La Apostolul din Duminica a 1-a după Rusalii (a tuturor Sfinţilor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
33. Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor,
34. au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.
35. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.
36. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;
37. au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi,
38. ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
39. Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit;
40. pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.
1. Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.
2. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
11 - Prin credinţă... prin credinţă
O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta astăzi pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri.
Se găsesc în schimb peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur... Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite... şi mulţi le cred aur; dar îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar!...
O, ce imn minunat al credinţei este acest capitol din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
- Ce este şi care este adevărata credinţă?
- O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
- Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă?
- Venirea Domnului Isus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi credincioşi mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Isus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată!
Sau cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toţi păstorii cer plată, toţi ostenitorii - remuneraţii, toţi predicatorii - salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, maşină, avion...
Câţi sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri două ceasuri, pentru o adunare de alte patru ore cu fraţii, apoi să vină iarăşi două ore înapoi; spre ziuă, mai rămânându-le şi lor să doarmă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi, doar două ore, până să-şi ia din nou ziua lor de muncă grea, care va avea iarăşi apoi, tot o astfel de noapte?...
Gândiţi-vă câţi sunt astăzi de aceştia, pentru a vedea cât sunt de rare astăzi pe lume încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite şi puternica încredinţare despre lucrurile ce nu se văd.
Şi totuşi lumina lumii noastre şi sarea pământului nostru sunt cu adevărat doar puţinii aceştia, dispreţuiţii aceştia, pescarii şi opincarii aceştia...
Căci Dumnezeu alege şi astăzi, ca totdeauna, lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari... şi lucrurile dispreţuite ale ei, ca să facă de ruşine pe cele lăudate... (1 Cor. 1, 27-29).
Ca să ştim ce este dragostea, trebuie să citim la 1 Corinteni 13... Iar ca să vedem câţi o au această dragoste, trebuie să ne uităm doar la vieţile Sfinţilor.
Ca să ştim ce este credinţa, trebuie să citim la Evrei 11, iar ca să vedem câţi o au această credinţă, unde trebuie să ne mai uităm acum? La 1 Cor. 4, 9? La Fapte 16, 23-24? Sau în Apocalipsa 6, 9-11? Sau în Patericul ori în Filocalia? Căci parcă numai acolo au mai rămas adevăraţii credincioşi!...
Ce trist răsună în urechile sufletului nostru întrebarea dureroasă a Mântuitorului: Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Nu biserici, nu confesiuni, nu predicatori, nu crezuri!... De acestea vor fi destule. Ci credinţă, credinţă adevărată, aur adevărat, credincioşi adevăraţi...
Şi totuşi mântuirea numai printr-o astfel de credinţă se poate dobândi. Pentru că mântuirea adevărată cere o credinţă adevărată.
Mântuirea oamenilor, mântuirea pe care o promit şi o îmbie diferiţi oameni, de diferite păreri, este o mântuire ieftină, fiindcă ea cere o credinţă ieftină. Cei care îţi promit mântuirea lor cer doar să le primeşti credinţa lor, botezul lor, numele lor - şi gata, ţi-au şi dat mântuirea!
Dar mântuirea pe care o dă Hristos ne cere neapărat şi nouă ceea ce a cerut Sfinţilor Părinţi şi Apostoli, tuturor marilor Săi oameni din Vechiul sau Noul Testament. Ne cere şi nouă să dobândim şi noi o credinţă de acelaşi preţ cu a lor (2 Petru 1, 1).
Fiindcă numai ca sfârşit al unei astfel de credinţe se poate dobândi mântuirea lui Dumnezeu (1 Petru 1, 9).
Oamenii promit mântuirea la începutul credinţei lor; Dumnezeu o promite numai la sfârşitul credinţei Lui.
Aceasta este deosebirea dintre mântuirea oamenilor şi mântuirea lui Dumnezeu!
Dar cum noi ştim că oamenii sunt mincinoşi, ştim şi ce înşelaţi se vor afla cei care s-au bizuit pe mântuirea lor.
Fericiţi sunt numai cei care se bizuiesc pe mântuirea lui Dumnezeu şi îşi dau toate silinţele să dobândească credinţa Lui şi toate celelalte minunate virtuţi care trebuie unite cu ea, fiindcă numai în felul acesta ni se va da intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos... Dar cine nu le are pe acestea în el este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţat de vechile lui păcate (2 Petru 1, 5-11).
Să nu ne mulţumim cu mântuirea oamenilor, căci va fi vai de noi, cu ei cu tot, ci să căutăm să dobândim mântuirea lui Dumnezeu, căci numai atunci vom fi cu adevărat fericiţi.
35 - O înviere mai bună
Fericit este acela care, întrebând, află pe cel care ştie să-i spună. Şi căutând, află pe acela care ştie să-i arate.
Fericit este acela care cerând, află pe acela care poate să-i dea. Şi iubind, află pe acela care îl iubeşte.
Fericit este acela care dorind credinţa, o află pe cea adevărată. Şi umblând după mântuire, o ia pe urmele celor care au dobândit-o.
Căci numai acela care o ia pe urmele oilor sfinte va ajunge odată în staulul sfânt. Şi numai cine se duce după glasul păstorului, va ajunge fericit în braţele lui.
Mijlocul prin care Dumnezeu Îşi alege pe ai Lui dintre toţi ceilalţi este cernerea, cuptorul, suferinţa.
Cernerea alege grâul din pleavă,
cuptorul alege aurul din zgură, suferinţa alege pe cei credincioşi dintre ceilalţi.
Iată, noi fericim pe cei care au suferit - spune Sfântul Cuvânt. De ce? Pentru că numai suferinţa i-a putut alege şi prin ea s-au putut dovedi cei cu adevărat credincioşi.
Numai cine primeşte să şi sufere pentru Dumnezeu, dovedeşte că-L iubeşte.
Cine merge pentru Dumnezeu numai câtă vreme sunt mese încărcate şi zilele liniştite şi primirile lăudăroase, încă n-a dovedit nimic. La mese se înghesuie de obicei, numai pomănarii, la soare ies numai lighioanele şi la avantaje vin cu grămada toţi nechemaţii...
Dar când vine foamea, ameninţarea, furtuna - pomănarii fug, târâtoarele se ascund, grămada se leapădă. În schimbul unui folos trecător, toţi aceştia îşi vând cu grabă folosul lor cel veşnic.
În suferinţă, în prigonire, în cuptor şi pe cruce, nu rămâne cu Hristos decât acela care, aflând credinţa Lui cea de mare preţ, n-o mai poate lăsa, nici dacă trebuie să-şi dea viaţa pentru ea.
Pe Sinai, câţi n-au auzit glasul lui Dumnezeu, tunetele şi fulgerele Lui, dar câţi dintre ei au ascultat poruncile pe care le dădea El?... (Evrei 3, 15-19)
În Ierusalim, câţi n-au auzit glasul Tatălui Proslăvit, dar câţi dintre ei au luat aminte la el (Ioan 12, 28-30)?
Pe Golgota, câţi n-au văzut lucrurile cutremurătoare, întunericul, cutremurul, sfâşierea catapetesmei Templului, învierea morţilor, - dar câţi dintre aceştia au învăţat ceva din ele şi câţi au ţinut minte acest învăţământ? (Matei 27, 45-54).
Cu Saul, pe drumul Damascului, câţi n-au auzit glasul ceresc şi câţi n-au văzut lumina, dar câţi şi dintre aceştia au făcut ca Pavel? (Fap. Ap. 9, 7 şi 22, 9).
În Lucrarea aceasta a Domnului, în care harul Său sfânt ne-a adus şi pe noi, o, cât de mulţi eram la început!... Cât de mulţi au auzit Cuvântul Domnului din gura părintelui Iosif, a fratelui Marini, a atâtora dintre trimeşii înflăcăraţi ai Duhului Sfânt!...
Cât de mulţi au mers încolonaţi sub steagurile cu semnul sfânt al Crucii Mântuitorului nostru şi pe care era scris numele frumos al Oastei Lui!
Cât de mulţi au purtat atunci pe pieptul lor, deasupra inimii lor tinere, promisă Domnului, frumoasa cruciuliţă primită la legământ şi pe care era scris cu litere de aur: Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos! (2 Timotei 2, 3).
Dar câţi dintre ei au mai rămas după prima furtună grea, venită atât de neaşteptat şi dezlănţuită atât de necruţător peste rândurile noastre?
Primul vânt puternic a trântit dintr-odată jumătate din pădurea noastră. Toţi copacii cei mai lăudaţi şi mai falnici s-au prăbuşit cu rădăcinile în sus, ca şi cum ar fi fost sădiţi în nişte nisip mişcător...
Apoi pârjolul următor le-a pustiit şi locul lor, şi numele, în aşa fel că nu se mai cunoaşte nici unde erau.
Alţii, pentru o promisiune sau pentru o ameninţare, n-au mai ţinut seamă de nimic, s-au lepădat de tot ce avuseseră până atunci ceresc, dar îndepărtat. Şi au ales ceea ce era mai pământesc, dar mai aproape!...
Şi numai o rămăşiţă au fost cei care, pentru ca să dobândească o înviere mai bună, au rezistat furtunii şi au suferit cuptoarele, lăsând în ele frânturi ale fiinţei lor, sângele şi sudoarea lor, fiinţe şi lucruri de nemaiînlocuit pentru unii. Dar nu şi-au ars şi nu şi-au lăsat nici credinţa, nici nădejdea, nici dragostea inimii lor.
Dar chiar şi dintre aceştia au fost mulţi care, deşi părea că vor intra frumos în tunelul întunecos al încercării, n-au fost tot aşa când au văzut că se apropie de ei.
Uşa mântuirii acesteia este într-adevăr, foarte îngustă şi joasă. Puţini se pot strânge şi apleca într-atâta încât să nu se prăbuşească la intrarea ei, sau să nu fugă!
Tot acest minunat capitol al credinţei, iată este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanţuri, bătăi, închisori, de ucişi cu pietre, de tăiaţi cu ferăstrăul, de pribegi îmbrăcaţi în piei de animale, de lipsiţi de toate, de chinuiţi şi munciţi - ei, de care lumea nu era vrednică, ei care erau singurii vrednici din lume, au avut loc numai în pustiuri, acolo unde nu erau oameni, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului, fiindcă acestea erau singurele locuri din care încă nu-i alungaseră oamenii. Acolo locuiau fiarele pământului, iar fiarele nu erau atât de sălbatice ca oamenii. Fiarele i-au primit pe sfinţi să locuiască cu ele, - oamenii însă nu!...
Dar va veni în curând vremea când oamenii nu-i vor mai suferi pe sfinţii lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde şi aceste ultime locuri în care mai putea să se retragă credinţa adevărată şi dragostea sfântă.
Dar când credinţa adevărată şi dragostea sfântă - aceste fiice şi comori scumpe al cerului, lăsate pe pământ pentru a strânge pe cei care doresc cerul - nu vor mai avea loc nicăieri în lume, atunci Domnul lor va veni după ele şi după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire, prin arătarea Slavei Sale - Marele Isus Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câştige pe El (Filipeni 3, 7-11; Tit 2, 13).
Şi atunci El va aduce acea înviere, nespus mai bună, tuturor celor care n-au primit izbăvirile acestei lumi, fiindcă lumea le-o cerea în schimbul lor, tocmai pe acestea.
40 - Să n-ajungă ei... fără noi
Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoşi, cum a zis Sf. Pavel, dintre care cel dintâi... suntem oricare (1 Tim. 1, 15).
Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4-7).
Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toţi copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!
O mamă a fost întrebată odată:
- Pe care dintre cei şapte copii ai tăi îl iubeşti tu cel mai mult?
Mama a răspuns:
- Pe cel mai mic, până ce creşte şi el mare.
Pe cel mai slab, până ce se întăreşte şi el.
Pe cel mai depărtat, până ce vine şi el, iarăşi, aproape.
Pe cel bolnav, până ce se face şi el sănătos.
Pe cel lipsit, până ce ajunge să aibă şi el.
Pe cel mai nepriceput, până ce capătă şi el pricepere.
Pe cel care nu-L cunoaşte pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască şi el.
Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie şi el întâi.
Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiţilor Lui din drum, ca să nu intre în sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge şi noi, cei atât de întârziaţi, noi cei care ne-am pierdut atâta vreme în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deşertăciunile lumii acesteia, deşi ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai nişte amăgiri şi visuri; ori ele putând fiind luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele.
Şi totuşi cât de mulţi întârziem şi acum, când e gata candela să se stingă, Mirele să vină, uşa să se închidă. Când... mulţi fraţi de-ai noştri sunt departe - abia se mai zăresc pe drum - iar noi, cu-nşelăciuni deşarte, - vai, nu am pornit nici pân-acum!
Dar, preaiubiţilor, Cuvântul lui Dumnezeu ne înştiinţează din ce în ce tot mai puternic şi mai aspru că Domnul e aproape, e foarte aproape, e chiar la uşi (Matei 24, 33). La uşi, adică la uşile fiecăruia. Şi la uşa tuturor.
Dumnezeu a vrut ca toţi sfinţii Lui să n-ajungă în Slava Lui fără noi, şi de aceea ne-a trimis şi nouă poate cea mai puternică dintre toate soliile trimise de El, pentru chemarea la mântuire, de multe veacuri încoace. Ne-a ridicat pe unul dintre cei mai mari gornişti ai veacului din urmă, care să strige puternic încă odată chemarea şi trezirea mântuirii pentru noi toţi cei mai întârziaţi, până când nu ajung ei la mântuire, la răsplată, la desăvârşire, fără noi.
Dar deşi trâmbiţa aceasta a dat un sunet atât de puternic şi desluşit, câţi oare au ţinut seamă de sunetul trâmbiţei acesteia, ca să se pregătească de lupta mântuirii lor?
Slavă veşnică însă Sfântului Duh, care S-a îndurat şi n-a lăsat ca sunetul acesta dulce şi duios să răsune zadarnic! Vuietul Vântului Ceresc a trezit şi ţara noastră şi în biserica noastră un popor sfânt, al cărui număr creşte mereu şi a cărui frumuseţe se desăvârşeşte tot mai mult!
Ferice - zice psalmistul - de poporul care cunoaşte sunetul trâmbiţei şi care umblă în lumina Feţei Tale Doamne! El se bucură neîncetat de Numele Tău şi se făleşte cu dreptatea Ta. Căci Tu eşti fala puterii lui şi în bunăvoinţa Ta ne ridici puterea noastră. Căci Domnul este Scutul nostru, Sfântul lui Israel este Împăratul nostru (Psalm 89, 15-18).
Sub Scutul puternic al Împăratului Isus Biruitorul, această sfântă oştire duhovnicească a Mielului, duce lupta răbdării, a rugăciuni, a smereniei, a credinţei, a vestirii Cuvântului curat şi sfânt, pe aceleaşi căi şi în aceleaşi împrejurări şi cu aceleaşi mijloace, cum au dus această luptă şi acei înaintaşi sfinţi despre care Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu ne scrie atât de frumos.
Dragă suflete care auzi aceste lucruri, acum vreau să stau puţin de vorbă numai cu tine, să-ţi pun o întrebare şi să-ţi fac o rugăminte:
Nu eşti cumva fiul unor părinţi credincioşi?
Dacă da, vrei tu ca părinţii tăi să ajungă la mântuire fără tine? De ce nu mergi cu ei?
De ce nu-i asculţi şi nu-i însoţeşti pe calea Domnului şi tu?
Când din faţa Judecăţii lui Hristos se vor despărţi cei mântuiţi de-a dreapta şi cei pierduţi de-a stânga Lui şi când părinţii tăi vor merge la mântuire, unde te vei duce tu?
Sau poate eşti soţul unei soţii credincioase, dar nu mergi spre mântuire cu ea, ci te duci la pierzare cu cei răi... Vrei tu oare ca ea să meargă Acolo fără tine?
Poate o iubeşti mult, căci ea este răbdătoare, blândă, evlavioasă, harnică şi ţine atât de mult la tine... Poate că n-ai vrea pentru nimic în lume să meargă ea nicăieri fără tine... De ce în veşnicie vrei ca ea să se ducă fără tine? Ce vei face tu când va trebui să te desparţi de ea pentru totdeauna, mergând ea într-o parte iar tu în cealaltă?
Poate eşti părintele unor copii credincioşi, poate sora unor fraţi credincioşi, poate vecinul unor oameni credincioşi... dar până astăzi tu n-ai plecat pe calea mântuirii, tu nu te-ai hotărât pentru Domnul, nu te-ai născut din nou...
Te rog din toată inima, nu mai amâna întoarcerea ta la Dumnezeu. Nu mai amâna clipa hotărârii tale, nu mai amâna, nu mai amâna!
Să nu mai ajungă nimeni înaintea ta. Să nu o mai ia nimeni înaintea ta... Au luat-o atât de mulţi, au intrat atât de mulţi până acum!
Nu se ştie când este clipa când uşa se va închide, când ceasul va suna, când numărul se va împlini.
Chiar dacă numai unul va fi înaintea ta atunci, în zadar, Uşa s-ar putea să se închidă chiar în faţa ta.
Ce vei face tu atunci?
Deci vino chiar acum!
Aceasta am vrut să te întreb şi aceasta am dorit să te rog.
Ascultă-mă - şi te vei bucura veşnic!
1 - Un nor aşa de mare de martori
La orice act al nostru noi nu suntem singuri niciodată. O mulţime de martori nevăzuţi ne privesc şi ne ascultă în orice vreme, în orice loc, orice faptă şi orice cuvânt al nostru.
Apoi ne văd ochii îngerilor Lui, cărora Dumnezeu le-a poruncit să ne însoţească în toate căile noastre (Psalm 91, 11-12).
Apoi ne privesc ochii lumii, ochii vrăjmaşilor, ochii lucrurilor, ochii duhurilor... mii şi mii de ochi ne privesc de fiecare dată în orice loc. Nimic nu este ascuns de aceşti ochi, nimic nu este acoperit de aceste urechi. Tot ce s-a făcut la întuneric va fi arătat odată în lumină şi tot ce s-a şoptit în ascuns va fi strigat de pe acoperişul caselor (Luca 12, 2-3).
De aceea să ne temem de fiecare dată de orice rău, spre a nu-l face, nici în cel mai ascuns întuneric, nici în cel mai tainic loc, fiindcă nicăieri nu suntem singuri şi niciunde nu suntem acoperiţi.
Şi de aceea să facem binele în orice vreme, fiindcă nimic din ce am făcut pentru Domnul nu va rămâne în zadar şi nu va rămâne necunoscut. El vede gândul nostru bun, El aude paşii noştri tăcuţi, El cunoaşte lacrimile noastre de la miezul nopţii, rugăciunea noastră din odăiţa ascunsă, darul nostru acoperit, dragostea noastră tainică, singurătatea noastră amară, postul nostru negru, suferinţa noastră nemângâiată, curăţia noastră primejduită... toate-toate ni le ştie Domnul nostru. Nimic nu este ascuns de Ochii Lui buni sau aspri, iubitori sau drepţi, iertători sau aprinşi...
Să ne cutremurăm la gândul acesta!
Şi dacă n-am venit încă la Domnul Isus cu toate faptele noastre din trecut, spre a le spăla cu Sângele Său şi a le şterge cu iertarea Sa, atunci să ne umplem de groază, ce vom face în Ziua Judecăţii, când cartea vieţii noastre va fi deschisă şi vom fi judecaţi după toate cele ce vor fi scrise în ea (Apoc. 20, 12).
Dar pentru cei care s-au întors cu adevărat la Domnul Isus, în clipa predării lor cu pocăinţă, Sângele cel Sfânt al lui Hristos şterge tot păcatul trecutului lor (1 Ioan 1, 7 şi 2, 1-2).
Să dăm dar la o parte orice piedică şi păcatul ce ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea ce ne stă înainte (Evrei 12, 1).
Mântuirea este o alergare stăruitoare spre ţinta cerească, o luptă grea pentru cucerirea unui loc ceresc. O muncă obositoare pentru culegerea unui rod veşnic.
Oricine merge încet s-ar putea să nu ajungă nicăieri.
Oricine luptă slab s-ar putea să nu cucerească niciodată
şi oricine munceşte leneş s-ar putea să nu culeagă nimic. Şi atunci, cel care nu ajunge nicăieri, ce folos că a pornit? Cel care nu cucereşte niciodată, ce folos că a luptat? Iar cel care nu culege nimic, ce folos că a muncit?
Frate şi soră, voi suflete scumpe care aţi pornit spre mântuire, nu uitaţi că Mântuitorul nostru a spus că Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală (Matei 11, 12; Luca 16, 16).
Năvala este o alergare vitează, un atac îndrăzneţ, o înaintare din toate părţile şi cu toată hotărârea spre dobândirea Împărăţiei.
Iar tu, când ai nevoie de pâine, alergi să ajungi până nu se închide prăvălia şi te înghesui să ajungi până nu se termină.
Şi dacă pentru pâinea ta trecătoare faci aşa, deşi dacă n-o afli astăzi, poţi s-o afli mâine... atunci de ce nu faci mai degrabă aşa cu mântuirea ta cea veşnică, pe care dacă nu o câştigi astăzi - se poate să n-o mai afli niciodată?
În orice alergare pentru salvarea vieţii tale, cauţi să arunci tot ce te împiedică, tot ce-ţi îngreuiază mersul, tot ce-ţi încurcă paşii.
Gândeşte-te, când ai fugit vreodată de vreun şarpe otrăvitor, de vreun taur furios sau de vreun vrăjmaş înarmat, ce-ai făcut cu haina, ce-ai făcut cu bagajul, ce-ai făcut cu tot ce te împiedica în fuga salvatoare? Nu le-ai aruncat pe toate, ca să poţi alerga cât mai neîmpiedicat, ca să nu te ajungă, ca să-ţi scapi viaţa?
Atunci de ce nu faci mai degrabă aşa cu aceste nimicuri deşerte ce te împiedică în alergarea mântuirii tale acum şi-ţi pun în primejdie salvarea sufletului tău ameninţat de cei trei mari vrăjmaşi ai tăi: păcatul, moartea şi diavolul?
De ce, în loc să dai la o parte din calea ta grijile lumeşti, poftele veacului, pretenţiile fireşti - ca să poţi face mai mult pentru Domnul, să poţi merge mai des şi mai liniştit la biserică şi la adunare, să poţi osteni mai mult pentru fraţi - tu încă ţi le mai strângi în cale?
Îţi faci casă mult mai mare decât ai nevoie, ca să ai cât mai multă muncă la ea şi cât mai puţină vreme să lucrezi pentru Domnul. Să ai unde să-ţi cheltuieşti cât mai mulţi din banii tăi pentru pământ, ca să-ţi rămână cât mai puţini să dai pentru cer.
Cauţi slujbă mult mai înaltă decât ai nevoie, pentru ca mândria să te împiedice cât mai mult să cauţi pe cei săraci - şi smerenia care să te poată ajuta cât mai puţin să îngenunchezi şi să plângi în rugăciune.
Cauţi să umbli cu nasul cât mai pe sus, pentru ca ochii tăi să se aplece cât mai puţin spre drumul cel bun.
Atunci cum să alergi frumos? Cum să nu te împiedici rău? Şi cum să ajungi bine?
2 - Să ne uităm ţintă
Uitarea ţintă îţi cucereşte nu numai ochii, ci şi gândurile, şi inima, şi toată fiinţa.
Uitarea ţintă la un lucru te leagă într-atâta de lucrul din care ţi-ai făcut o ţintă, încât nu mai vezi nimic altceva, nu mai auzi nimic altceva şi nu mai ştii de nimic altceva decât de ceea ce ţi-a robit toţi ochii tăi şi ţi-a cuprins toată fiinţa ta.
Spre ţinta ochilor tăi îţi aleargă atunci picioarele tale, ţi se întind mâinile tale şi ţi se îndreaptă toate simţurile şi mădularele fiinţei tale.
Pentru atingerea ţintei vieţii tale, laşi totul, uiţi totul, jertfeşti totul şi faci totul.
Când această ţintă este fericită, atunci tot ce dai tu pentru ea este fericit şi tot ce primeşti tu prin ea este la fel.
Dar când ţinta aceasta este o deşertăciune, cât de nefericit eşti şi când alergi către ea, şi când îţi pare că ai atins-o!
Uitarea ţintă este fericită numai atunci când obiectul acestei uitări, ţinta spre care se îndreaptă ea, este Isus Hristos, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre. Căpetenia este Cel care merge înaintea noastră, adică în fruntea credinţei noastre.
Înaintaşul credinţei noastre şi Temelia ei, este Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos.
Pe Hristos se întemeiază toată credinţa noastră pentru mântuire şi toată nădejdea noastră pentru dobândirea ei.
Fără Hristos, toată credinţa noastră ar fi zadarnică şi toată nădejdea noastră ar fi deşartă.
Hristos Domnul a fost începutul mântuirii noastre şi numai El este Garantul pentru sfârşitul ei. Nimeni dintre noi niciodată n-am putut avea mântuirea fără El.
Deci toată aţintirea privirilor noastre doritoare după mântuire s-o îndreptăm numai spre Domnul Isus, spre Crucea Lui răscumpărătoare, spre Golgota Lui ispăşitoare a păcatului nostru, spre Jertfa Lui care ne dă şi ne garantează unica mântuire adevărată şi veşnică a sufletului nostru...
Şi punându-ne toată credinţa în El şi numai în El, să ascultăm, să primim şi să împlinim întocmai toate condiţiile puse de Cuvântul şi de pilda Lui, pentru dobândirea acestei mântuiri, începând cu naşterea din nou, cu lepădarea de sine şi sfârşind cu purtarea crucii noastre după El, până la capătul vieţii (Matei 16, 24).
Dar Mântuitorul nostru minunat nu este numai Căpetenia credinţei noastre, Cel care merge înainte, care ne deschide drumul şi cerul, pe urma căruia noi, păşind, să fim siguri că vom ajunge, ci este şi Desăvârşirea acestei credinţe.
Adică Cel care vine în urma ei. Cel care întregeşte ce n-a putut face credinţa noastră.
Cel care umple ceea ce a lăsat ea gol.
Cel care drege ceea ce a lăsat ea crăpat.
Cel care acoperă ceea ce a rămas neacoperit de ea.
Cel care înfrumuseţează ceea ce nu era destul de frumos.
Cel care desăvârşeşte tot ce a rămas nedesăvârşit, pentru ca tot ce a făcut credinţa noastră întemeiată pe El să poată fi bineprimit şi bineplăcut în Marea Zi a Recepţiei cereşti, când lucrarea credinţei noastre va fi verificată de Dumnezeu, pentru răsplata cuvenită ei...
O, ce Minunat şi Scump Mântuitor avem noi! O, ce minunat şi fericit este că noi L-am aflat pe El, că El ne-a aflat pe noi şi că în această fericită şi tainică împreunare şi împletire a noastră în El, noi suntem şi conduşi din faţă, şi ajutaţi din urmă, de aceeaşi dragoste puternică şi fericită. Care după ce ne atrage spre ceea ce este mai înalt, ne ajută să facem tot cât mai putem, iar în urmă vine El, făcând şi mai frumos frumosul nostru. Şi mai bine binele nostru. Şi mai mult multul nostru.
Pentru a fi şi mai răsplată răsplata noastră. Şi mai fericire fericirea noastră şi mai rai raiul nostru.
O, ce Minunat Mântuitor este Mântuitorul nostru Minunat! Cât de nemărginit de mult trebuie să-L iubim noi şi cât de aţintite trebuie să ne fie toate privirile noastre, toate inimile noastre, toate fiinţele noastre la El, numai la El, totdeauna la El, în totul totului tot!
Şi toată aţintirea aceasta să ne facă a ne pătrunde până în străfundul fiinţei noastre de un singur mare şi strălucit şi veşnic adevăr, pe care ni l-a arătat Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, Isus Hristos, şi anume că: pentru bucuria ce ne este pusă înainte, adică pentru Viitorul cel fericit şi veşnic la Dumnezeu, se merită să suferi orice cruce. Se merită să dispreţuieşti orice ruşine. Şi se merită să jertfeşti orice ai pe lumea asta, pentru a ajunge să şezi la dreapta Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu!
Aşa a făcut Domnul nostru Isus Hristos. De aceea El a primit Numele Cel mai presus de orice nume şi de aceea în Numele Lui se pleacă orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi chiar al celor de sub pământ.
Al celor din lumină, al celor din umbră şi al celor din întuneric.
Al celor din slavă, al celor din luptă şi al celor din robie.
Al celor care au ajuns, al celor din drum şi al celor care nici n-au pornit sau au căzut.
Al celor care au fost, al celor care sunt şi al celor care vor fi sau nici n-au să mai fie.
Căci Celui care a câştigat biruinţa cea mai mare cu preţul cel mai mare, I se va da Slava cea mai mare.
De aceea sunt slăviţi marii înaintaşi ai Credinţei Unice, care ni s-au dat prin Credinciosul nostru Dumnezeu şi Mântuitor Unic - Isus Hristos!
De aceea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ni-i dă ca pildă de credinţă, de luptă, de osteneli, de jertfă, de răbdare, de nădejde şi de iubire pentru Dumnezeu, pentru noi şi pentru toţi oamenii tuturor veacurilor.
Şi de aceea ni se porunceşte să avem şi noi o credinţă de acelaşi preţ cu a lor, o viaţă de aceeaşi ascultare ca a lor, o luptă de aceeaşi vitejie ca a lor, o smerenie de aceeaşi frumuseţe ca a lor, o curăţie de aceeaşi limpezime ca a lor, o alergare de aceeaşi stăruinţă ca a lor, o osteneală de aceeaşi hărnicie ca a lor, - ca să putem ajunge şi noi la o mântuire şi la o slavă ca a lor.
Viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos şi vieţile sfinţilor, părinţilor şi înaintaşilor noştri sunt modelul şi măsura până la care noi să ne străduim cu toate puterile noastre să ajungem fiecare până la cât putem.
Căci dacă noi ne vom da toate silinţele câte suntem în stare să-L urmăm pe Isus, Căpetenia Credinţei noastre, ţinându-ne pe urmele înaintaşilor noştri care au călcat îndeaproape pe urmele Domnului nostru Isus,
şi vom face tot cât ne ajută puterile noastre,
ceea ce va mai rămâne nefăcut sau nedesăvârşit, va veni cu bunătate, cu milă şi cu dragoste Isus, Desăvârşirea credinţei noastre, şi va acoperi toate aceste lipsuri cu belşugul bogat şi veşnic al meritelor Sale.
Pentru ca lucrul nostru să se poată înfăţişa desăvârşit în Ziua Răsplătirii, la fel ca Lucrarea Sa şi lucrările sfinţilor Săi, când prin puterea cea veşnică a Lui, va întregi totul într-un Tot Armonios, Strălucit şi Veşnic, unind tot ce a fost al nostru cu tot ce a fost al Lui, pentru ca apoi, după Răsplătire, să se bucure veşnic, în aceeaşi slavă, de aceeaşi împărtăşire, toţi ostaşii biruitori, cu Căpetenia lor. Toţi bunii lucrători, cu Maestrul lor. Toţi fericiţii nuntaşi, cu Mirele lor. De aceeaşi lucrare pe care împreună au făcut-o. De aceeaşi roadă pe care împreună au muncit-o. De aceeaşi biruinţă pe care împreună au câştigat-o.
Slavă, slavă şi slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Din toată inima Te slăvim pe Tine, Tatăl nostru Cel ceresc, care ai făcut o mântuire veşnică, la care ne chemi pe toţi, dar pe care o vei da numai celor care vor împlini condiţiile pe care Tu le-ai pus pentru dobândirea ei, pentru ca să nu o dobândească decât cei care vor şti s-o preţuiască şi care vor fi în stare să dea pentru ea preţul pe care i l-ai fixat Tu.
Slavă veşnică Ţie, Marelui nostru Mântuitor Isus Hristos, care ne-ai câştigat această minunată mântuire cu un preţ atât de mare şi care o dai tuturor acelora care vor fi în stare să o preţuiască atât cât face, care vor fi în stare să creadă atât cât se cere şi care vor fi în stare să rabde pentru ea atât cât trebuie.
Slavă Ţie, Duhule Preasfinte, Dulcele nostru Ocrotitor şi Apărător, care ne descoperi mereu calea spre mântuire, ne înnoieşti puterile pentru munca şi lupta ei şi ne vindeci rănile îndurate pentru ea.
Te rugăm Doamne şi Dumnezeul nostru să ai toată mila de noi toţi şi să ne dai tot ajutorul Tău în marile şi grelele noastre lupte cu slăbiciunile firii noastre şi cu tăria vrăjmaşilor noştri, pentru ca nici unii dintre noi să nu cadă - sau, dacă am căzut, să nu rămânem acolo, ci să ne sculăm spre a alerga, până ce vom ajunge biruitori la ţintă.
Să nu ne rătăcim, sau dacă ne-am rătăcit, să nu ne împotrivim mustrării, ci să ne întoarcem iarăşi la fraţii noştri, spre a ajunge uniţi la ţintă.
Îndreaptă-ne Doamne mereu privirile şi ni le aţinteşte spre Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre, pentru a nu ne mulţumi niciodată cu cât am făcut, ci a ne da toate silinţele să facem şi mai mult, pentru a fi cât mai aproape de Minunatul nostru Model.
Adu-ne aminte de marii noştri înaintaşi pe care Cuvântul Tău îi înalţă înaintea noastră, pentru ca, uitându-ne cum au biruit ei, să ne luptăm şi noi mai cu curaj şi să răbdăm mai cu bucurie totul.
Iar când nu vom putea face decât prea puţin, să nădăjduim în Tine, Isuse Doamne, Desăvârşirea Credinţei noastre, care ştii ce osteneli mari am depus, ce arşiţe grele am suferit, ce jertfe scumpe Ţi-am adus. Şi întregeşte Tu totul, pentru ca în Ziua cea Mare să fie şi partea noastră tot aşa de frumoasă ca şi partea Ta şi ca şi partea lor.
Fă Doamne ca în Biserica Ta şi în Lucrarea Oastei Tale totdeauna să fie astfel de bărbaţi viteji, lucrători harnici şi părinţi sfinţi, pentru ca acei care vin, să aibă la cine privi. Cei neştiutori să aibă de la cine învăţa. Cei slabi să aibă de la cine se întări. Şi astfel şi Viitorul să fie tot aşa de frumos ca Trecutul. Şi cei care vin, ca şi acei care s-au dus. Şi cei din urmă, ca şi cei dintâi.
Iar pentru toate acestea, toată slava, cinstea, închinarea şi mărirea să fie numai a Ta, Dumnezeul nostru,
a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.