La Apostolul din Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinților români)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
10. Slavă, cinste și pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere fața omului.
12. Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege.
13. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiți neprihăniți.
14. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege;
15. și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor și gândurile lor care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele.
16. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.
10 - Slavă, cinste și pace
Slavă veșnică fie adusă Domnului și Dumnezeului nostru care prin Sfântul Său Cuvânt ne face cunoscute întreagă voia Lui și toate condițiile mântuirii noastre. Binecuvântat și fericit va fi numai sufletul cumpătat și smerit, care ține seama bine de tot Cuvântul voii lui Dumnezeu și de toate condițiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale și până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii așa ziși credincioși iau în chip atât de ușuratic și de simplu, vorba cea mare a mântuirii lor, condițiile ei și dobândirea ei!...
Din dorința de câștig lumesc și de laudă firească, pentru a se face cât mai ușor primiți și urmați de cei lesne crezători, aceștia le promit o mântuire foarte ușoară și foarte la îndemână: o credință simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu - și gata, ești mântuit...
O, ce nebunească și nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgați în Lucrarea lui Dumnezeu atâția ușuratici și lumești, nenăscuți din Dumnezeu, neschimbați prin harul lui Hristos și netransformați prin Duhul Sfânt. Aceștia apoi, prin duhul păcatului și al firii, de care nu fuseseră curățați, au adus în Biserica și în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul...
Cuvântul Sfânt însă înștiințează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face... (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privința asta pentru nimeni și niciodată. Toate înștiințările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primește nu la începutul credinței, ci la sfârșitul ei (1 Petru 1, 9).
Iată făgăduința: Slavă, cinste și pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândește bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un înghețat, să adăpostească un străin!
Toate celelalte urmăresc foloasele eului, numai binefacerea urmărește foloasele deaproapelui. Toate celelalte pot dovedi credință, dar nici una nu poate fi socotită faptă, fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng.
Întreagă pericopa acestui apostol vorbește cutremurător despre marea sau înfricoșata răsplată pentru cei care au făcut sau nu au făcut binele. Aici nu este vorba deloc despre credință, ci numai despre fapte, fiindcă, într-adevăr, credința fără fapte este numai o floare fără rod, o intenție fără realizare, o ușă pe care nu se intră nicăieri.
Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, iubirea de sine - și a binecuvântat totdeauna altruismul, - iubirea semenilor. Credința este iubire de sine și numai fapta este iubire de semen.
Preotul și Levitul din pilda Samariteanului milostiv, erau și ei credincioși... Dar iată ce a făcut numai credința lor - și ce răsplată au primit! Pe când Samariteanul, cu fapta lui, cât de frumos închipuie pe Dumnezeu!
Cuvântul slavă, din făgăduința acestui verset înseamnă gloria cerească, mărirea în care vor fi primiți de Mântuitorul toți acei care au căutat și au ajutat la fericire și la mântuire pe semenii lor în timpul vieții pământești.
Cuvântul cinste, înseamnă starea de înaltă prețuire în fața lui Dumnezeu, în care vor fi înălțați toți cei care din dragostea și ascultarea lor față de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos au primit ocara, prigonirea, nedreptatea, înjosirea și toate celelalte lipsuri și necazuri ce au venit din partea lumii și a diavolului asupra lor și asupra Numelui Domnului lor, în viața aceasta.
Iar cuvântul pace, descoperă starea de veșnică odihnă și mulțumire de care vor avea parte în cer toți cei care n-au cunoscut pe pământ decât zbucium, frământare, muncă, osteneli, jertfe, lipsuri și amenințări, pentru dragostea lor față de Mântuitorul și pentru dorința lor de mântuire a semenilor lor.
Suflete drag care asculți sau citești aceste înștiințări ale Cuvântului ceresc și veșnic, vino să ne gândim mai adânc și mai serios ca oricând asupra lui. Cu atât mai mult cu cât Însuși Mântuitorul ne spune că vor fi mulți cei alungați de El de la ușa mântuirii, în focul osândei... Și nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar dintre cei cu cele mai mari daruri, cu darul prorocirii, cu darul scoaterii dracilor și cu darul facerii minunilor (Matei 7, 21-23).
De ce oare asta? Numai din pricină că, singură credința, oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns!
Să nu ne înșelăm nici noi, luându-ne după lăudăroșii care ne sparg urechile strigând: Crede ca noi - și vei fi mântuit! Fă ca noi - și vei fi mântuit! Vino la noi - și vei fi mântuit!
Dacă nu vom uni cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința (spre a ști face și mai mult), cu cunoștința înfrânarea (postul, rugăciunea, binefacerea), cu înfrânarea răbdarea (față de aproapele și pentru Domnul), cu răbdarea evlavia (sfințenia, bunăcuviința, bunătatea), cu evlavia dragostea de frați (unitatea cu ei, ascultarea de ei, părtășia deplină cu ei) și cu dragostea de frați iubirea de toți oamenii (căutarea mântuirii și a fericirii tuturor) - să știm că fără acestea nu vom moșteni nici slava, nici cinstea și nici pacea. Este scris: cine nu le are pe acestea, este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățat de vechile lui păcate...
Într-adevăr, numai avându-le pe acestea ni se va da îmbelșugată intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1, 5-11).
Să nu ne înșelăm nici noi, luându-ne după profeții lăudăroși, după predicatorii ușuratici, după căutătorii de câștiguri, care umblă asurzind pe oameni cu vorbăria lor fără fapte, cu alergările lor neascultătoare și cu profețiile lor mincinoase, - ca să nu avem soarta lor.
Fiți cu mare grijă, frații și surorile noastre, căci în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri vor fi din ce în ce tot mai multe, iar mărturisitorii cei adevărați vor fi tot mai puțini, tot mai rari și tot mai îngrădiți... Cei care vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulți, dar cei care vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puțini.
Pentru că lumea dorește o mântuire ieftină și comodă, oamenii vor merge ușor după profeții mincinoși. Dar pentru că prea puțini doresc să sufere ocara lui Hristos și să ia sarcina binelui altora, cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui, puțini o vor dori. Și mai puțini o vor dobândi cu adevărat.
Vino frate, vino soră să fim și noi dintre acei puțini care împlinind răbdători și smeriți, în tăcere și în curăție cuvântul făptuirii binelui, să auzim în Clipa aceea Mare și Veșnică glasul Domnului nostru fericit și bucuros: Bine slugă bună... Intră în bucuria Domnului tău...
11 - Înaintea lui Dumnezeu
Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu caută neîncetat să ne înștiințeze, pe tot drumul vieții noastre, ca să luăm bine seama asupra marilor adevăruri de care depinde mântuirea sufletului nostru și primirea noastră în Împărăția cea veșnică a Domnului nostru Isus Hristos.
El face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea și felul cum judecă Dumnezeu. Între gândurile oamenilor și gândul Lui, între căile oamenilor și Calea Lui, între mântuirea oamenilor și Mântuirea Lui, între judecățile oamenilor și Judecata Lui...
Înaintea oamenilor se are în vedere fața omului, îmbrăcămintea omului, numele omului; înaintea lui Dumnezeu se au în vedere numai faptele omului. Omul stă înaintea lui Dumnezeu fără față, fără îmbrăcăminte, fără nume... numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare...
Și judecata se va rosti neșovăitoare, nepărtinitoare, negreșitoare asupra fiecărei vieți omenești, potrivit cu faptele sale. Se vor avea în vedere cunoștința omului, posibilitățile omului, starea omului și apoi faptele lui, în raport cu toate acestea și pe măsura acestora. Nici mai mult, dar nici mai puțin.
Ce valoare va mai avea atunci credința fără fapte?
Ce preț vor mai avea atunci intențiile fără împliniri?
Ce dezvinovățiri vor mai aduce atunci cei care au știut și au putut face binele, dar nu l-au făcut? (Iacov 4, 17).
Pedeapsa va veni necruțătoare pentru oricine s-a iubit numai pe sine, uitând pe alții sau nimicindu-i, cum au făcut Cain și Iuda.
Și răsplata va veni strălucită pentru oricine a iubit pe alții, uitându-se pe sine, așa cum a făcut și Hristos, Domnul și Răscumpărătorul nostru și cum au făcut cei iubiți ai Lui.
Noi nu trebuie să ne măsurăm credincioșia și bunătatea noastră înaintea lui Dumnezeu comparându-ne cu lumea cea rea și necredincioasă din jurul nostru, fiindcă atunci totdeauna ne vom găsi mai buni decât bețivii, decât hoții sau decât ucigașii, care nu fac nimic bun pentru semenii lor, ci numai rău.
Ci trebuie să ne comparăm, în privința asta, cu Mântuitorul nostru Isus și cu cei mai credincioși urmași ai Lui, părinții noștri, care au trăit numai spre binele altora. Abia atunci ne vom vedea bine ce suntem.
Biblia vorbește, printre oamenii drepți, și despre Noe, dar acest om drept a făcut o corabie cu care s-a salvat numai pe el și pe ai săi. Cineva îl aseamănă pe Noe, în privința asta, cu un om care în timp ce este frig într-o cameră plină de oameni, își îmbracă o haină groasă, care îl încălzește numai pe el, în loc să facă un foc pentru a-i încălzi pe toți.
De aceea în ispita vinului, Noe a fost slab și a căzut.
Aceasta este starea tuturor celor credincioși, care se iubesc numai pe ei înșiși. Chiar dacă uneori sunt salvați prin minuni, starea lor sufletească este șubredă - și la cele mai ușoare ispite cad.
Dar unii spun că fereastra avea o sticlă prin care se vedea afară, spre semeni și spre Dumnezeu... iar alții spun că era un fel de oglindă poleită, care să-i lumineze numai lui înăuntrul corăbiei.
Se poate să fi fost una, ori cealaltă.
Dacă a fost o fereastră, el avea privirile spre alții, spre a-i ajuta măcar cu rugăciunile lui.
Dacă era o oglindă, el nu se vedea decât pe sine, cum fac adesea așa de mulți credincioși de nume și de formă, care nu vor putea trece prin judecata focului necruțător al Judecății lui Dumnezeu.
12 - Toți cei care au păcătuit
O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, știind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Știind să facă binele și putând să-l facă, a ales cu voia și cu știința lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuși a săvârșit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât și în afara sa, o lege a binelui, o lege a omeniei, care îl obligă față de semenul lui și față de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.
De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea oricine își caută numai folosul său, este un călcător de lege și păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară și mai pretențioasă în privința făptuirii binelui asupra căruia este învățat să-l facă.
Creștinismul are cea mai hotărâtă și mai puternică lege în privința asta. Nu există cult creștin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu și de aproapele.
Și Judecata cea Înfricoșată de la sfârșit va fi potrivită cu dreptatea față de toți cei care au călcat poruncile acestei legi unice și veșnice, pe care Însuși Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui și a completa toate legile Sale dinaintea ei.
Cine a avut Legea Iubirii Creștine, cine a cunoscut-o și a mărturisit-o - acela va fi judecat după ea.
Și abia atunci va vedea fiecare că mântuirea nu o va primi cel care numai a crezut și a predicat, sau a făcut minuni sau lăudăroșie din Evanghelie. Ci acela care a întors și obrazul celălalt la pălmuit... acela care și-a lăsat cămașa când i-a fost luată haina... cel care și-a săturat vrăjmașul flămând și și-a îmbrăcat de aproapele gol... acela care s-a smerit, a iertat și a iubit. Acela care în tăcere și în ascuns a unit o virtute cu alta, o binefacere cu alta, o ascultare cu alta...
Toți cei care au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege. Aceștia cred că sunt cei care n-au ținut seama de nici o lege, de nici o opreliște, de nici o margine în făptuirea răului și a păcatului. Judecata va fi fără milă pentru ei, fiindcă nici ei n-au ținut seama de nici o milă față de semenii lor în vremea când ei judecau (Iacov 2, 13). Potrivit acelei judecăți cu care ei înșiși au judecat pe alții, ei vor avea parte de o veșnică pierzare de la fața lui Dumnezeu (Matei 7, 1-2; 2 Tes. 1, 8-10).
Vă rog din toată inima, veniți să mai citim încă odată aceste înfricoșate cuvinte ale lui Dumnezeu, ca să nu ne înșelăm singuri, sau să nu ne lăsăm așa de ușor înșelați de nimeni cu privire la aceste lucruri, fiindcă mântuirea nu-i un lucru pe care dacă-l pierzi, îl mai poți afla iarăși, sau dacă îl dai, îl mai poți lua iarăși înapoi!
Ci dacă o pierzi odată, pierdută este pe vecii vecilor. Alta nu mai primești!
13 - Nu cei care aud, ci cei care împlinesc
Credința se capătă în urma auzirii... (Rom. 10, 17), dar iată că numai credința auzirii nu-i de-ajuns. Trebuie să ajungem la credința împlinirii cu fapta, pentru a dobândi harul de a fi socotiți neprihăniți. Adică de a ne învrednici de slava primirii în Împărăția Domnului nostru Isus Hristos.
Dacă cel care calcă o singură poruncă din Lege se face vinovat de toate, tot așa și cel care împlinește această Lege trebuie să-i împlinească toate poruncile ei, ca să poată fi binecuvântat cu toate făgăduințele întregii Legi.
Tot așa și binecuvântările împlinirii acestor roade trebuie să fie la fel.
De altfel, după cum un pom altoit nu simte nici o greutate sau neplăcere în a-și aduce roadele pentru care a căpătat firea lui cea nouă, tot așa nici omul cel duhovnicesc, care prin Duhul Sfânt a fost altoit în Hristos ca într-un butuc de viță, nu numai că nu va simți o sarcină cu greu de îndeplinit, ci dimpotrivă, împlinirea acestora îl va face cu atât mai fericit, cu cât va putea să le împlinească mai mult și mai bine.
Un credincios adevărat își va vedea împlinit adevăratul rost și scop al vieții sale, numai când cugetul său luminat de Duhul Sfânt îl va încredința că a făcut fără plată tot binele pe care l-a cunoscut și l-a putut, din dragoste pentru Domnul său și pentru semenii săi.
În privința aceasta cred că este cel mai însemnat lucru din partea fiecăruia dintre noi să ne deprindem cât mai des a ne cerceta pe noi înșine, în fața sfintelor cerințe ale Cuvântului Ceresc, cât am împlinit noi cu fapta și cu adevărul din cele ce ni le poruncește Domnul în Evanghelia Sa.
Pentru ca nu cumva să ne pomenim că ne-am clădit casa credinței pe niște încredințări mișcătoare, pe niște păreri îndoielnice, pe niște interpretări ușuratice, iar în furtuna cea mare a Judecății, totul să ni se prăbușească precum casa omului nechibzuit, clădită pe nisip.
Credința fără fapte este un nisip înșelător, pe care clădesc mai mulți nechibzuiți și azi.
Ca să nu fim astfel de nechibzuiți, vino suflet iubit să luăm bine seama la tot Cuvântul înștiințărilor Dumnezeiești, începând cu cele din primele porunci ale Mântuitorului, scrise la Matei capitolele 5, 6 și 7.
14 - Își sunt singuri lege
Nimeni nu poate avea nici o dezvinovățire în fața lui Dumnezeu pentru că nu face binele sau pentru că face răul. Fiindcă fiecare dintre noi avem înăuntrul nostru lumina conștiinței care ne arată limpede nu numai datoria noastră în privința asta, ci și răsplata împlinirii sau călcării acestei datorii.
Atât dinăuntrul nostru, cât și dinafara noastră avem deplină lumină asupra binelui și a răului care ne stau în față, îmbiindu-ni-se a le face.
Tot meritul celui credincios stă numai în lupta voinței sale de a face binele și a nu face răul.
Și tot așa, toată pedeapsa celuilalt este că iubește și face răul, că urăște și nu face binele.
Începutul răsplătirii pentru cel care face binele este însăși mulțumirea pe care o simte îndată în inima lui, după făptuirea acestui bine.
Tot așa, începutul pedepsei pentru făptuirea răului este mustrarea de conștiință, nepăsarea sufletului, împovărarea duhului, care vin îndată în ființa celui care a săvârșit răul.
Acestea apoi vor merge mereu crescând, fie în sus, fie în jos, potrivit cu sporirea binelui sau a răului fiecăruia, care și ele, ca niște semințe puse în pământ, nu stau pe loc, ci cresc și rodesc mereu și veșnic, potrivit cu felul fiecăruia.
Fiecare rău făcut este ca un bulgăr de zăpadă pe care l-ai pornit de pe un deal înalt. Cu cât merge la vale, crește mai mare... până când, undeva jos, ajunge o avalanșă uriașă, care face prăpăd nemaipomenit.
Un cuvânt rău va da naștere la un gând rău, apoi la o faptă rea, apoi de la unul o va prelua altul, și alții, și alții... La Judecata cea Ultimă se va merge pe firul nenorocirilor, mereu spre începutul lor, până se va ajunge la sămânța cuvântului rău pe care l-ai spus tu.
În zadar te vei îngrozi atunci de plata ce ți se va da, fiindcă, dacă n-ar fi fost sămânța ta, n-ar fi fost nici roadele ei.
Și judecata ți-o vei face tu singur atunci.
Și tot așa va fi și cu binele.
O, de am gândi cu frică și cutremur la toate acestea acum, mai înainte de a semăna sămânța cuvântului și a exemplului nostru în alții!...
Să ne fim singuri lege și singuri judecători, - acum!
15 - Cugetul și gândurile
Cugetul nostru este mijlocul prin care lucrează conștiința noastră când are să ne mustre pentru vreun rău pe care l-am făcut, sau suntem pe cale a-l face. Sau ne bucură când am făcut bine, ori suntem pe cale a-l face. Fiindcă acest cuget este rodul simțirii inimii noastre și el oglindește starea acestei inimi, fie bună, fie rea.
O inimă bună va avea un cuget bun. O inimă rea va avea un cuget rău.
Pot veni în aceeași inimă cugete bune, și rele.
Acestea însă nu vor putea locui niciodată împreună și în pace în aceeași inimă. Ele se vor lupta mereu, până când unele vor birui, iar celelalte vor fi biruite.
În inima bună pot veni uneori și cugete rele. Dar acestea vor fi în scurtă vreme biruite și nimicite, fiindcă puterea Duhului Sfânt va lumina inima și va întări cugetele bune, dându-le biruința împotriva păcatului și răului, aduse printr-o ispită, de un cuget rău.
Gândurile sunt mijlocul prin care lucrează adevărul din mintea noastră.
Și gândurile, ca și cugetul, sunt îndrumate de duhul care ne stăpânește.
Dacă ne stăpânește Duhul Adevărului, gândurile noastre vor fi din adevăr, cinstite, drepte, cumpătate, smerite, frumoase, țintind numai înfăptuirea binelui, pretutindeni și pentru toți.
Dimpotrivă, dacă ne stăpânește duhul minciunii, gândurile noastre vor fi necinstite, nedrepte, necumpătate, îngâmfate, urâte și vor ținti numai scopuri egoiste, necurate și rele...
Desigur vor veni și într-o minte credincioasă gânduri necredincioase... Dar acestea sunt ca răufăcătorii care trec prin fața ușii noastre, dar nu intră să locuiască la noi. Ca și ciorile care trec peste capul nostru, dar nu rămân să-și facă un cuib în cap la noi.
Răul nu-i când trec... răul este când intră. Răul este când își fac loc în casă și cuib în cap.
Dar și aici Duhul Adevărului care este în noi, intervine cu puterea Sa în ajutorul nostru.
Gândul lui Hristos pe care îl avem în noi (Filipeni 2, 5) și gândurile noastre păzite în El (Filipeni 4, 7) vor porni îndată lupta cu aceste gânduri rele, curățind și mintea noastră de gândurile rele, cum ne-a curățat inima de cugetele rele și așezând din nou în toată ființa noastră biruința lui Hristos.
Să luăm bine seama la orice încercare a păcatului, când va veni în vreun fel să ne cuprindă inima sau mintea, cugetul sau gândurile.
Să alergăm la ajutorul Duhului Sfânt, pentru a birui - făcând binele și alungând răul.
16 - Lucrurile ascunse ale oamenilor
Lucrurile văzute sunt cele ce le cunosc toți oamenii și pe care le judecă toți cei care le văd, după felul de judecată pe care îl are fiecare cu privire la ele: unii mai ușor, alții mai greu. Unii mai drept, alții mai nedrept... Unii mai mult, alții mai puțin.
Acestea sunt păcatele scrise la 1 Timotei 5, 24, unde se spune: păcatele unor oameni sunt cunoscute și merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă.
Ceea ce este cunoscut aici și judecat aici, de obicei se plătește aici.
Dar cele care vin pe urmă sunt cele care nu sunt cunoscute și deci nu sunt nici judecate aici. Acelea care vin pe urmă se cunosc pe urmă, se judecă pe urmă și se plătesc pe urmă...
Deci Acolo!
Acestea se vor vedea - zice Sf. Pavel - în Ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor.
Expresia Evanghelia mea, pe care Sf. Pavel o folosește aici, arată cât de adânc unit era el cu Mântuitorul Hristos, încât ceea ce era al lui Hristos, era ca și al lui... și invers: ceea ce era al lui, era și al lui Hristos.
Ce minunată este starea celui care poate spune cu toată smerenia și evlavia, dar și cu toată încredințarea că tot ceea ce propovăduiește el este Adevărul lui Hristos și că tot ce lucrează el este de fapt Lucrarea lui Hristos. Hristos poate spune despre un astfel de om: Eu sunt în el. Iar credinciosul poate spune tot așa: eu sunt în Hristos și El este în mine (Rom. 15, 17-19; Cânt. Cânt. 6, 3).
Un patriot adevărat poate zice despre țara lui: Patria mea, căci deși țara nu-i a lui, într-un anumit fel totuși este, fiindcă el este una cu ea și ea una cu el.
Sau un credincios adevărat poate zice despre biserica în care este el: biserica mea, fără să greșească, fiindcă într-un anumit fel, așa și este, fiindcă el este în ea și ea în el.
În acest fel a spus și Sf. Pavel: Evanghelia mea.
O, de-am fi și noi așa în Hristos și El așa în noi!
O, de-am putea spune și noi așa despre Evanghelia Lui, dar și Evanghelia Lui așa despre noi!
Preabunul și Scumpul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Isus Hristos, Slavă veșnică Ție!
Îți mulțumim din tot sufletul nostru pentru marile și veșnicele Tale făgăduințe, făcute tuturor celor care-Ți cred și Îți împlinesc cu fapta Sfântul Tău Cuvânt.
Îți mulțumim și pentru înștiințările ce ne sunt date prin El tuturor, spre a nu ne înșela nimeni că numai cu o credință fără fapte, cu o auzire fără împlinire sau cu un botez fără nașterea din nou și fără Taina Pocăinței, am putea totuși să ne mântuim!
Nu ne lăsa Doamne pe nici unul să ne înșelăm pe noi înșine în felul acesta și să nu înșelăm nici pe alții, vestindu-le o mântuire ieftină și ușoară, când ea este atât de scumpă și de grea, cum o vedem din Prețul Jertfei Tale și din al adevăraților Tăi slujitori.
Ci trimite-ne mereu pe Duhul Sfânt, ca să ne lumineze și să ne ajute să ne cercetăm bine și neîncetat toate cugetele și gândurile noastre în fața poruncilor Tale, spre a ne îndrepta viața și faptele noastre necurmat în împlinirea cât mai deplină a Voii Tale.
Te rugăm ajută-ne astfel să ne judecăm noi înșine fără cruțare, până ce păcatul nu va mai avea nimic în noi, iar făptuirea binelui va fi un rod arătat zilnic în viața noastră cât mai frumos, cât mai dulce și cât mai bogat!
Ca să avem și noi la sfârșit și pe veșnicie, ca răsplată de la Tine, slava, cinstea și pacea. Amin.