La Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi îndrăciți)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți, este să fie mântuiți.
2. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere:
3. pentrucă, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu.
4. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentruca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.
5. În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă legea, va trăi prin ea.
6. Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința:”Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să scoale adică pe Hristos din morți).
7. Sau: Cine se va pogorî în Adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți).
8. Ce zice ea deci? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.
9. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.
10. Căci prin credința din inimă se capătă neprihanirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.
1 - Dorința și rugăciunea inimii
Nici un credincios adevărat nu s-a mângâiat singur, ci numai împreună și cu alții.
Nici unul din nesfârșita mulțime a biruitorilor ajunși în strălucirea Slavei Veșnice n-a ajuns acolo numai cu propria lui mântuire - ci și cu a altora...
După cum și Mântuitorul nostru n-a intrat în ceruri numai El Singur, cum venise din ceruri - ci când S-a întors înapoi la Tatăl, a intrat prin Arcul de Triumf al Veșniciei în fruntea unui nesfârșit popor de răscumpărați ai Săi. El era doar Pârga celor adormiți, Cel Dintâi dintre ei (1 Cor. 15, 20). Un popor al cărui sfârșit nimeni nu-l vedea, și nici unul nu-l întrevedea, - Îl urma pe Isus.
Tot așa fiecare credincios adevărat intră în cer în fruntea unui număr de alți frați și surori, chemați de el și aduși de râvna și ostenelile lui la mântuire...
În cer nu intră singur decât cel mântuit în ultima clipă, cum a fost tâlharul de pe cruce. Cel care nu mai are nici o zi de viață și nici un prilej să-i mai cheme și pe alții, să se mai roage și pentru alții, să mai facă tot ce poate pentru ca și alții să vină la Isus împreună cu el.
Dacă un om, după ce a venit la Dumnezeu și a aflat calea mântuirii, el pe alții nu-i cheamă, pentru alții nu aleargă, nu suferă, nu dorește, nu luptă să-i aducă la mântuire, - un astfel de om este în cea mai grea primejdie să-și piardă mântuirea sa. Și aproape sigur, nici unul dintre aceștia nu a scăpat de pierzare.
Ce minunat este în privința aceasta, Avraam față de Lot! Avraam a făcut totul nu numai pentru a se mântui pe el, ci și pentru a-i mântui pe cât mai mulți. Pe toată cetatea Sodomei. El nu s-a rugat numai pentru cei cincizeci sau pentru cei zece oameni neprihăniți - ci pentru toți! Pe când Lot sau Noe abia de au făcut ceva pentru ei înșiși și pentru câțiva dintre cei apropiați ai lor.
Iată și Sfântul Pavel ce minunată pildă de iubire pentru tot neamul său ne arată aici. Pentru că cine nu-și iubește neamul său și nu face totul pentru ca să se mântuiască și familia sa și cei din mijlocul cărora s-a născut și a crescut, - acela este un nelegiuit și un netrebnic. Și înaintea lui Dumnezeu și înaintea alor Lui.
Mântuitorul nostru Însuși ne-a dat și în privința asta o pildă Dumnezeiască, zicând: Eu sunt trimes la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Și: Mergeți și propovăduiți Evanghelia până la marginile pământului, dar începând din Ierusalim.
Și împietrirea lor a făcut cu putință mântuirea și a altora. Dar în primul rând lor le era rânduită și trimisă binecuvântarea Evangheliei.
În capitolul 11 de la Romani, Sfântul Pavel vorbește cu duioșie, cu durere, dar și cu o tainică bucurie despre toate aceste adevăruri, care dacă au fost respinse de către unii, au fost primite de către alții, - așa că dragostea lui Dumnezeu nu s-a arătat în zadar.
Totuși datoria noastră rămâne mereu mare față de mântuirea alor noștri, ca și răscumpărarea pentru pierzarea fiecăruia dintre ei.
Ce faci tu pentru mântuirea neamului nostru, pentru Biserica noastră, pentru credința și familia noastră? Ce faci pentru familia ta, pentru copiii tăi, soțul tău, părinții tăi, frații tăi și surorile tale?
Ce faci pentru satul sau orașul tău, pentru patria ta și pentru generația ta, înaintea lui Dumnezeu și în Numele Lui? Dorești tu fierbinte mântuirea tuturor semenilor tăi și te rogi tu necurmat lui Dumnezeu pentru aceasta? Sau nici nu te-ai gândit la asta până acum?
Niciodată nu vei putea fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos, dacă nu ești un bun membru al bisericii din satul tău. Al adunării din localitatea ta. Al familiei frățești între care te-ai născut din Duhul Sfânt.
Niciodată nu te vei mântui pe tine, dacă nu vei căuta cu tot dinadinsul să duci și pe alții la mântuire.
Cine se roagă numai pentru sine și cine urmărește numai folosul său, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
O adevărată bucurie și plăcere pentru Hristos este numai acela care face totul și pentru mântuirea și fericirea veșnică a altora.
2 - Râvnă fără pricepere
Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minții.
Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.
Râvna este mișcarea, priceperea este conducerea acestei mișcări.
Orice lucrare a inimii, fără o îndrumare a minții, este ca o mașină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcția cea bună. O astfel de mașină cu cât este mai puternică și cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuși mai curând și total.
O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă și de simțire, de pietate și de sentiment - are totdeauna nevoie și de o îndrumare luminoasă și limpede, înțeleaptă și cumpătată a unei inteligențe sănătoase, călăuzite de adevărul învățăturii drepte și statornice.
Altfel, oricât ar fi de înflăcărată această lucrare a dragostei și oricât de plină de putere și de râvnă ar fi ea, - nu peste mult timp va sfârși cine știe în ce înfundătură din care nu va mai putea să iese și pe care nu va mai ști cum să o treacă niciodată.
Tot așa o lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea, oricât de limpede i-ar fi învățătura și oricât de drept i-ar fi drumul, - fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos - la fel va îngheța pe loc, ca o mașină perfectă, dar fără energia care îi dă mișcarea și tăria.
Nici râvna fără pricepere, nici pricepere fără râvnă...
Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.
Nici inimă fără brațe, nici brațele fără inimă.
Nici picioarele fără ochi, nici ochii fără picioare - ci amândouă aceste daruri Dumnezeiești împreună trebuie mereu să le cerem și să le avem. Fiecare la locul său, la timpul său, la slujba sa. Aceasta atât în umblarea fiecăruia dintre noi, cât și în lucrarea și umblarea noastră a tuturor împreună, ca trup al lui Hristos, format din toți.
Ce bine e când râvna noastră este îndrumată de pricepere și ascultă de ea! Și ce bine e când priceperea noastră e însuflețită de râvnă și umblă împreună cu ea! Atunci toată lucrarea noastră este și bună și frumoasă. Și bună înăuntru și frumoasă în afară.
Înțelepciunea este tot un dar al Duhului Sfânt, cum este și dragostea. În însușirea acestor două daruri, descrise la 1 Cor. 12, 8-10, darul înțelepciunii este pomenit în fruntea celorlalte. Poate și pentru că oricâte celelalte daruri, dacă nu sunt îndrumate de o pricepere plină de lumina Duhului Sfânt, nu numai că nu vor ști cum să lucreze cu cel mai bun folos, dar ar putea să lucreze chiar cel mai rău.
Nu alungați dintre voi pe frații înțelepți și nu-i disprețuiți! Nu lepădați sfaturile lor și nu vă grăbiți să-i judecați cu asprime, când ei caută să vă arate drumuri pe care voi încă nu le vedeți! Și când ei caută să vă facă să primiți adevăruri pe care voi încă nu le înțelegeți. Dacă ei sunt în adevărul învățăturii de la început și trăiesc în legătura dragostei frățești, străduiți-vă să primiți lumina lor și să umblați în această lumină pe drumurile duhovnicești. Fiindcă vremile sunt în continuă schimbare, cum sunt ținuturile prin care călătorim. Iar trebuințele Lucrării Domnului se modifică și ele, după vremile pe care le străbatem. De aceea și felul de lucru trebuie îmbunătățit mereu, pentru un spor cât mai bun.
Cei care văd mai departe ne sunt de trebuința cea mai mare. Mai mult decât cei care văd numai prea aproape.
3 - Pentru că n-au cunoscut
Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu știe nimic, ci este atunci când știe rău.
Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul... căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care știe, îl va întreba și-l va afla.
Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredințat că acela este drumul cel mai bun. Acela nu numai că nu va mai întreba și nu va asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, dar chiar va disprețui pe toți cei care nu vor merge pe drumul lui. Și îi va osândi ca fiind toți niște rătăciți.
Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuși nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit și încăpățânat la pierzarea sa, nemaiascultând de nimeni.
Când cineva este în stare să spună: Chiar dacă drumul meu ar fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc! - atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.
Când cineva îți pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arăta-o, acela cu cât îi vorbești despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai mult. O va urî mai puternic. Și va lupta contra ei mai înverșunat.
Aceasta a fost atitudinea formalismului păgân, aceasta a fost cea a formalismului iudeu și aceasta este și astăzi atitudinea oricărui formalism, fie a vechilor, fie a noilor sectanți creștini, față de primenirea nașterii din nou adusă de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Și față de Lucrarea cea vie și rodnică a Duhului Sfânt în Biserica Sa. Începând din chiar primele ei zile până astăzi.
Până când omul nu cunoaște neprihănirea lui Dumnezeu, desigur nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva, decât în clipa când el începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduiește omului această mântuire.
Dar când omul refuză mijlocul mântuirii pus la îndemâna sa de către Dumnezeu, și începe să-și construiască pentru asta el însuși un mijloc al său, atunci este un nebun, întocmai ca unul care ar refuza să se suie într-o corabie puternică pentru a trece marea, construindu-și el singur o bărcuță a lui, pentru asta...
Sau ca unul care căzut fiind într-o mlaștină, refuză frânghia ce i se aruncă spre a fi salvat și încearcă să se scoată singur, trăgându-se de părul capului său, sau de urechile cizmelor sale, spre a ieși afară...
O, suflet drag, te rog nu refuza și nu disprețui îndrumarea lui Dumnezeu, nici sfătuirile și chemările fraților tăi, care doresc salvarea și îndreptarea ta!
Nu-ți pune înainte părerea ta, ca singura părere bună. Nici calea ta sau încredințările și învățăturile tale, ca singurele căi adevărate, când ți se arată altele nespus mai bune... cele pe care au mers înaintașii sfinți, cele dovedite drepte și adevărate prin roadele pe care le-au adus și prin durata lor de-a lungul veacurilor.
Fii gata să renunți la încredințarea ta, când frații tăi îți arată că este falsă și când urmările ei se dovedesc a fi rele, ani și zeci de ani de zile.
Fii gata măcar când frații nu mai au altă cale, decât să te poftească afară dintre ei.
Căci dacă nici atunci nu vrei să-i asculți, ești pierdut pe vecii vecilor, fără a te mai salva nici Dumnezeu.
4 - Hristos este Sfârșitul Legii
Pe tot de-a lungul drumului Legii, neprihănirea a fost cu neputință, fiindcă nimeni nu se putea îndreptăți din Lege, pentru că nimeni n-a putut s-o țină în întregimea ei, fără a-i călca nici chiar o poruncă. Iar dacă una singură a călcat-o, omul s-a făcut vinovat de toate, după cum este și scris (Iacov 2, 10).
Făcându-se vinovat, mântuirea lui a căzut, pentru că neprihănirea lui s-a pierdut.
De aceea, este iarăși scris că Dumnezeu ne-a închis pe toți în neascultarea neputinței, ca să aibă îndurarea răscumpărării față de toți (Rom. 11, 32).
La capătul tuturor ostenelilor și al luptelor omului de a se mântui pe sine prin puterile sale... și la capătul tuturor ostenelilor și luptelor Legii de a-l mântui pe om prin ținerea poruncilor sale, a venit harul Dumnezeiesc: Jertfa lui Hristos. Mântuirea adusă de Crucea Lui. Neprihănirea dată de Sângele Lui. Îndreptarea adusă de răscumpărarea Lui.
Astfel Hristos este nu numai sfârșitul nostru sau sfârșitul Legii, ci și al mântuirii.
Cine nu-L primește pe Hristos și mântuirea adusă de El, acela nu va mai avea nici în veacul acesta și nici în veacul viitor nici o altă mântuire, nicăieri.
Hristos este sfârșitul Legii și în înțelesul ca nimeni să nu mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui.
Vremea Legii a trecut odată cu venirea lui Hristos.
Vremea Lunii a trecut odată cu venirea Soarelui, după cum vremea călătoriei cu carul cu boi a trecut odată cu venirea trenurilor, a avionului, a mașinilor.
Oricine s-ar întoarce acum la călătoria cu carul, ar fi nu numai un om pierdut, dar și un om nebun, fiindcă și-ar irosi zadarnic și timpul și forțele... În timp ce lângă el este un mijloc nespus mai bun, mai ușor, mai sigur și mai grabnic de ajuns la ținta dorită.
Iată dar de ce acei oameni care doresc să reînvie umblarea prin poruncile Legii, pentru a se mântui prin ele, seamănă cu niște copii care suflă într-un balon spart, sau cu niște oameni care încearcă să-l mai învie prin reanimare, pe un om mort demult.
Hristos a adus sfârșitul Legii. Și ce este sfârșit de Dumnezeu, aceea e sfârșit pentru totdeauna. Oricât s-ar mai trudi cineva să-i mai prelungească viața.
Timpul Legii s-a sfârșit la Hristos. S-a sfârșit și gata!
Puterea Legii s-a sfârșit la Hristos. S-a sfârșit și nu mai este!
Mântuirea Legii s-a sfârșit la Hristos. S-a sfârșit și nu va mai fi niciodată.
De unde începe Hristos, nu mai este loc pentru nimeni altcineva. De aceea, cine nu-L primește pe El, nu va mai avea altă mântuire niciodată.
Vrei tu frate care te mai ții de carul Legii lui Moise să înțelegi acest Adevăr Unic?
Domnul Isus să te ajute să-l poți primi!
6 - Să nu zici în inima ta: Cine?...
Adevărata înțelepciune este a vedea adevărul dintr-odată. Și adevărata credință este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea și prin mila Sa față de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest Dumnezeiesc dar, prin credință, fără să mai amânăm și să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porții deschise. Să intrăm îndată și fericiți prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
Cel care tot întreabă: Cine s-a suit la Cer?... sau: Cine s-a coborât în Adânc? - acela seamănă cu unul care stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?... - și altele asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.
Așa se întâmplă și cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite și a tuturor răstălmăcirilor și întrebărilor încurcate și încurcătoare cu care cei care se ocupă își pierd toată viața, toată puterea și toate ocaziile mântuirii lor.
Tu drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta și nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Ferește-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială și de orice necredință.
Fii sincer față de Dumnezeu și fără vicleșug în umblarea ta cu Hristos sau cu frații tăi.
Primește mântuirea promisă de Dumnezeu și adusă de Domnul Isus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Și mulțumindu-I pentru ea, dă-ți toate silințele să ți-o duci până la capăt cu frică și cu cutremur.
În felul acesta vei fi scutit și de rătăciri și de căderi. Și te vei arăta vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu pe care ți l-a făcut El.
9 - Dacă mărturisești - dacă crezi
Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.
Reiese iarăși limpede și din acest loc că atât mărturisirea cu gura, cât și credința din inimă sunt amândouă niște condiții care trebuie neapărat îndeplinite. Nu numai într-o clipă, în clipa hotărârii și a legământului cu Dumnezeu, la nașterea noastră din nou, ci sunt niște îndatoriri care rămân tot așa de trebuincioase și de mari până la sfârșitul vieții noastre. Până în cea din urmă clipă a trăirii noastre pe pământ. Pe tot drumul mântuirii noastre, până la dobândirea ei deplină de la sfârșitul alergării și a luptei noastre din lumea asta.
Cu gura noastră trebuie să mărturisim... Să mărturisim - și nu să predicăm sau să facem vorbărie biblică sau confesionalistă!... Trebuie să-L mărturisim pe Isus ca Domnul nostru, ca Stăpânul vieții noastre, Modelul nostru de trăire, Răscumpărătorul sufletului nostru, Vindecătorul și Salvatorul care ne-a mântuit din moartea și din osânda veșnică.
Mărturisirea este lucrarea unei încredințări puternice, afirmarea convingătoare a unor lucruri și minuni văzute, simțite și trăite de noi înșine, în propria noastră ființă și în propria noastră viață...
Dacă într-adevăr Hristos a devenit Domnul și Stăpânul nostru prin dreptul de răscumpărare pe care El l-a dobândit asupra noastră prin faptul că ne-a plătit cu Sângele Său,
și dacă noi am crezut din inimă acest lucru și l-am simțit în toată ființa noastră în mod binefăcător,
atunci cu siguranță gura noastră nu va înceta niciodată a mărturisi cu toată tăria și cu toată recunoștința ei acest lucru, oricui și oricând.
A predica despre Isus poate orice profesionist al credinței, orice angajat plătit sau răsplătit.
A face o vorbire sau o vorbărie religioasă poate orice pomănar care umblă după foloase ușoare și după câștig milog...
Dar a mărturisi nu poate decât unul care a fost mort și a înviat, unul care era pierdut și a fost aflat, unul care era rob chinuit de diavolul și a fost răscumpărat, vindecat și eliberat de Hristos.
Cuvântul mărturisitorului poartă în el însuși puterea încredințării adevărului. În momentul auzirii unei mărturii adevărate, duhul acestei mărturii lucrează convingător asupra celui care o ascultă. Căci împreună cu mărturisirea gurii, lucrează și lumina și lacrima ochilor. Lucrează și vibrarea inimii, lucrează și strălucirea feței, lucrează și căldura duhului...
Așa este mărturisirea cea adevărată. Așa va mărturisi unul care Îl are într-adevăr pe Isus ca Domn.
O astfel de mărturisire cu gura are și întreaga participare a credinței din inimă...
Duhul din inimă va merge împreună cu cuvântul din gură. Și atunci cuvintele vor fi și calde, nu numai luminoase. Vor avea și miez, nu numai coajă. Vor avea și simțire, nu numai sunete.
Ceea ce numai luminează, dar nu încălzește
și are formă, dar n-are și fond
și are numai sunet, dar nu și simțire - nu este și nu poate fi o mărturisire.
Și dacă nu este mărturisire, nu este viață.
Și dacă nu este viață, nu este nici Hristos.
Iar unde nu este Hristos, este pierzarea cea mai nenorocită.
Deci chiar în momentul convertirii cuiva, al nașterii sale din nou, izbucnește mai întâi mărturisirea cu gura!
- și apoi se statornicește în inimă credința puternică și neclintită în Învierea și Dumnezeirea Domnului Isus, care duce sufletul omului aceluia, pas cu pas, pe drumul spre mântuire, până la dobândirea deplină a acesteia. După cum în mod obișnuit vine întâi botezul, apoi convertirea omului...
Dar se întâmplă uneori și invers, ca în versetul următor:
10 - Dacă crezi și dacă mărturisești
Prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire...
Iată aici se arată altfel, că adică se poate și să vină mai întâi credința în inimă și apoi să vină mărturisirea cu gura. După cum au fost cazuri în care oamenii întâi au crezut, apoi au mărturisit, spre a fi botezați sau primiți în rândul Bisericii lui Hristos.
Ce arată oare asta?
Că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere, în primul rând, forma unui lucru, ci miezul lui.
Se are în vedere că amândouă aceste condiții ale mântuirii să fie îndeplinite.
Nimeni care face pe una întâi și apoi pe cealaltă, să nu judece sau să disprețuiască pe altul care le-a făcut invers: întâi pe ce-a de-a doua, apoi pe prima.
Când sămânța este semănată, n-are prea mare însemnătate dacă vine întâi soarele peste ea sau dacă vine ploaia. Însemnat lucru este să vină amândouă, fiindcă pentru a aduce rod, amândouă sunt necesare în aceeași măsură.
La intrarea de drept prin botez în rândurile Bisericii lui Hristos, se cere întâi mărturisirea cu gura... Ori a acelui care se botează, dacă este mare, ori a părinților săi trupești și sufletești, - dacă este mic.
Dar după aceea, oricum i se cere și credința sa personală.
La mărturisirea cu gura, se cere neapărat adăugată și credința cu inima. Adică predarea lui de fapt în slujba lui Hristos, prin nașterea din nou, convertirea sa, după cum este scris: Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat... (Gal. 3, 27; Rom. 6, 3-4).
Iar după ce omul se naște astfel din nou prin credință, adică trece prin taina pocăinței, a convertirii, el trebuie să ducă o viață de mărturisire continuă și cu gura lui, adică și cu cuvântul său și cu faptele sale, până în cea din urmă clipă a vieții.
Numai așa se poate ajunge cu adevărat la mântuirea cea scumpă și dulce pe care a promis-o Domnul Isus și pe care Duhul Sfânt a ținut-o mereu ca pe o cunună scumpă deasupra capului celui chemat și ales pentru ea.
Să dorim neîncetat această mântuire fericită.
Să muncim și să luptăm neîncetat pentru dobândirea ei, supunându-ne singuri la toate rânduielile cerute de primirea ei. Ea este o cunună a vieții. Un premiu ceresc. O fericită și binecuvântată moștenire a înfierii pe care ne-a rânduit-o Jertfa Mântuitorului Isus. Și ostenelile ascultării noastre de El.
Slavă veșnică Ție, Domnul și Dumnezeul nostru, pentru dragostea cea mare cu care ne-ai iubit și pentru îndrumarea Ta cea mare cu care ne-ai chemat și ne-ai ales pentru înfierea slavei și moștenirea mântuirii Tale veșnice!
Îți mulțumim că nu ne-ai lăsat în orbia neascultării și îngâmfării noastre, să mergem pe căile alese de inimile noastre și plăcute ochilor noștri firești, ci Te-ai îndurat de noi să ne trezești mintea sănătoasă și să ne deschizi ochii sufletului, pentru a ne opri din căile pierzării și a ne întoarce la calea mântuirii Tale.
O Doamne, ce orbi eram când mergeam pe căile noastre păcătoase și ce bine este că Tu ne-ai întors de pe ele la calea Ta, la calea Vieții, pe care mergem acum pe urmele Tale, Domnul nostru, și pe urmele înaintașilor noștri care Te-au urmat cei mai îndeaproape pe Tine.
Ajută-ne Te rugăm să ne arătăm vrednici prin toată umblarea noastră de Tine și de ei!
Ajută-ne să credem din toată inima noastră, așa cum ne poruncești Tu, prin Cuvântul Tău Sfânt! Și să mărturisim în chip plin de vrednicie - cu toată vorbirea noastră, umblarea și trăirea noastră - adevărul acestei credințe și învățături Dumnezeiești.
Ca să ajungem și noi cu toții la mântuirea Ta cea veșnică și scumpă pe care ne-ai adus-o Tu prin Jertfa și Crucea Ta. Dar pe care o dobândim cu adevărat numai dacă și noi vom trăi și vom mărturisi în chip vrednic de ea, până la moarte. Amin.