La Evanghelia de duminică: despre postul cel adevărat

În Evanghelia de duminică, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim.

În legătură cu această Evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.

Despre mântuirea sufletului se vorbesc multe şi în multe feluri. De altcum taina mântuirii e simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe omul cel vechi, firea cea veche. Domnul Isus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe omul cel vechi, firea cea veche, ca să trăim în omul cel nou, în omul cel duhovnicesc (Rom. 6, 1; 1 Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale Domnul Isus ne-a dat puterea să murim faţă de păcat (Romani 6).

Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. Adam cel vechi n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.

Viaţa noastră este o războire neîncetată între Adam cel vechi şi Adam cel nou; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Isus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.

Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea chipurilor de alături. Patimile cele rele sunt nişte urme din Grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de păşune, de mâncare, altcum tânjesc şi amorţesc. Ele trăiesc cu mâncarea ce le-o dăm noi. Când le dăm de mâncare, zburdă - iar când nu le dăm, tânjesc.

În chipul de alături se vede un om credincios, un om duhovnicesc, care nu dă de mâncare acestor dobitoace. El îşi hrăneşte firea cea nouă cu rugăciune şi priveghere, iar pe firea cea veche cu dobitoacele ei o omoară cu foamea. Pe dobitoceştile patimi le-a pus pe foame; le-a amorţit cu foamea. Un astfel de om a pus la respect firea cea veche; a amorţit-o, a slăbit-o, i-a luat puterea şi a făcut-o neputincioasă.

Un astfel de om îşi apără mereu firea cea duhovnicească prin priveghere şi rugăciune. Cheia mântuirii sufleteşti este tocmai asta: să ne apărăm cu darurile Domnului contra trezirii firii noastre celei vechi. Căci suntem tot mereu în primejdia de a simţi cum se trezeşte în noi firea cea veche, gustul după carnea din Egipt. Câinele din noi n-a murit (poftele lumeşti), nici vulpea (viclenia), nici tigrul (mânia), nici porcul (beţia), nici păunul (trufia), nici şarpele (pizma), etc, dar de câte ori le simţim că se trezesc, trebuie să le punem pe foame, trebuie să le tragem şi mai mult de la mâncare, sporindu-ne mana, mâncarea cea duhovnicească.

În acest înţeles trebuie luat şi postul, ca un ajutor contra trezirii patimilor noastre cele rele. Îmbuibarea în mâncări şi băuturi este o hrană pentru dobitoacele firii celei vechi. De hrana asta trebuie să ne ferim, nu numai pe timpul postului, ci pe tot timpul vieţii noastre.

Precum pământul prea gras şi umedos - zice sf. Ioan Gură de Aur - naşte viermi, aşa şi îmbuibarea în mâncări şi băuturi este cuib cald pentru viermii ispitelor şi poftelor rele.

În chipul de alături se vede firea cea veche în trezire; se vede omul cel lumesc care începe să-i dea de mâncare. Hrana firii celei vechi o şopteşte şi o pregăteşte diavolul, iar omul cel păcătos foloseşte această mâncare.

În multe chipuri şi feluri dau necredincioşii de mâncare la firea cea veche şi dobitoacele ei. Cămara diavolului e încărcată cu fel de fel de hrană pe seama asta. Dar dintre toate mâncările firii celei vechi, cea mai bună şi mai hrănitoare este alcoolul. Cum primeşte această hrană, firea cea veche cu dobitoacele ei îndată se trezeşte din somn şi începe a zburda (cum se vede în chip).

Despre lapte spun doctorii că el cuprinde tot ce trebuie corpului nostru. Omul ar putea trăi numai cu lapte. Aşa e şi laptele diavolului, alcoolul. E în stare să hrănească el singur firea noastră cea veche; e în stare el singur să omoară sufletul.

Vai cum hrănesc oamenii tot pe omul cel vechi, tot firea cea veche! E plină lumea de răutăţi, dar cum să nu fie când oamenii dau de mâncare numai la firea cea veche?... Se beau în ţară la noi 16 miliarde de lei pe an... se fumează 8 miliarde... 500.000 de cârciumi stau faţă în faţă cu 18.000 de biserici... oare nu sunt şi aceste numere grozave nişte dovezi despre mâncarea ce se dă dobitoceştilor patimi?

Trăim vremuri cu creştini ce trăiesc ascultând de şoapta Satanei: beţi, mâncaţi, chefuiţi, păcătuiţi... trăiţi-vă viaţa!... Se sting posturile, se sting rugăciunile, se stinge privegherea, ş-apoi ne mirăm de ce ne-au biruit răutăţile şi păgânătăţile.

În acest înţeles trebuie să adâncim şi învăţătura despre post adâncit. Postul nu înseamnă numai schimbarea unor mâncări, ci înseamnă întărirea firii noastre celei duhovniceşti şi slăbirea firii celei lumeşti. Postul trebuie să pătrundă şi el acolo în adâncul nostru de unde ies răutăţile şi să ajute înţărcarea lor. Altcum, ce folos că oprim unele mâncări să intre în gura noastră, dar lăsăm cu toată liniştea să iese sudalmele, minciunile, hulele, etc.

Schimbăm numai mâncările, dar purtările ba. Ne păzim de lapte, dar dăm drumul la laptele diavolului, la alcool.

În acest înţeles a zis Mântuitorul că nu atât ceea ce intră, ci ceea ce iese din gură spurcă pe om (Matei 15, 11). Iar mâncarea - adică numai mâncarea, zice ap. Pavel - încă nu ne va pune pe noi înaintea lui Dumnezeu (1 Cor. 8, 8). Rău fac cei nu postesc, dar rău fac şi cei ce postesc rău; cei ce văd păcatul ascuns numai în mâncare, nu şi în inima lor şi în faptele lor.

Un om din popor ajuns odată în temniţă pentru o bătaie, a refuzat brânza ce i-a adus-o temnicerul într-o zi de vineri, spunând că-i sfânta vineri, şi e păcat. Vedea păcatul ascuns numai în brânză, dar în fapta rea nu l-a văzut. Un astfel de post este ca o nucă fără miez, ca un fagur fără miere.

Posteşti? - întreabă sf. Ioan Gură de Aur - arată-mi prin faptele tale... să postească nu numai gura ta, ci şi ochii, urechile, picioarele şi mâinile tale... Că de am mânca numai cenuşă, şi încă de nici un folos nu ne va fi postul dacă noi ne înfrânăm numai de mâncări, şi de păcate nu. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul (Isaia 58, 6).

În Biblie găsim multe pilde şi învăţături despre cum trebuie să fie postul cel adevărat. Un astfel de post e şi cel pe care l-au făcut ninivitenii. Postul ninivitenilor n-a fost numai cenuşa şi înfrânarea de mâncări, ci şi o schimbare în toată viaţa lor. Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea, şi de la faptele lor de asuprire, de care le sunt pline mâinile. Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim! Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă (Iona 3, 8-10).

Aşa să fie postul nostru!

Iosif Trifa.