La Evanghelia de duminică: despre postul cel adevărat

În Evanghelia de duminică, ne învață Mântuitorul cum trebuie să postim.

În legătură cu această Evanghelie, vom spune și noi unele învățături despre post.

Despre mântuirea sufletului se vorbesc multe și în multe feluri. De altcum taina mântuirii e simplă. Greșeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe omul cel vechi, firea cea veche. Domnul Isus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe omul cel vechi, firea cea veche, ca să trăim în omul cel nou, în omul cel duhovnicesc (Rom. 6, 1; 1 Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale Domnul Isus ne-a dat puterea să murim față de păcat (Romani 6).

Dar lucrul acesta nu merge așa ușor. A muri față de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viață întreagă de luptă și biruință. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. Adam cel vechi n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simțim că trăiește în noi.

Viața noastră este o războire neîncetată între Adam cel vechi și Adam cel nou; între firea cea veche și firea cea nouă. În această luptă, Domnul Isus a venit și ne-a adus ajutor de biruință.

Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea chipurilor de alături. Patimile cele rele sunt niște urme din Grădina Edenului; sunt niște dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de pășune, de mâncare, altcum tânjesc și amorțesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm de mâncare, zburdă - iar când nu le dăm, tânjesc.

În chipul de alături se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El își hrănește firea cea nouă cu rugăciune și priveghere, iar pe firea cea veche cu dobitoacele ei o omoară cu foamea. Pe dobitoceștile patimi le-a pus pe foame; le-a amorțit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorțit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea și a făcut-o neputincioasă.

Un astfel de om își apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere și rugăciune. Cheia mântuirii sufletești este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simți cum se trezește în noi firea cea veche, gustul după carnea din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumești), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beția), nici păunul (trufia), nici șarpele (pizma), etc, dar de câte ori le simțim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le tragem și mai mult de la mâncare, sporindu-ne mana, mâncarea cea duhovnicească.

În acest înțeles trebuie luat și postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre cele rele. Îmbuibarea în mâncări și băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim, nu numai pe timpul postului, ci pe tot timpul vieții noastre.

Precum pământul prea gras și umedos - zice sf. Ioan Gură de Aur - naște viermi, așa și îmbuibarea în mâncări și băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor și poftelor rele.

În chipul de alături se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc care începe să-i dea de mâncare. Hrana firii celei vechi o șoptește și o pregătește diavolul, iar omul cel păcătos folosește această mâncare.

În multe chipuri și feluri dau necredincioșii de mâncare la firea cea veche și dobitoacele ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de hrană pe seama asta. Dar dintre toate mâncările firii celei vechi, cea mai bună și mai hrănitoare este alcoolul. Cum primește această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezește din somn și începe a zburda (cum se vede în chip).

Despre lapte spun doctorii că el cuprinde tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi numai cu lapte. Așa e și laptele diavolului, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoară sufletul.

Vai cum hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăți, dar cum să nu fie când oamenii dau de mâncare numai la firea cea veche?... Se beau în țară la noi 16 miliarde de lei pe an... se fumează 8 miliarde... 500.000 de cârciumi stau față în față cu 18.000 de biserici... oare nu sunt și aceste numere grozave niște dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceștilor patimi?

Trăim vremuri cu creștini ce trăiesc ascultând de șoapta Satanei: beți, mâncați, chefuiți, păcătuiți... trăiți-vă viața!... Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea, ș-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutățile și păgânătățile.

În acest înțeles trebuie să adâncim și învățătura despre post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncări, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovnicești și slăbirea firii celei lumești. Postul trebuie să pătrundă și el acolo în adâncul nostru de unde ies răutățile și să ajute înțărcarea lor. Altcum, ce folos că oprim unele mâncări să intre în gura noastră, dar lăsăm cu toată liniștea să iese sudalmele, minciunile, hulele, etc.

Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la laptele diavolului, la alcool.

În acest înțeles a zis Mântuitorul că nu atât ceea ce intră, ci ceea ce iese din gură spurcă pe om (Matei 15, 11). Iar mâncarea - adică numai mâncarea, zice ap. Pavel - încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 8, 8). Rău fac cei nu postesc, dar rău fac și cei ce postesc rău; cei ce văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu și în inima lor și în faptele lor.

Un om din popor ajuns odată în temniță pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri, spunând că-i sfânta vineri, și e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar în fapta rea nu l-a văzut. Un astfel de post este ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.

Postești? - întreabă sf. Ioan Gură de Aur - arată-mi prin faptele tale... să postească nu numai gura ta, ci și ochii, urechile, picioarele și mâinile tale... Că de am mânca numai cenușă, și încă de nici un folos nu ne va fi postul dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări, și de păcate nu. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul (Isaia 58, 6).

În Biblie găsim multe pilde și învățături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel de post e și cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivitenilor n-a fost numai cenușa și înfrânarea de mâncări, ci și o schimbare în toată viața lor. Ci oamenii și vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, și să se întoarcă de la calea lor cea rea, și de la faptele lor de asuprire, de care le sunt pline mâinile. Cine știe dacă nu Se va întoarce Dumnezeu și Se va căi, și dacă nu-Și va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim! Dumnezeu a văzut ce făceau ei și că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă (Iona 3, 8-10).

Așa să fie postul nostru!

Iosif Trifa.