La Apostolul din Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și un mut)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
1. Noi, care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, și să nu ne plăcem nouă înșine.
2. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora.
3. Căci și Hristos nu Și-a plăcut Lui Însuși; ci, după cum este scris: “Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut peste Mine.”
4. Și tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca, prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.
5. Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă facă să aveți aceleași simțăminte, unii față de alții, după pilda lui Hristos Isus;
6. pentru ca toți împreună, cu o inimă și cu o gură să slăviți pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
7. Așadar, primiți-vă unii pe alții cum v-a primit și pe voi Hristos spre slava lui Dumnezeu.
1 - Suntem datori să răbdăm
Credinciosul trăiește numai prin răbdare... Cât răbdăm, atâta trăim prin credință, atâta trăim din dragoste, atâta trăim în nădejde. Toată viața Mântuitorului nostru a fost o viață de răbdare. Toată istoria Bisericii și a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă și de muncă, duse cu răbdare. De la începutul ei și până astăzi. Și așa se vede că trebuie să fie până la sfârșit.
Viața însăși, în toată desfășurarea ei, ne cere zilnic și în toate privințele răbdare și îndelungă răbdare fiecăruia și tuturor. Fără răbdare nu poți să trăiești nici în familie, nici în afară de ea. Nici în iubire, nici în credință. Nici între oameni, nici în afară de ei.
De aceea rugăciunea Sf. Apostol pentru copiii săi este: Domnul să vă îndrepte inimile spre... răbdarea lui Hristos (2 Tes. 3, 5), fiindcă mai presus poate ca în orice altă privință, Mântuitorul nostru Isus Hristos ne este o pildă și un îndemn neîncetat spre răbdare și spre îndelungă răbdare liniștită și senină.
Să privim la răbdarea Domnului Isus în familia Sa.
Deși Fiu al lui Dumnezeu, conștient de această Dumnezeiască înălțime, El totuși le era supus celor care păreau a fi părinții Săi (Luca 2, 41-52). Astfel ni-L închipuim răbdând tot ce un copil obișnuit trebuie să îndure în casa părinților săi săraci: foame, frig, muncă, umilire, sărăcie - totul. Nu știm câte vor fi fost de astea, dar știm sigur că au fost.
După moartea bunului și bătrânului Iosif care trecea drept tată în familie, Maica Sfântă și Fiul Sfânt s-au mutat în Capernaum, la sora Mamei Lui, la Maria lui Cleopa, care avea patru fii: Iacov, Iosif, Simon și Iuda, după cum scrie la Matei 4, 13 și la Ioan 19, 25, dar și mai clar la Marcu 15, 40, unde se arată că Maria, sora Mamei Domnului, care stătea lângă Crucea lui Isus împreună cu Mama Sa și cu Maria Magdalena, era mama lui Iacov cel mic, numit fratele Domnului, și a lui Iose... La fel se arată și în Matei 27, 56.
Deci Iacov, Iose și ceilalți erau fii ai Mariei, sora Mamei Domnului, și ai lui Cleopa, în familia cărora, în Capernaum s-au mutat Isus și Mama Lui.
De acolo au început să-I zică lui Isus și Nazarineanul, adică Cel din Nazaret, Cel venit aici în Capernaum din Nazaret, cum de obicei sunt numiți cam în batjocură oriunde cei veniți din alte părți.
Cât de multe trebuie să fi îndurat Domnul și din partea acestor așa ziși frați ai Lui, se vede și din altă parte a Scripturii care spune că nici ei nu credeau în El (Ioan 7, 5). Iar la Marcu 3, 21 se spune chiar și mai mult: ei, rudele Lui, ziceau despre El că Și-a ieșit din minți, deci că este nebun, și căutau să pună mâna pe El ca pe unul care le făcea necaz și rușine în familie.
Poate că în momentul relatat la Matei 12, 47, acești ziși frați ai Lui veniseră iarăși cu niște astfel de gânduri, să-L caute pe Isus. Iar Mama Sa, aflând despre planul lor, venise și Ea cu ei, ca să-L înștiințeze despre aceste planuri ale lor...
Nu știm, Dumnezeu Singur știe. Dar după toate cele înșirate mai sus, putem să ne gândim câte necazuri a avut de răbdat Mântuitorul nostru Iubit și din partea celor care treceau drept rudele și familia Lui!
El însă le-a răbdat pe toate... Cu seninătate, cu înțelegere, cu milă și iubire pentru toți. El i-a răbdat pe fiecare. Și a răbdat de toate. Până la sfârșit, până la moarte.
Iată cât de minunat a fost răsplătită după moarte, răbdarea Domnului Isus față de familia Lui! În Faptele Apostolilor 1, 14, se arată cum îndată după Înălțarea Domnului, când toți apostolii și ucenicii Lui așteptau în rugăciune și în cereri pogorârea Duhului Sfânt, erau deja împreună cu ei și Maica Domnului și acei care treceau drept frați ai Lui, ei - care Îl prigoniseră pe Isus atât de mult, cât timp fusese printre ei.
Sfântul Pavel îl numește mai târziu pe Iacov, fratele Domnului, drept unul dintre apostoli (Gal. 1, 19).
Apoi cât de mult a trebuit să rabde Mântuitorul chiar și de la nepriceperea ucenicilor Săi! Când El spune în Matei 17, 17: Până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi? - poate Se gândea și la slăbiciunile ucenicilor care lucraseră cu atâta necredință, de multe ori.
Iar când le spune El în Marcu 8, 17-21 acele cuvinte și grele mustrări, mirându-Se de necredința lor, cât de multă răbdare se vede că trebuia să arate față de ei, nu numai față de toți împreună, ci și față de fiecare în parte.
Totuși până la urmă ce roade minunate a dat și în ce privește pe apostolii Domnului, răbdarea pe care El a avut-o față de ei! Ce neclintiți au ajuns în credință, ce puternici în mărturisire, ce curajoși în lupte, ce harnici în muncă, ce devotați în misiunea Evangheliei!
Toate acestea au fost roadele răbdării îndelungi și minunate avute față de ei de către Domnul Isus.
Apoi răbdarea omului fără casă, fără familie, fără adăpost... Silit să trăiască în casa altora, cu pâinea altora, cu haina altora, cum spune El: Fiul Omului n-are unde să-Și plece capul... (Luca 9, 58).
Puțini dintre noi știm câtă răbdare i se cere unui suflet de om, care trebuie să bată în fiecare seară la o ușă străină, pentru un loc de culcare... De câte ori rabdă foame, fiindcă nu mai poate nici primi...
Mai bine doarme pe câmp, sau se culcă flămând.
Se duce să Se roage, pentru că nu are unde să Se ducă să doarmă.
Se duce să plângă Singur, fiindcă nu are unde să Se ducă să Se bucure cu alții.
Se duce să tremure Singur, fiindcă n-are unde să Se ducă spre a Se încălzi de un soț, sau de un fiu, sau de un prieten...
O, câtă răbdare, câtă sfâșietoare și amară răbdare i se cere unui suflet care trebuie să ducă o astfel de viață!
Apoi răbdarea față de cei neputincioși, bolnavi, chinuiți, flămânzi, săraci și nenorociți, care se îmbulzeau cu miile uneori, fiecare să ajungă mai aproape, mai întâi, mai la mult de la El.
Numai cine a avut vreodată a face cu o astfel de mulțime, știe ce răbdare, ce oboseală, ce jertfă îți cere să-i faci față!
Oamenii flămânzi se îmbulzesc...
Oamenii bolnavi se înghesuie...
Oamenii lipsiți se împing, se calcă în picioare, se bat, se urăsc, se ceartă, se înjură...
O, câte pot face astfel de oameni!... Și câtă milă și răbdare, câtă blândețe și bunătate, câtă iubire și înțelegere trebuie să fi avut neîncetat Mântuitorul față de ei toți. Până i-a dat fiecăruia, până l-a vindecat pe oricare, până l-a mulțumit și pe ultimul dintre ei...
Dar până atunci câtă foame trebuie să fi răbdat El, câtă sete, câte izbituri, câte insulte, câte amărăciuni! Căci cum să stea El să mănânce, până când mai cerșea un flămând? Cum să meargă la odihnă, până mai era acolo un olog, un orb, un milog, un nenorocit? Cum să plece El la ale Sale, până mai aștepta după El unul care venise cine știe de unde și aștepta cine știe de când?
O, dacă ați avut vreodată numai o zi a face cu o astfel de obositoare datorie, atunci trebuie să vă închipuiți cum vor fi fost toate zilele Domnului Isus și câtă răbdare trebuie să I se fi cerut dragostei Lui, pentru slăbiciunile și lipsurile oamenilor!
Apoi răbdarea Lui față de vrăjmașii Săi, față de necredința lor, față de răutatea lor, față de batjocurile și disprețul acestor oameni înrăiți, robiți cu totul de diavolul și care căutau nu numai să-i zădărnicească Lucrarea Lui mântuitoare pentru lume, ci să-L și piardă, căutând să-L omoare!...
Ura din partea fariseilor, împotrivirile din partea mai marilor, urzelile rele și toate cursele de moarte cu care Îl pândeau la orice pas și în orice loc, vrăjmașii Săi văzuți și nevăzuți, - la câtă răbdare Îl vor fi supus pe Mântuitorul nostru, până în cea din urmă clipă a vieții Sale pe pământ!
Apoi suferințele și Săptămâna cea grea a Patimilor Sale...
trădarea unuia dintre cei mai apropiați;
lepădarea celui mai ales și mai de nădejde dintre ucenici;
loviturile celor care Îl admiraseră odată, strigătele și ura lor;
mărturiile nedrepte, calomnioase, răuvoitoare;
scuipările, bătăile, cununa de spini, haina de ocară;
judecata nedreaptă, necinstită, răuvoitoare, ucigașă;
Drumul Crucii, loviturile, căderile, urletele mulțimii gloatei;
dezbrăcarea gol, întinderea pe Cruce, cuiele aprinse și usturătoare;
răstignirea, sfâșierea durerilor, a setei, a părăsirii Tatălui;
povara ispășirii păcatelor lumii, lupta duhurilor iadului...
durerea Mamei rămasă singură, a ucenicilor împrăștiați...
agonia, încețoșarea, moartea...
O, Om al durerii, obișnuit cu suferința... Disprețuit și părăsit... - așa de disprețuit, încât îți întorceai fața de la El - noi nu Te-am băgat nici într-o seamă!...
Tu, care suferințele noastre le-ai purtat și durerile noastre le-ai luat asupra Ta, ai fost străpuns pentru păcatele noastre, căci Tu n-ai avut nici un păcat... Ai fost zdrobit pentru fărădelegile noastre, pentru că în Tine nu s-a găsit nici o fărădelege... Cine oare dintre noi a mai suferit vreodată ca Tine și cine oare a mai îndurat toată această suferință cu o răbdare cum a fost răbdarea Ta?
O, Dumnezeule al răbdării iubitoare, învață-ne și pe noi răbdarea Ta, îndelunga Ta răbdare față de toți și față de toate, până la capăt, până la moarte, până la biruință.
Pentru că noi suntem datori să răbdăm, dar Tu n-ai fost dator.
Noi suntem datori să răbdăm de la alții și pentru alții, fiindcă și alții au răbdat sau rabdă de la noi și pentru noi.
Noi suntem datori să răbdăm slăbiciunile și defectele altora, pentru că și alții rabdă slăbiciunile și defectele noastre.
Și noi suntem datori să răbdăm mai ales pentru că Tu Însuți Doamne, mai rabzi încă și azi atâtea și atâtea din partea noastră. Și ne mai rabzi nouă încă atât de multe slăbiciuni, greșeli și chiar păcate, câte numai Tu știi Doamne... și cugetul nostru care le face și care am vrea atât de mult să nu le mai facă.
Ajută-ne Doamne Isuse să privim mereu la răbdarea Ta și să învățăm până când o vom avea și noi așa!
2 - Fiecare plăcând aproapelui
Adevărata fericire în căsnicie este atunci când fiecare soț, mai înainte de a căuta fericirea sa, caută fericirea celuilalt. Și mai înainte ca să-i placă lui ceva, caută ceea ce îi place celuilalt.
În viața de adunare, în familia duhovnicească, lucrurile stau tot așa. Și numai atunci sunt cu adevărat fericiți cei care au fost chemați ca să alcătuiască un trup în Domnul, dacă fiecare mădular caută mai întâi nu folosul său, ci folosul celuilalt. Mai ales când acela este mai slab sau mai înapoiat...
Numai sufletul plin de bunăvoință față de alții știe cât de fericit îl poate face pe om un bine făcut cuiva, un loc pe care i-l dai, o bucurie pe care i-o faci, un cuvânt de mulțumire sau de mângâiere pe care i-l spui, un ajutor pe care i-l oferi, un avantaj pe care i-l înlesnești.
Acel suflet binevoitor și binefăcător care s-a deprins cu astfel de gesturi frumoase și pline de gingășie sufletească, știe că pâinea pe care o dăruiești te satură mai mult, că locul pe care îl cedezi te odihnește mai bine, că întâietatea pe care o dai te înalță mai frumos.
Nimeni nu se satură cu un măr ceva mai frumos sau cu o bucățică ceva mai mare. Dar când le dai acestea altuia și tu iei cele mai mici sau cele din urmă, ce fericit câștig sufletesc ai în fața celor cu care ești. Și ce preț frumos capătă în fața tuturor caracterul tău și purtarea ta!
Când tu te așezi în biserică pe locul din urmă, sau în adunare pe banca cea mai de jos...
când tu dai întâiul loc la cuvânt altuia
și când lași ca altul să aleagă întâi ce trebuie să se cânte sau să facă, iar după aceea iei parte cu toată puterea și căldura inimii tale la ceea ce a propus altul, ca și cum tu însuți ai fi început,
atunci ce liniștit este sufletul tău! Și ce frumoasă devine atmosfera în care poți petrece plăcut, și cu Domnul și cu frații!
Atunci îți va plăcea de toți frații; și tuturor fraților le va plăcea de tine.
Atunci orice loc pe care vei sta va fi plăcut și tot timpul pe care îl vei petrece acolo va fi frumos și folositor, și pentru tine, și pentru alții.
Atunci toți te vor aștepta și te vor primi cu bucurie, la venire... Și toți te vor petrece cu lacrimi și cu dragoste, la plecare.
Atunci oricine îți va fi drag să-l întâlnești; și oricui îi va fi drag să te întâlnească.
Atunci orice cuvânt al tău va înviora pe alții; și orice cuvânt al altora te va înviora pe tine.
Căci cine udă pe altul va fi udat și el; și cine seamănă iubire va culege sărutări.
Fericit este oricine face așa, atât în familia lui trupească, față de soțul său, față de părinții săi, față de copiii săi, față de frații și rudeniile sale;
dar fericit cu atât mai mult este acela care face așa în familia sa sufletească. Fiindcă acolo binele și bunăvoința capătă un preț cu atât mai mare, cu cât sufletele sunt mai simțitoare, locul mai sfânt, datoria mai înaltă, trebuințele mai mari...
Fratele meu, sora mea, spune-ți ție însuți cum te porți în privința asta față de cei apropiați ai tăi?
Ai tu oare atâta bunătate și bunăvoință față de cei între care te-a așezat Dumnezeu pentru vremea scurtei tale vieți, de câtă au nevoie sufletele lor ca să vadă în sufletul tău că ai Duhul lui Hristos?
Găsești tu un cuvânt de laudă sau de mulțumire, măcar din când în când, pentru soțul tău sau soția ta, care muncește și suferă lângă tine și pentru tine?
Afli tu câte o clipă iubitoare pentru cel căruia ești dator s-o ai? Un sărut cald, o mângâiere pe obraji, o lacrimă de iubire frumoasă?
Renunți tu cu bucurie la un folos al tău spre a face bucurie altuia?
Știi tu oare cu cât este mai fericită bucuria de a da, decât bucuria de a primi?
Dar dacă nu știi până acum, încearcă și fă așa, ca să afli!
4 - Pentru învățătura noastră
Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învățăm numai pe alții, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvățați, cei mai nechibzuiți, cei mai necunoscători dintre toți oamenii!
Cine, când citește Biblia, spune: așa trebuie să facă soțul meu, sau soția mea, sau mama mea, sau fiul meu, - acela niciodată nu va înțelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăț eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înțeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuși cu nici un înțeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora...
Pentru că, mai întâi și mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înșine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine...
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi și pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva și eu, sau dacă n-aș putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat - la fel.
Iar când este vorba despre o virtute a credinței, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu față de aceste înalte și frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viața mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea și arăta înaintea lui Dumnezeu, cât și a oamenilor?
Și dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Și de la cine îmi aștept răsplata lor?
Un înțelept a spus odată așa: O, cât de mulți se plâng astăzi că n-au cu ce să trăiască, - și cât de puțini se plâng că n-au cu ce să moară!...
De sărăcia trupească se plâng toți oamenii, dar de sărăcia sufletească nu se plânge aproape nimeni.
Pe toți îi auzim plângându-se că n-au bani, sau că n-au haine, sau case, sau avuții, pentru a trăi cât mai fericiți pe lumea asta. Dar câți se plâng oare cu durere adevărată că n-au destule fapte bune, destulă dragoste ostenitoare, destulă rugăciune fierbinte, destule lacrimi, destulă milă, destulă răbdare, pentru a putea muri fericiți și pentru a putea să aibă fericirea vieții veșnice?
Pentru a-și putea câștiga o soartă cât mai comodă în viața asta, cât învață omul, cât se frământă, cât citește, cât întreabă, cât ascultă, cât caută, cât asudă...
Dar pentru a câștiga o soartă mai fericită în viața veșnică, un loc mai dulce, o stare mai sfântă, - câți se trudesc oare cu adevărat? Câți învață cu dinadinsul? Câți asudă și plâng?
Câți se roagă și suferă?
Geneza este începutul lumii, al omenirii firești; Evanghelia este începutul Bisericii, al omenirii duhovnicești.
Și după cum tot ce a fost creat frumos și bine de la început, s-a putut face numai în lumină și prin lumină, tot așa și duhovnicește, tot ce putem face bun și frumos putem numai dacă avem în noi învățătura, îndrumarea înțelepciunii, călăuzirea și sfătuirea luminii lui Hristos.
Iată dar de câtă nevoie este pentru fiecare dintre noi să ne însușim învățătura Lui cea dreaptă, să cerem înțelepciunea Lui cea de Sus, să strângem în mintea noastră priceperea Lui prin care să ne cercetăm fără părtinire, să ne orientăm fără greșeală și să ținem calea cea strâmtă și dreaptă, fără abatere de la ea, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32).
Pentru că oricine n-are lumina aceasta în el se poticnește (Ioan 11, 10). Este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățat de vechile lui păcate (2 Petru 1, 9).
Să ne cercetăm deci sărăcia noastră fiecare și să alergăm la El pentru vindecarea ochilor noștri sufletești (Apoc. 3, 18).
5 - Aceleași simțăminte
Dumnezeul răbdării și al mângâierii, numai El Singur ne poate face să avem aceleași simțăminte unii față de alții, după pilda Domnului nostru Isus Hristos.
De ce spune oare aici întâi despre Dumnezeul răbdării, apoi despre al mângâierii?
Pentru că nimeni care n-a trecut mai întâi el însuși prin școala cea aspră și amară a răbdării, nu știe ce este durerea, nici câtă nevoie simte în ea de o mângâiere, acela care arde în cuptorul suferinței.
Și pentru că numai acela care el însuși a fost mângâiat când avea cea mai mare trebuință de asta, poate avea același simțământ, al compasiunii și al mângâierii față de cel care se găsește în școala cea grea a răbdării.
Dacă cineva a avut față de tine, când erai sărac, sau bolnav, sau neînvățat, sau chinuit, - niște simțăminte de milă, de bunătate, de înțelegere, de dragoste, de prietenie și ajutorare - acum tu, îngâmfatule, îngrășatule, încrezutule, îmbogățitule, - de ce nu ai și tu aceleași simțăminte față de alții, care sunt acum așa cum erai și tu atunci?
Tu care ai crescut cu mâncarea fraților, te-ai îmbrăcat cu haine de la frați, ai învățat cu bani de la ei, ai ajuns în postul înalt unde te îngrași și te lauzi, prin ajutorul frățesc - de ce ești acum nerecunoscător, nesimțit și netrebnic, disprețuind duhovniceasca familie căreia i-a fost milă de tine și te-a ajutat să-ți poți scrie și tu ceva lângă numele tău?
Acum îi poți disprețui pe cei care te-au ajutat, numindu-i inculți, înapoiați, neștiutori...
Aceasta este cea mai bună dovadă despre cultura ta... și despre simțămintele înalte la care ai ajuns prin ea!
Vai de cel care numește răul bine (Isaia 5, 20), care uită pe binefăcătorul său și care disprețuiește pe înaintașii săi!
Fiul meu, fiica mea, voi fiți recunoscători și nu uitați niciodată datoria de a vă arăta frumoasele simțăminte față de cei care v-au făcut sau vă fac bine!
Și nu numai față de ei, ci față de oricine ar avea în vreun fel, sau chiar și dacă n-ar avea nevoie de bunăvoința voastră. Fiți binevoitori față de toți oamenii, ca și cum le-ați fi fiecăruia datori aceasta. Blândețea voastră, căldura inimii voastre, bunul simț al purtării voastre, cuvintele vorbirii voastre, delicatețea gesturilor voastre, toate să vă arate noblețea caracterului vostru, superioritatea sufletului vostru, frumusețea inimii voastre, față de fiecare semen al vostru, în orice loc, în orice situație, în orice fel. Fără a aștepta pentru asta nimic în schimb și fără a vă supăra dacă în loc să vi se dea măcar o cât de mică atenție pentru asta, ați întâlni priviri disprețuitoare, gesturi urâte și chiar cuvinte de ocară.
Binele are în el însuși de la Hristos, răsplata lui pentru inima care îl făptuiește. Orice altă plată îi scade valoarea. Și din măreție. Și din frumusețe.
6 - Cu o inimă și cu o gură
De ce se zice întâi: cu o inimă?
Pentru că nu Se uită Domnul întâi la gură. Nici la cuvintele ei lăudăroase. Nici la cântările ei largi. Nici chiar la rugăciunile ei prefăcute.
Ci Se uită Domnul întâi la inimă, la credința din ea, la curăția cugetului ei, la sinceritatea dragostei ei, la frumusețea smereniei ei față de Dumnezeu și față de oameni.
Și de ce se zice: toți împreună?
Pentru că toți suntem o scumpă familie împreună. Și pentru că toți avem același destin și același țel împreună.
Și pentru că toți avem același trecut, aceiași părinți, aceeași rădăcină.
Și avem același prezent, aceeași pâine din care ne hrănim, aceeași casă în care ne adăpostim, aceeași muncă pe care trebuie s-o facem...
Și avem același viitor, aceleași datorii față de copiii noștri, față de scopul nostru, față de Dumnezeul nostru,
și pentru că toți vom fi judecați sau răsplătiți după același Cuvânt pe care L-am avut și L-am cunoscut împreună,
și pentru că împreună vom fi trași la răspundere pentru lucrul pe care împreună trebuie să-l facem, fiecare contribuind, după darul său și cu puterile sale, în vederea realizării țelului comun.
Dacă împreună suferim prigonirile credinței,
dacă împreună purtăm durerile Evangheliei, dacă împreună ne împărtășim din Cuvântul Domnului, din Trupul și Sângele Domnului, din cântările și rugăciunile Domnului, din darurile și binecuvântările harului Său -
și dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos,
- de ce atunci să nu ne dăm fiecare toate silințele ca să ajungem la aceeași credință a inimii și la același fel de vorbire a gurii cu toți frații noștri și cu toată Lucrarea Domnului în care zicem că suntem?
Cine nu-și dă toate silințele să fie așa, va fi judecat și osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia din noi tot asta ne cere și ne poruncește, de la începutul și până la sfârșitul lui și al nostru.
Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm și să fim așa!
Slavă veșnică Ție, Domnul și Dumnezeul nostru, care pe toate paginile Sfântului Tău Cuvânt ne poruncești și ne înveți să dorim și să luptăm a ajunge la o viață pe deplin ascultătoare de voia Ta și trăită după pilda vieții pe care Tu Însuți ai dus-o, când erai în firea omenească pe pământ!
Te rugăm Domnul și Mântuitorul nostru, ajută-ne prin harul Tău să ne dăm fiecare dintre noi toate silințele să trăim această voie a Ta din tot sufletul nostru și cu toată viața noastră, fiindcă știm că numai în acest fel noi vom fi socotiți vrednici să moștenim Împărăția Ta cea veșnică.
Ajută-ne să fim răbdători și îndelung răbdători atât față de necazurile noastre, cât și față de slăbiciunile altor semeni ai noștri.
Ajută-ne să căutăm cu toată bunăvoința și grija folosul Tău și folosul altora. Să fim îngăduitori, blânzi, milostivi, iertători, smeriți și evlavioși, în toată umblarea noastră cu oamenii și printre ei.
Ajută-ne să fim supuși fraților noștri, una cu ei în învățătură, în credință, în adevăr și în dragoste, pentru ca nu numai gurile noastre să vorbească la fel, ci și inimile să simtă întru totul deopotrivă cu ei.
Și astfel să-Ți aducem Ție închinarea întregii noastre ființe, întregii noastre familii, întregii noastre biserici și întregii noastre națiuni și omeniri, acum și în vecii vecilor. Amin.