La Apostolul din Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi îndrăciţi)

1. Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliți, este să fie mântuiți.

2. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere:

3. pentrucă, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu.

4. Căci Hristos este sfârșitul Legii, pentruca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.

5. În adevăr, Moise scrie că omul care împlinește neprihănirea, pe care o dă legea, va trăi prin ea.

6. Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința:”Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer? (Să scoale adică pe Hristos din morți).

7. Sau: Cine se va pogorî în Adânc? (Să scoale adică pe Hristos din morți).

8. Ce zice ea deci? Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta. Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.

9. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.

10. Căci prin credința din inimă se capătă neprihanirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.

1 - Dorinţa şi rugăciunea inimii

Nici un credincios adevărat nu s-a mângâiat singur, ci numai împreună şi cu alţii.

Nici unul din nesfârşita mulţime a biruitorilor ajunşi în strălucirea Slavei Veşnice n-a ajuns acolo numai cu propria lui mântuire - ci şi cu a altora...

După cum şi Mântuitorul nostru n-a intrat în ceruri numai El Singur, cum venise din ceruri - ci când S-a întors înapoi la Tatăl, a intrat prin Arcul de Triumf al Veşniciei în fruntea unui nesfârşit popor de răscumpăraţi ai Săi. El era doar Pârga celor adormiţi, Cel Dintâi dintre ei (1 Cor. 15, 20). Un popor al cărui sfârşit nimeni nu-l vedea, şi nici unul nu-l întrevedea, - Îl urma pe Isus.

Tot aşa fiecare credincios adevărat intră în cer în fruntea unui număr de alţi fraţi şi surori, chemaţi de el şi aduşi de râvna şi ostenelile lui la mântuire...

În cer nu intră singur decât cel mântuit în ultima clipă, cum a fost tâlharul de pe cruce. Cel care nu mai are nici o zi de viaţă şi nici un prilej să-i mai cheme şi pe alţii, să se mai roage şi pentru alţii, să mai facă tot ce poate pentru ca şi alţii să vină la Isus împreună cu el.

Dacă un om, după ce a venit la Dumnezeu şi a aflat calea mântuirii, el pe alţii nu-i cheamă, pentru alţii nu aleargă, nu suferă, nu doreşte, nu luptă să-i aducă la mântuire, - un astfel de om este în cea mai grea primejdie să-şi piardă mântuirea sa. Şi aproape sigur, nici unul dintre aceştia nu a scăpat de pierzare.

Ce minunat este în privinţa aceasta, Avraam faţă de Lot! Avraam a făcut totul nu numai pentru a se mântui pe el, ci şi pentru a-i mântui pe cât mai mulţi. Pe toată cetatea Sodomei. El nu s-a rugat numai pentru cei cincizeci sau pentru cei zece oameni neprihăniţi - ci pentru toţi! Pe când Lot sau Noe abia de au făcut ceva pentru ei înşişi şi pentru câţiva dintre cei apropiaţi ai lor.

Iată şi Sfântul Pavel ce minunată pildă de iubire pentru tot neamul său ne arată aici. Pentru că cine nu-şi iubeşte neamul său şi nu face totul pentru ca să se mântuiască şi familia sa şi cei din mijlocul cărora s-a născut şi a crescut, - acela este un nelegiuit şi un netrebnic. Şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea alor Lui.

Mântuitorul nostru Însuşi ne-a dat şi în privinţa asta o pildă Dumnezeiască, zicând: Eu sunt trimes la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Şi: Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia până la marginile pământului, dar începând din Ierusalim.

Şi împietrirea lor a făcut cu putinţă mântuirea şi a altora. Dar în primul rând lor le era rânduită şi trimisă binecuvântarea Evangheliei.

În capitolul 11 de la Romani, Sfântul Pavel vorbeşte cu duioşie, cu durere, dar şi cu o tainică bucurie despre toate aceste adevăruri, care dacă au fost respinse de către unii, au fost primite de către alţii, - aşa că dragostea lui Dumnezeu nu s-a arătat în zadar.

Totuşi datoria noastră rămâne mereu mare faţă de mântuirea alor noştri, ca şi răscumpărarea pentru pierzarea fiecăruia dintre ei.

Ce faci tu pentru mântuirea neamului nostru, pentru Biserica noastră, pentru credinţa şi familia noastră? Ce faci pentru familia ta, pentru copiii tăi, soţul tău, părinţii tăi, fraţii tăi şi surorile tale?

Ce faci pentru satul sau oraşul tău, pentru patria ta şi pentru generaţia ta, înaintea lui Dumnezeu şi în Numele Lui? Doreşti tu fierbinte mântuirea tuturor semenilor tăi şi te rogi tu necurmat lui Dumnezeu pentru aceasta? Sau nici nu te-ai gândit la asta până acum?

Niciodată nu vei putea fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos, dacă nu eşti un bun membru al bisericii din satul tău. Al adunării din localitatea ta. Al familiei frăţeşti între care te-ai născut din Duhul Sfânt.

Niciodată nu te vei mântui pe tine, dacă nu vei căuta cu tot dinadinsul să duci şi pe alţii la mântuire.

Cine se roagă numai pentru sine şi cine urmăreşte numai folosul său, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

O adevărată bucurie şi plăcere pentru Hristos este numai acela care face totul şi pentru mântuirea şi fericirea veşnică a altora.

2 - Râvnă fără pricepere

Râvna este o lucrare a inimii, priceperea este o lucrare a minţii.

Râvna vine din dragoste, priceperea vine din adevăr.

Râvna este mişcarea, priceperea este conducerea acestei mişcări.

Orice lucrare a inimii, fără o îndrumare a minţii, este ca o maşină puternică în mers, dar fără o conducere puternică pe direcţia cea bună. O astfel de maşină cu cât este mai puternică şi cu cât merge mai repede, cu atât se va prăbuşi mai curând şi total.

O lucrare a dragostei puternice, plină de râvnă şi de simţire, de pietate şi de sentiment - are totdeauna nevoie şi de o îndrumare luminoasă şi limpede, înţeleaptă şi cumpătată a unei inteligenţe sănătoase, călăuzite de adevărul învăţăturii drepte şi statornice.

Altfel, oricât ar fi de înflăcărată această lucrare a dragostei şi oricât de plină de putere şi de râvnă ar fi ea, - nu peste mult timp va sfârşi cine ştie în ce înfundătură din care nu va mai putea să iese şi pe care nu va mai şti cum să o treacă niciodată.

Tot aşa o lucrare a adevărului, oricât de bine orientată ar fi ea, oricât de limpede i-ar fi învăţătura şi oricât de drept i-ar fi drumul, - fără căldura, fără puterea, fără râvna unei iubiri înflăcărate pentru Hristos - la fel va îngheţa pe loc, ca o maşină perfectă, dar fără energia care îi dă mişcarea şi tăria.

Nici râvna fără pricepere, nici pricepere fără râvnă...

Nici dragostea fără adevăr, nici adevărul fără dragoste.

Nici inimă fără braţe, nici braţele fără inimă.

Nici picioarele fără ochi, nici ochii fără picioare - ci amândouă aceste daruri Dumnezeieşti împreună trebuie mereu să le cerem şi să le avem. Fiecare la locul său, la timpul său, la slujba sa. Aceasta atât în umblarea fiecăruia dintre noi, cât şi în lucrarea şi umblarea noastră a tuturor împreună, ca trup al lui Hristos, format din toţi.

Ce bine e când râvna noastră este îndrumată de pricepere şi ascultă de ea! Şi ce bine e când priceperea noastră e însufleţită de râvnă şi umblă împreună cu ea! Atunci toată lucrarea noastră este şi bună şi frumoasă. Şi bună înăuntru şi frumoasă în afară.

Înţelepciunea este tot un dar al Duhului Sfânt, cum este şi dragostea. În însuşirea acestor două daruri, descrise la 1 Cor. 12, 8-10, darul înţelepciunii este pomenit în fruntea celorlalte. Poate şi pentru că oricâte celelalte daruri, dacă nu sunt îndrumate de o pricepere plină de lumina Duhului Sfânt, nu numai că nu vor şti cum să lucreze cu cel mai bun folos, dar ar putea să lucreze chiar cel mai rău.

Nu alungaţi dintre voi pe fraţii înţelepţi şi nu-i dispreţuiţi! Nu lepădaţi sfaturile lor şi nu vă grăbiţi să-i judecaţi cu asprime, când ei caută să vă arate drumuri pe care voi încă nu le vedeţi! Şi când ei caută să vă facă să primiţi adevăruri pe care voi încă nu le înţelegeţi. Dacă ei sunt în adevărul învăţăturii de la început şi trăiesc în legătura dragostei frăţeşti, străduiţi-vă să primiţi lumina lor şi să umblaţi în această lumină pe drumurile duhovniceşti. Fiindcă vremile sunt în continuă schimbare, cum sunt ţinuturile prin care călătorim. Iar trebuinţele Lucrării Domnului se modifică şi ele, după vremile pe care le străbatem. De aceea şi felul de lucru trebuie îmbunătăţit mereu, pentru un spor cât mai bun.

Cei care văd mai departe ne sunt de trebuinţa cea mai mare. Mai mult decât cei care văd numai prea aproape.

3 - Pentru că n-au cunoscut

Nenorocirea cea mai mare nu-i atunci când omul nu ştie nimic, ci este atunci când ştie rău.

Rătăcirea cea mai primejdioasă nu este a celui care merge cu teamă, necunoscând drumul... căci acesta, îndată ce va întâlni pe cineva care ştie, îl va întreba şi-l va afla.

Ci rătăcirea cea mai primejdioasă este a celui care a apucat pe un drum rău, dar este încredinţat că acela este drumul cel mai bun. Acela nu numai că nu va mai întreba şi nu va asculta pe nimeni care l-ar îndruma bine, dar chiar va dispreţui pe toţi cei care nu vor merge pe drumul lui. Şi îi va osândi ca fiind toţi nişte rătăciţi.

Pe un astfel de om nici Dumnezeu Însuşi nu-l mai poate salva, fiindcă el merge voit şi încăpăţânat la pierzarea sa, nemaiascultând de nimeni.

Când cineva este în stare să spună: Chiar dacă drumul meu ar fi rău, eu tot pe el vreau să mă duc! - atunci e limpede că nu mai ai ce-i face.

Când cineva îţi pune înainte părerea lui mai dinainte formată, împotriva oricărei păreri bune pe care i-ai arăta-o, acela cu cât îi vorbeşti despre calea cea bună, cu atâta se va împotrivi mai mult. O va urî mai puternic. Şi va lupta contra ei mai înverşunat.

Aceasta a fost atitudinea formalismului păgân, aceasta a fost cea a formalismului iudeu şi aceasta este şi astăzi atitudinea oricărui formalism, fie a vechilor, fie a noilor sectanţi creştini, faţă de primenirea naşterii din nou adusă de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Şi faţă de Lucrarea cea vie şi rodnică a Duhului Sfânt în Biserica Sa. Începând din chiar primele ei zile până astăzi.

Până când omul nu cunoaşte neprihănirea lui Dumnezeu, desigur nu e un nenorocit. Fiindcă nu se poate vorbi de o mântuire a cuiva, decât în clipa când el începe să cunoască neprihănirea prin care Dumnezeu îi făgăduieşte omului această mântuire.

Dar când omul refuză mijlocul mântuirii pus la îndemâna sa de către Dumnezeu, şi începe să-şi construiască pentru asta el însuşi un mijloc al său, atunci este un nebun, întocmai ca unul care ar refuza să se suie într-o corabie puternică pentru a trece marea, construindu-şi el singur o bărcuţă a lui, pentru asta...

Sau ca unul care căzut fiind într-o mlaştină, refuză frânghia ce i se aruncă spre a fi salvat şi încearcă să se scoată singur, trăgându-se de părul capului său, sau de urechile cizmelor sale, spre a ieşi afară...

O, suflet drag, te rog nu refuza şi nu dispreţui îndrumarea lui Dumnezeu, nici sfătuirile şi chemările fraţilor tăi, care doresc salvarea şi îndreptarea ta!

Nu-ţi pune înainte părerea ta, ca singura părere bună. Nici calea ta sau încredinţările şi învăţăturile tale, ca singurele căi adevărate, când ţi se arată altele nespus mai bune... cele pe care au mers înaintaşii sfinţi, cele dovedite drepte şi adevărate prin roadele pe care le-au adus şi prin durata lor de-a lungul veacurilor.

Fii gata să renunţi la încredinţarea ta, când fraţii tăi îţi arată că este falsă şi când urmările ei se dovedesc a fi rele, ani şi zeci de ani de zile.

Fii gata măcar când fraţii nu mai au altă cale, decât să te poftească afară dintre ei.

Căci dacă nici atunci nu vrei să-i asculţi, eşti pierdut pe vecii vecilor, fără a te mai salva nici Dumnezeu.

4 - Hristos este Sfârşitul Legii

Pe tot de-a lungul drumului Legii, neprihănirea a fost cu neputinţă, fiindcă nimeni nu se putea îndreptăţi din Lege, pentru că nimeni n-a putut s-o ţină în întregimea ei, fără a-i călca nici chiar o poruncă. Iar dacă una singură a călcat-o, omul s-a făcut vinovat de toate, după cum este şi scris (Iacov 2, 10).

Făcându-se vinovat, mântuirea lui a căzut, pentru că neprihănirea lui s-a pierdut.

De aceea, este iarăşi scris că Dumnezeu ne-a închis pe toţi în neascultarea neputinţei, ca să aibă îndurarea răscumpărării faţă de toţi (Rom. 11, 32).

La capătul tuturor ostenelilor şi al luptelor omului de a se mântui pe sine prin puterile sale... şi la capătul tuturor ostenelilor şi luptelor Legii de a-l mântui pe om prin ţinerea poruncilor sale, a venit harul Dumnezeiesc: Jertfa lui Hristos. Mântuirea adusă de Crucea Lui. Neprihănirea dată de Sângele Lui. Îndreptarea adusă de răscumpărarea Lui.

Astfel Hristos este nu numai sfârşitul nostru sau sfârşitul Legii, ci şi al mântuirii.

Cine nu-L primeşte pe Hristos şi mântuirea adusă de El, acela nu va mai avea nici în veacul acesta şi nici în veacul viitor nici o altă mântuire, nicăieri.

Hristos este sfârşitul Legii şi în înţelesul ca nimeni să nu mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui.

Vremea Legii a trecut odată cu venirea lui Hristos.

Vremea Lunii a trecut odată cu venirea Soarelui, după cum vremea călătoriei cu carul cu boi a trecut odată cu venirea trenurilor, a avionului, a maşinilor.

Oricine s-ar întoarce acum la călătoria cu carul, ar fi nu numai un om pierdut, dar şi un om nebun, fiindcă şi-ar irosi zadarnic şi timpul şi forţele... În timp ce lângă el este un mijloc nespus mai bun, mai uşor, mai sigur şi mai grabnic de ajuns la ţinta dorită.

Iată dar de ce acei oameni care doresc să reînvie umblarea prin poruncile Legii, pentru a se mântui prin ele, seamănă cu nişte copii care suflă într-un balon spart, sau cu nişte oameni care încearcă să-l mai învie prin reanimare, pe un om mort demult.

Hristos a adus sfârşitul Legii. Şi ce este sfârşit de Dumnezeu, aceea e sfârşit pentru totdeauna. Oricât s-ar mai trudi cineva să-i mai prelungească viaţa.

Timpul Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi gata!

Puterea Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi nu mai este!

Mântuirea Legii s-a sfârşit la Hristos. S-a sfârşit şi nu va mai fi niciodată.

De unde începe Hristos, nu mai este loc pentru nimeni altcineva. De aceea, cine nu-L primeşte pe El, nu va mai avea altă mântuire niciodată.

Vrei tu frate care te mai ţii de carul Legii lui Moise să înţelegi acest Adevăr Unic?

Domnul Isus să te ajute să-l poţi primi!

6 - Să nu zici în inima ta: Cine?...

Adevărata înţelepciune este a vedea adevărul dintr-odată. Şi adevărata credinţă este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.

Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest Dumnezeiesc dar, prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise. Să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.

Cel care tot întreabă: Cine s-a suit la Cer?... sau: Cine s-a coborât în Adânc? - acela seamănă cu unul care stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?... - şi altele asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.

Aşa se întâmplă şi cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite şi a tuturor răstălmăcirilor şi întrebărilor încurcate şi încurcătoare cu care cei care se ocupă îşi pierd toată viaţa, toată puterea şi toate ocaziile mântuirii lor.

Tu drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta şi nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Fereşte-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială şi de orice necredinţă.

Fii sincer faţă de Dumnezeu şi fără vicleşug în umblarea ta cu Hristos sau cu fraţii tăi.

Primeşte mântuirea promisă de Dumnezeu şi adusă de Domnul Isus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Şi mulţumindu-I pentru ea, dă-ţi toate silinţele să ţi-o duci până la capăt cu frică şi cu cutremur.

În felul acesta vei fi scutit şi de rătăciri şi de căderi. Şi te vei arăta vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu pe care ţi l-a făcut El.

9 - Dacă mărturiseşti - dacă crezi

Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.

Reiese iarăşi limpede şi din acest loc că atât mărturisirea cu gura, cât şi credinţa din inimă sunt amândouă nişte condiţii care trebuie neapărat îndeplinite. Nu numai într-o clipă, în clipa hotărârii şi a legământului cu Dumnezeu, la naşterea noastră din nou, ci sunt nişte îndatoriri care rămân tot aşa de trebuincioase şi de mari până la sfârşitul vieţii noastre. Până în cea din urmă clipă a trăirii noastre pe pământ. Pe tot drumul mântuirii noastre, până la dobândirea ei deplină de la sfârşitul alergării şi a luptei noastre din lumea asta.

Cu gura noastră trebuie să mărturisim... Să mărturisim - şi nu să predicăm sau să facem vorbărie biblică sau confesionalistă!... Trebuie să-L mărturisim pe Isus ca Domnul nostru, ca Stăpânul vieţii noastre, Modelul nostru de trăire, Răscumpărătorul sufletului nostru, Vindecătorul şi Salvatorul care ne-a mântuit din moartea şi din osânda veşnică.

Mărturisirea este lucrarea unei încredinţări puternice, afirmarea convingătoare a unor lucruri şi minuni văzute, simţite şi trăite de noi înşine, în propria noastră fiinţă şi în propria noastră viaţă...

Dacă într-adevăr Hristos a devenit Domnul şi Stăpânul nostru prin dreptul de răscumpărare pe care El l-a dobândit asupra noastră prin faptul că ne-a plătit cu Sângele Său,

şi dacă noi am crezut din inimă acest lucru şi l-am simţit în toată fiinţa noastră în mod binefăcător,

atunci cu siguranţă gura noastră nu va înceta niciodată a mărturisi cu toată tăria şi cu toată recunoştinţa ei acest lucru, oricui şi oricând.

A predica despre Isus poate orice profesionist al credinţei, orice angajat plătit sau răsplătit.

A face o vorbire sau o vorbărie religioasă poate orice pomănar care umblă după foloase uşoare şi după câştig milog...

Dar a mărturisi nu poate decât unul care a fost mort şi a înviat, unul care era pierdut şi a fost aflat, unul care era rob chinuit de diavolul şi a fost răscumpărat, vindecat şi eliberat de Hristos.

Cuvântul mărturisitorului poartă în el însuşi puterea încredinţării adevărului. În momentul auzirii unei mărturii adevărate, duhul acestei mărturii lucrează convingător asupra celui care o ascultă. Căci împreună cu mărturisirea gurii, lucrează şi lumina şi lacrima ochilor. Lucrează şi vibrarea inimii, lucrează şi strălucirea feţei, lucrează şi căldura duhului...

Aşa este mărturisirea cea adevărată. Aşa va mărturisi unul care Îl are într-adevăr pe Isus ca Domn.

O astfel de mărturisire cu gura are şi întreaga participare a credinţei din inimă...

Duhul din inimă va merge împreună cu cuvântul din gură. Şi atunci cuvintele vor fi şi calde, nu numai luminoase. Vor avea şi miez, nu numai coajă. Vor avea şi simţire, nu numai sunete.

Ceea ce numai luminează, dar nu încălzeşte

şi are formă, dar n-are şi fond

şi are numai sunet, dar nu şi simţire - nu este şi nu poate fi o mărturisire.

Şi dacă nu este mărturisire, nu este viaţă.

Şi dacă nu este viaţă, nu este nici Hristos.

Iar unde nu este Hristos, este pierzarea cea mai nenorocită.

Deci chiar în momentul convertirii cuiva, al naşterii sale din nou, izbucneşte mai întâi mărturisirea cu gura!

- şi apoi se statorniceşte în inimă credinţa puternică şi neclintită în Învierea şi Dumnezeirea Domnului Isus, care duce sufletul omului aceluia, pas cu pas, pe drumul spre mântuire, până la dobândirea deplină a acesteia. După cum în mod obişnuit vine întâi botezul, apoi convertirea omului...

Dar se întâmplă uneori şi invers, ca în versetul următor:

10 - Dacă crezi şi dacă mărturiseşti

Prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire...

Iată aici se arată altfel, că adică se poate şi să vină mai întâi credinţa în inimă şi apoi să vină mărturisirea cu gura. După cum au fost cazuri în care oamenii întâi au crezut, apoi au mărturisit, spre a fi botezaţi sau primiţi în rândul Bisericii lui Hristos.

Ce arată oare asta?

Că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere, în primul rând, forma unui lucru, ci miezul lui.

Se are în vedere că amândouă aceste condiţii ale mântuirii să fie îndeplinite.

Nimeni care face pe una întâi şi apoi pe cealaltă, să nu judece sau să dispreţuiască pe altul care le-a făcut invers: întâi pe ce-a de-a doua, apoi pe prima.

Când sămânţa este semănată, n-are prea mare însemnătate dacă vine întâi soarele peste ea sau dacă vine ploaia. Însemnat lucru este să vină amândouă, fiindcă pentru a aduce rod, amândouă sunt necesare în aceeaşi măsură.

La intrarea de drept prin botez în rândurile Bisericii lui Hristos, se cere întâi mărturisirea cu gura... Ori a acelui care se botează, dacă este mare, ori a părinţilor săi trupeşti şi sufleteşti, - dacă este mic.

Dar după aceea, oricum i se cere şi credinţa sa personală.

La mărturisirea cu gura, se cere neapărat adăugată şi credinţa cu inima. Adică predarea lui de fapt în slujba lui Hristos, prin naşterea din nou, convertirea sa, după cum este scris: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat... (Gal. 3, 27; Rom. 6, 3-4).

Iar după ce omul se naşte astfel din nou prin credinţă, adică trece prin taina pocăinţei, a convertirii, el trebuie să ducă o viaţă de mărturisire continuă şi cu gura lui, adică şi cu cuvântul său şi cu faptele sale, până în cea din urmă clipă a vieţii.

Numai aşa se poate ajunge cu adevărat la mântuirea cea scumpă şi dulce pe care a promis-o Domnul Isus şi pe care Duhul Sfânt a ţinut-o mereu ca pe o cunună scumpă deasupra capului celui chemat şi ales pentru ea.

Să dorim neîncetat această mântuire fericită.

Să muncim şi să luptăm neîncetat pentru dobândirea ei, supunându-ne singuri la toate rânduielile cerute de primirea ei. Ea este o cunună a vieţii. Un premiu ceresc. O fericită şi binecuvântată moştenire a înfierii pe care ne-a rânduit-o Jertfa Mântuitorului Isus. Şi ostenelile ascultării noastre de El.

Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru, pentru dragostea cea mare cu care ne-ai iubit şi pentru îndrumarea Ta cea mare cu care ne-ai chemat şi ne-ai ales pentru înfierea slavei şi moştenirea mântuirii Tale veşnice!

Îţi mulţumim că nu ne-ai lăsat în orbia neascultării şi îngâmfării noastre, să mergem pe căile alese de inimile noastre şi plăcute ochilor noştri fireşti, ci Te-ai îndurat de noi să ne trezeşti mintea sănătoasă şi să ne deschizi ochii sufletului, pentru a ne opri din căile pierzării şi a ne întoarce la calea mântuirii Tale.

O Doamne, ce orbi eram când mergeam pe căile noastre păcătoase şi ce bine este că Tu ne-ai întors de pe ele la calea Ta, la calea Vieţii, pe care mergem acum pe urmele Tale, Domnul nostru, şi pe urmele înaintaşilor noştri care Te-au urmat cei mai îndeaproape pe Tine.

Ajută-ne Te rugăm să ne arătăm vrednici prin toată umblarea noastră de Tine şi de ei!

Ajută-ne să credem din toată inima noastră, aşa cum ne porunceşti Tu, prin Cuvântul Tău Sfânt! Şi să mărturisim în chip plin de vrednicie - cu toată vorbirea noastră, umblarea şi trăirea noastră - adevărul acestei credinţe şi învăţături Dumnezeieşti.

Ca să ajungem şi noi cu toţii la mântuirea Ta cea veşnică şi scumpă pe care ne-ai adus-o Tu prin Jertfa şi Crucea Ta. Dar pe care o dobândim cu adevărat numai dacă şi noi vom trăi şi vom mărturisi în chip vrednic de ea, până la moarte. Amin.