pe ceilalţi semeni ai săi să vină să afle şi ei această stare de har.
O păsărică nu stă să mănânce singură când a aflat o grămadă de grăunţe, ci se duce cu grabă şi cu bucurie să cheme şi pe celelalte, să mănânce şi ele. Numai atunci poate mânca şi ea fericită, când se bucură toate semenele ei.
O albină, când dă de un câmp cu flori încărcate de polen, nu rămâne să se îndoape singură, ci mai întâi se duce şi dă de ştire şi stupului ei, pentru ca şi celelalte surori ale ei să vină la masa bucuriei îmbelşugate.
Aşa este şi sufletul credincios care a aflat nădejdea ce nu înşală.
Căci vai de trântorul care s-ar îndopa numai el singur!...
6 - Pentru cei nelegiuiţi
Cea mai mare taină, cea mai de neînchipuit jertfă, cea mai neînţeleasă şi mai necuprinsă lucrare, este bunătatea inimii lui Dumnezeu, pentru mântuirea omului şi a omenirii.
Adesea mintea omenească se întreabă: cum a fost cu putinţă o Jertfă atât de mare din partea lui Dumnezeu, pentru răscumpărarea omului căzut? Cum S-a putut smeri chiar într-atât de mult Dumnezeu în Isus Hristos Domnul nostru, încât să părăsească Slava Sa, să ia trup omenesc şi să vină între oameni, asemenea lor, să-Şi ia asupra Lui toate păcatele lor şi să pătimească a le ispăşi în cel mai cutremurător, mai umilitor, mai înfiorător fel, numai pentru a le da oamenilor posibilitatea mântuirii, mijlocul înfierii, putinţa primirii iarăşi în lumina şi moştenirea slavei cereşti din care căzuse prin păcat?
Da, noi înşine ne mirăm adeseori, zicând cu durere: Vai, cât de rău este omul, cât de rea este lumea, cât de nelegiuiţi sunt oamenii!... Şi aşa este!
Dar nu ne mirăm mai degrabă şi nu spunem: O, cât de bun, cât de nemărginit de bun, cât de neînţeles de bun este Dumnezeu, care cu toate că lumea e aşa de rea, că sunt oamenii aşa de nelegiuiţi, totuşi îi răbdă, totuşi le dă, Lui totuşi Îi este milă, El totuşi îi iubeşte.
Da, aceasta este uimirea şi aici stă toată taina dragostei nespus de mari a lui Dumnezeu.
Pentru aceşti nelegiuiţi a murit Hristos, spre a-i izbăvi nu numai de sub blestemul păcatului moştenit prin firea lor omenească de la Adam, întâiul lor părinte... Ci şi de sub blestemul propriului lor păcat, săvârşit de fiecare om, din propria lui voinţă, ca act al propriei sale neascultări de porunca Dumnezeului său.
De aceea Jertfa Mântuitorului cuprinde în sine nu numai preţul mântuirii lumii întregi, ci şi preţul mântuirii fiecărui suflet omenesc, în parte.
Şi de aceea trebuie ca Jertfa aceasta s-o primească toată omenirea, ca Singurul Preţ al răscumpărării ei din osânda şi moartea păcatului în întregimea lui - şi fiecare suflet în parte, pentru partea lui de vină ca fiu al omenirii şi ca participant la păcatul ei.
Iată de ce şi tu şi eu, dragă suflete, suntem datori să primim răscumpărarea Sângelui Scump al lui Isus, Singurul Preţ Mântuitor, fără de care nimeni, niciodată, n-a putut şi nu va putea vedea mântuirea lui Dumnezeu!
Acum ce zici tu şi ce faci în faţa acestui mare Preţ? Îl primeşti sau Îl respingi?
Ia seama, că este poate singura ta ocazie pentru viaţă sau pentru osândă!...
Acum şi în vecii vecilor!
8 - Dumnezeu Îşi arată dragostea
Pentru un om neprihănit - spune Sfântul Cuvânt - cu greu ar muri cineva... pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi şi cineva să moară... dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui (cât de mare a putut fi!) faţă de noi, prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
Aici stă marea lucrare a Mântuitorului nostru, potrivită cu Voia dragostei Tatălui ceresc - că El a murit pentru noi toţi, spre a ne salva pe noi toţi; nu numai pentru cei de aproape, ci şi pentru cei de departe. Nu numai pentru cei neprihăniţi, ci şi pentru cei mai murdari. Nu numai pentru cei binefăcători, ci şi pentru cei mai răi. Nu numai pentru iudei - poporul Său - ci şi pentru a-Şi strânge într-unul singur pe toţi fiii lui Dumnezeu cei risipiţi. Nu numai până la marginea pământului, în toate neamurile, ci şi până la marginea iadului, în toate păcatele.
Şi Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa cât de nespus de mare este nu numai dându-le tuturor o răscumpărare deplină şi atât de nemeritată, dar şi aşteptând după fiecare şi suferind de la fiecare atât de multe jigniri, împotriviri, tăgăduiri, dispreţuiri...
Orice altă dragoste n-ar putea atât de mult.
Orice altă dragoste omenească are o margine mai mult sau mai puţin apropiată. Numai dragostea lui Dumnezeu este fără margini. Ea rabdă totul, nădăjduieşte totul, suferă totul şi acoperă totul până la sfârşitul vieţii omului, a fiecărui om.
Dar şi atunci, la sfârşit, nu dragostea lui Dumnezeu se sfârşeşte, ci viaţa omului.
Iar judecata osânditoare de la sfârşitul vieţii neascultătoare de Dumnezeu, nu Hristos o aduce, ci o aduce păcatul omului neascultător.
Nu judecătorul îl condamnă pe un criminal, ci crima sa îl condamnă. Judecătorul n-are nimic cu el, crima lui are. Ea nu-l lasă. Ea îl osândeşte,
Tot aşa va fi şi la Judecata lui Hristos. Păcatele omului vor striga după el. Cuvintele lui îl vor osândi. Faptele lui îl vor condamna.
Cum se va întâmpla asta, nu ştim. Poate că fiecare păcat va căpăta un chip, un grai, o mărime. Fiecare cuvânt vinovat, la fel. Fiecare gând, fiecare pas, fiecare loc al păcatului vor căpăta forma, greutatea, mărimea, urâţenia, violenţa, grozăvia şi cine mai ştie ce alte însuşiri ale păcatului făcut... şi toate acestea împreună vor osândi pe cel care a săvârşit acele păcate.
Tot aşa, Nevinovăţia, Dreptatea, Sfinţenia, Cuvântul, Adevărul, Iubirea şi toate virtuţile vătămate prin acel păcat, se vor ridica şi ele ca martori acuzatori împotriva celui neascultător de Dumnezeu.
Iată cine ne va judeca sau ne va dezvinovăţi, potrivit cu viaţa şi cu faptele fiecăruia!
Ele - şi nu dragostea lui Dumnezeu.
Ea numai va privi cu durere pe cel care n-a ascultat-o şi pentru care atunci nu va mai putea face nimic.
Fiindcă tot ce a putut face când se putea, a fost respins.
9 - Deci cu atât mai mult acum
Bucuria cea mare şi siguranţa fericită a sufletului credincios - înfiat de Tatăl prin naşterea din nou, prin credinţa în Domnul Isus, lucrată în El de Cuvântul şi de Duhul Sfânt - sunt pe vecie întemeiate şi neclintite pe această dragoste a lui Dumnezeu, care S-a dovedit atât de mare faţă de el.
Într-adevăr, după cum s-a arătat în toate cele de mai nainte, dacă atunci când omul era străin de tot faţă de Dumnezeu, dragostea Lui l-a iubit atât de mult, atunci cât de mult trebuie să-l iubească acum, când a devenit un fiu ascultător şi bun?
Şi - după cum de această nouă şi fericită revărsare a dragostei Dumnezeieşti are parte orice suflet care se întoarce la Domnul şi se predă Lui spre a-I fi un fiu adevărat şi ascultător - tot aşa, de această binecuvântare nespus mai sporită are parte întreg poporul acelora care alcătuiesc astfel Trupul cel viu şi nou al lui Hristos, Biserica Lui cea vie, Adunarea Lui intimă, Mireasa Lui iubitoare.
Nu te teme deci suflet iubit, copil drag şi smerit al lui Dumnezeu, nu te teme de nimic ce are să ţi se întâmple sau ce te ameninţă! Puterea lui Dumnezeu şi dragostea Lui, care a avut atâta milă şi bunătate faţă de tine prin toate cele ce ai trecut înainte de a-L cunoaşte şi a-L primi în inima ta ca Mântuitor al tău, te vor păzi şi te vor izbăvi cu atât mai mult acum, când I-ai devenit din vrăjmaş un fiu, din potrivnic un ascultător, din străin un slujitor credincios.
Nu te teme nici tu, popor al lui Hristos, Lucrarea Lui, familia Sa, căci dragostea Lui care te iubeşte nespus mai mult acum, va veghea asupra ta şi mai puternic şi mai îndeaproape, îndepărtând tot ce te ameninţă, nimicind tot ce caută să te nimicească şi alungând de la tine pe toţi cei care sunt uneltele duhurilor dezbinătoare şi tulburătoare, după cum El Însuşi a spus (2 Tes. 1, 6).
10 - Mântuiţi prin viaţa Lui
Toate versetele acestui apostol sunt ca o scară fericită cu zece trepte, pe care cu cât te sui mai sus, cu atât vezi mai departe şi mai frumos peisajul minunat în care pătrunde sufletul care intră în această stare de har, prin credinţa şi părtăşia Domnului Isus.
Urcuşul acesta fericit nu numai că ne lărgeşte orizontul acestei stări divine, dar ne şi limpezeşte privirea, pentru a putea deosebi din ce în ce tot mai bine nu numai fericitele binecuvântări de care avem parte în această legătură vie şi scumpă cu Domnul, ci şi trebuinţa cea mare şi neîncetată a noastră de a ne curăţa şi sfinţi tot mai mult în viaţa noastră personală, pentru a fi cu adevărat vrednici de a sta în preajma Lui strălucită.
Dacă Împăratul ţi-a făcut marele har de a te socoti vrednic să stai lângă El... să te îmbrace cu mantia Lui... să te cinstească şi să te împodobească cu însemnele Lui... să te numească cu Numele Său, să te înfieze chiar, - atunci cum să nu cauţi tu însuţi să-ţi pui mai cu vrednicie aceste daruri? Cum să nu-ţi aşezi mai frumos podoabele date de El? Cum să nu-ţi păstrezi mai dreaptă umblarea, mai curată ţinuta, mai demnă poziţia pe care ţi le-a dăruit El?
Să nu uităm niciodată şi nici unii că mântuirea noastră noi o vom dobândi fiecare numai ca sfârşit al credinţei noastre (1 Petru 1, 9).
Vom fi mântuiţi prin viaţa Lui - înseamnă aici nu numai mijlocirea pe care o face pentru noi neîncetat Hristos, care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25),
ci mai degrabă înseamnă că şi noi vom fi mântuiţi numai dacă ne vom da toate silinţele, ca să ducem o viaţă asemănătoare cu viaţa Lui, după Cuvântul poruncii Sale care zice:
Şi după alt cuvânt scris: Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus (1 Ioan 2, 6).
Iată ce învăţăm din cuvântul acestei mărturisiri.
Iată încheierea pe care ne-o arată tot mersul crescând al acestor minunate versete ale Sfântului Cuvânt. Lumina în care pătrundem tot mai înalt ne porunceşte să ne curăţăm tot mai deplin, cu cât înaintăm în ea. Ne arată pe fiinţa noastră cu o lumină tot mai strălucitoare lucrurile de care mereu şi mereu trebuie să ne curăţăm.
Într-o lumină mică, vedem puţine pete pe înfăţişarea noastră. Dar pe măsură ce lumina aceasta creşte, ea ne descoperă alte şi alte pete pe care înainte nu le văzusem, dar acum, văzându-le, trebuie să facem totul spre a ni le înlătura. Pentru ca starea noastră să fie cât mai vrednică de locul şi de Numele Aceluia în faţa căruia am fost puşi să stăm.
În această luptă de curăţare şi sfinţire se află tot meritul şi vrednicia fiecăruia dintre noi.
O, dacă dragostea şi nădejdea aceasta pe care le avem în mântuirea Lui fericită ne-ar îndemna mereu şi mereu ca să ne curăţăm, după cum El Însuşi este curat (1 Ioan 3, 3), atunci harul Lui ar fi neîncetat cu noi, fiindcă noi L-am iubit şi L-am aşteptat pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie (Efes. 6, 24).
Atunci nimica n-ar mai împiedica, nici n-ar mai primejdui slava mântuirii noastre aici şi în veşnicie.
Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, care ne-ai iubit atât de mult încât ai găsit vremea şi mijlocul prin care să ne pregăteşti şi să ne aduci mântuirea noastră a tuturor oamenilor şi apoi a fiecăruia dintre noi în parte!
Toată această mântuire fericită se datorează numai dragostei Tale, Tatăl nostru Ceresc, numai dragostei Tale, Mântuitorul nostru Isus Hristos. Şi toată aflarea ei de către noi se datorează numai Lucrării Tale, Doamne Duhule Sfinte, Luminătorul şi Aducătorul nostru la această fericită şi nebănuită mântuire.
Te rugăm Domnul şi Dumnezeul nostru care ne-ai pregătit această fericită stare să ne trezeşti fiecăruia dintre noi o dorinţă aprinsă după ea. Şi o râvnă necontenită pentru dobândirea şi păstrarea ei.
Dă-ne naşterea din nou prin Cuvântul şi Duhul Sfânt, spre a dobândi această făgăduinţă, iar apoi dă-ne o neîncetată umblare şi lucrare în ascultarea şi credincioşia Ta, pentru a ne face vrednici s-o primim aievea la sfârşitul vieţii noastre trăite în curăţia şi ascultarea smerită de toate poruncile voii Tale. Căci numai aşa ne vom găsi vrednici de primirea veşnică a strălucitei Tale mântuiri.
Te rugăm ţine în inima noastră trează frica de păcat, spre a nu-l mai face niciodată!
Şi ţine aprinsă în noi mereu vegherea aşteptării Tale, spre a ne curăţa tot mai mult inima şi gândurile, pentru ca la Venirea Ta să ne afli vrednici să moştenim împreună cu Tine slava, cinstea şi pacea Împărăţiei Tale, în ceata cea nenumărată a tuturor celor care au biruit şi au fost găsiţi vrednici să stea la dreapta Ta. Amin.