La Apostolul din Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi un mut)

1. Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, şi să nu ne plăcem nouă înşine.

2. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.

3. Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi; ci, după cum este scris: “Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine.”

4. Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.

5. Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus;

6. pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi cu o gură să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

7. Aşadar, primiţi-vă unii pe alţii cum v-a primit şi pe voi Hristos spre slava lui Dumnezeu.

1 - Suntem datori să răbdăm

Credinciosul trăieşte numai prin răbdare... Cât răbdăm, atâta trăim prin credinţă, atâta trăim din dragoste, atâta trăim în nădejde. Toată viaţa Mântuitorului nostru a fost o viaţă de răbdare. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă şi de muncă, duse cu răbdare. De la începutul ei şi până astăzi. Şi aşa se vede că trebuie să fie până la sfârşit.

Viaţa însăşi, în toată desfăşurarea ei, ne cere zilnic şi în toate privinţele răbdare şi îndelungă răbdare fiecăruia şi tuturor. Fără răbdare nu poţi să trăieşti nici în familie, nici în afară de ea. Nici în iubire, nici în credinţă. Nici între oameni, nici în afară de ei.

De aceea rugăciunea Sf. Apostol pentru copiii săi este: Domnul să vă îndrepte inimile spre... răbdarea lui Hristos (2 Tes. 3, 5), fiindcă mai presus poate ca în orice altă privinţă, Mântuitorul nostru Isus Hristos ne este o pildă şi un îndemn neîncetat spre răbdare şi spre îndelungă răbdare liniştită şi senină.

Să privim la răbdarea Domnului Isus în familia Sa.

Deşi Fiu al lui Dumnezeu, conştient de această Dumnezeiască înălţime, El totuşi le era supus celor care păreau a fi părinţii Săi (Luca 2, 41-52). Astfel ni-L închipuim răbdând tot ce un copil obişnuit trebuie să îndure în casa părinţilor săi săraci: foame, frig, muncă, umilire, sărăcie - totul. Nu ştim câte vor fi fost de astea, dar ştim sigur că au fost.

După moartea bunului şi bătrânului Iosif care trecea drept tată în familie, Maica Sfântă şi Fiul Sfânt s-au mutat în Capernaum, la sora Mamei Lui, la Maria lui Cleopa, care avea patru fii: Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, după cum scrie la Matei 4, 13 şi la Ioan 19, 25, dar şi mai clar la Marcu 15, 40, unde se arată că Maria, sora Mamei Domnului, care stătea lângă Crucea lui Isus împreună cu Mama Sa şi cu Maria Magdalena, era mama lui Iacov cel mic, numit fratele Domnului, şi a lui Iose... La fel se arată şi în Matei 27, 56.

Deci Iacov, Iose şi ceilalţi erau fii ai Mariei, sora Mamei Domnului, şi ai lui Cleopa, în familia cărora, în Capernaum s-au mutat Isus şi Mama Lui.

De acolo au început să-I zică lui Isus şi Nazarineanul, adică Cel din Nazaret, Cel venit aici în Capernaum din Nazaret, cum de obicei sunt numiţi cam în batjocură oriunde cei veniţi din alte părţi.

Cât de multe trebuie să fi îndurat Domnul şi din partea acestor aşa zişi fraţi ai Lui, se vede şi din altă parte a Scripturii care spune că nici ei nu credeau în El (Ioan 7, 5). Iar la Marcu 3, 21 se spune chiar şi mai mult: ei, rudele Lui, ziceau despre El că Şi-a ieşit din minţi, deci că este nebun, şi căutau să pună mâna pe El ca pe unul care le făcea necaz şi ruşine în familie.

Poate că în momentul relatat la Matei 12, 47, aceşti zişi fraţi ai Lui veniseră iarăşi cu nişte astfel de gânduri, să-L caute pe Isus. Iar Mama Sa, aflând despre planul lor, venise şi Ea cu ei, ca să-L înştiinţeze despre aceste planuri ale lor...

Nu ştim, Dumnezeu Singur ştie. Dar după toate cele înşirate mai sus, putem să ne gândim câte necazuri a avut de răbdat Mântuitorul nostru Iubit şi din partea celor care treceau drept rudele şi familia Lui!

El însă le-a răbdat pe toate... Cu seninătate, cu înţelegere, cu milă şi iubire pentru toţi. El i-a răbdat pe fiecare. Şi a răbdat de toate. Până la sfârşit, până la moarte.

Iată cât de minunat a fost răsplătită după moarte, răbdarea Domnului Isus faţă de familia Lui! În Faptele Apostolilor 1, 14, se arată cum îndată după Înălţarea Domnului, când toţi apostolii şi ucenicii Lui aşteptau în rugăciune şi în cereri pogorârea Duhului Sfânt, erau deja împreună cu ei şi Maica Domnului şi acei care treceau drept fraţi ai Lui, ei - care Îl prigoniseră pe Isus atât de mult, cât timp fusese printre ei.

Sfântul Pavel îl numeşte mai târziu pe Iacov, fratele Domnului, drept unul dintre apostoli (Gal. 1, 19).

Apoi cât de mult a trebuit să rabde Mântuitorul chiar şi de la nepriceperea ucenicilor Săi! Când El spune în Matei 17, 17: Până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi? - poate Se gândea şi la slăbiciunile ucenicilor care lucraseră cu atâta necredinţă, de multe ori.

Iar când le spune El în Marcu 8, 17-21 acele cuvinte şi grele mustrări, mirându-Se de necredinţa lor, cât de multă răbdare se vede că trebuia să arate faţă de ei, nu numai faţă de toţi împreună, ci şi faţă de fiecare în parte.

Totuşi până la urmă ce roade minunate a dat şi în ce priveşte pe apostolii Domnului, răbdarea pe care El a avut-o faţă de ei! Ce neclintiţi au ajuns în credinţă, ce puternici în mărturisire, ce curajoşi în lupte, ce harnici în muncă, ce devotaţi în misiunea Evangheliei!

Toate acestea au fost roadele răbdării îndelungi şi minunate avute faţă de ei de către Domnul Isus.

Apoi răbdarea omului fără casă, fără familie, fără adăpost... Silit să trăiască în casa altora, cu pâinea altora, cu haina altora, cum spune El: Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul... (Luca 9, 58).

Puţini dintre noi ştim câtă răbdare i se cere unui suflet de om, care trebuie să bată în fiecare seară la o uşă străină, pentru un loc de culcare... De câte ori rabdă foame, fiindcă nu mai poate nici primi...

Mai bine doarme pe câmp, sau se culcă flămând.

Se duce să Se roage, pentru că nu are unde să Se ducă să doarmă.

Se duce să plângă Singur, fiindcă nu are unde să Se ducă să Se bucure cu alţii.

Se duce să tremure Singur, fiindcă n-are unde să Se ducă spre a Se încălzi de un soţ, sau de un fiu, sau de un prieten...

O, câtă răbdare, câtă sfâşietoare şi amară răbdare i se cere unui suflet care trebuie să ducă o astfel de viaţă!

Apoi răbdarea faţă de cei neputincioşi, bolnavi, chinuiţi, flămânzi, săraci şi nenorociţi, care se îmbulzeau cu miile uneori, fiecare să ajungă mai aproape, mai întâi, mai la mult de la El.

Numai cine a avut vreodată a face cu o astfel de mulţime, ştie ce răbdare, ce oboseală, ce jertfă îţi cere să-i faci faţă!

Oamenii flămânzi se îmbulzesc...

Oamenii bolnavi se înghesuie...

Oamenii lipsiţi se împing, se calcă în picioare, se bat, se urăsc, se ceartă, se înjură...

O, câte pot face astfel de oameni!... Şi câtă milă şi răbdare, câtă blândeţe şi bunătate, câtă iubire şi înţelegere trebuie să fi avut neîncetat Mântuitorul faţă de ei toţi. Până i-a dat fiecăruia, până l-a vindecat pe oricare, până l-a mulţumit şi pe ultimul dintre ei...

Dar până atunci câtă foame trebuie să fi răbdat El, câtă sete, câte izbituri, câte insulte, câte amărăciuni! Căci cum să stea El să mănânce, până când mai cerşea un flămând? Cum să meargă la odihnă, până mai era acolo un olog, un orb, un milog, un nenorocit? Cum să plece El la ale Sale, până mai aştepta după El unul care venise cine ştie de unde şi aştepta cine ştie de când?

O, dacă aţi avut vreodată numai o zi a face cu o astfel de obositoare datorie, atunci trebuie să vă închipuiţi cum vor fi fost toate zilele Domnului Isus şi câtă răbdare trebuie să I se fi cerut dragostei Lui, pentru slăbiciunile şi lipsurile oamenilor!

Apoi răbdarea Lui faţă de vrăjmaşii Săi, faţă de necredinţa lor, faţă de răutatea lor, faţă de batjocurile şi dispreţul acestor oameni înrăiţi, robiţi cu totul de diavolul şi care căutau nu numai să-i zădărnicească Lucrarea Lui mântuitoare pentru lume, ci să-L şi piardă, căutând să-L omoare!...

Ura din partea fariseilor, împotrivirile din partea mai marilor, urzelile rele şi toate cursele de moarte cu care Îl pândeau la orice pas şi în orice loc, vrăjmaşii Săi văzuţi şi nevăzuţi, - la câtă răbdare Îl vor fi supus pe Mântuitorul nostru, până în cea din urmă clipă a vieţii Sale pe pământ!

Apoi suferinţele şi Săptămâna cea grea a Patimilor Sale...

trădarea unuia dintre cei mai apropiaţi;

lepădarea celui mai ales şi mai de nădejde dintre ucenici;

loviturile celor care Îl admiraseră odată, strigătele şi ura lor;

mărturiile nedrepte, calomnioase, răuvoitoare;

scuipările, bătăile, cununa de spini, haina de ocară;

judecata nedreaptă, necinstită, răuvoitoare, ucigaşă;

Drumul Crucii, loviturile, căderile, urletele mulţimii gloatei;

dezbrăcarea gol, întinderea pe Cruce, cuiele aprinse şi usturătoare;

răstignirea, sfâşierea durerilor, a setei, a părăsirii Tatălui;

povara ispăşirii păcatelor lumii, lupta duhurilor iadului...

durerea Mamei rămasă singură, a ucenicilor împrăştiaţi...

agonia, înceţoşarea, moartea...

O, Om al durerii, obişnuit cu suferinţa... Dispreţuit şi părăsit... - aşa de dispreţuit, încât îţi întorceai faţa de la El - noi nu Te-am băgat nici într-o seamă!...

Tu, care suferinţele noastre le-ai purtat şi durerile noastre le-ai luat asupra Ta, ai fost străpuns pentru păcatele noastre, căci Tu n-ai avut nici un păcat... Ai fost zdrobit pentru fărădelegile noastre, pentru că în Tine nu s-a găsit nici o fărădelege... Cine oare dintre noi a mai suferit vreodată ca Tine şi cine oare a mai îndurat toată această suferinţă cu o răbdare cum a fost răbdarea Ta?

O, Dumnezeule al răbdării iubitoare, învaţă-ne şi pe noi răbdarea Ta, îndelunga Ta răbdare faţă de toţi şi faţă de toate, până la capăt, până la moarte, până la biruinţă.

Pentru că noi suntem datori să răbdăm, dar Tu n-ai fost dator.

Noi suntem datori să răbdăm de la alţii şi pentru alţii, fiindcă şi alţii au răbdat sau rabdă de la noi şi pentru noi.

Noi suntem datori să răbdăm slăbiciunile şi defectele altora, pentru că şi alţii rabdă slăbiciunile şi defectele noastre.

Şi noi suntem datori să răbdăm mai ales pentru că Tu Însuţi Doamne, mai rabzi încă şi azi atâtea şi atâtea din partea noastră. Şi ne mai rabzi nouă încă atât de multe slăbiciuni, greşeli şi chiar păcate, câte numai Tu ştii Doamne... şi cugetul nostru care le face şi care am vrea atât de mult să nu le mai facă.

Ajută-ne Doamne Isuse să privim mereu la răbdarea Ta şi să învăţăm până când o vom avea şi noi aşa!

2 - Fiecare plăcând aproapelui

Adevărata fericire în căsnicie este atunci când fiecare soţ, mai înainte de a căuta fericirea sa, caută fericirea celuilalt. Şi mai înainte ca să-i placă lui ceva, caută ceea ce îi place celuilalt.

În viaţa de adunare, în familia duhovnicească, lucrurile stau tot aşa. Şi numai atunci sunt cu adevărat fericiţi cei care au fost chemaţi ca să alcătuiască un trup în Domnul, dacă fiecare mădular caută mai întâi nu folosul său, ci folosul celuilalt. Mai ales când acela este mai slab sau mai înapoiat...

Numai sufletul plin de bunăvoinţă faţă de alţii ştie cât de fericit îl poate face pe om un bine făcut cuiva, un loc pe care i-l dai, o bucurie pe care i-o faci, un cuvânt de mulţumire sau de mângâiere pe care i-l spui, un ajutor pe care i-l oferi, un avantaj pe care i-l înlesneşti.

Acel suflet binevoitor şi binefăcător care s-a deprins cu astfel de gesturi frumoase şi pline de gingăşie sufletească, ştie că pâinea pe care o dăruieşti te satură mai mult, că locul pe care îl cedezi te odihneşte mai bine, că întâietatea pe care o dai te înalţă mai frumos.

Nimeni nu se satură cu un măr ceva mai frumos sau cu o bucăţică ceva mai mare. Dar când le dai acestea altuia şi tu iei cele mai mici sau cele din urmă, ce fericit câştig sufletesc ai în faţa celor cu care eşti. Şi ce preţ frumos capătă în faţa tuturor caracterul tău şi purtarea ta!

Când tu te aşezi în biserică pe locul din urmă, sau în adunare pe banca cea mai de jos...

când tu dai întâiul loc la cuvânt altuia

şi când laşi ca altul să aleagă întâi ce trebuie să se cânte sau să facă, iar după aceea iei parte cu toată puterea şi căldura inimii tale la ceea ce a propus altul, ca şi cum tu însuţi ai fi început,

atunci ce liniştit este sufletul tău! Şi ce frumoasă devine atmosfera în care poţi petrece plăcut, şi cu Domnul şi cu fraţii!

Atunci îţi va plăcea de toţi fraţii; şi tuturor fraţilor le va plăcea de tine.

Atunci orice loc pe care vei sta va fi plăcut şi tot timpul pe care îl vei petrece acolo va fi frumos şi folositor, şi pentru tine, şi pentru alţii.

Atunci toţi te vor aştepta şi te vor primi cu bucurie, la venire... Şi toţi te vor petrece cu lacrimi şi cu dragoste, la plecare.

Atunci oricine îţi va fi drag să-l întâlneşti; şi oricui îi va fi drag să te întâlnească.

Atunci orice cuvânt al tău va înviora pe alţii; şi orice cuvânt al altora te va înviora pe tine.

Căci cine udă pe altul va fi udat şi el; şi cine seamănă iubire va culege sărutări.

Fericit este oricine face aşa, atât în familia lui trupească, faţă de soţul său, faţă de părinţii săi, faţă de copiii săi, faţă de fraţii şi rudeniile sale;

dar fericit cu atât mai mult este acela care face aşa în familia sa sufletească. Fiindcă acolo binele şi bunăvoinţa capătă un preţ cu atât mai mare, cu cât sufletele sunt mai simţitoare, locul mai sfânt, datoria mai înaltă, trebuinţele mai mari...

Fratele meu, sora mea, spune-ţi ţie însuţi cum te porţi în privinţa asta faţă de cei apropiaţi ai tăi?

Ai tu oare atâta bunătate şi bunăvoinţă faţă de cei între care te-a aşezat Dumnezeu pentru vremea scurtei tale vieţi, de câtă au nevoie sufletele lor ca să vadă în sufletul tău că ai Duhul lui Hristos?

Găseşti tu un cuvânt de laudă sau de mulţumire, măcar din când în când, pentru soţul tău sau soţia ta, care munceşte şi suferă lângă tine şi pentru tine?

Afli tu câte o clipă iubitoare pentru cel căruia eşti dator s-o ai? Un sărut cald, o mângâiere pe obraji, o lacrimă de iubire frumoasă?

Renunţi tu cu bucurie la un folos al tău spre a face bucurie altuia?

Ştii tu oare cu cât este mai fericită bucuria de a da, decât bucuria de a primi?

Dar dacă nu ştii până acum, încearcă şi fă aşa, ca să afli!

4 - Pentru învăţătura noastră

Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii!

Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, - acela niciodată nu va înţelege Biblia.

Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,

acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora...

Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.

De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine...

Mustrarea aceasta este pentru mine.

Îndemnul acesta este pentru mine.

Porunca aceasta este pentru mine.

Datoria aceasta este pentru mine.

Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.

De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.

De fiecare dată când este vorba despre un păcat - la fel.

Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.

Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?

Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?

Şi dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor?

Un înţelept a spus odată aşa: O, cât de mulţi se plâng astăzi că n-au cu ce să trăiască, - şi cât de puţini se plâng că n-au cu ce să moară!...

De sărăcia trupească se plâng toţi oamenii, dar de sărăcia sufletească nu se plânge aproape nimeni.

Pe toţi îi auzim plângându-se că n-au bani, sau că n-au haine, sau case, sau avuţii, pentru a trăi cât mai fericiţi pe lumea asta. Dar câţi se plâng oare cu durere adevărată că n-au destule fapte bune, destulă dragoste ostenitoare, destulă rugăciune fierbinte, destule lacrimi, destulă milă, destulă răbdare, pentru a putea muri fericiţi şi pentru a putea să aibă fericirea vieţii veşnice?

Pentru a-şi putea câştiga o soartă cât mai comodă în viaţa asta, cât învaţă omul, cât se frământă, cât citeşte, cât întreabă, cât ascultă, cât caută, cât asudă...

Dar pentru a câştiga o soartă mai fericită în viaţa veşnică, un loc mai dulce, o stare mai sfântă, - câţi se trudesc oare cu adevărat? Câţi învaţă cu dinadinsul? Câţi asudă şi plâng?

Câţi se roagă şi suferă?

Geneza este începutul lumii, al omenirii fireşti; Evanghelia este începutul Bisericii, al omenirii duhovniceşti.

Şi după cum tot ce a fost creat frumos şi bine de la început, s-a putut face numai în lumină şi prin lumină, tot aşa şi duhovniceşte, tot ce putem face bun şi frumos putem numai dacă avem în noi învăţătura, îndrumarea înţelepciunii, călăuzirea şi sfătuirea luminii lui Hristos.

Iată dar de câtă nevoie este pentru fiecare dintre noi să ne însuşim învăţătura Lui cea dreaptă, să cerem înţelepciunea Lui cea de Sus, să strângem în mintea noastră priceperea Lui prin care să ne cercetăm fără părtinire, să ne orientăm fără greşeală şi să ţinem calea cea strâmtă şi dreaptă, fără abatere de la ea, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32).

Pentru că oricine n-are lumina aceasta în el se poticneşte (Ioan 11, 10). Este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate (2 Petru 1, 9).

Să ne cercetăm deci sărăcia noastră fiecare şi să alergăm la El pentru vindecare ochilor noştri sufleteşti (Apoc. 3, 18).

5 - Aceleaşi simţăminte

Dumnezeul răbdării şi al mângâierii, numai El Singur ne poate face să avem aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda Domnului nostru Isus Hristos.

De ce spune oare aici întâi despre Dumnezeul răbdării, apoi despre al mângâierii?

Pentru că nimeni care n-a trecut mai întâi el însuşi prin şcoala cea aspră şi amară a răbdării, nu ştie ce este durerea, nici câtă nevoie simte în ea de o mângâiere, acela care arde în cuptorul suferinţei.

Şi pentru că numai acela care el însuşi a fost mângâiat când avea cea mai mare trebuinţă de asta, poate avea acelaşi simţământ, al compasiunii şi al mângâierii faţă de cel care se găseşte în şcoala cea grea a răbdării.

Dacă cineva a avut faţă de tine, când erai sărac, sau bolnav, sau neînvăţat, sau chinuit, - nişte simţăminte de milă, de bunătate, de înţelegere, de dragoste, de prietenie şi ajutorare - acum tu, îngâmfatule, îngrăşatule, încrezutule, îmbogăţitule, - de ce nu ai şi tu aceleaşi simţăminte faţă de alţii, care sunt acum aşa cum erai şi tu atunci?

Tu care ai crescut cu mâncarea fraţilor, te-ai îmbrăcat cu haine de la fraţi, ai învăţat cu bani de la ei, ai ajuns în postul înalt unde te îngraşi şi te lauzi, prin ajutorul frăţesc - de ce eşti acum nerecunoscător, nesimţit şi netrebnic, dispreţuind duhovniceasca familie căreia i-a fost milă de tine şi te-a ajutat să-ţi poţi scrie şi tu ceva lângă numele tău?

Acum îi poţi dispreţui pe cei care te-au ajutat, numindu-i inculţi, înapoiaţi, neştiutori...

Aceasta este cea mai bună dovadă despre cultura ta... şi despre simţămintele înalte la care ai ajuns prin ea!

Vai de cel care numeşte răul bine (Isaia 5, 20), care uită pe binefăcătorul său şi care dispreţuieşte pe înaintaşii săi!

Fiul meu, fiica mea, voi fiţi recunoscători şi nu uitaţi niciodată datoria de a vă arăta frumoasele simţăminte faţă de cei care v-au făcut sau vă fac bine!

Şi nu numai faţă de ei, ci faţă de oricine ar avea în vreun fel, sau chiar şi dacă n-ar avea nevoie de bunăvoinţa voastră. Fiţi binevoitori faţă de toţi oamenii, ca şi cum le-aţi fi fiecăruia datori aceasta. Blândeţea voastră, căldura inimii voastre, bunul simţ al purtării voastre, cuvintele vorbirii voastre, delicateţea gesturilor voastre, toate să vă arate nobleţea caracterului vostru, superioritatea sufletului vostru, frumuseţea inimii voastre, faţă de fiecare semen al vostru, în orice loc, în orice situaţie, în orice fel. Fără a aştepta pentru asta nimic în schimb şi fără a vă supăra dacă în loc să vi se dea măcar o cât de mică atenţie pentru asta, aţi întâlni priviri dispreţuitoare, gesturi urâte şi chiar cuvinte de ocară.

Binele are în el însuşi de la Hristos, răsplata lui pentru inima care îl făptuieşte. Orice altă plată îi scade valoarea. Şi din măreţie. Şi din frumuseţe.

6 - Cu o inimă şi cu o gură

De ce se zice întâi: cu o inimă?

Pentru că nu Se uită Domnul întâi la gură. Nici la cuvintele ei lăudăroase. Nici la cântările ei largi. Nici chiar la rugăciunile ei prefăcute.

Ci Se uită Domnul întâi la inimă, la credinţa din ea, la curăţia cugetului ei, la sinceritatea dragostei ei, la frumuseţea smereniei ei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Şi de ce se zice: toţi împreună?

Pentru că toţi suntem o scumpă familie împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi destin şi acelaşi ţel împreună.

Şi pentru că toţi avem acelaşi trecut, aceiaşi părinţi, aceeaşi rădăcină.

Şi avem acelaşi prezent, aceeaşi pâine din care ne hrănim, aceeaşi casă în care ne adăpostim, aceeaşi muncă pe care trebuie s-o facem...

Şi avem acelaşi viitor, aceleaşi datorii faţă de copiii noştri, faţă de scopul nostru, faţă de Dumnezeul nostru,

şi pentru că toţi vom fi judecaţi sau răsplătiţi după acelaşi Cuvânt pe care L-am avut şi L-am cunoscut împreună,

şi pentru că împreună vom fi traşi la răspundere pentru lucrul pe care împreună trebuie să-l facem, fiecare contribuind, după darul său şi cu puterile sale, în vederea realizării ţelului comun.

Dacă împreună suferim prigonirile credinţei,

dacă împreună purtăm durerile Evangheliei, dacă împreună ne împărtăşim din Cuvântul Domnului, din Trupul şi Sângele Domnului, din cântările şi rugăciunile Domnului, din darurile şi binecuvântările harului Său -

şi dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos,

- de ce atunci să nu ne dăm fiecare toate silinţele ca să ajungem la aceeaşi credinţă a inimii şi la acelaşi fel de vorbire a gurii cu toţi fraţii noştri şi cu toată Lucrarea Domnului în care zicem să suntem?

Cine nu-şi dă toate silinţele să fie aşa, va fi judecat şi osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia din noi tot asta ne cere şi ne porunceşte, de la începutul şi până la sfârşitul lui şi al nostru.

Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm şi să fim aşa!

Slavă veşnică Ţie, Domnul şi Dumnezeul nostru, care pe toate paginile Sfântului Tău Cuvânt ne porunceşti şi ne înveţi să dorim şi să luptăm a ajunge la o viaţă pe deplin ascultătoare de voia Ta şi trăită după pilda vieţii pe care Tu Însuţi ai dus-o, când erai în firea omenească pe pământ!

Te rugăm Domnul şi Mântuitorul nostru, ajută-ne prin harul Tău să ne dăm fiecare dintre noi toate silinţele să trăim această voie a Ta din tot sufletul nostru şi cu toată viaţa noastră, fiindcă ştim că numai în acest fel noi vom fi socotiţi vrednici să moştenim Împărăţia Ta cea veşnică.

Ajută-ne să fim răbdători şi îndelung răbdători atât faţă de necazurile noastre, cât şi faţă de slăbiciunile altor semeni ai noştri.

Ajută-ne să căutăm cu toată bunăvoinţa şi grija folosul Tău şi folosul altora. Să fim îngăduitori, blânzi, milostivi, iertători, smeriţi şi evlavioşi, în toată umblarea noastră cu oamenii şi printre ei.

Ajută-ne să fim supuşi fraţilor noştri, una cu ei în învăţătură, în credinţă, în adevăr şi în dragoste, pentru ca nu numai gurile noastre să vorbească la fel, ci şi inimile să simtă întru totul deopotrivă cu ei.

Şi astfel să-Ţi aducem Ţie închinarea întregii noastre fiinţe, întregii noastre familii, întregii noastre biserici şi întregii noastre naţiuni şi omeniri, acum şi în vecii vecilor. Amin.