La Apostolul din Duminica a 1-a după Rusalii (a tuturor Sfinților)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
33. Prin credință au cucerit ei împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor,
34. au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oștirile vrăjmașe.
35. Femeile și-au primit înapoi pe morții lor înviați; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, și au fost chinuiți.
36. Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare;
37. au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți,
38. ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului.
39. Toți aceștia, măcar că au fost lăudați pentru credința lor, totuși n-au primit ce le fusese făgăduit;
40. pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârșire fără noi.
1. Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică, și păcatul care ne înfășoară așa de lesne, și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.
2. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
11 - Prin credință... prin credință
O, ce minunat aur este aurul credinței adevărate, dar cât de rar este acesta astăzi pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar din ce au trecut anii și veacurile, el s-a făcut tot mai rar și tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găsește nicăieri.
Se găsesc în schimb peste tot, tot felul de imitații ale acestui aur... Imitații care de care mai lăudate, mai pretențioase, mai răspândite... și mulți le cred aur; dar îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar!...
O, ce imn minunat al credinței este acest capitol din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1:
- Ce este și care este adevărata credință?
- O încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile ce nu se văd.
- Care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credință?
- Venirea Domnului Isus și răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat și neclintit chiar și în aceste două lucruri nădăjduite? Câți credincioși mai așteaptă cu o conștiință temătoare, vie și trează, zi și noapte, Venirea Domnului Isus, ca să se pregătească în fiecare seară și în fiecare dimineață, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câți îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinți?
Și câți trăiesc ca și când Hristos n-ar mai veni niciodată!
Sau cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toți păstorii cer plată, toți ostenitorii - remunerații, toți predicatorii - salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, mașină, avion...
Câți sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri două ceasuri, pentru o adunare de alte patru ore cu frații, apoi să vină iarăși două ore înapoi; spre ziuă, mai rămânându-le și lor să doarmă, așa îmbrăcați și încălțați, doar două ore, până să-și ia din nou ziua lor de muncă grea, care va avea iarăși apoi, tot o astfel de noapte?...
Gândiți-vă câți sunt astăzi de aceștia, pentru a vedea cât sunt de rare astăzi pe lume încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite și puternica încredințare despre lucrurile ce nu se văd.
Și totuși lumina lumii noastre și sarea pământului nostru sunt cu adevărat doar puținii aceștia, disprețuiții aceștia, pescarii și opincarii aceștia...
Căci Dumnezeu alege și astăzi, ca totdeauna, lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari... și lucrurile disprețuite ale ei, ca să facă de rușine pe cele lăudate... (1 Cor. 1, 27-29).
Ca să știm ce este dragostea, trebuie să citim la 1 Corinteni 13... Iar ca să vedem câți o au această dragoste, trebuie să ne uităm doar la viețile Sfinților.
Ca să știm ce este credința, trebuie să citim la Evrei 11, iar ca să vedem câți o au această credință, unde trebuie să ne mai uităm acum? La 1 Cor. 4, 9? La Fapte 16, 23-24? Sau în Apocalipsa 6, 9-11? Sau în Patericul ori în Filocalia? Căci parcă numai acolo au mai rămas adevărații credincioși!...
Ce trist răsună în urechile sufletului nostru întrebarea dureroasă a Mântuitorului: Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credință pe pământ? (Luca 18, 8). Nu biserici, nu confesiuni, nu predicatori, nu crezuri!... De acestea vor fi destule. Ci credință, credință adevărată, aur adevărat, credincioși adevărați...
Și totuși mântuirea numai printr-o astfel de credință se poate dobândi. Pentru că mântuirea adevărată cere o credință adevărată.
Mântuirea oamenilor, mântuirea pe care o promit și o îmbie diferiți oameni, de diferite păreri, este o mântuire ieftină, fiindcă ea cere o credință ieftină. Cei care îți promit mântuirea lor cer doar să le primești credința lor, botezul lor, numele lor - și gata, ți-au și dat mântuirea!
Dar mântuirea pe care o dă Hristos ne cere neapărat și nouă ceea ce a cerut Sfinților Părinți și Apostoli, tuturor marilor Săi oameni din Vechiul sau Noul Testament. Ne cere și nouă să dobândim și noi o credință de același preț cu a lor (2 Petru 1, 1).
Fiindcă numai ca sfârșit al unei astfel de credințe se poate dobândi mântuirea lui Dumnezeu (1 Petru 1, 9).
Oamenii promit mântuirea la începutul credinței lor; Dumnezeu o promite numai la sfârșitul credinței Lui.
Aceasta este deosebirea dintre mântuirea oamenilor și mântuirea lui Dumnezeu!
Dar cum noi știm că oamenii sunt mincinoși, știm și ce înșelați se vor afla cei care s-au bizuit pe mântuirea lor.
Fericiți sunt numai cei care se bizuiesc pe mântuirea lui Dumnezeu și își dau toate silințele să dobândească credința Lui și toate celelalte minunate virtuți care trebuie unite cu ea, fiindcă numai în felul acesta ni se va da intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos... Dar cine nu le are pe acestea în el este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățat de vechile lui păcate (2 Petru 1, 5-11).
Să nu ne mulțumim cu mântuirea oamenilor, căci va fi vai de noi, cu ei cu tot, ci să căutăm să dobândim mântuirea lui Dumnezeu, căci numai atunci vom fi cu adevărat fericiți.
35 - O înviere mai bună
Fericit este acela care, întrebând, află pe cel care știe să-i spună. Și căutând, află pe acela care știe să-i arate.
Fericit este acela care cerând, află pe acela care poate să-i dea. Și iubind, află pe acela care îl iubește.
Fericit este acela care dorind credința, o află pe cea adevărată. Și umblând după mântuire, o ia pe urmele celor care au dobândit-o.
Căci numai acela care o ia pe urmele oilor sfinte va ajunge odată în staulul sfânt. Și numai cine se duce după glasul păstorului, va ajunge fericit în brațele lui.
Mijlocul prin care Dumnezeu Își alege pe ai Lui dintre toți ceilalți este cernerea, cuptorul, suferința.
Cernerea alege grâul din pleavă,
cuptorul alege aurul din zgură, suferința alege pe cei credincioși dintre ceilalți.
Iată, noi fericim pe cei care au suferit - spune Sfântul Cuvânt. De ce? Pentru că numai suferința i-a putut alege și prin ea s-au putut dovedi cei cu adevărat credincioși.
Numai cine primește să și sufere pentru Dumnezeu, dovedește că-L iubește.
Cine merge pentru Dumnezeu numai câtă vreme sunt mese încărcate și zilele liniștite și primirile lăudăroase, încă n-a dovedit nimic. La mese se înghesuie de obicei, numai pomănarii, la soare ies numai lighioanele și la avantaje vin cu grămada toți nechemații...
Dar când vine foamea, amenințarea, furtuna - pomănarii fug, târâtoarele se ascund, grămada se leapădă. În schimbul unui folos trecător, toți aceștia își vând cu grabă folosul lor cel veșnic.
În suferință, în prigonire, în cuptor și pe cruce, nu rămâne cu Hristos decât acela care, aflând credința Lui cea de mare preț, n-o mai poate lăsa, nici dacă trebuie să-și dea viața pentru ea.
Pe Sinai, câți n-au auzit glasul lui Dumnezeu, tunetele și fulgerele Lui, dar câți dintre ei au ascultat poruncile pe care le dădea El?... (Evrei 3, 15-19)
În Ierusalim, câți n-au auzit glasul Tatălui Proslăvit, dar câți dintre ei au luat aminte la el (Ioan 12, 28-30)?
Pe Golgota, câți n-au văzut lucrurile cutremurătoare, întunericul, cutremurul, sfâșierea catapetesmei Templului, învierea morților, - dar câți dintre aceștia au învățat ceva din ele și câți au ținut minte acest învățământ? (Matei 27, 45-54).
Cu Saul, pe drumul Damascului, câți n-au auzit glasul ceresc și câți n-au văzut lumina, dar câți și dintre aceștia au făcut ca Pavel? (Fap. Ap. 9, 7 și 22, 9).
În Lucrarea aceasta a Domnului, în care harul Său sfânt ne-a adus și pe noi, o, cât de mulți eram la început!... Cât de mulți au auzit Cuvântul Domnului din gura părintelui Iosif, a fratelui Marini, a atâtora dintre trimeșii înflăcărați ai Duhului Sfânt!...
Cât de mulți au mers încolonați sub steagurile cu semnul sfânt al Crucii Mântuitorului nostru și pe care era scris numele frumos al Oastei Lui!
Cât de mulți au purtat atunci pe pieptul lor, deasupra inimii lor tinere, promisă Domnului, frumoasa cruciuliță primită la legământ și pe care era scris cu litere de aur: Iar tu te luptă și suferă ca un bun ostaș al lui Hristos! (2 Timotei 2, 3).
Dar câți dintre ei au mai rămas după prima furtună grea, venită atât de neașteptat și dezlănțuită atât de necruțător peste rândurile noastre?
Primul vânt puternic a trântit dintr-odată jumătate din pădurea noastră. Toți copacii cei mai lăudați și mai falnici s-au prăbușit cu rădăcinile în sus, ca și cum ar fi fost sădiți în niște nisip mișcător...
Apoi pârjolul următor le-a pustiit și locul lor, și numele, în așa fel că nu se mai cunoaște nici unde erau.
Alții, pentru o promisiune sau pentru o amenințare, n-au mai ținut seamă de nimic, s-au lepădat de tot ce avuseseră până atunci ceresc, dar îndepărtat. Și au ales ceea ce era mai pământesc, dar mai aproape!...
Și numai o rămășiță au fost cei care, pentru ca să dobândească o înviere mai bună, au rezistat furtunii și au suferit cuptoarele, lăsând în ele frânturi ale ființei lor, sângele și sudoarea lor, ființe și lucruri de nemaiînlocuit pentru unii. Dar nu și-au ars și nu și-au lăsat nici credința, nici nădejdea, nici dragostea inimii lor.
Dar chiar și dintre aceștia au fost mulți care, deși părea că vor intra frumos în tunelul întunecos al încercării, n-au fost tot așa când au văzut că se apropie de ei.
Ușa mântuirii acesteia este într-adevăr, foarte îngustă și joasă. Puțini se pot strânge și apleca într-atâta încât să nu se prăbușească la intrarea ei, sau să nu fugă!
Tot acest minunat capitol al credinței, iată este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanțuri, bătăi, închisori, de uciși cu pietre, de tăiați cu ferăstrăul, de pribegi îmbrăcați în piei de animale, de lipsiți de toate, de chinuiți și munciți - ei, de care lumea nu era vrednică, ei care erau singurii vrednici din lume, au avut loc numai în pustiuri, acolo unde nu erau oameni, prin peșteri și prin crăpăturile pământului, fiindcă acestea erau singurele locuri din care încă nu-i alungaseră oamenii. Acolo locuiau fiarele pământului, iar fiarele nu erau atât de sălbatice ca oamenii. Fiarele i-au primit pe sfinți să locuiască cu ele, - oamenii însă nu!...
Dar va veni în curând vremea când oamenii nu-i vor mai suferi pe sfinții lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde și aceste ultime locuri în care mai putea să se retragă credința adevărată și dragostea sfântă.
Dar când credința adevărată și dragostea sfântă - aceste fiice și comori scumpe al cerului, lăsate pe pământ pentru a strânge pe cei care doresc cerul - nu vor mai avea loc nicăieri în lume, atunci Domnul lor va veni după ele și după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire, prin arătarea Slavei Sale - Marele Isus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câștige pe El (Filipeni 3, 7-11; Tit 2, 13).
Și atunci El va aduce acea înviere, nespus mai bună, tuturor celor care n-au primit izbăvirile acestei lumi, fiindcă lumea le-o cerea în schimbul lor, tocmai pe acestea.
40 - Să n-ajungă ei... fără noi
Cât de minunată este dragostea lui Dumnezeu pentru toți oamenii, dar mai ales pentru cei mai păcătoși, cum a zis Sf. Pavel, dintre care cel dintâi... suntem oricare (1 Tim. 1, 15).
Cât de mare este dragostea Păstorului nostru pentru toate oile Sale, dar mai ales pentru cea mai rătăcită, care am fost noi, fiecare (Luca 14, 4-7).
Cât de mare este dragostea unui părinte pentru toți copiii săi, dar mai ales pentru cel din urmă!
O mamă a fost întrebată odată:
- Pe care dintre cei șapte copii ai tăi îl iubești tu cel mai mult?
Mama a răspuns:
- Pe cel mai mic, până ce crește și el mare.
Pe cel mai slab, până ce se întărește și el.
Pe cel mai depărtat, până ce vine și el, iarăși, aproape.
Pe cel bolnav, până ce se face și el sănătos.
Pe cel lipsit, până ce ajunge să aibă și el.
Pe cel mai nepriceput, până ce capătă și el pricepere.
Pe cel care nu-L cunoaște pe Domnul, până ce ajunge să-L cunoască și el.
Pe cel mai din urmă, până când ajunge să fie și el întâi.
Cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu, că a oprit toată coloana mântuiților Lui din drum, ca să nu intre în sărbătoarea Slavei, până ce vom ajunge și noi, cei atât de întârziați, noi cei care ne-am pierdut atâta vreme în drumul sfânt, cu nimicurile, cu gunoaiele, cu deșertăciunile lumii acesteia, deși ni s-a spus de la început să nu ne legăm inima de ele, fiindcă toate sunt numai niște amăgiri și visuri; ori ele putând fiind luate de la noi în orice clipă, ori noi de la ele.
Și totuși cât de mulți întârziem și acum, când e gata candela să se stingă, Mirele să vină, ușa să se închidă. Când... mulți frați de-ai noștri sunt departe - abia se mai zăresc pe drum - iar noi, cu-nșelăciuni deșarte, - vai, nu am pornit nici pân-acum!
Dar, preaiubiților, Cuvântul lui Dumnezeu ne înștiințează din ce în ce tot mai puternic și mai aspru că Domnul e aproape, e foarte aproape, e chiar la uși (Matei 24, 33). La uși, adică la ușile fiecăruia. Și la ușa tuturor.
Dumnezeu a vrut ca toți sfinții Lui să n-ajungă în Slava Lui fără noi, și de aceea ne-a trimis și nouă poate cea mai puternică dintre toate soliile trimise de El, pentru chemarea la mântuire, de multe veacuri încoace. Ne-a ridicat pe unul dintre cei mai mari gorniști ai veacului din urmă, care să strige puternic încă odată chemarea și trezirea mântuirii pentru noi toți cei mai întârziați, până când nu ajung ei la mântuire, la răsplată, la desăvârșire, fără noi.
Dar deși trâmbița aceasta a dat un sunet atât de puternic și deslușit, câți oare au ținut seamă de sunetul trâmbiței acesteia, ca să se pregătească de lupta mântuirii lor?
Slavă veșnică însă Sfântului Duh, care S-a îndurat și n-a lăsat ca sunetul acesta dulce și duios să răsune zadarnic! Vuietul Vântului Ceresc a trezit și țara noastră și în biserica noastră un popor sfânt, al cărui număr crește mereu și a cărui frumusețe se desăvârșește tot mai mult!
Ferice - zice psalmistul - de poporul care cunoaște sunetul trâmbiței și care umblă în lumina Feței Tale Doamne! El se bucură neîncetat de Numele Tău și se fălește cu dreptatea Ta. Căci Tu ești fala puterii lui și în bunăvoința Ta ne ridici puterea noastră. Căci Domnul este Scutul nostru, Sfântul lui Israel este Împăratul nostru (Psalm 89, 15-18).
Sub Scutul puternic al Împăratului Isus Biruitorul, această sfântă oștire duhovnicească a Mielului, duce lupta răbdării, a rugăciuni, a smereniei, a credinței, a vestirii Cuvântului curat și sfânt, pe aceleași căi și în aceleași împrejurări și cu aceleași mijloace, cum au dus această luptă și acei înaintași sfinți despre care Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu ne scrie atât de frumos.
Dragă suflete care auzi aceste lucruri, acum vreau să stau puțin de vorbă numai cu tine, să-ți pun o întrebare și să-ți fac o rugăminte:
Nu ești cumva fiul unor părinți credincioși?
Dacă da, vrei tu ca părinții tăi să ajungă la mântuire fără tine? De ce nu mergi cu ei?
De ce nu-i asculți și nu-i însoțești pe calea Domnului și tu?
Când din fața Judecății lui Hristos se vor despărți cei mântuiți de-a dreapta și cei pierduți de-a stânga Lui și când părinții tăi vor merge la mântuire, unde te vei duce tu?
Sau poate ești soțul unei soții credincioase, dar nu mergi spre mântuire cu ea, ci te duci la pierzare cu cei răi... Vrei tu oare ca ea să meargă Acolo fără tine?
Poate o iubești mult, căci ea este răbdătoare, blândă, evlavioasă, harnică și ține atât de mult la tine... Poate că n-ai vrea pentru nimic în lume să meargă ea nicăieri fără tine... De ce în veșnicie vrei ca ea să se ducă fără tine? Ce vei face tu când va trebui să te desparți de ea pentru totdeauna, mergând ea într-o parte iar tu în cealaltă?
Poate ești părintele unor copii credincioși, poate sora unor frați credincioși, poate vecinul unor oameni credincioși... dar până astăzi tu n-ai plecat pe calea mântuirii, tu nu te-ai hotărât pentru Domnul, nu te-ai născut din nou...
Te rog din toată inima, nu mai amâna întoarcerea ta la Dumnezeu. Nu mai amâna clipa hotărârii tale, nu mai amâna, nu mai amâna!
Să nu mai ajungă nimeni înaintea ta. Să nu o mai ia nimeni înaintea ta... Au luat-o atât de mulți, au intrat atât de mulți până acum!
Nu se știe când este clipa când ușa se va închide, când ceasul va suna, când numărul se va împlini.
Chiar dacă numai unul va fi înaintea ta atunci, în zadar, Ușa s-ar putea să se închidă chiar în fața ta.
Ce vei face tu atunci?
Deci vino chiar acum!
Aceasta am vrut să te întreb și aceasta am dorit să te rog.
Ascultă-mă - și te vei bucura veșnic!
1 - Un nor așa de mare de martori
La orice act al nostru noi nu suntem singuri niciodată. O mulțime de martori nevăzuți ne privesc și ne ascultă în orice vreme, în orice loc, orice faptă și orice cuvânt al nostru.
Apoi ne văd ochii îngerilor Lui, cărora Dumnezeu le-a poruncit să ne însoțească în toate căile noastre (Psalm 91, 11-12).
Apoi ne privesc ochii lumii, ochii vrăjmașilor, ochii lucrurilor, ochii duhurilor... mii și mii de ochi ne privesc de fiecare dată în orice loc. Nimic nu este ascuns de acești ochi, nimic nu este acoperit de aceste urechi. Tot ce s-a făcut la întuneric va fi arătat odată în lumină și tot ce s-a șoptit în ascuns va fi strigat de pe acoperișul caselor (Luca 12, 2-3).
De aceea să ne temem de fiecare dată de orice rău, spre a nu-l face, nici în cel mai ascuns întuneric, nici în cel mai tainic loc, fiindcă nicăieri nu suntem singuri și niciunde nu suntem acoperiți.
Și de aceea să facem binele în orice vreme, fiindcă nimic din ce am făcut pentru Domnul nu va rămâne în zadar și nu va rămâne necunoscut. El vede gândul nostru bun, El aude pașii noștri tăcuți, El cunoaște lacrimile noastre de la miezul nopții, rugăciunea noastră din odăița ascunsă, darul nostru acoperit, dragostea noastră tainică, singurătatea noastră amară, postul nostru negru, suferința noastră nemângâiată, curăția noastră primejduită... toate-toate ni le știe Domnul nostru. Nimic nu este ascuns de Ochii Lui buni sau aspri, iubitori sau drepți, iertători sau aprinși...
Să ne cutremurăm la gândul acesta!
Și dacă n-am venit încă la Domnul Isus cu toate faptele noastre din trecut, spre a le spăla cu Sângele Său și a le șterge cu iertarea Sa, atunci să ne umplem de groază, ce vom face în Ziua Judecății, când cartea vieții noastre va fi deschisă și vom fi judecați după toate cele ce vor fi scrise în ea (Apoc. 20, 12).
Dar pentru cei care s-au întors cu adevărat la Domnul Isus, în clipa predării lor cu pocăință, Sângele cel Sfânt al lui Hristos șterge tot păcatul trecutului lor (1 Ioan 1, 7 și 2, 1-2).
Să dăm dar la o parte orice piedică și păcatul ce ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea ce ne stă înainte (Evrei 12, 1).
Mântuirea este o alergare stăruitoare spre ținta cerească, o luptă grea pentru cucerirea unui loc ceresc. O muncă obositoare pentru culegerea unui rod veșnic.
Oricine merge încet s-ar putea să nu ajungă nicăieri.
Oricine luptă slab s-ar putea să nu cucerească niciodată
și oricine muncește leneș s-ar putea să nu culeagă nimic. Și atunci, cel care nu ajunge nicăieri, ce folos că a pornit? Cel care nu cucerește niciodată, ce folos că a luptat? Iar cel care nu culege nimic, ce folos că a muncit?
Frate și soră, voi suflete scumpe care ați pornit spre mântuire, nu uitați că Mântuitorul nostru a spus că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvală (Matei 11, 12; Luca 16, 16).
Năvala este o alergare vitează, un atac îndrăzneț, o înaintare din toate părțile și cu toată hotărârea spre dobândirea Împărăției.
Iar tu, când ai nevoie de pâine, alergi să ajungi până nu se închide prăvălia și te înghesui să ajungi până nu se termină.
Și dacă pentru pâinea ta trecătoare faci așa, deși dacă n-o afli astăzi, poți s-o afli mâine... atunci de ce nu faci mai degrabă așa cu mântuirea ta cea veșnică, pe care dacă nu o câștigi astăzi - se poate să n-o mai afli niciodată?
În orice alergare pentru salvarea vieții tale, cauți să arunci tot ce te împiedică, tot ce-ți îngreuiază mersul, tot ce-ți încurcă pașii.
Gândește-te, când ai fugit vreodată de vreun șarpe otrăvitor, de vreun taur furios sau de vreun vrăjmaș înarmat, ce-ai făcut cu haina, ce-ai făcut cu bagajul, ce-ai făcut cu tot ce te împiedica în fuga salvatoare? Nu le-ai aruncat pe toate, ca să poți alerga cât mai neîmpiedicat, ca să nu te ajungă, ca să-ți scapi viața?
Atunci de ce nu faci mai degrabă așa cu aceste nimicuri deșerte ce te împiedică în alergarea mântuirii tale acum și-ți pun în primejdie salvarea sufletului tău amenințat de cei trei mari vrăjmași ai tăi: păcatul, moartea și diavolul?
De ce, în loc să dai la o parte din calea ta grijile lumești, poftele veacului, pretențiile firești - ca să poți face mai mult pentru Domnul, să poți merge mai des și mai liniștit la biserică și la adunare, să poți osteni mai mult pentru frați - tu încă ți le mai strângi în cale?
Îți faci casă mult mai mare decât ai nevoie, ca să ai cât mai multă muncă la ea și cât mai puțină vreme să lucrezi pentru Domnul. Să ai unde să-ți cheltuiești cât mai mulți din banii tăi pentru pământ, ca să-ți rămână cât mai puțini să dai pentru cer.
Cauți slujbă mult mai înaltă decât ai nevoie, pentru ca mândria să te împiedice cât mai mult să cauți pe cei săraci - și smerenia care să te poată ajuta cât mai puțin să îngenunchezi și să plângi în rugăciune.
Cauți să umbli cu nasul cât mai pe sus, pentru ca ochii tăi să se aplece cât mai puțin spre drumul cel bun.
Atunci cum să alergi frumos? Cum să nu te împiedici rău? Și cum să ajungi bine?
2 - Să ne uităm țintă
Uitarea țintă îți cucerește nu numai ochii, ci și gândurile, și inima, și toată ființa.
Uitarea țintă la un lucru te leagă într-atâta de lucrul din care ți-ai făcut o țintă, încât nu mai vezi nimic altceva, nu mai auzi nimic altceva și nu mai știi de nimic altceva decât de ceea ce ți-a robit toți ochii tăi și ți-a cuprins toată ființa ta.
Spre ținta ochilor tăi îți aleargă atunci picioarele tale, ți se întind mâinile tale și ți se îndreaptă toate simțurile și mădularele ființei tale.
Pentru atingerea țintei vieții tale, lași totul, uiți totul, jertfești totul și faci totul.
Când această țintă este fericită, atunci tot ce dai tu pentru ea este fericit și tot ce primești tu prin ea este la fel.
Dar când ținta aceasta este o deșertăciune, cât de nefericit ești și când alergi către ea, și când îți pare că ai atins-o!
Uitarea țintă este fericită numai atunci când obiectul acestei uitări, ținta spre care se îndreaptă ea, este Isus Hristos, Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. Căpetenia este Cel care merge înaintea noastră, adică în fruntea credinței noastre.
Înaintașul credinței noastre și Temelia ei, este Mântuitorul și Domnul nostru Isus Hristos.
Pe Hristos se întemeiază toată credința noastră pentru mântuire și toată nădejdea noastră pentru dobândirea ei.
Fără Hristos, toată credința noastră ar fi zadarnică și toată nădejdea noastră ar fi deșartă.
Hristos Domnul a fost începutul mântuirii noastre și numai El este Garantul pentru sfârșitul ei. Nimeni dintre noi niciodată n-am putut avea mântuirea fără El.
Deci toată ațintirea privirilor noastre doritoare după mântuire s-o îndreptăm numai spre Domnul Isus, spre Crucea Lui răscumpărătoare, spre Golgota Lui ispășitoare a păcatului nostru, spre Jertfa Lui care ne dă și ne garantează unica mântuire adevărată și veșnică a sufletului nostru...
Și punându-ne toată credința în El și numai în El, să ascultăm, să primim și să împlinim întocmai toate condițiile puse de Cuvântul și de pilda Lui, pentru dobândirea acestei mântuiri, începând cu nașterea din nou, cu lepădarea de sine și sfârșind cu purtarea crucii noastre după El, până la capătul vieții (Matei 16, 24).
Dar Mântuitorul nostru minunat nu este numai Căpetenia credinței noastre, Cel care merge înainte, care ne deschide drumul și cerul, pe urma căruia noi, pășind, să fim siguri că vom ajunge, ci este și Desăvârșirea acestei credințe.
Adică Cel care vine în urma ei. Cel care întregește ce n-a putut face credința noastră.
Cel care umple ceea ce a lăsat ea gol.
Cel care drege ceea ce a lăsat ea crăpat.
Cel care acoperă ceea ce a rămas neacoperit de ea.
Cel care înfrumusețează ceea ce nu era destul de frumos.
Cel care desăvârșește tot ce a rămas nedesăvârșit, pentru ca tot ce a făcut credința noastră întemeiată pe El să poată fi bineprimit și bineplăcut în Marea Zi a Recepției cerești, când lucrarea credinței noastre va fi verificată de Dumnezeu, pentru răsplata cuvenită ei...
O, ce Minunat și Scump Mântuitor avem noi! O, ce minunat și fericit este că noi L-am aflat pe El, că El ne-a aflat pe noi și că în această fericită și tainică împreunare și împletire a noastră în El, noi suntem și conduși din față, și ajutați din urmă, de aceeași dragoste puternică și fericită. Care după ce ne atrage spre ceea ce este mai înalt, ne ajută să facem tot cât mai putem, iar în urmă vine El, făcând și mai frumos frumosul nostru. Și mai bine binele nostru. Și mai mult multul nostru.
Pentru a fi și mai răsplată răsplata noastră. Și mai fericire fericirea noastră și mai rai raiul nostru.
O, ce Minunat Mântuitor este Mântuitorul nostru Minunat! Cât de nemărginit de mult trebuie să-L iubim noi și cât de ațintite trebuie să ne fie toate privirile noastre, toate inimile noastre, toate ființele noastre la El, numai la El, totdeauna la El, în totul totului tot!
Și toată ațintirea aceasta să ne facă a ne pătrunde până în străfundul ființei noastre de un singur mare și strălucit și veșnic adevăr, pe care ni l-a arătat Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, Isus Hristos, și anume că: pentru bucuria ce ne este pusă înainte, adică pentru Viitorul cel fericit și veșnic la Dumnezeu, se merită să suferi orice cruce. Se merită să disprețuiești orice rușine. Și se merită să jertfești orice ai pe lumea asta, pentru a ajunge să șezi la dreapta Scaunului de Domnie al lui Dumnezeu!
Așa a făcut Domnul nostru Isus Hristos. De aceea El a primit Numele Cel mai presus de orice nume și de aceea în Numele Lui se pleacă orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ și chiar al celor de sub pământ.
Al celor din lumină, al celor din umbră și al celor din întuneric.
Al celor din slavă, al celor din luptă și al celor din robie.
Al celor care au ajuns, al celor din drum și al celor care nici n-au pornit sau au căzut.
Al celor care au fost, al celor care sunt și al celor care vor fi sau nici n-au să mai fie.
Căci Celui care a câștigat biruința cea mai mare cu prețul cel mai mare, I se va da Slava cea mai mare.
De aceea sunt slăviți marii înaintași ai Credinței Unice, care ni s-au dat prin Credinciosul nostru Dumnezeu și Mântuitor Unic - Isus Hristos!
De aceea Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu ni-i dă ca pildă de credință, de luptă, de osteneli, de jertfă, de răbdare, de nădejde și de iubire pentru Dumnezeu, pentru noi și pentru toți oamenii tuturor veacurilor.
Și de aceea ni se poruncește să avem și noi o credință de același preț cu a lor, o viață de aceeași ascultare ca a lor, o luptă de aceeași vitejie ca a lor, o smerenie de aceeași frumusețe ca a lor, o curăție de aceeași limpezime ca a lor, o alergare de aceeași stăruință ca a lor, o osteneală de aceeași hărnicie ca a lor, - ca să putem ajunge și noi la o mântuire și la o slavă ca a lor.
Viața Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos și viețile sfinților, părinților și înaintașilor noștri sunt modelul și măsura până la care noi să ne străduim cu toate puterile noastre să ajungem fiecare până la cât putem.
Căci dacă noi ne vom da toate silințele câte suntem în stare să-L urmăm pe Isus, Căpetenia Credinței noastre, ținându-ne pe urmele înaintașilor noștri care au călcat îndeaproape pe urmele Domnului nostru Isus,
și vom face tot cât ne ajută puterile noastre,
ceea ce va mai rămâne nefăcut sau nedesăvârșit, va veni cu bunătate, cu milă și cu dragoste Isus, Desăvârșirea credinței noastre, și va acoperi toate aceste lipsuri cu belșugul bogat și veșnic al meritelor Sale.
Pentru ca lucrul nostru să se poată înfățișa desăvârșit în Ziua Răsplătirii, la fel ca Lucrarea Sa și lucrările sfinților Săi, când prin puterea cea veșnică a Lui, va întregi totul într-un Tot Armonios, Strălucit și Veșnic, unind tot ce a fost al nostru cu tot ce a fost al Lui, pentru ca apoi, după Răsplătire, să se bucure veșnic, în aceeași slavă, de aceeași împărtășire, toți ostașii biruitori, cu Căpetenia lor. Toți bunii lucrători, cu Maestrul lor. Toți fericiții nuntași, cu Mirele lor. De aceeași lucrare pe care împreună au făcut-o. De aceeași roadă pe care împreună au muncit-o. De aceeași biruință pe care împreună au câștigat-o.
Slavă, slavă și slavă veșnică Ție, Marele nostru Dumnezeu - Tatăl, Fiul și Sfântul Duh - acum și pururea și în vecii vecilor.
Din toată inima Te slăvim pe Tine, Tatăl nostru Cel ceresc, care ai făcut o mântuire veșnică, la care ne chemi pe toți, dar pe care o vei da numai celor care vor împlini condițiile pe care Tu le-ai pus pentru dobândirea ei, pentru ca să nu o dobândească decât cei care vor ști s-o prețuiască și care vor fi în stare să dea pentru ea prețul pe care i l-ai fixat Tu.
Slavă veșnică Ție, Marelui nostru Mântuitor Isus Hristos, care ne-ai câștigat această minunată mântuire cu un preț atât de mare și care o dai tuturor acelora care vor fi în stare să o prețuiască atât cât face, care vor fi în stare să creadă atât cât se cere și care vor fi în stare să rabde pentru ea atât cât trebuie.
Slavă Ție, Duhule Preasfinte, Dulcele nostru Ocrotitor și Apărător, care ne descoperi mereu calea spre mântuire, ne înnoiești puterile pentru munca și lupta ei și ne vindeci rănile îndurate pentru ea.
Te rugăm Doamne și Dumnezeul nostru să ai toată mila de noi toți și să ne dai tot ajutorul Tău în marile și grelele noastre lupte cu slăbiciunile firii noastre și cu tăria vrăjmașilor noștri, pentru ca nici unii dintre noi să nu cadă - sau, dacă am căzut, să nu rămânem acolo, ci să ne sculăm spre a alerga, până ce vom ajunge biruitori la țintă.
Să nu ne rătăcim, sau dacă ne-am rătăcit, să nu ne împotrivim mustrării, ci să ne întoarcem iarăși la frații noștri, spre a ajunge uniți la țintă.
Îndreaptă-ne Doamne mereu privirile și ni le ațintește spre Căpetenia și Desăvârșirea Credinței noastre, pentru a nu ne mulțumi niciodată cu cât am făcut, ci a ne da toate silințele să facem și mai mult, pentru a fi cât mai aproape de Minunatul nostru Model.
Adu-ne aminte de marii noștri înaintași pe care Cuvântul Tău îi înalță înaintea noastră, pentru ca, uitându-ne cum au biruit ei, să ne luptăm și noi mai cu curaj și să răbdăm mai cu bucurie totul.
Iar când nu vom putea face decât prea puțin, să nădăjduim în Tine, Isuse Doamne, Desăvârșirea Credinței noastre, care știi ce osteneli mari am depus, ce arșițe grele am suferit, ce jertfe scumpe Ți-am adus. Și întregește Tu totul, pentru ca în Ziua cea Mare să fie și partea noastră tot așa de frumoasă ca și partea Ta și ca și partea lor.
Fă Doamne ca în Biserica Ta și în Lucrarea Oastei Tale totdeauna să fie astfel de bărbați viteji, lucrători harnici și părinți sfinți, pentru ca acei care vin, să aibă la cine privi. Cei neștiutori să aibă de la cine învăța. Cei slabi să aibă de la cine se întări. Și astfel și Viitorul să fie tot așa de frumos ca Trecutul. Și cei care vin, ca și acei care s-au dus. Și cei din urmă, ca și cei dintâi.
Iar pentru toate acestea, toată slava, cinstea, închinarea și mărirea să fie numai a Ta, Dumnezeul nostru,
a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.