La Apostolul din Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor români)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
10. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.
12. Toţi cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.
13. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.
14. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;
15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc cugetul lor şi gândurile lor care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între ele.
16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.
10 - Slavă, cinste şi pace
Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru care prin Sfântul Său Cuvânt ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu, vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei!...
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu - şi gata, eşti mântuit...
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul...
Cuvântul Sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face... (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (1 Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace va veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin!
Toate celelalte urmăresc foloasele eului, numai binefacerea urmăreşte foloasele deaproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă, fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng.
Întreagă pericopa acestui apostol vorbeşte cutremurător despre marea sau înfricoşata răsplată pentru cei care au făcut sau nu au făcut binele. Aici nu este vorba deloc despre credinţă, ci numai despre fapte, fiindcă, într-adevăr, credinţa fără fapte este numai o floare fără rod, o intenţie fără realizare, o uşă pe care nu se intră nicăieri.
Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, iubirea de sine - şi a binecuvântat totdeauna altruismul, - iubirea semenilor. Credinţa este iubire de sine şi numai fapta este iubire de semen.
Preotul şi Levitul din pilda Samariteanului milostiv, erau şi ei credincioşi... Dar iată ce a făcut numai credinţa lor - şi ce răsplată au primit! Pe când Samariteanul, cu fapta lui, cât de frumos închipuie pe Dumnezeu!
Cuvântul slavă, din făgăduinţa acestui verset înseamnă gloria cerească, mărirea în care vor fi primiţi de Mântuitorul toţi acei care au căutat şi au ajutat la fericire şi la mântuire pe semenii lor în timpul vieţii pământeşti.
Cuvântul cinste, înseamnă starea de înaltă preţuire în faţa lui Dumnezeu, în care vor fi înălţaţi toţi cei care din dragostea şi ascultarea lor faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos au primit ocara, prigonirea, nedreptatea, înjosirea şi toate celelalte lipsuri şi necazuri ce au venit din partea lumii şi a diavolului asupra lor şi asupra Numelui Domnului lor, în viaţa aceasta.
Iar cuvântul pace, descoperă starea de veşnică odihnă şi mulţumire de care vor avea parte în cer toţi cei care n-au cunoscut pe pământ decât zbucium, frământare, muncă, osteneli, jertfe, lipsuri şi ameninţări, pentru dragostea lor faţă de Mântuitorul şi pentru dorinţa lor de mântuire a semenilor lor.
Suflete drag care asculţi sau citeşti aceste înştiinţări ale Cuvântului ceresc şi veşnic, vino să ne gândim mai adânc şi mai serios ca oricând asupra lui. Cu atât mai mult cu cât Însuşi Mântuitorul ne spune că vor fi mulţi cei alungaţi de El de la uşa mântuirii, în focul osândei... Şi nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar dintre cei cu cele mai mari daruri, cu darul prorocirii, cu darul scoaterii dracilor şi cu darul facerii minunilor (Matei 7, 21-23).
De ce oare asta? Numai din pricină că, singură credinţa, oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns!
Să nu ne înşelăm nici noi, luându-ne după lăudăroşii care ne sparg urechile strigând: Crede ca noi - şi vei fi mântuit! Fă ca noi - şi vei fi mântuit! Vino la noi - şi vei fi mântuit!
Dacă nu vom uni cu credinţa noastră fapta, cu fapta cunoştinţa (spre a şti face şi mai mult), cu cunoştinţa înfrânarea (postul, rugăciunea, binefacerea), cu înfrânarea răbdarea (faţă de aproapele şi pentru Domnul), cu răbdarea evlavia (sfinţenia, bunăcuviinţa, bunătatea), cu evlavia dragostea de fraţi (unitatea cu ei, ascultarea de ei, părtăşia deplină cu ei) şi cu dragostea de fraţi iubirea de toţi oamenii (căutarea mântuirii şi a fericirii tuturor) - să ştim că fără acestea nu vom moşteni nici slava, nici cinstea şi nici pacea. Este scris: cine nu le are pe acestea, este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate...
Într-adevăr, numai avându-le pe acestea ni se va da îmbelşugată intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1, 5-11).
Să nu ne înşelăm nici noi, luându-ne după profeţii lăudăroşi, după predicatorii uşuratici, după căutătorii de câştiguri, care umblă asurzind pe oameni cu vorbăria lor fără fapte, cu alergările lor neascultătoare şi cu profeţiile lor mincinoase, - ca să nu avem soarta lor.
Fiţi cu mare grijă, fraţii şi surorile noastre, căci în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri vor fi din ce în ce tot mai multe, iar mărturisitorii cei adevăraţi vor fi tot mai puţini, tot mai rari şi tot mai îngrădiţi... Cei care vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulţi, dar cei care vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puţini.
Pentru că lumea doreşte o mântuire ieftină şi comodă, oamenii vor merge uşor după profeţii mincinoşi. Dar pentru că prea puţini doresc să sufere ocara lui Hristos şi să ia sarcina binelui altora, cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui, puţini o vor dori. Şi mai puţini o vor dobândi cu adevărat.
Vino frate, vino soră să fim şi noi dintre acei puţini care împlinind răbdători şi smeriţi, în tăcere şi în curăţie cuvântul făptuirii binelui, să auzim în Clipa aceea Mare şi Veşnică glasul Domnului nostru fericit şi bucuros: Bine slugă bună... Intră în bucuria Domnului tău...
11 - Înaintea lui Dumnezeu
Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu caută neîncetat să ne înştiinţeze, pe tot drumul vieţii noastre, ca să luăm bine seama asupra marilor adevăruri de care depinde mântuirea sufletului nostru şi primirea noastră în Împărăţia cea veşnică a Domnului nostru Isus Hristos.
El face mereu o mare deosebire între felul cum judecă lumea şi felul cum judecă Dumnezeu. Între gândurile oamenilor şi gândul Lui, între căile oamenilor şi Calea Lui, între mântuirea oamenilor şi Mântuirea Lui, între judecăţile oamenilor şi Judecata Lui...
Înaintea oamenilor se are în vedere faţa omului, îmbrăcămintea omului, numele omului; înaintea lui Dumnezeu se au în vedere numai faptele omului. Omul stă înaintea lui Dumnezeu fără faţă, fără îmbrăcăminte, fără nume... numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare...
Şi judecata se va rosti neşovăitoare, nepărtinitoare, negreşitoare asupra fiecărei vieţi omeneşti, potrivit cu faptele sale. Se vor avea în vedere cunoştinţa omului, posibilităţile omului, starea omului şi apoi faptele lui, în raport cu toate acestea şi pe măsura acestora. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Ce valoare va mai avea atunci credinţa fără fapte?
Ce preţ vor mai avea atunci intenţiile fără împliniri?
Ce dezvinovăţiri vor mai aduce atunci cei care au ştiut şi au putut face binele, dar nu l-au făcut? (Iacov 4, 17).
Pedeapsa va veni necruţătoare pentru oricine s-a iubit numai pe sine, uitând pe alţii sau nimicindu-i, cum au făcut Cain şi Iuda.
Şi răsplata va veni strălucită pentru oricine a iubit pe alţii, uitându-se pe sine, aşa cum a făcut şi Hristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru şi cum au făcut cei iubiţi ai Lui.
Noi nu trebuie să ne măsurăm credincioşia şi bunătatea noastră înaintea lui Dumnezeu comparându-ne cu lumea cea rea şi necredincioasă din jurul nostru, fiindcă atunci totdeauna ne vom găsi mai buni decât beţivii, decât hoţii sau decât ucigaşii, care nu fac nimic bun pentru semenii lor, ci numai rău.
Ci trebuie să ne comparăm, în privinţa asta, cu Mântuitorul nostru Isus şi cu cei mai credincioşi urmaşi ai Lui, părinţii noştri, care au trăit numai spre binele altora. Abia atunci ne vom vedea bine ce suntem.
Biblia vorbeşte, printre oamenii drepţi, şi despre Noe, dar acest om drept a făcut o corabie cu care s-a salvat numai pe el şi pe ai săi. Cineva îl aseamănă pe Noe, în privinţa asta, cu un om care în timp ce este frig într-o cameră plină de oameni, îşi îmbracă o haină groasă, care îl încălzeşte numai pe el, în loc să facă un foc pentru a-i încălzi pe toţi.
De aceea în ispita vinului, Noe a fost slab şi a căzut.
Aceasta este starea tuturor celor credincioşi, care se iubesc numai pe ei înşişi. Chiar dacă uneori sunt salvaţi prin minuni, starea lor sufletească este şubredă - şi la cele mai uşoare ispite cad.
Dar unii spun că fereastra avea o sticlă prin care se vedea afară, spre semeni şi spre Dumnezeu... iar alţii spun că era un fel de oglindă poleită, care să-i lumineze numai lui înăuntrul corăbiei.
Se poate să fi fost una, ori cealaltă.
Dacă a fost o fereastră, el avea privirile spre alţii, spre a-i ajuta măcar cu rugăciunile lui.
Dacă era o oglindă, el nu se vedea decât pe sine, cum fac adesea aşa de mulţi credincioşi de nume şi de formă, care nu vor putea trece prin judecata focului necruţător al Judecăţii lui Dumnezeu.
12 - Toţi cei care au păcătuit
O, ce cuvânt greu este acesta! Păcatul este fapta nelegiuită a celui care, ştiind Legea, a călcat-o cu voia sa, atunci când putea să n-o calce. Ştiind să facă binele şi putând să-l facă, a ales cu voia şi cu ştiinţa lui să nu-l facă.
Chiar dacă n-a făcut în locul acestui bine un rău văzut, el totuşi a săvârşit o călcare de lege, fiindcă nu este om care să n-aibă, atât înăuntrul lui cât şi în afara sa, o lege a binelui, o lege a omeniei, care îl obligă faţă de semenul lui şi faţă de Dumnezeul său. Dacă o ascultă, e bun. Dacă nu, e rău.
De orice lege ar fi un credincios, el este obligat chiar de această lege a sa să facă binele semenilor săi.
De aceea oricine îşi caută numai folosul său, este un călcător de lege şi păcatul lui este cu atât mai mare cu cât legea sa este mai lăudată, mai clară şi mai pretenţioasă în privinţa făptuirii binelui asupra căruia este învăţat să-l facă.
Creştinismul are cea mai hotărâtă şi mai puternică lege în privinţa asta. Nu există cult creştin care să fie scutit de grelele datorii poruncite de Legea dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Şi Judecata cea Înfricoşată de la sfârşit va fi potrivită cu dreptatea faţă de toţi cei care au călcat poruncile acestei legi unice şi veşnice, pe care Însuşi Dumnezeu a rânduit-o, spre a înlocui şi a completa toate legile Sale dinaintea ei.
Cine a avut Legea Iubirii Creştine, cine a cunoscut-o şi a mărturisit-o - acela va fi judecat după ea.
Şi abia atunci va vedea fiecare că mântuirea nu o va primi cel care numai a crezut şi a predicat, sau a făcut minuni sau lăudăroşie din Evanghelie. Ci acela care a întors şi obrazul celălalt la pălmuit... acela care şi-a lăsat cămaşa când i-a fost luată haina... cel care şi-a săturat vrăjmaşul flămând şi şi-a îmbrăcat de aproapele gol... acela care s-a smerit, a iertat şi a iubit. Acela care în tăcere şi în ascuns a unit o virtute cu alta, o binefacere cu alta, o ascultare cu alta...
Toţi cei care au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege. Aceştia cred că sunt cei care n-au ţinut seama de nici o lege, de nici o oprelişte, de nici o margine în făptuirea răului şi a păcatului. Judecata va fi fără milă pentru ei, fiindcă nici ei n-au ţinut seama de nici o milă faţă de semenii lor în vremea când ei judecau (Iacov 2, 13). Potrivit acelei judecăţi cu care ei înşişi au judecat pe alţii, ei vor avea parte de o veşnică pierzare de la faţa lui Dumnezeu (Matei 7, 1-2; 2 Tes. 1, 8-10).
Vă rog din toată inima, veniţi să mai citim încă odată aceste înfricoşate cuvinte ale lui Dumnezeu, ca să nu ne înşelăm singuri, sau să nu ne lăsăm aşa de uşor înşelaţi de nimeni cu privire la aceste lucruri, fiindcă mântuirea nu-i un lucru pe care dacă-l pierzi, îl mai poţi afla iarăşi, sau dacă îl dai, îl mai poţi lua iarăşi înapoi!
Ci dacă o pierzi odată, pierdută este pe vecii vecilor. Alta nu mai primeşti!
13 - Nu cei care aud, ci cei care împlinesc
Credinţa se capătă în urma auzirii... (Rom. 10, 17), dar iată că numai credinţa auzirii nu-i de-ajuns. Trebuie să ajungem la credinţa împlinirii cu fapta, pentru a dobândi harul de a fi socotiţi neprihăniţi. Adică de a ne învrednici de slava primirii în Împărăţia Domnului nostru Isus Hristos.
Dacă cel care calcă o singură poruncă din Lege se face vinovat de toate, tot aşa şi cel care împlineşte această Lege trebuie să-i împlinească toate poruncile ei, ca să poată fi binecuvântat cu toate făgăduinţele întregii Legi.
Tot aşa şi binecuvântările împlinirii acestor roade trebuie să fie la fel.
De altfel, după cum un pom altoit nu simte nici o greutate sau neplăcere în a-şi aduce roadele pentru care a căpătat firea lui cea nouă, tot aşa nici omul cel duhovnicesc, care prin Duhul Sfânt a fost altoit în Hristos ca într-un butuc de viţă, nu numai că nu va simţi o sarcină cu greu de îndeplinit, ci dimpotrivă, împlinirea acestora îl va face cu atât mai fericit, cu cât va putea să le împlinească mai mult şi mai bine.
Un credincios adevărat îşi va vedea împlinit adevăratul rost şi scop al vieţii sale, numai când cugetul său luminat de Duhul Sfânt îl va încredinţa că a făcut fără plată tot binele pe care l-a cunoscut şi l-a putut, din dragoste pentru Domnul său şi pentru semenii săi.
În privinţa aceasta cred că este cel mai însemnat lucru din partea fiecăruia dintre noi să ne deprindem cât mai des a ne cerceta pe noi înşine, în faţa sfintelor cerinţe ale Cuvântului Ceresc, cât am împlinit noi cu fapta şi cu adevărul din cele ce ni le porunceşte Domnul în Evanghelia Sa.
Pentru ca nu cumva să ne pomenim că ne-am clădit casa credinţei pe nişte încredinţări mişcătoare, pe nişte păreri îndoielnice, pe nişte interpretări uşuratice, iar în furtuna cea mare a Judecăţii, totul să ni se prăbuşească precum casa omului nechibzuit, clădită pe nisip.
Credinţa fără fapte este un nisip înşelător, pe care clădesc mai mulţi nechibzuiţi şi azi.
Ca să nu fim astfel de nechibzuiţi, vino suflet iubit să luăm bine seama la tot Cuvântul înştiinţărilor Dumnezeieşti, începând cu cele din primele porunci ale Mântuitorului, scrise la Matei capitolele 5, 6 şi 7.
14 - Îşi sunt singuri lege
Nimeni nu poate avea nici o dezvinovăţire în faţa lui Dumnezeu pentru că nu face binele sau pentru că face răul. Fiindcă fiecare dintre noi avem înăuntrul nostru lumina conştiinţei care ne arată limpede nu numai datoria noastră în privinţa asta, ci şi răsplata împlinirii sau călcării acestei datorii.
Atât dinăuntrul nostru, cât şi dinafara noastră avem deplină lumină asupra binelui şi a răului care ne stau în faţă, îmbiindu-ni-se a le face.
Tot meritul celui credincios stă numai în lupta voinţei sale de a face binele şi a nu face răul.
Şi tot aşa, toată pedeapsa celuilalt este că iubeşte şi face răul, că urăşte şi nu face binele.
Începutul răsplătirii pentru cel care face binele este însăşi mulţumirea pe care o simte îndată în inima lui, după făptuirea acestui bine.
Tot aşa, începutul pedepsei pentru făptuirea răului este mustrarea de conştiinţă, nepăsarea sufletului, împovărarea duhului, care vin îndată în fiinţa celui care a săvârşit răul.
Acestea apoi vor merge mereu crescând, fie în sus, fie în jos, potrivit cu sporirea binelui sau a răului fiecăruia, care şi ele, ca nişte seminţe puse în pământ, nu stau pe loc, ci cresc şi rodesc mereu şi veşnic, potrivit cu felul fiecăruia.
Fiecare rău făcut este ca un bulgăr de zăpadă pe care l-ai pornit de pe un deal înalt. Cu cât merge la vale, creşte mai mare... până când, undeva jos, ajunge o avalanşă uriaşă, care face prăpăd nemaipomenit.
Un cuvânt rău va da naştere la un gând rău, apoi la o faptă rea, apoi de la unul o va prelua altul, şi alţii, şi alţii... La Judecata cea Ultimă se va merge pe firul nenorocirilor, mereu spre începutul lor, până se va ajunge la sămânţa cuvântului rău pe care l-ai spus tu.
În zadar te vei îngrozi atunci de plata ce ţi se va da, fiindcă, dacă n-ar fi fost sămânţa ta, n-ar fi fost nici roadele ei.
Şi judecata ţi-o vei face tu singur atunci.
Şi tot aşa va fi şi cu binele.
O, de am gândi cu frică şi cutremur la toate acestea acum, mai înainte de a semăna sămânţa cuvântului şi a exemplului nostru în alţii!...
Să ne fim singuri lege şi singuri judecători, - acum!
15 - Cugetul şi gândurile
Cugetul nostru este mijlocul prin care lucrează conştiinţa noastră când are să ne mustre pentru vreun rău pe care l-am făcut, sau suntem pe cale a-l face. Sau ne bucură când am făcut bine, ori suntem pe cale a-l face. Fiindcă acest cuget este rodul simţirii inimii noastre şi el oglindeşte starea acestei inimi, fie bună, fie rea.
O inimă bună va avea un cuget bun. O inimă rea va avea un cuget rău.
Pot veni în aceeaşi inimă cugete bune, şi rele.
Acestea însă nu vor putea locui niciodată împreună şi în pace în aceeaşi inimă. Ele se vor lupta mereu, până când unele vor birui, iar celelalte vor fi biruite.
În inima bună pot veni uneori şi cugete rele. Dar acestea vor fi în scurtă vreme biruite şi nimicite, fiindcă puterea Duhului Sfânt va lumina inima şi va întări cugetele bune, dându-le biruinţa împotriva păcatului şi răului, aduse printr-o ispită, de un cuget rău.
Gândurile sunt mijlocul prin care lucrează adevărul din mintea noastră.
Şi gândurile, ca şi cugetul, sunt îndrumate de duhul care ne stăpâneşte.
Dacă ne stăpâneşte Duhul Adevărului, gândurile noastre vor fi din adevăr, cinstite, drepte, cumpătate, smerite, frumoase, ţintind numai înfăptuirea binelui, pretutindeni şi pentru toţi.
Dimpotrivă, dacă ne stăpâneşte duhul minciunii, gândurile noastre vor fi necinstite, nedrepte, necumpătate, îngâmfate, urâte şi vor ţinti numai scopuri egoiste, necurate şi rele...
Desigur vor veni şi într-o minte credincioasă gânduri necredincioase... Dar acestea sunt ca răufăcătorii care trec prin faţa uşii noastre, dar nu intră să locuiască la noi. Ca şi ciorile care trec peste capul nostru, dar nu rămân să-şi facă un cuib în cap la noi.
Răul nu-i când trec... răul este când intră. Răul este când îşi fac loc în casă şi cuib în cap.
Dar şi aici Duhul Adevărului care este în noi, intervine cu puterea Sa în ajutorul nostru.
Gândul lui Hristos pe care îl avem în noi (Filipeni 2, 5) şi gândurile noastre păzite în El (Filipeni 4, 7) vor porni îndată lupta cu aceste gânduri rele, curăţind şi mintea noastră de gândurile rele, cum ne-a curăţat inima de cugetele rele şi aşezând din nou în toată fiinţa noastră biruinţa lui Hristos.
Să luăm bine seama la orice încercare a păcatului, când va veni în vreun fel să ne cuprindă inima sau mintea, cugetul sau gândurile.
Să alergăm la ajutorul Duhului Sfânt, pentru a birui - făcând binele şi alungând răul.
16 - Lucrurile ascunse ale oamenilor
Lucrurile văzute sunt cele ce le cunosc toţi oamenii şi pe care le judecă toţi cei care le văd, după felul de judecată pe care îl are fiecare cu privire la ele: unii mai uşor, alţii mai greu. Unii mai drept, alţii mai nedrept... Unii mai mult, alţii mai puţin.
Acestea sunt păcatele scrise la 1 Timotei 5, 24, unde se spune: păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă.
Ceea ce este cunoscut aici şi judecat aici, de obicei se plăteşte aici.
Dar cele care vin pe urmă sunt cele care nu sunt cunoscute şi deci nu sunt nici judecate aici. Acelea care vin pe urmă se cunosc pe urmă, se judecă pe urmă şi se plătesc pe urmă...
Deci Acolo!
Acestea se vor vedea - zice Sf. Pavel - în Ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos lucrurile ascunse ale oamenilor.
Expresia Evanghelia mea, pe care Sf. Pavel o foloseşte aici, arată cât de adânc unit era el cu Mântuitorul Hristos, încât ceea ce era al lui Hristos, era ca şi al lui... şi invers: ceea ce era al lui, era şi al lui Hristos.
Ce minunată este starea celui care poate spune cu toată smerenia şi evlavia, dar şi cu toată încredinţarea că tot ceea ce propovăduieşte el este Adevărul lui Hristos şi că tot ce lucrează el este de fapt Lucrarea lui Hristos. Hristos poate spune despre un astfel de om: Eu sunt în el. Iar credinciosul poate spune tot aşa: eu sunt în Hristos şi El este în mine (Rom. 15, 17-19; Cânt. Cânt. 6, 3).
Un patriot adevărat poate zice despre ţara lui: Patria mea, căci deşi ţara nu-i a lui, într-un anumit fel totuşi este, fiindcă el este una cu ea şi ea una cu el.
Sau un credincios adevărat poate zice despre biserica în care este el: biserica mea, fără să greşească, fiindcă într-un anumit fel, aşa şi este, fiindcă el este în ea şi ea în el.
În acest fel a spus şi Sf. Pavel: Evanghelia mea.
O, de-am fi şi noi aşa în Hristos şi El aşa în noi!
O, de-am putea spune şi noi aşa despre Evanghelia Lui, dar şi Evanghelia Lui aşa despre noi!
Preabunul şi Scumpul nostru Mântuitor şi Dumnezeu, Isus Hristos, Slavă veşnică Ţie!
Îţi mulţumim din tot sufletul nostru pentru marile şi veşnicele Tale făgăduinţe, făcute tuturor celor care-Ţi cred şi Îţi împlinesc cu fapta Sfântul Tău Cuvânt.
Îţi mulţumim şi pentru înştiinţările ce ne sunt date prin El tuturor, spre a nu ne înşela nimeni că numai cu o credinţă fără fapte, cu o auzire fără împlinire sau cu un botez fără naşterea din nou şi fără Taina Pocăinţei, am putea totuşi să ne mântuim!
Nu ne lăsa Doamne pe nici unul să ne înşelăm pe noi înşine în felul acesta şi să nu înşelăm nici pe alţii, vestindu-le o mântuire ieftină şi uşoară, când ea este atât de scumpă şi de grea, cum o vedem din Preţul Jertfei Tale şi din al adevăraţilor Tăi slujitori.
Ci trimite-ne mereu pe Duhul Sfânt, ca să ne lumineze şi să ne ajute să ne cercetăm bine şi neîncetat toate cugetele şi gândurile noastre în faţa poruncilor Tale, spre a ne îndrepta viaţa şi faptele noastre necurmat în împlinirea cât mai deplină a Voii Tale.
Te rugăm ajută-ne astfel să ne judecăm noi înşine fără cruţare, până ce păcatul nu va mai avea nimic în noi, iar făptuirea binelui va fi un rod arătat zilnic în viaţa noastră cât mai frumos, cât mai dulce şi cât mai bogat!
Ca să avem şi noi la sfârşit şi pe veşnicie, ca răsplată de la Tine, slava, cinstea şi pacea. Amin.