La duminica samaritenei: ceva despre apa cea vie

Acum duminică avem la rând Evanghelia cu samariteanca de la Ioan cap. 4: despre cum a vorbit Isus cu femeia samariteancă despre apa cea vie.

Ce minunată şi plină de învăţătură este această Evanghelie! Samariteanca se mira de apa cea vie; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: ce-i apa vie?

Fântâna darurilor şi dragostei Tatălui ceresc, noi o avem din veşnicie. În Grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă (Psalm 62, 3). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale.

Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor au trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: S-a sfârşit, - a ţâşnit izvorul apelor vii. Într-o lume pustie şi fără de apă, s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea (Ioan 7, 37)... Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mântuire.

Apa cea vie sunt darurile Duhului Sfânt, iar aceste daruri nu puteau veni în lume decât după ce stânca a fost lovită cu toiagul, Jertfa cea mare a Crucii.

Izvorul apelor vii a ţâşnit din stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte-o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi. Ce înţeles adânc a pus credinţa strămoşilor noştri în aceste cruci şi fântâni (pe care necredinţa noastră le lasă să se răstoarne). Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei. Un creştin viu are lipsă neîncetat de această apă a vieţii, a sufletului.

Întrebaţi pe un medic ce rost are apa în viaţa noastră cea trupească, şi veţi afla că ea face slujba cea mare de a face sânge. Fără apa cea vie, n-am avea viaţă sufletească. Apa cea vie este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru.

Aceasta este apa cea vie despre care vorbeşte Domnul. Aceasta este apa după care însetoşează sufletul nostru (Psalm 41). Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru îşi are şi el o sete a lui.

Lumea nu poate stâmpăra şi sătura această sete. Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete.

Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pământ pustiu şi fără de apă sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă (Psalm 62, 3). Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa, nici filozofia nu pot stâmpăra setea sufletului.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus Mântuitorul. În mijlocul apelor mării poţi muri de sete. Apele mării nu stâmpără setea. Întocmai aşa sunt şi apele lumii. Ele nu stâmpără setea sufletului. Sufletul moare de sete în valurile lumii.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce ţâşnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

Cei mai mulţi se adapă cu apele lumii şi păcatelor (alcool, patimi şi desfătări lumeşti). Poporul Meu a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apa (Ier. 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt: plăcerile, poftele, lăcomia de bani, averi şi alţi idoli.

Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu faţă de apa cea vie, faţă de apa vieţii?

Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea! Domnul Isus pe toţi ne cheamă să bem din apa cea vie. Să bem până la revărsare. Din inima noastră să curgă, să se reverse aceste ape şi pentru alţii. Să le dăm şi altora să guste din izvorul cel mare al apelor vii.

Rugăciune

Isuse, preadulcele meu Mântuitor! Eu Te-am aflat pe Tine într-un pământ pustiu şi fără de apă. Când era să mă prăpădesc de foame şi sete, într-un pământ pustiit şi fără de apă, am auzit glasul Tău cel dulce: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea! Cei însetaţi veniţi la ape, veniţi şi luaţi fără bani şi fără plată.

Slăvit să fii Doamne că mi-ai ajutat să gust şi eu din apa cea vie ce curge din Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Până în clipa ce moartea va veni să-mi închidă graiul, eu voi striga şi voi cânta neîncetat: o, ce valuri de-ndurare, de iertare, de pace, de viaţă şi de mântuire curg din Crucea răstignirii Tale - şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor. Pretutindeni pe unde curg aceste ape este viaţă... înverzesc pomii şi învie oamenii.

O, ajută-mă Doamne, ca până la sfârşitul vieţii mele să simt o sete tot mai mare după apele cele vii ce se revarsă din scaunul de domnie al Mielului (Apoc. 22, 2). Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule (Psalm 41, 1).

Ajută-mă Doamne să mă adăp până la revărsare din apa Ta cea vie, să fiu ca o grădină adăpată şi un izvor ce nu-i scade apa (Isaia 58, 11) ca să pot aduce şi eu pe alţii la izvorul cel mare al apelor vii, ce curg din Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Amin.

Iosif Trifa.