La Apostolul din Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
6. Deoarece avem felurite daruri după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.
7. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură.
8. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă; cine face milostenie, s-o facă cu bucurie.
9. Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.
10. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia.
11. În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.
12. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.
13. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.
6 - Avem felurite daruri
De la începutul lucrării de mântuire adusă de dragostea lui Dumnezeu Tatăl, prin Jertfa lui Dumnezeu Fiul Isus Hristos, Lucrarea făcută de Dumnezeu Duhul Sfânt, a dat în slujba bisericii Sale felurite daruri duhovniceşti.
Toate aceste daruri erau date bisericii. Adică pentru toate sufletele chemate şi alese a face parte din Trupul Său duhovnicesc, spre zidirea lor, spre mângâierea, creşterea şi desăvârşirea lor în credinţă şi vieţuire spre mântuirea finală.
În trei locuri din Sfânta Scriptură se vorbeşte deosebit de limpede despre aceste daruri date unora dintre fiii bisericii, dar pentru folosul tuturor celorlalţi.
Aici în locul de la Romani 12, 6-8, sunt arătate numai şapte astfel de daruri şi anume: darul profeţiei, al slujirii, al învăţării altora, al îmbărbătării, al binefacerii, al cârmuirii şi al milosteniei.
La 1 Corinteni 12, 4-11, sunt enumerate nouă daruri duhovniceşti şi anume: al înţelepciunii, al cunoştinţei, al vindecărilor, al minunilor, al profeţiei, al deosebirii duhurilor, al feluritelor limbi şi al tălmăcirii limbilor.
La Efeseni 4, 7-15 sunt enumerate alte daruri date oamenilor, fiecăruia însă după măsura darului lui Hristos... toate pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos. Până ce vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos... Neclătinaţi de nimic... Ci statornici pe vecie în El...
Potrivit bogăţiei harului Dumnezeiesc, aceste daruri sunt nelimitate atât în numărul, cât şi în mărimea lor... Toate acestea fiind date în dar de către El tuturor alor Săi, în vederea zidirii tuturor alor Săi.
Nimeni nu trebuie deci să se laude cu darul primit, fiindcă la baza acordării darului nu se avea în vedere nici un merit personal al celui căruia îi era dat. Tot meritul era al Celui care făcea darul.
Cel care primise darul trebuia să fie convins că el n-are nici un merit şi deci nu are a-şi pretinde nici un drept personal, nici o laudă pentru asta. Domnul Isus poruncise: în dar aţi primit, în dar să daţi (Matei 10, 8). Şi de asemenea este scris: Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum ar fi de la tine? (1 Cor. 4, 7).
Câtă vreme Lucrarea Duhului Sfânt era vie în viaţa şi în mijlocul primilor creştini, aceste minunate daruri ale Duhului Sfânt erau văzute, auzite şi simţite pretutindeni, iar minunata lor lucrare, plină de armonie şi de putere, se arăta peste tot în tot felul de roade duhovniceşti, făcând ca Biserica cea vie şi scumpă a Domnului să crească mereu în număr, în frumuseţe, în întindere şi în orice binecuvântare.
Cu câtă bucurie era gata dragostea Duhului Sfânt să împartă belşugul darurilor Sale tuturor celor iubiţi ai Săi, când şi cei care primeau vreun dar duhovnicesc şi cei pentru care era dat acest dar ştiau să-l primească şi să-l dea numai spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi bucuria sufletelor preaiubite de El.
De nici un astfel de dar n-au dus lipsă fraţii noştri preaiubiţi din acele fericite vremuri şi adunări ale dragostei dintâi.
Dovadă sunt roadele minunate ale acelor creştini de aur: hărnicia lor în vestirea Evangheliei până la marginile pământului... armonia şi unitatea dintre ei... răbdarea oricăror suferinţe pentru Numele Domnului... păstrarea curată a învăţăturii şi a credinţei, de-a lungul tuturor încercărilor şi veacurilor prin care au trecut...
O, ce bine ar fi fost dacă şi mai târziu - şi până în zilele noastre - acei cărora harul lui Hristos le-a dat vreun dar pentru Lucrarea Sa, ar fi rămas în smerenie şi în ascultare de El şi de fraţi!...
Ce bine ar fi fost dacă cei mai mulţi n-ar fi socotit darul primit ca un merit al lor şi n-ar fi căutat laude pentru dar. Şi cu el foloasele pământeşti şi câştigurile mârşave!
Ce bine ar fi fost dacă nici unii nu s-a fi îngâmfat din pricina acelor daruri, care nu pentru asta li se dăduseră; dacă n-ar fi făcut tulburări şi dezbinare în urma importanţei ce li s-a dat din pricina acestui dar, fiindcă nu pentru dărâmare, ci pentru zidirea Lucrării Domnului li se dăduse. Şi nu pentru dezbinare, ci pentru unitate.
Acum când va veni Domnul darurilor şi va vedea lucrarea pe care au făcut-o cu darurile Sale cei cărora El le dăduse aceste daruri, ce le va face El acelora care, în loc să facă binele cu ele, au făcut răul?
Nu te gândeşti oare niciodată la asta, tu cel care ai primit de la Dumnezeu darul vorbirii, darul cântării, darul înţelepciunii, darul avuţiei, darul puterii?...
Darul primit şi folosit rău poate fi şi luat. Nu am văzut noi oare că dacă omul îl foloseşte rău, Duhul Sfânt Îşi retrage participarea Sa de la lucrarea acelui om cu darul primit?
Ba da, am văzut - şi poate vedea oricine are darul deosebirii duhurilor şi al roadelor lor!
Şi iată cum se întâmplă asta:
La început, Duhul Domnului participă la darul omului cu fiorul Său, cu căldura Sa, cu puterea şi binecuvântările Sale, dar numai atâta vreme cât omul rămâne în unitatea frăţească şi în umblarea smerită şi curată...
Însă îndată ce omul începe să se îngâmfe, să se îngraşe, să se încreadă în sine, să se laude şi să-şi caute folosul său, dispreţuind pe fraţi şi neascultându-i, Duhul Sfânt începe să-Şi retragă participarea Sa din lucrarea omului aceluia... Iar omul rămâne singur, fără Duhul.
El mai lucrează încă şi fără Duhul Domnului, fiindcă este ambiţios şi încăpăţânat... Dar aceste lucrări ale lui se cunosc de departe. Sunt veştede, sunt reci, sunt fără căldură şi viaţă. Fără tremurul sufletesc de altădată...
Vorbirile unui astfel de om sunt forţate, uscate, plictisitoare.
Cântările lui sunt artificiale, obositoare, moarte. Abia aştepţi să se termine, şi după ce le-ai auzit odată, nu doreşti să le mai asculţi. Ca un ziar lumesc, pe care după ce l-ai citit odată, îl arunci şi nu mai doreşti să pierzi timpul cu el.
Aşa este cu tot ce nu mai are participarea Duhului Sfânt... Toţi văd asta, numai ambiţiosul om se face că n-o vede. Şi pentru că nu se poate smeri să-şi recunoască starea şi să se întoarcă iarăşi, el continuă să-şi folosească tehnica sa, partea sa pe care a deprins-o, nepăsându-i de nimic altceva.
Iar cei căzuţi în ispita pierzării se iau după el, îl încurajează şi se hrănesc cu artificiile lui. Până ce ajung şi ei aşa ca el. Şi apoi împreună cu el, în aceeaşi osândă (Matei 15, 14; 2 Ioan 10, 11).
7 - Cine este chemat... cine învaţă...
Cel dintâi şi cel mai însemnat lucru este ca fiecare dintre noi să-şi cunoască darul său şi locul său şi datoria sa, în slujba Lucrării lui Dumnezeu.
Odată ce fiecare ne-am cunoscut şi ne-am recunoscut slujba la care am fost chemaţi, cu cea mai adâncă smerenie şi curăţie de inimă trebuie să ne ţinem cu tărie statornică de slujba aceasta. De slujirea aceasta - şi nu de alta!
De cele mai multe ori, faptul că ai primit un dar, nu-ţi dă îndreptăţire să-ţi închipui că le mai poţi avea şi pe altele. Şi dacă ai o slujbă, să-ţi închipui că o mai poţi face foarte bine şi pe alta, a altuia.
Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba la care a fost chemat - aşa sună limpede şi hotărât porunca Domnului nostru.
După cum într-o unitate ostăşească, fiecare ostaş trebuie să rămână la misiunea sa şi la locul său, în unitatea unde este, fără a avea voie nici să-şi schimbe după placul său unitatea şi nici să-şi părăsească slujba sa, - altfel el va fi pedepsit pentru aceasta - tot aşa este - şi trebuie să fie - şi în Lucrarea lui Dumnezeu.
Nu se spune oare că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielii, ca în toate bisericile? (1 Cor. 14, 33).
Atunci cui slujeşte cel nesupus rânduielilor frăţeşti?
Ce bine este când fratele care a primit slujba învăţării se ţine, în primul rând, el însuşi şi cu cea mai ascultătoare grijă de învăţătura pe care o dă altora. Când el însuşi trăieşte, în primul rând, după îndrumările şi sfaturile pe care le dă celor pe care îi învaţă. Adică împlineşte el însuşi, în primul rând, porunca pe care trebuie s-o ceară altora s-o împlinească.
Aceste daruri date bisericii de la început, în vederea scopului lor divin, trebuie să rămână mereu lucrătoare, văzute şi simţite în viaţa şi mărturisirea Evangheliei, până la sfârşit... Adică până când vom fi ajuns cu toţii să creştem în toate privinţele şi până ce vom fi ajuns cu toţii la Cel care este Capul nostru, adică în Hristos... (Efes. 4, 13-15).
Dar de când păcatul a început să pătrundă în viaţa credincioşilor şi a bisericii, aceste daruri nu numai că au început să se piardă, dar şi unde se mai arătau ele au început să fie folosite rău. Apoi păcatul le-a atras în slujba lui, folosindu-se de ele pentru a face tot mai multe dezbinări şi tulburări, rătăciri şi căderi de la credinţa şi dragostea dintâi.
Acum se susţine de către unii că în Biserica de azi nu mai este nevoie de aceste harisme, pentru că ele erau date numai pentru pătrunderea Evangheliei între păgânii din vechime. Odată ce învăţătura creştină s-a răspândit între neamuri - susţin aceştia - după epoca apostolică, harismele acestea au încetat, nemaifiind nevoie de ele, fiindcă scopul pentru care erau date a fost atins...
O, ce părere greşită este aceasta!...
Când a fost oare mai multă nevoie de orientare sănătoasă în credinţă, de înţelepciune în învăţătură, de statornicie în dragoste, - ca acum?
Când a fost mai mare lipsă de unitate între fraţi, de armonie în felul de cunoştinţă şi de credinţă între creştini?
Când au fost oare mai multe şi mai felurite vânturile învăţăturilor rele, aduse prin viclenia atâtor lucrători răi şi prin şiretenia lor în atâtea mijloace de amăgire, - ca astăzi?
Atunci cum nu mai este nevoie de aceste daruri ale Duhului Sfânt?
Nu din pricină că n-ar mai fi nevoie de aceste daruri nu mai sunt ele astăzi. Ci din pricină că sunt atât de puţini cei care să le folosească după voia lui Dumnezeu... Şi atât de mulţi cei care le folosesc rău.
Darurile sunt şi astăzi, numai că ele nu mai sunt puse în slujba Domnului, nu mai sunt călăuzite de Duhul Sfânt. Ci sunt puse în slujba omului şi călăuzite de firea lui pământească. De aceea ele n-au ca rod unitatea şi sfinţirea, ci au ca rod dezbinarea şi păcatul!
Aceasta este urmarea neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu... Şi desigur nu poate avea alt sfârşit decât osânda veşnică...
8 - Slujba - şi datoria
Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare.
Cine dă să dea cu inimă largă,
cine cârmuieşte să cârmuiască cu râvnă,
cine face milostenie să o facă cu bucurie...
- fiecărei slujbe, datoria sa. Limpede, hotărâtă, scurtă şi poruncitoare, ca un ordin pe câmpul de luptă.
De ce atunci să ne fie atât de străine ordinea şi ascultarea, disciplina şi rânduielile poruncite atât de des şi atât de hotărât fiecăruia dintre noi şi tuturor de către Însuşi Împăratul şi Dumnezeul nostru Isus Hristos?
Ori ne-am înstrăinat noi oare atât de mult de Domnul nostru, încât nici nu-I mai auzim glasul?
Ne-am deprins atât de mult cu felul lumesc al neorânduielii şi neascultării, încât nu mai avem nici frică, nici ruşine de Dumnezeul nostru?...
Sau am ajuns atât de necredincioşi, încât nu mai dăm nici o însemnătate Cuvântului lui Dumnezeu şi nu mai punem nici un temei pe făgăduinţele Lui?
O, cum nu ne cutremură teama de Dumnezeu?
Oricum, una din aceste cauze există, că lucrul Domnului merge atât de greu şi atât de rău în cele mai multe locuri.
Dar oricare ar fi starea unuia sau altuia, acela care este omul lui Dumnezeu, care iubeşte Numele Domnului şi se teme de Judecata Lui, nu poate rămâne nepăsător,
şi nici de marea răspundere pe care o are înaintea lui Dumnezeu pentru felul în care foloseşte el acest dar.
Oricare ar fi felul de lucrare al unuia sau altuia, te rog, frate lucrător, sau soră lucrătoare a Domnului, nu uita nici tu această mare datorie şi răspundere a ta! Ţine-te cu smerenie şi sinceritate de chemarea ta, de slujba ta, de misiunea care ţi-a fost dată în slujba Domnului şi a fraţilor tăi!
Dacă ai o chemare grea, iubeşte-o şi împlineşte-o cu ascultare credincioasă.
Dacă ai o chemare smerită, împlineşte-o cu răbdare şi cu mulţumire, aşa cum a făcut şi Domnul tău.
Dacă ai o chemare înaltă, umileşte-te, ca să poţi fi înălţat la vremea răsplătirii.
Dacă ai o chemare lăudată, socoteşte-te nevrednic şi depărtează de la tine orice ispită a diavolului, aducându-ţi mereu aminte că tot ce este înălţat în faţa oamenilor, este o urâciune în faţa lui Dumnezeu (Luca 16, 15).
Şi smerindu-te acum sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, El la vremea Lui, te va înălţa (1 Petru 5, 6).
9 - Fără prefăcătorie
Dragostea să vă fie fără prefăcătorie, fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine.
O, cât de bine ştie Duhul lui Dumnezeu despre primejdiile care pândesc nu numai adevărul dintre fraţi, ci şi dragostea dintre ei.
Căci dacă Duhul Adevărului are ca vrăjmaş puternic şi plin de vicleşug pe duhul minciunii, care va lucra împotriva Lui până la sfârşitul vremurilor prin tot felul de rătăciri, de împotriviri şi de stricări - tot la fel şi Duhul Dragostei va avea ca vrăjmaş pe duhul dezbinării, care va stârni împotriva Lui, cu toată viclenia şi ura, tot felul de lupte, de apucături urâte, de tulburări şi prefăcătorii, până la capăt.
Dacă lupta împotriva Adevărului începe cu răstălmăcirea lui, lupta împotriva Dragostei începe cu prefăcătoria ei.
Când inima s-a stricat prin vreun păcat ascuns de la curăţia dragostei faţă de Hristos şi faţă de fraţi, sufletul care şi-a stricat-o, în loc să şi-o îndrepte prin pocăinţă, începe să se prefacă.
În loc să-i pară rău că şi-a pierdut dragostea adevărată şi să caute să şi-o recapete, se preface că o are... Vrea să pară că ţine la fraţi, dar el în realitate nu mai ţine la ei.
De formă mai merge cu fraţii, dar de fapt el lucrează cu vrăjmaşii. Din când în când, marţea, se mai duce la adunarea fraţilor, dar duminica e la adunarea străinilor. Cu vorba este încă printre fraţi, dar cu inima şi cu fapta este trecut la străini.
Dacă cineva îl întreabă pe un astfel de prefăcut, zicându-i:
- Frate, spune cu cine eşti, cu noi sau cu străini? - el răspunde supărat;
- De ce mă ispiteşti?
- Bine, dar dacă umblăm împreună, de ce nu eşti sincer să spui, ai trecut sau nu la străini?
- Aceasta este o chestiune personală şi în chestiunile personale ale cuiva n-ai voie să te bagi...
- Bine, dar nu spune Cuvântul lui Dumnezeu: vegheaţi unii asupra altora şi dacă vezi pe fratele tău că greşeşte, mustră-l?
- Adunarea nu-i a ta. Nimeni nu te-a pus pe tine şef; prin urmare, n-ai dreptul să mă opreşti...
- Dar în adunarea Domnului nu trebuie să fie rânduială? Unde se ajunge dacă fiecare face ce vrea? Unde este supunerea şi ascultarea frăţească?
- Eu nu cer socoteală nimănui, deci n-am să dau socoteală la nimeni...
Iată cum ajunge să vorbească cu fraţii unul care a început prin a avea o dragoste prefăcută. Cu un astfel de îndărătnic şi înrăit stricător de adevăr şi înşelător de dragoste, cel mai bine este să se lucreze potrivit Cuvântului: Daţi dar afară dintre voi pe răul acela... (1 Cor. 5, 12-13).
În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? - spune Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei dinafară îi judecă Dumnezeu...
Căci dacă pentru o desfrânare trupească judecata fraţilor trebuie să fie grabnică şi categorică, cu cât mai hotărâtă şi mai necruţătoare trebuie să fie această judecată faţă de o desfrânare sufletească? Faţă de concubinajul duhovnicesc cu învăţăturile străine, la care se dedau cei care nu mai sunt sinceri faţă de fraţi şi curaţi în dragoste faţă de familia lor duhovnicească?
Faţă de aceştia Cuvântul Domnului nu cunoaşte nici un fel de îngăduinţă...
- Să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş - spune Însuşi Mântuitorul nostru Isus Hristos,
Iată cum trebuie lucrat faţă de un astfel de prefăcut, care după sute de încercări şi după zeci de ani, se dovedeşte cu neputinţă de îndreptat.
Cu cât este împins de spate afară, cât mai repede şi definitiv, - cu atât mai bine!
Dacă nici Cuvântul lui Dumnezeu nu mai nădăjduieşte nimic pentru el, oricine mai are o astfel de nădejde, va păcătui împotriva adevărului şi a dragostei, dacă îl va mai îngădui în mijlocul adunării frăţeşti.
Fiindcă el va căuta mereu nu să se îndrepte pe el, ci să mai strice încă şi pe alţii, făcându-i ca el.
10 - Întâietate, altuia
Dacă toate îndemnurile date de Sfântul Cuvânt al lui Hristos în versetele acestui Apostol sunt ca nişte porunci de foc pentru oricare suflet care doreşte mântuirea sa cea veşnică, ele sunt aşa cu atât mai mult pentru cei care au un dar şi o chemare deosebită în Lucrarea lui Dumnezeu. Care au o slujbă şi o răspundere de frunte în adunarea frăţească.
De aceea, cu deosebire aceşti fraţi trebuie să ia aminte cu tot simţul de răspundere înaintea lui Dumnezeu asupra celor poruncite aici.
Desigur că noi toţi ne deosebim unul de altul, cum se deosebeşte fiecare frunză dintr-un copac de altă frunză... Şi cum un fir de iarbă dintr-o câmpie se deosebeşte de altul.
Căci în toată lucrarea lui Dumnezeu, nu suntem doi la fel. Dumnezeu n-a creat duplicate, ci numai unicate. Fiecare suntem altfel. Fiecare este unic în felul lui. De aceea fiecare avem şi un dar deosebit şi o chemare deosebită, un loc deosebit şi o răspundere deosebită, în familia şi adunarea Domnului.
Dar cu toţii avem datoria unui ţel comun. Cu toţi trebuie să avem o trăsătură comună, un gând comun, un duh comun, o învăţătură comună, o dragoste comună.
Acest ţel comun trebuie să fie slăvirea lui Dumnezeu şi binele deaproapelui. Dragostea şi ascultarea faţă de Dumnezeu, dragostea şi ascultarea faţă de fraţi.
Desigur că slăbiciuni avem cu toţii, după cum şi virtuţi avem fiecare.
Şi după cum dragostea Domnului înflăcărează virtuţile noastre, spre a ne face pe noi toţi ca să ne ucidem defectele, tot aşa şi dragostea noastră, a unora faţă de alţii, trebuie să aibă acelaşi scop.
Putem da întâietate altuia la care vedem o râvnă mai mare decât a noastră pentru a trăi mai smerit, mai blând, mai vrednic. Care se sârguieşte cel mai mult, care este mai plin de o căldură duhovnicească mai mare.
Da, aceluia care se dovedeşte aşa între noi, trebuie fiecare dintre noi să-i dăm o bucuroasă şi recunoscută întâietate.
În această binecuvântată şi fericită întrecere frăţească pentru locul cel mai smerit, pentru slujba cea mai ascultătoare, pentru răsplata cea mai din urmă, Însuşi Duhul lui Dumnezeu ne inspiră să-i dăm cea mai bucuroasă preţuire aceluia, căci el ajunge să aibă mai din plin roadele Duhului Sfânt.
Între nişte astfel de fraţi lucrători ai lui Hristos, o, ce minunat se vede Duhul Lui şi pilda Lui!
Unde o biserică şi o adunare au astfel de slujitori, acolo Duhul lui Dumnezeu aduce cele mai fericite şi dulci binecuvântări şi biruinţe.
Acolo bucuria în nădejde, răbdarea în necaz şi stăruinţa în rugăciune sunt ca o ploaie plăcută, ca un soare binefăcător şi ca un vânt binecuvântat totdeauna peste un ogor însămânţat cu cea mai curată sămânţă. Atât creşterea cât şi rodirea vor fi spre cea mai mare bucurie şi slavă a Stăpânului şi Dumnezeului nostru.
Două mari şi veşnice datorii stau în faţa noastră, a tuturor celor care am fost aleşi după planul Său la o împreună lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre şi a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi noi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru. Până în Zilele Veşniciei...
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vii între noi, neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri.
Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu. De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii aduse de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-şi păstra această credinţă, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmaşi străini şi băştinaşi. Răbdarea şi credinţa lor să ne fie pildă veşnică.
Având mereu privirile asupra unor astfel de înaintaşi, noi nu-i vom avea în urma noastră niciodată, ci îi vom avea mereu în faţă, pentru a le urma exemplul măreţ. În acest fel noi vom avea pe urmele cui să păşim, spre a nu ne rătăci şi spre a nu ne pierde. Şi vom avea totdeauna, la orice răscruce a vremurilor prin care vom trece, o lumină asupra hotărârilor pe care trebuie să le luăm.
Astfel ţinându-ne strâns de stânca tare a credinţei părinţilor şi înaintaşilor noştri, noi vom putea întinde un braţ puternic viitorului fiilor şi urmaşilor noştri. Fiilor şi nepoţilor care vin după noi şi care au nevoie ca noi să le fim o pârghie puternică, o verigă strânsă, o legătură viguroasă cu părinţii lor, cu trecutul lor, cu istoria lor trupească şi sufletească.
Este un nelegiuit acela care rupe trecutul de viitor. Care desparte înaintaşii de urmaşi. Care sapă prăpastie între cei care s-au dus şi cei care vin, între strămoşi şi strănepoţi.
Atât neamul nostru trupesc cât şi cel duhovnicesc trăiesc numai continuitatea lor fericită şi statornică între cei de ieri şi cei de mâine, prin cei de astăzi.
Nelegiuit este acela care uită aceasta şi osândit va fi acela care va uita. Numai când priveşti dinspre trecut viitorul, atunci poţi vedea drept şi poţi merge sigur pe cale, binecuvântat de cei care ţi-au mers înainte şi cinstit de cei care-ţi vor veni în urmă.
Aduceţi-vă aminte de înaintaşii voştri - porunceşte Cuvântul lui Dumnezeu - şi urmaţi-le credinţa (Evrei 13, 7).
Binecuvântat va fi cel care cinsteşte pe tatăl său şi pe mama sa. El va fi fericit şi va dăinui mulţi ani (Exod 20, 12; Matei 15, 4-6).
Dar pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său şi nesocoteşte ascultarea de mama sa, îl vor scobi corbii la pârâu şi îl vor mânca puii de vultur (Prov. 30, 17).
Cel care binecuvântează pe părinţii săi va fi binecuvântat şi el de copiii lui. Dar cel care-şi nesocoteşte părinţii va fi blestemat şi el de către urmaşii săi. Iar dacă acest lucru este atât de adevărat cu privire la cele trupeşti, pentru viaţa asta, atunci cu cât mai adevărat este şi va fi cu privire la cele sufleteşti, care au în vedere nu numai viaţa de acum, ci mai ales viaţa cea veşnică?...
Toate celelalte versete care urmează până la sfârşitul acestui Apostol, au în vedere mereu acelaşi lucru despre care am vorbit în cuvintele de mai sus, adică oricâte slujbe ar avea fraţii dăruiţi de Domnul, fiecare cu un dar anumit, ei trebuie să fie ca unul în lucrarea lor, în ce priveşte gândul şi scopul pentru care au fost trimişi.
Să ţină învăţătura Domnului întocmai cum au primit-o de la înaintaşi.
Şi să o transmită copiilor lor întocmai cu cuvintele cu care au fost învăţaţi ei de părinţii lor.
Să îmbogăţească moştenirea frumoaselor deprinderi lăsate lor de cei dinainte mereu cu noi lucrări duhovniceşti şi semne sfinte, pe care urmaşii lor să le poată primi şi cinsti cu vrednicie, ca pe nişte daruri cereşti şi ca pe o avuţie mai de preţ ca orice aur pământesc. Aceasta le va creşte respectul şi preţuirea copiilor, făcându-i pe aceştia ca şi ei, la rândul lor, să se străduiască a mai adăuga ceva la frumuseţea şi valoarea celor lăsate lor de voi, părinţii lor.
Frate lucrător al Domnului, soră lucrătoare, tinere credincios şi suflete, orice ai fi tu, care îţi simţi o chemare şi un loc în mijlocul Lucrării Domnului - vino să luăm seama cu multă frică de Domnul la aceste adevăruri!
Acum noi suntem veriga ce ţine legat trecutul de viitor. Pe înaintaşi, de urmaşi. Toată istoria noastră trecută, de cea viitoare.
Dacă ştim ce înaintaşi sfinţi am avut... cum au luptat ei să păstreze credinţa noastră, moştenirea noastră şi fiinţa noastră până la noi...
şi dacă dorim ca şi fiii noştri să fie vrednici, cinstiţi, harnici şi liberi, atunci să nu uităm, să nu uităm, să nu uităm ce mare datorie avem noi acum:
- Să ţinem întocmai învăţăturile cum le-am primit şi să nu îngăduim între noi rătăciri de la învăţătura noastră bună şi străbună, ci să îndepărtăm şi să ne îndepărtăm de oricine şi pe oricine care aduce o altă învăţătură. Sau o stricare a ei.
- Să păstrăm nezguduită şi neschimbată credinţa noastră strămoşească pe care am primit-o prin această învăţătură şi în care am pus legământul nostru, la naşterea noastră din nou în Lucrarea asta.
- Să nu părăsim adunarea noastră, oricât de mică sau oricât de prigonită ar fi ea.
- Să păstrăm ascultarea şi unitatea cu fraţii noştri, neîngăduind în viaţa noastră nici un păcat văzut sau ascuns, pentru ca să nu ni se strice dragostea şi umblarea din curăţia Duhului şi Cuvântului Sfânt.
- Să dăm tuturor o bună şi vrednică pildă de urmat în toate privinţele, spre a fi astfel o pricină de laudă pentru Domnul, de cinstire pentru părinţi şi de bucurie pentru copii.
Astfel, Lucrarea Domnului va trece prin noi ca un lanţ de aur din trecut spre viitor, iar în Ziua cea Mare a Veşniciei, noi vom fi cinstiţi înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi, nu numai de Mântuitorul nostru, ci şi de către înaintaşii şi urmaşii noştri, că am fost ca o punte strălucită între unii şi alţii.
Slavă veşnică Ţie, marele nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care prin dragostea cea mare cu care ne-ai iubit şi pentru înţelepciunea mântuirii Tale, ne-ai ales şi pe noi şi ne-ai rânduit cu câte un dar şi la câte o slujbă pe fiecare pentru Tine şi pentru înaintaşii noştri!
Te rugăm în marea Ta bunătate să Te înduri şi să ne dăruieşti totdeauna şi îndeajuns toată revărsarea harului Tău Sfânt, prin care să avem nu numai lumina, ci şi voinţa şi puterea de a ne cunoaşte şi de a ne împlini cu credincioşie şi cu evlavie această slujbă, în locul unde ne-ai aşezat Tu.
Dumnezeul nostru Cel plin de putere şi de bunătate, ai milă de noi şi scapă-ne de lucrătorii răi, necumpătaţi şi necinstiţi, care nu caută decât folosul păcatului şi care dezbină şi tulbură mereu Lucrarea Ta şi Biserica Ta. Scoate din mijlocul alor Tăi nu numai duhurile dezbinării şi ale tulburărilor, ci şi pe uneltele acestor duhuri prin care lucrează răul şi păcatul. Scoate orice prefăcătorie, rătăcire şi dezbinare, făcând ca în locul lor să crească dreptatea, curăţia şi unitatea între fraţii şi copiii Tăi.
Şi Te rugăm fă-i pe toţi lucrătorii Tăi să fie pătrunşi de acelaşi gând şi însufleţiţi de acelaşi duh, în ascultare de înaintaşii noştri şi în povăţuirea sănătoasă a urmaşilor.
În aşa fel ca să lăsăm şi noi dreapta învăţătură şi dreapta credinţă, pe care ni le-au lăsat cei care au fost înainte de noi, tot aşa de frumoase, de curate şi de luminoase celor care vin în urma noastră.
Astfel în veşnicie să fim fericiţi şi noi şi ei împreună, la aceeaşi fericită masă a dragostei, în Împărăţia Ta cea veşnică. Amin.