La Apostolul din Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
6. Deoarece avem felurite daruri după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.
7. Cine este chemat la o slujbă, să se țină de slujba lui. Cine învață pe alții, să se țină de învățătură.
8. Cine îmbărbătează pe alții, să se țină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuiește, să cârmuiască cu râvnă; cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.
9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine.
10. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.
11. În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului.
12. Bucurați-vă în nădejde. Fiți răbdători în necaz. Stăruiți în rugăciune.
13. Ajutați pe sfinți, când sunt în nevoie. Fiți primitori de oaspeți.
14. Binecuvântați pe cei ce vă prigonesc: binecuvântați și nu blestemați.
6 - Avem felurite daruri
De la începutul lucrării de mântuire adusă de dragostea lui Dumnezeu Tatăl, prin Jertfa lui Dumnezeu Fiul Isus Hristos, Lucrarea făcută de Dumnezeu Duhul Sfânt, a dat în slujba bisericii Sale felurite daruri duhovnicești.
Toate aceste daruri erau date bisericii. Adică pentru toate sufletele chemate și alese a face parte din Trupul Său duhovnicesc, spre zidirea lor, spre mângâierea, creșterea și desăvârșirea lor în credință și viețuire spre mântuirea finală.
În trei locuri din Sfânta Scriptură se vorbește deosebit de limpede despre aceste daruri date unora dintre fiii bisericii, dar pentru folosul tuturor celorlalți.
Aici în locul de la Romani 12, 6-8, sunt arătate numai șapte astfel de daruri și anume: darul profeției, al slujirii, al învățării altora, al îmbărbătării, al binefacerii, al cârmuirii și al milosteniei.
La 1 Corinteni 12, 4-11, sunt enumerate nouă daruri duhovnicești și anume: al înțelepciunii, al cunoștinței, al vindecărilor, al minunilor, al profeției, al deosebirii duhurilor, al feluritelor limbi și al tălmăcirii limbilor.
La Efeseni 4, 7-15 sunt enumerate alte daruri date oamenilor, fiecăruia însă după măsura darului lui Hristos... toate pentru desăvârșirea sfinților în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Până ce vom ajunge cu toții la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos... Neclătinați de nimic... Ci statornici pe vecie în El...
Potrivit bogăției harului Dumnezeiesc, aceste daruri sunt nelimitate atât în numărul, cât și în mărimea lor... Toate acestea fiind date în dar de către El tuturor alor Săi, în vederea zidirii tuturor alor Săi.
Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui care făcea darul.
Cel care primise darul trebuia să fie convins că el n-are nici un merit și deci nu are a-și pretinde nici un drept personal, nici o laudă pentru asta. Domnul Isus poruncise: în dar ați primit, în dar să dați (Matei 10, 8). Și de asemenea este scris: Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum ar fi de la tine? (1 Cor. 4, 7).
Câtă vreme Lucrarea Duhului Sfânt era vie în viața și în mijlocul primilor creștini, aceste minunate daruri ale Duhului Sfânt erau văzute, auzite și simțite pretutindeni, iar minunata lor lucrare, plină de armonie și de putere, se arăta peste tot în tot felul de roade duhovnicești, făcând ca Biserica cea vie și scumpă a Domnului să crească mereu în număr, în frumusețe, în întindere și în orice binecuvântare.
Cu câtă bucurie era gata dragostea Duhului Sfânt să împartă belșugul darurilor Sale tuturor celor iubiți ai Săi, când și cei care primeau vreun dar duhovnicesc și cei pentru care era dat acest dar știau să-l primească și să-l dea numai spre slava lui Dumnezeu și spre folosul și bucuria sufletelor preaiubite de El.
De nici un astfel de dar n-au dus lipsă frații noștri preaiubiți din acele fericite vremuri și adunări ale dragostei dintâi.
Dovadă sunt roadele minunate ale acelor creștini de aur: hărnicia lor în vestirea Evangheliei până la marginile pământului... armonia și unitatea dintre ei... răbdarea oricăror suferințe pentru Numele Domnului... păstrarea curată a învățăturii și a credinței, de-a lungul tuturor încercărilor și veacurilor prin care au trecut...
O, ce bine ar fi fost dacă și mai târziu - și până în zilele noastre - acei cărora harul lui Hristos le-a dat vreun dar pentru Lucrarea Sa, ar fi rămas în smerenie și în ascultare de El și de frați!...
Ce bine ar fi fost dacă cei mai mulți n-ar fi socotit darul primit ca un merit al lor și n-ar fi căutat laude pentru dar. Și cu el foloasele pământești și câștigurile mârșave!
Ce bine ar fi fost dacă nici unii nu s-a fi îngâmfat din pricina acelor daruri, care nu pentru asta li se dăduseră; dacă n-ar fi făcut tulburări și dezbinare în urma importanței ce li s-a dat din pricina acestui dar, fiindcă nu pentru dărâmare, ci pentru zidirea Lucrării Domnului li se dăduse. Și nu pentru dezbinare, ci pentru unitate.
Acum când va veni Domnul darurilor și va vedea lucrarea pe care au făcut-o cu darurile Sale cei cărora El le dăduse aceste daruri, ce le va face El acelora care, în loc să facă binele cu ele, au făcut răul?
Nu te gândești oare niciodată la asta, tu cel care ai primit de la Dumnezeu darul vorbirii, darul cântării, darul înțelepciunii, darul avuției, darul puterii?...
Darul primit și folosit rău poate fi și luat. Nu am văzut noi oare că dacă omul îl folosește rău, Duhul Sfânt Își retrage participarea Sa de la lucrarea acelui om cu darul primit?
Ba da, am văzut - și poate vedea oricine are darul deosebirii duhurilor și al roadelor lor!
Și iată cum se întâmplă asta:
La început, Duhul Domnului participă la darul omului cu fiorul Său, cu căldura Sa, cu puterea și binecuvântările Sale, dar numai atâta vreme cât omul rămâne în unitatea frățească și în umblarea smerită și curată...
Însă îndată ce omul începe să se îngâmfe, să se îngrașe, să se încreadă în sine, să se laude și să-și caute folosul său, disprețuind pe frați și neascultându-i, Duhul Sfânt începe să-Și retragă participarea Sa din lucrarea omului aceluia... Iar omul rămâne singur, fără Duhul.
El mai lucrează încă și fără Duhul Domnului, fiindcă este ambițios și încăpățânat... Dar aceste lucrări ale lui se cunosc de departe. Sunt veștede, sunt reci, sunt fără căldură și viață. Fără tremurul sufletesc de altădată...
Vorbirile unui astfel de om sunt forțate, uscate, plictisitoare.
Cântările lui sunt artificiale, obositoare, moarte. Abia aștepți să se termine, și după ce le-ai auzit odată, nu dorești să le mai asculți. Ca un ziar lumesc, pe care după ce l-ai citit odată, îl arunci și nu mai dorești să pierzi timpul cu el.
Așa este cu tot ce nu mai are participarea Duhului Sfânt... Toți văd asta, numai ambițiosul om se face că n-o vede. Și pentru că nu se poate smeri să-și recunoască starea și să se întoarcă iarăși, el continuă să-și folosească tehnica sa, partea sa pe care a deprins-o, nepăsându-i de nimic altceva.
Iar cei căzuți în ispita pierzării se iau după el, îl încurajează și se hrănesc cu artificiile lui. Până ce ajung și ei așa ca el. Și apoi împreună cu el, în aceeași osândă (Matei 15, 14; 2 Ioan 10, 11).
7 - Cine este chemat... cine învață...
Cel dintâi și cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-și cunoască darul său și locul său și datoria sa, în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
Odată ce fiecare ne-am cunoscut și ne-am recunoscut slujba la care am fost chemați, cu cea mai adâncă smerenie și curăție de inimă trebuie să ne ținem cu tărie statornică de slujba aceasta. De slujirea aceasta - și nu de alta!
De cele mai multe ori, faptul că ai primit un dar, nu-ți dă îndreptățire să-ți închipui că le mai poți avea și pe altele. Și dacă ai o slujbă, să-ți închipui că o mai poți face foarte bine și pe alta, a altuia.
Cine este chemat la o slujbă, să se țină de slujba la care a fost chemat - așa sună limpede și hotărât porunca Domnului nostru.
După cum într-o unitate ostășească, fiecare ostaș trebuie să rămână la misiunea sa și la locul său, în unitatea unde este, fără a avea voie nici să-și schimbe după placul său unitatea și nici să-și părăsească slujba sa, - altfel el va fi pedepsit pentru aceasta - tot așa este - și trebuie să fie - și în Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu se spune oare că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii, ca în toate bisericile? (1 Cor. 14, 33).
Atunci cui slujește cel nesupus rânduielilor frățești?
Ce bine este când fratele care a primit slujba învățării se ține, în primul rând, el însuși și cu cea mai ascultătoare grijă de învățătura pe care o dă altora. Când el însuși trăiește, în primul rând, după îndrumările și sfaturile pe care le dă celor pe care îi învață. Adică împlinește el însuși, în primul rând, porunca pe care trebuie s-o ceară altora s-o împlinească.
Aceste daruri date bisericii de la început, în vederea scopului lor divin, trebuie să rămână mereu lucrătoare, văzute și simțite în viața și mărturisirea Evangheliei, până la sfârșit... Adică până când vom fi ajuns cu toții să creștem în toate privințele și până ce vom fi ajuns cu toții la Cel care este Capul nostru, adică în Hristos... (Efes. 4, 13-15).
Dar de când păcatul a început să pătrundă în viața credincioșilor și a bisericii, aceste daruri nu numai că au început să se piardă, dar și unde se mai arătau ele au început să fie folosite rău. Apoi păcatul le-a atras în slujba lui, folosindu-se de ele pentru a face tot mai multe dezbinări și tulburări, rătăciri și căderi de la credința și dragostea dintâi.
Acum se susține de către unii că în Biserica de azi nu mai este nevoie de aceste harisme, pentru că ele erau date numai pentru pătrunderea Evangheliei între păgânii din vechime. Odată ce învățătura creștină s-a răspândit între neamuri - susțin aceștia - după epoca apostolică, harismele acestea au încetat, nemaifiind nevoie de ele, fiindcă scopul pentru care erau date a fost atins...
O, ce părere greșită este aceasta!...
Când a fost oare mai multă nevoie de orientare sănătoasă în credință, de înțelepciune în învățătură, de statornicie în dragoste, - ca acum?
Când a fost mai mare lipsă de unitate între frați, de armonie în felul de cunoștință și de credință între creștini?
Când au fost oare mai multe și mai felurite vânturile învățăturilor rele, aduse prin viclenia atâtor lucrători răi și prin șiretenia lor în atâtea mijloace de amăgire, - ca astăzi?
Atunci cum nu mai este nevoie de aceste daruri ale Duhului Sfânt?
Nu din pricină că n-ar mai fi nevoie de aceste daruri nu mai sunt ele astăzi. Ci din pricină că sunt atât de puțini cei care să le folosească după voia lui Dumnezeu... Și atât de mulți cei care le folosesc rău.
Darurile sunt și astăzi, numai că ele nu mai sunt puse în slujba Domnului, nu mai sunt călăuzite de Duhul Sfânt. Ci sunt puse în slujba omului și călăuzite de firea lui pământească. De aceea ele n-au ca rod unitatea și sfințirea, ci au ca rod dezbinarea și păcatul!
Aceasta este urmarea neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu... Și desigur nu poate avea alt sfârșit decât osânda veșnică...
8 - Slujba - și datoria
Cine îmbărbătează pe alții să se țină de îmbărbătare.
Cine dă să dea cu inimă largă,
cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă,
cine face milostenie să o facă cu bucurie...
- fiecărei slujbe, datoria sa. Limpede, hotărâtă, scurtă și poruncitoare, ca un ordin pe câmpul de luptă.
De ce atunci să ne fie atât de străine ordinea și ascultarea, disciplina și rânduielile poruncite atât de des și atât de hotărât fiecăruia dintre noi și tuturor de către Însuși Împăratul și Dumnezeul nostru Isus Hristos?
Ori ne-am înstrăinat noi oare atât de mult de Domnul nostru, încât nici nu-I mai auzim glasul?
Ne-am deprins atât de mult cu felul lumesc al neorânduielii și neascultării, încât nu mai avem nici frică, nici rușine de Dumnezeul nostru?...
Sau am ajuns atât de necredincioși, încât nu mai dăm nici o însemnătate Cuvântului lui Dumnezeu și nu mai punem nici un temei pe făgăduințele Lui?
O, cum nu ne cutremură teama de Dumnezeu?
Oricum, una din aceste cauze există, că lucrul Domnului merge atât de greu și atât de rău în cele mai multe locuri.
Dar oricare ar fi starea unuia sau altuia, acela care este omul lui Dumnezeu, care iubește Numele Domnului și se teme de Judecata Lui, nu poate rămâne nepăsător,
și nici de marea răspundere pe care o are înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care folosește el acest dar.
Oricare ar fi felul de lucrare al unuia sau altuia, te rog, frate lucrător, sau soră lucrătoare a Domnului, nu uita nici tu această mare datorie și răspundere a ta! Ține-te cu smerenie și sinceritate de chemarea ta, de slujba ta, de misiunea care ți-a fost dată în slujba Domnului și a fraților tăi!
Dacă ai o chemare grea, iubește-o și împlinește-o cu ascultare credincioasă.
Dacă ai o chemare smerită, împlinește-o cu răbdare și cu mulțumire, așa cum a făcut și Domnul tău.
Dacă ai o chemare înaltă, umilește-te, ca să poți fi înălțat la vremea răsplătirii.
Dacă ai o chemare lăudată, socotește-te nevrednic și depărtează de la tine orice ispită a diavolului, aducându-ți mereu aminte că tot ce este înălțat în fața oamenilor, este o urâciune în fața lui Dumnezeu (Luca 16, 15).
Și smerindu-te acum sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, El la vremea Lui, te va înălța (1 Petru 5, 6).
9 - Fără prefăcătorie
Dragostea să vă fie fără prefăcătorie, fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine.
O, cât de bine știe Duhul lui Dumnezeu despre primejdiile care pândesc nu numai adevărul dintre frați, ci și dragostea dintre ei.
Căci dacă Duhul Adevărului are ca vrăjmaș puternic și plin de vicleșug pe duhul minciunii, care va lucra împotriva Lui până la sfârșitul vremurilor prin tot felul de rătăciri, de împotriviri și de stricări - tot la fel și Duhul Dragostei va avea ca vrăjmaș pe duhul dezbinării, care va stârni împotriva Lui, cu toată viclenia și ura, tot felul de lupte, de apucături urâte, de tulburări și prefăcătorii, până la capăt.
Dacă lupta împotriva Adevărului începe cu răstălmăcirea lui, lupta împotriva Dragostei începe cu prefăcătoria ei.
Când inima s-a stricat prin vreun păcat ascuns de la curăția dragostei față de Hristos și față de frați, sufletul care și-a stricat-o, în loc să și-o îndrepte prin pocăință, începe să se prefacă.
În loc să-i pară rău că și-a pierdut dragostea adevărată și să caute să și-o recapete, se preface că o are... Vrea să pară că ține la frați, dar el în realitate nu mai ține la ei.
De formă mai merge cu frații, dar de fapt el lucrează cu vrăjmașii. Din când în când, marțea, se mai duce la adunarea fraților, dar duminica e la adunarea străinilor. Cu vorba este încă printre frați, dar cu inima și cu fapta este trecut la străini.
Dacă cineva îl întreabă pe un astfel de prefăcut, zicându-i:
- Frate, spune cu cine ești, cu noi sau cu străini? - el răspunde supărat;
- De ce mă ispitești?
- Bine, dar dacă umblăm împreună, de ce nu ești sincer să spui, ai trecut sau nu la străini?
- Aceasta este o chestiune personală și în chestiunile personale ale cuiva n-ai voie să te bagi...
- Bine, dar nu spune Cuvântul lui Dumnezeu: vegheați unii asupra altora și dacă vezi pe fratele tău că greșește, mustră-l?
- Adunarea nu-i a ta. Nimeni nu te-a pus pe tine șef; prin urmare, n-ai dreptul să mă oprești...
- Dar în adunarea Domnului nu trebuie să fie rânduială? Unde se ajunge dacă fiecare face ce vrea? Unde este supunerea și ascultarea frățească?
- Eu nu cer socoteală nimănui, deci n-am să dau socoteală la nimeni...
Iată cum ajunge să vorbească cu frații unul care a început prin a avea o dragoste prefăcută. Cu un astfel de îndărătnic și înrăit stricător de adevăr și înșelător de dragoste, cel mai bine este să se lucreze potrivit Cuvântului: Dați dar afară dintre voi pe răul acela... (1 Cor. 5, 12-13).
În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? - spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru? Cât despre cei dinafară îi judecă Dumnezeu...
Căci dacă pentru o desfrânare trupească judecata fraților trebuie să fie grabnică și categorică, cu cât mai hotărâtă și mai necruțătoare trebuie să fie această judecată față de o desfrânare sufletească? Față de concubinajul duhovnicesc cu învățăturile străine, la care se dedau cei care nu mai sunt sinceri față de frați și curați în dragoste față de familia lor duhovnicească?
Față de aceștia Cuvântul Domnului nu cunoaște nici un fel de îngăduință...
- Să-ți fie ție ca un păgân și vameș - spune Însuși Mântuitorul nostru Isus Hristos,
Iată cum trebuie lucrat față de un astfel de prefăcut, care după sute de încercări și după zeci de ani, se dovedește cu neputință de îndreptat.
Cu cât este împins de spate afară, cât mai repede și definitiv, - cu atât mai bine!
Dacă nici Cuvântul lui Dumnezeu nu mai nădăjduiește nimic pentru el, oricine mai are o astfel de nădejde, va păcătui împotriva adevărului și a dragostei, dacă îl va mai îngădui în mijlocul adunării frățești.
Fiindcă el va căuta mereu nu să se îndrepte pe el, ci să mai strice încă și pe alții, făcându-i ca el.
10 - Întâietate, altuia
Dacă toate îndemnurile date de Sfântul Cuvânt al lui Hristos în versetele acestui Apostol sunt ca niște porunci de foc pentru oricare suflet care dorește mântuirea sa cea veșnică, ele sunt așa cu atât mai mult pentru cei care au un dar și o chemare deosebită în Lucrarea lui Dumnezeu. Care au o slujbă și o răspundere de frunte în adunarea frățească.
De aceea, cu deosebire acești frați trebuie să ia aminte cu tot simțul de răspundere înaintea lui Dumnezeu asupra celor poruncite aici.
Desigur că noi toți ne deosebim unul de altul, cum se deosebește fiecare frunză dintr-un copac de altă frunză... Și cum un fir de iarbă dintr-o câmpie se deosebește de altul.
Căci în toată lucrarea lui Dumnezeu, nu suntem doi la fel. Dumnezeu n-a creat duplicate, ci numai unicate. Fiecare suntem altfel. Fiecare este unic în felul lui. De aceea fiecare avem și un dar deosebit și o chemare deosebită, un loc deosebit și o răspundere deosebită, în familia și adunarea Domnului.
Dar cu toții avem datoria unui țel comun. Cu toți trebuie să avem o trăsătură comună, un gând comun, un duh comun, o învățătură comună, o dragoste comună.
Acest țel comun trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu și binele deaproapelui. Dragostea și ascultarea față de Dumnezeu, dragostea și ascultarea față de frați.
Desigur că slăbiciuni avem cu toții, după cum și virtuți avem fiecare.
Și după cum dragostea Domnului înflăcărează virtuțile noastre, spre a ne face pe noi toți ca să ne ucidem defectele, tot așa și dragostea noastră, a unora față de alții, trebuie să aibă același scop.
Putem da întâietate altuia la care vedem o râvnă mai mare decât a noastră pentru a trăi mai smerit, mai blând, mai vrednic. Care se sârguiește cel mai mult, care este mai plin de o căldură duhovnicească mai mare.
Da, aceluia care se dovedește așa între noi, trebuie fiecare dintre noi să-i dăm o bucuroasă și recunoscută întâietate.
În această binecuvântată și fericită întrecere frățească pentru locul cel mai smerit, pentru slujba cea mai ascultătoare, pentru răsplata cea mai din urmă, Însuși Duhul lui Dumnezeu ne inspiră să-i dăm cea mai bucuroasă prețuire aceluia, căci el ajunge să aibă mai din plin roadele Duhului Sfânt.
Între niște astfel de frați lucrători ai lui Hristos, o, ce minunat se vede Duhul Lui și pilda Lui!
Unde o biserică și o adunare au astfel de slujitori, acolo Duhul lui Dumnezeu aduce cele mai fericite și dulci binecuvântări și biruințe.
Acolo bucuria în nădejde, răbdarea în necaz și stăruința în rugăciune sunt ca o ploaie plăcută, ca un soare binefăcător și ca un vânt binecuvântat totdeauna peste un ogor însămânțat cu cea mai curată sămânță. Atât creșterea cât și rodirea vor fi spre cea mai mare bucurie și slavă a Stăpânului și Dumnezeului nostru.
Două mari și veșnice datorii stau în fața noastră, a tuturor celor care am fost aleși după planul Său la o împreună lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre și a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului și până la sfârșitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut și noi din părinții trupești și din cei sufletești.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi și de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârșitul vremii noastre și a neamului nostru. Până în Zilele Veșniciei...
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne țină vii între noi, neîntrerupt, viața și pilda înaintașilor noștri.
Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinței lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor față de Dumnezeu. De la felul smerit și recunoscător al mulțumirii aduse de ei pentru biruințele și ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea și evlavia lor față de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-și păstra această credință, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmași străini și băștinași. Răbdarea și credința lor să ne fie pildă veșnică.
Având mereu privirile asupra unor astfel de înaintași, noi nu-i vom avea în urma noastră niciodată, ci îi vom avea mereu în față, pentru a le urma exemplul măreț. În acest fel noi vom avea pe urmele cui să pășim, spre a nu ne rătăci și spre a nu ne pierde. Și vom avea totdeauna, la orice răscruce a vremurilor prin care vom trece, o lumină asupra hotărârilor pe care trebuie să le luăm.
Astfel ținându-ne strâns de stânca tare a credinței părinților și înaintașilor noștri, noi vom putea întinde un braț puternic viitorului fiilor și urmașilor noștri. Fiilor și nepoților care vin după noi și care au nevoie ca noi să le fim o pârghie puternică, o verigă strânsă, o legătură viguroasă cu părinții lor, cu trecutul lor, cu istoria lor trupească și sufletească.
Este un nelegiuit acela care rupe trecutul de viitor. Care desparte înaintașii de urmași. Care sapă prăpastie între cei care s-au dus și cei care vin, între strămoși și strănepoți.
Atât neamul nostru trupesc cât și cel duhovnicesc trăiesc numai continuitatea lor fericită și statornică între cei de ieri și cei de mâine, prin cei de astăzi.
Nelegiuit este acela care uită aceasta și osândit va fi acela care va uita. Numai când privești dinspre trecut viitorul, atunci poți vedea drept și poți merge sigur pe cale, binecuvântat de cei care ți-au mers înainte și cinstit de cei care-ți vor veni în urmă.
Aduceți-vă aminte de înaintașii voștri - poruncește Cuvântul lui Dumnezeu - și urmați-le credința (Evrei 13, 7).
Binecuvântat va fi cel care cinstește pe tatăl său și pe mama sa. El va fi fericit și va dăinui mulți ani (Exod 20, 12; Matei 15, 4-6).
Dar pe ochiul care își bate joc de tatăl său și nesocotește ascultarea de mama sa, îl vor scobi corbii la pârâu și îl vor mânca puii de vultur (Prov. 30, 17).
Cel care binecuvântează pe părinții săi va fi binecuvântat și el de copiii lui. Dar cel care-și nesocotește părinții va fi blestemat și el de către urmașii săi. Iar dacă acest lucru este atât de adevărat cu privire la cele trupești, pentru viața asta, atunci cu cât mai adevărat este și va fi cu privire la cele sufletești, care au în vedere nu numai viața de acum, ci mai ales viața cea veșnică?...
Toate celelalte versete care urmează până la sfârșitul acestui Apostol, au în vedere mereu același lucru despre care am vorbit în cuvintele de mai sus, adică oricâte slujbe ar avea frații dăruiți de Domnul, fiecare cu un dar anumit, ei trebuie să fie ca unul în lucrarea lor, în ce privește gândul și scopul pentru care au fost trimiși.
Să țină învățătura Domnului întocmai cum au primit-o de la înaintași.
Și să o transmită copiilor lor întocmai cu cuvintele cu care au fost învățați ei de părinții lor.
Să îmbogățească moștenirea frumoaselor deprinderi lăsate lor de cei dinainte mereu cu noi lucrări duhovnicești și semne sfinte, pe care urmașii lor să le poată primi și cinsti cu vrednicie, ca pe niște daruri cerești și ca pe o avuție mai de preț ca orice aur pământesc. Aceasta le va crește respectul și prețuirea copiilor, făcându-i pe aceștia ca și ei, la rândul lor, să se străduiască a mai adăuga ceva la frumusețea și valoarea celor lăsate lor de voi, părinții lor.
Frate lucrător al Domnului, soră lucrătoare, tinere credincios și suflete, orice ai fi tu, care îți simți o chemare și un loc în mijlocul Lucrării Domnului - vino să luăm seama cu multă frică de Domnul la aceste adevăruri!
Acum noi suntem veriga ce ține legat trecutul de viitor. Pe înaintași, de urmași. Toată istoria noastră trecută, de cea viitoare.
Dacă știm ce înaintași sfinți am avut... cum au luptat ei să păstreze credința noastră, moștenirea noastră și ființa noastră până la noi...
și dacă dorim ca și fiii noștri să fie vrednici, cinstiți, harnici și liberi, atunci să nu uităm, să nu uităm, să nu uităm ce mare datorie avem noi acum:
- Să ținem întocmai învățăturile cum le-am primit și să nu îngăduim între noi rătăciri de la învățătura noastră bună și străbună, ci să îndepărtăm și să ne îndepărtăm de oricine și pe oricine care aduce o altă învățătură. Sau o stricare a ei.
- Să păstrăm nezguduită și neschimbată credința noastră strămoșească pe care am primit-o prin această învățătură și în care am pus legământul nostru, la nașterea noastră din nou în Lucrarea asta.
- Să nu părăsim adunarea noastră, oricât de mică sau oricât de prigonită ar fi ea.
- Să păstrăm ascultarea și unitatea cu frații noștri, neîngăduind în viața noastră nici un păcat văzut sau ascuns, pentru ca să nu ni se strice dragostea și umblarea din curăția Duhului și Cuvântului Sfânt.
- Să dăm tuturor o bună și vrednică pildă de urmat în toate privințele, spre a fi astfel o pricină de laudă pentru Domnul, de cinstire pentru părinți și de bucurie pentru copii.
Astfel, Lucrarea Domnului va trece prin noi ca un lanț de aur din trecut spre viitor, iar în Ziua cea Mare a Veșniciei, noi vom fi cinstiți înaintea Tatălui și a îngerilor Săi, nu numai de Mântuitorul nostru, ci și de către înaintașii și urmașii noștri, că am fost ca o punte strălucită între unii și alții.
Slavă veșnică Ție, marele nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care prin dragostea cea mare cu care ne-ai iubit și pentru înțelepciunea mântuirii Tale, ne-ai ales și pe noi și ne-ai rânduit cu câte un dar și la câte o slujbă pe fiecare pentru Tine și pentru înaintașii noștri!
Te rugăm în marea Ta bunătate să Te înduri și să ne dăruiești totdeauna și îndeajuns toată revărsarea harului Tău Sfânt, prin care să avem nu numai lumina, ci și voința și puterea de a ne cunoaște și de a ne împlini cu credincioșie și cu evlavie această slujbă, în locul unde ne-ai așezat Tu.
Dumnezeul nostru Cel plin de putere și de bunătate, ai milă de noi și scapă-ne de lucrătorii răi, necumpătați și necinstiți, care nu caută decât folosul păcatului și care dezbină și tulbură mereu Lucrarea Ta și Biserica Ta. Scoate din mijlocul alor Tăi nu numai duhurile dezbinării și ale tulburărilor, ci și pe uneltele acestor duhuri prin care lucrează răul și păcatul. Scoate orice prefăcătorie, rătăcire și dezbinare, făcând ca în locul lor să crească dreptatea, curăția și unitatea între frații și copiii Tăi.
Și Te rugăm fă-i pe toți lucrătorii Tăi să fie pătrunși de același gând și însuflețiți de același duh, în ascultare de înaintașii noștri și în povățuirea sănătoasă a urmașilor.
În așa fel ca să lăsăm și noi dreapta învățătură și dreapta credință, pe care ni le-au lăsat cei care au fost înainte de noi, tot așa de frumoase, de curate și de luminoase celor care vin în urma noastră.
Astfel în veșnicie să fim fericiți și noi și ei împreună, la aceeași fericită masă a dragostei, în Împărăția Ta cea veșnică. Amin.