La Apostolul din Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

18. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.

19. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!

20. Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.

21. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.

22. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.

23. Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

18 - Robi ai neprihănirii

Pe vremea când Sfântul Pavel scria aceste lucruri, în lume stăpânea încă legea robiei, care statornicea dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânilor asupra acelora care se vânduseră robi ai lor.

Odată ce un om a ajuns robul unui stăpân, acel rob era pe totdeauna proprietatea stăpânului, ca o vită a aceluia, sau ca o unealtă a lui... Stăpânul putea să-i facă orice voia, fără ca robul să i se poate împotrivi sau să-i ceară vreun drept ori vreo socoteală.

Numai dacă se găsea cineva care să dea pentru el preţul de răscumpărare, atunci ar mai fi fost o izbăvire... Altfel, nu! Dacă totuşi se găsea unul să dea acel preţ, fostul rob trecea în stăpânirea noului proprietar, care dăduse pentru el preţul răscumpărării. Iar acum el trecea cu toată viaţa şi puterea lui în slujba noului stăpân.

Sfântul Pavel foloseşte acest fel de vorbire ca un exemplu pentru ceea ce a făcut Mântuitorul nostru Isus Hristos pentru noi, răscumpărându-ne din robia păcatului în care zăceam, cu preţul cel scump al Sângelui Său vărsat pe Cruce pentru noi şi în locul nostru.

Astfel, prin acel mare Preţ dat Dreptăţii Dumnezeieşti care ne osândea, dat păcatului care ne robise, dat Legii şi poruncilor ei care stăteau împotriva noastră pentru încălcarea lor, prin acel mare Preţ, Domnul Isus a devenit Unicul şi Scumpul nostru Stăpân.

Acum este normal să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea noastră numai pe Acela care a devenit prin răscumpărare, Stăpânul şi Împăratul nostru, fiindcă nu numai că preţul pe care El l-a dat pentru mântuirea noastră a fost atât de mare încât nimeni altcineva nu l-ar mai fi putut da vreodată, dar şi pentru că vrăjmaşul din mâna căruia ne-a răscumpărat era atât de crud. Iar starea din care ne-a scăpat era o osândă şi o pierzare atât de îngrozitoare.

Şi pentru mai câte încă suntem noi datori să-L iubim şi să-L slujim cu toată puterea inimii noastre pe Domnul şi Mântuitorul nostru! Numărul binefacerilor Sale faţă de noi este nesfârşit.

Starea în care ne-a adus răscumpărarea Lui este o înfiere Dumnezeiască. Nu nişte robi ne-a făcut El, ci nişte fii iubiţi şi scumpi lui Dumnezeu, Tatăl Său, care prin El ne-a înfiat şi pe noi. Astfel Domnul a atras asupra noastră din partea Tatălui nu numai toată dragostea Lui, ci şi toate bogăţiile binecuvântărilor Sale!

Apoi Răscumpărătorul nostru Iubit a făcut să fim socotiţi vrednici de încrederea lui Dumnezeu - şi astfel să ne ia împreună lucrători cu El la opera măreaţă şi veşnică a mântuirii sufletelor, a propovăduirii Evangheliei Sale măreţe şi a venirii Împărăţiei Lui fericite.

În felul acesta, noi nu mai suntem doar nişte robi, chiar fericiţi de data asta. Ci devenim colaboratori, nişte prieteni, nişte asociaţi ai lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus odată ucenicilor Săi: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu (Ioan 15, 15).

Iată în cât de fericită robie-înfiere am fost strămutaţi noi prin dragostea cea răscumpărătoare a Domnului şi Stăpânului nostru Iubit, Isus Hristos!

Şi iată la cât de mult ne îndatorează pe noi harul acestei stări de negrăită strălucire, faţă de El!...

19 - Să ajungeţi la sfinţirea voastră

Să mergem mereu mai departe pe calea acestor gânduri, fiindcă după cum înainte de schimbarea fericită a stării noastre din robi ai păcatului, în fii ai neprihănirii, toate mădularele noastre, începând cu inima noastră, erau puse în slujba diavolului pentru răspândirea răului său pe pământ, tot aşa acum, după ce am ajuns în slujba împărătească a lui Dumnezeu, aceleaşi mădulare ale noastre, începând cu inima noastră, înnoite şi schimbate în mădulare ale neprihănirii, trebuie puse în slujba lui Hristos, pentru răspândirea binelui Său.

Şi nici nu se poate gândi să nu fie aşa. Deoarece dacă noi eram atât de harnici în ce priveşte răul când eram sub robia lui Satana, iar acum când am ajuns înfiaţi de Dumnezeu am fi nişte leneşi în slujba Lui, n-ar dovedi asta oare că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?

Dacă atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi... să fumeze împreună cu noi, să bea împreună cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,

oare acum când am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, noi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru El, cum făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi astfel nişte nelegiuiţi faţă de Domnul?

Acum, dacă noi mergem la biserică, dar nu mai chemăm stăruitor pe nimeni să vină cu noi, cum făceam cu ei atunci când mergeam la cârciumă, -

şi dacă acum citim Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, dar nu mai îndemnăm cu toată stăruinţa şi pe alţii să-L citească, aşa cum făceam cândva când citeam lucrurile ruşinoase sau nefolositoare ale păcatului,

şi dacă acum mergem la adunările Domnului, dar nu atragem şi pe alţii, nici măcar pe cei apropiaţi nouă, să vină şi ei la auzirea şi ascultarea Voii lui Dumnezeu, cum făceam cândva, când mergeam la distracţii lumeşti,

şi dacă acum cunoaştem bucuria rugăciunii, a cântărilor sfinte, a meditaţiei, a postului, a binefacerilor, dar nu vorbim despre acestea cu toată inima arzând de o dorinţă mântuitoare a semenilor noştri, cu o faţă strălucitoare de bucuria lor, cu o stăruinţă neobosită, pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru să le dorească, să le caute, să le dobândească,

atunci ce fel de credincioşi suntem noi?

Unde este atunci dovada limpede şi adevărată că noi am trecut din robia morţii în înfierea vieţii şi din slujba diavolului în colaborarea lui Dumnezeu?

Unde este mărturia faptelor noastre, care ar trebui să arate tuturor, cu toată limpezimea şi fără nici o îndoială, că noua noastră stare nu-i doar o amăgire a noastră, o laudă goală, o minciună cu care ne înşelăm singuri, - ci este o realitate slăvită şi puternică, văzută nu numai în ascuns de Dumnezeu, ci şi pe faţă de toţi oamenii? Cum se vede o lumină în întuneric sau o cetate descoperită pe un vârf de munte (Matei 5, 14-16).

Abia atunci am dovedi că nu ne amăgim singuri. Şi că pocăinţa noastră nu-i o trecere la o sectă sau o vorbă goală. Ci-i o schimbare adevărată, o înnoire făcută de Duhul Sfânt, o naştere de Sus şi o înfiere cerească!

20 - Slobozi faţă de neprihănire

Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona - spune Domnul nostru Isus. Când slujeşti diavolului, desigur că nesocoteşti pe Dumnezeu. Când trăieşti pentru păcat, desigur că nu te simţi obligat întru nimic faţă de sfinţenie. Şi când eşti robul iubirii de sine, desigur că sfidezi şi dispreţuieşti orice datorie faţă de aproapele tău...

Dar tot aşa este şi invers, după ce devii un alt om, cu un altfel de gândire şi de simţire, cu duhul şi cu firea lui Hristos.

Când devii un om duhovnicesc, atunci umbli după lucrurile Duhului, şi nu după ale păcatului.

Cauţi foloasele lui Hristos, şi nu ale diavolului.

Te simţi obligat faţă de sfinţenie, şi oprit cu totul faţă de nelegiuire.

Drag suflet care eşti acum aici în faţa acestor lucruri, vino împreună cu mine să ne cercetăm bine fiecare în faţa adevărului acestor porunci şi cuvinte Dumnezeieşti! Cum stăm noi înşine faţă de ele?

Ai venit tu cu adevărat la Domnul Isus?

S-a făcut în tine schimbarea cea mare şi adevărată din care să se vadă nu numai de către Dumnezeu, ci şi de către toţi oamenii, că acum tu eşti un alt om?

Că înainte erai rob al diavolului, prin toate mădularele tale, iar acum ai devenit un fiu al lui Dumnezeu, de asemenea prin toate aceste mădulare?

Pe ce căi aleargă acum picioarele tale?

Ce fel de fapte lucrezi cu mâinile tale?

Ce fel de cuvinte spui cu gura ta?

Ce fel de gânduri ai în mintea ta şi ce fel de simţiri în inima ta?

Ce fel de priviri în ochi, ce fel de scopuri, ce fel de gesturi, ce fel de dorinţe, ce fel de umblări?

Faţă de cine eşti tu acum rob şi faţă de cine eşti slobod?

A cui este inima ta cu simţirile şi cugetele ei? Ce duh stăpâneşte fiinţa ta, dorinţele tale, umblările tale, timpul tău, starea vieţii tale?

Ce roade aduc în familia ta, în adunarea ta, în preajma ta, - felul tău de viaţă, felul tău de vorbire, felul tău de lucrare?

Din aceste roade, privite fără părtinire şi judecate după dreptate, vei vedea tu însuţi ce fel de om eşti, ce fel de stare ai şi ce fel de stăpân slujeşti!

21 - Sfârşitul acestor lucruri

Orice nebun se gândeşte numai la prezent, pe când orice înţelept se gândeşte mai mult la viitor. Aceasta este deosebirea dintre ei.

Nebunul se gândeşte: Azi să-mi meargă bine, de mâine nu-mi pasă!

Şi mănâncă azi tot ce are, cheltuieşte azi tot ce are, prăpădeşte azi tot ce are, nesocoteşte orice dreptate, calcă orice lege, dispreţuieşte orice sfat, nedreptăţeşte orice semen şi face tot ce vrea...

Dar urmările nefericite nu întârzie să se arate.

De unde tot iei şi nu mai pui, curând se sfârşeşte. Cine cheltuieşte tot ce are, ajunge curând să cheltuiască şi ce nu are.

Iar cine îşi prăpădeşte tot ce i-a rămas, rămâne curând un prăpădit al tuturor.

Aşa ajunge, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, oricine nu gândeşte de la început cum îi va fi sfârşitul drumului pe care îl ia, al lucrului pe care îl începe, al vieţii pe care o duce.

Mai bun este sfârşitul unui lucru, decât începutul lui - spune Cuvântul Sfânt (Ecles. 7, 8).

Fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra - înştiinţează Sfântul Pavel - fiindcă lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc (1 Cor. 3, 10).

Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată... iar judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău - zice înţeleptul (Ecles. 12, 14). Şi în câte alte nenumărate locuri ne atrage trează luarea aminte Cuvântul lui Dumnezeu asupra grijii neîntrerupte pe care trebuie s-o avem fiecare dintre noi cu privire la această cumpătată privire spre viitor!

Prima dovadă de înţelepciune este privirea spre viitorul păcatului. Prima groază este cea care îl izbeşte pe om, când vede sfârşitul ce îl aşteaptă, mergând pe drumul păcatului său.

Frica este începutul înţelepciunii... Şi începutul fricii este înţelepciunea de a ocoli un viitor nefericit. Oricine nu se teme de rău, nu ajunge bine; şi oricine vrea să ajungă bine, începe prin a se teme şi a se feri de rău.

Dragul meu, draga mea... viitorul se poate şti sigur, fără să mergi la ghicitor şi fără să faci vrăjitorie sau spiritism. Viitorul este limpede scris în Cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare pentru ca să-şi cunoască sfârşitul său, n-are nevoie să întrebe decât Cuvântul Sfânt, care spune: Necaz şi strâmtorare vor veni (sigur şi curând) peste orice suflet care face răul... dar slavă, cinste şi pace vor veni peste oricine face binele - şi nu se are în vedere faţa nimănui (Rom. 2, 9-11).

Iată sfârşitul fiecărui lucru! Iată soarta fiecărui om! Iată viitorul fiecăruia dintre noi - e după cum ni-l alegem din chiar clipa asta!

Gândeşte-te puternic şi înţelept la asta, chiar acum!

22 - Rodul: sfinţirea; sfârşitul: viaţa veşnică

Iată, încă odată cât de strânsă este răsplata de la sfârşit cu rodul adus de toată desfăşurarea zilnică a felului de viaţă dus de orice om.

O viaţă ascultătoare de Dumnezeu şi de fraţi are ca rod sfinţirea, iar o viaţă sfinţită are ca răsplată viaţa veşnică.

O viaţă neascultătoare de Dumnezeu şi de fraţi are ca rod stricăciunea, iar ca sfârşit osânda veşnică.

Toată ţintirea tuturor îndrumărilor şi a poruncilor Sfântului Cuvânt este ca să ne înveţe, să ne mustre, să ne îndrepte şi să ne dea înţelepciune în neprihănire, pentru a-l face pe oricare om al lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice roadă bună şi orice lucrare sfinţitoare. Făcându-l astfel vrednic să moştenească la sfârşit viaţa veşnică (2 Timotei 3, 16-17).

De aceea orice om al lui Dumnezeu care îşi doreşte cu adevărat viaţa veşnică, nu poate să nu ţină seama de toate aceste învăţături, mustrări şi îndemnuri, fiindcă tocmai ascultarea de acestea îi aduce sfinţirea vieţii şi răsplata veşniciei.

Ascultarea de toate aceste porunci este neapărat faptă şi nu numai credinţă. Dacă numai le-ar crede cineva că sunt bune, dar nu le-ar mai împlini cu fapta sa, la ce i-ar mai folosi oare?

Dacă numai aş crede eu că drumul acesta mă duce acasă, dar n-aş osteni să merg cu picioarele mele pe el, aş mai ajunge eu oare vreodată acasă?

Dacă numai aş crede că pământul acesta poate aduce un rod bogat, dar n-aş munci cu mâinile mele pentru acest rod, aş mai ajunge eu oare să culeg ceva?

De ce oare nu se poate înţelege odată ce zadarnică este nădejdea care se pune pe mântuirea la începutul credinţei, şi nu pe osteneala de a o dobândi ca sfârşit al credinţei, prin roadele unei vieţi de sfinţenie?

Să nu ne înşelăm singuri şi cu atât mai mult să nu ne lăsăm înşelaţi de acei mincinoşi promiţători ai unei mântuiri de la începutul credinţei, pe care ne-o vestesc şi ne-o îmbie ei. Mântuirea lui Dumnezeu se primeşte la sfârşitul credinţei, iar nu la începutul ei. Mântuirea aceasta nu este un cadou, ci este un rod.

Este rodul sfinţirii, este rodul unei vieţi născute din nou şi duse în ascultarea rodnică de tot Cuvântul lui Dumnezeu. Este rodul unei vieţi luminoase, care merge mereu crescând până la miezul zilei, după cum este scris...

Este răsplata după o muncă. Este premiul după o alergare. Este cununa după o biruinţă.

Unde s-a mai pomenit altfel? Unde s-a mai pomenit plată înainte de muncă, premiu înainte de alergare şi cunună înainte de luptă?

Numai cu mântuirea să fie altfel? Este ea oare atât de ieftină, să n-aibă condiţii?

Să nu ne înşelăm, căci mulţi s-au înşelat şi se mai înşală încă în privinţa asta! Singură sfinţirea vieţii, singură viaţa dusă la sfinţire, are ca sfârşit răsplata mântuirii veşnice!

23 - Plata păcatului sau darul lui Dumnezeu

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos ne-a spus că în lume vor veni mulţi hristoşi mincinoşi, că vor vorbi în Numele Lui, că vor face chiar semne şi minuni prin puterea lui Satana, spre a înşela pe toţi cei care n-au rămas în adevăr şi în dragoste, adică în învăţătura cea adevărată şi în părtăşia frăţească de la început (Matei 24, 24; 2 Tes. 2, 10; 1 Ioan 2, 24).

Fiecare om îşi are Hristosul pe care şi-l merită.

Cine are un cuget curat, un duh smerit, o inimă sinceră, o minte sănătoasă, o umblare sfântă, o viaţă ascultătoare de Dumnezeu, acela Îl are pe Hristosul Cel Adevărat, Smerit, Iubitor, Luminos şi Sfânt.

Cine are o inimă neascultătoare, o fire ambiţioasă, o umblare dezbinătoare, o vorbire prefăcută sau vicleană, o viaţă răvăşită şi rătăcită, - acela are un hristos mincinos, înşelător şi dubios, ca şi el.

Chipul dumnezeului fiecăruia se oglindeşte pe chipul său sufletesc, se vede pe felul lui de viaţă, pe toată umblarea şi lucrarea sa.

Dacă Hristosul Cel Adevărat este Dumnezeul şi Stăpânul tău, tu vei fi ceva asemănător cu El. Vorba ta va semăna cu a Lui, inima ta, duhul tău, gândurile şi cugetele tale vor fi asemenea cu alor Lui. Şi tu vei merge pretutindeni lipit de El, după cum un magnet puternic duce lipit de el firul de fier pe care şi l-a smuls din praful sau noroiul unde zăcuse înainte.

Plata păcatului nu este numai moartea cea trupească de la capătul zilelor celui păcătos. Şi nici numai moartea în osânda şi uitarea din existenţa cea veşnică, de după Judecata cea din Urmă... Ci este chiar şi în această existenţă de dinainte de aceste două morţi înfiorătoare, în această existenţă nefericită, care este mai urât mirositoare decât a unui hoit plin de viermi, cu atât mai mult cu cât spurcăciunea patimilor rele şi scârboşenia urmărilor acestora sunt mai respingătoare decât haznaua şi mai greţoase ca viermii din ea. Căci şi păcatul târăşte după el, în spurcăciune, pe omul lui - după cum îşi aduce scroafa purceii ei prin mocirlă, după ea!...

Viaţa veşnică se găseşte numai în Isus Hristos, Domnul nostru, după cum lumina se găseşte în soare sau sunetul în instrument.

Acela care trăieşte în Hristos va fi totdeauna o lumină - şi cine este un instrument, va avea totdeauna un sunet.

Trăirea în slujba lui Hristos îl face pe orice suflet să aibă un fel de a fi asemenea cu al lui Isus, după cum Eleazar, slujitorul lui Avraam, a avut acelaşi fel de a fi cu al stăpânului său. Între Avraam şi Eleazar nici nu se putea vorbi de o deosebire, ca între un stăpân şi un slujitor, ci de o împreună lucrare fericită, ca între doi prieteni şi colaboratori ajunşi ca nişte fraţi, unul şi una în totul, în lucrarea lor.

Iată ce dar fericit este viaţa veşnică pe care o dă Dumnezeu aceluia care s-a unit cu Isus şi care prin toată străduinţa, munca şi lupta vieţii sale, a suit şi suie neîncetat spre sfinţire şi lumină, unind o virtute cu alta, o binefacere cu alta, o roadă cu alta - până când harul lui Dumnezeu l-a trecut pe nesimţite din lumina de aici în lumina de Acolo, din viaţa de acum în viaţa veşnică şi din mijlocul fraţilor în mijlocul îngerilor!

Domnul Duhul Sfânt să ne dea fiecăruia dintre noi mereu dorul şi năzuinţa neîncetată spre aceasta, până o vom primi deplin şi pe totdeauna!

Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru care ne-ai pus în faţă o făgăduinţă atât de fericită şi ne-ai îndemnat mereu să dorim şi să alergăm spre dobândirea ei!

Tu ai ştiut cât de slabi suntem noi şi cât de mari sunt ispitele cu care avem fiecare dintre noi de luptat, pentru dobândirea acestui mare har. De aceea ne-ai promis tot ajutorul Tău fiecăruia dintre noi care vom dori şi vom lupta cât sunt puterile noastre spre a-l avea.

Tu nu numai ne-ai arătat că toată această neprihănire şi mântuire este darul jertfei şi dragostei Tale faţă de noi, - dar că şi ajutorul Tău, pentru ca noi să dobândim acest dar, este tot un dar al Tău. Nouă nu ni se cere decât dorinţa şi voinţa sincere şi necurmate, spre a le avea!

Oricine a avut această voinţă sinceră şi şi-a înnoit-o mereu, a ajuns să se bucure în Tine de acest dar nespus de mare, încă de pe acest pământ. Iar la capătul acestei existenţe scurte, el a fost trecut prin Tine, Hristosul său, de care s-a alipit ca de un magnet puternic peste toată prăpastia morţii, în chip fericit, în veşnica şi strălucita existenţă din Cetatea Cerească, unde este Tronul Tău Etern, Dulcele nostru Mântuitor şi Răscumpărător Isus Hristos. Tu în care ne-am încrezut şi în care ne-am integrat total, prin iubire şi sfinţenie, dă-ne-o aceasta deplin!

Slavă veşnică Ţie pentru acest mare şi veşnic dar al dragostei şi al Jertfei Tale pentru noi! Amin.