Pâinea cuvântului biblic

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat 4, 4).

Această asemănare ne-a lăsat-o Însuși Mântuitorul, când diavolul I-a oferit pâinea în pustie, cu gând de ispită. Mântuitorul a respins această ispită prin cuvintele: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mat 4, 4).

Iar acest cuvânt care iese - și a ieșit - din gura lui Dumnezeu se află în Biblie. Mântuitorul recomandă, așadar, Biblia ca pe o pâine, ca pe o hrană cerească. Biblia nu e numai o carte de învățături bune și folositoare, nu e numai o carte de sfaturi morale. Dacă ea ar fi numai atât, apoi ar fi trecut de mult și ea la vechituri; la cărțile pe care vremea le-a dat la o parte, oricât de frumoase învățături și sfaturi morale cuprindeau. O, nu! Biblia e ceva mai mult. În ea este o hrană ce vine de Sus, din cer. Ea este o „pâine” ce vine de Sus, din cer. Ea este o „mană” căzută de Sus, din cer. Și, ca atare, Biblia nu trebuie numai citită, ca orice altă carte, ci ea trebuie mâncată. Cum spune proorocul Ieremia: „Când am aflat cuvintele Tale, le-am mâncat” (Ier 15, 16). „Și m-am dus spre înger, zicându-i să-mi dea Cartea. Și el mi-a zis: Ia-o și o mănâncă!” (Apoc 10, 9).

O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia! Toți câți au aflat această hrană, toți câți mănâncă din această „pâine” mărturisesc într-un glas că ei n-ar mai putea trăi fără această mâncare cerească.

Iar la o astfel de minunată hrană poate ajunge oricine. Când sărăcimea trece pe străzile orașelor mari, îi lasă gura apă după atâtea bunătăți scumpe de mâncăruri și băuturi ce se văd prin ferestrele marilor prăvălii. Și suspină că nu poate ajunge la ele.

Dar cu mâncărurile cele duhovnicești Dumnezeu a rânduit altcum. Ele stau la îndemâna tuturor. Biblia - spunea un Sfânt Părinte - este o cămară cerească plină de cele mai scumpe mâncăruri duhovnicești. Iar această cămară este deschisă tuturor, în toată vremea. Din ea pot gusta toți, pot mânca toți. Din ea poate mânca oricine, până se satură, căci aici nu se vinde cu kilogramul.

Biblia este o hrană minunată. Pe toți cei ce se hrănesc cu această mâncare îi vezi cu ochii cum „cresc” și se întăresc. Ce bucurie e să vezi cum cresc duhovnicește cei ce se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!

Biblia este un hambar cu grâu ceresc; un grâu care, îndată ce ajunge la pământul inimii, încolțește și face „mai întâi iarbă verde, apoi spic și pe urmă grâu deplin în spic”, adică roduri de fapte bune (Mc 4, 28).

O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu! Dar această hrană, această pâine cerească, trebuie dorită, trebuie poftită. Noi trebuie să avem o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Alături de pâinea și hrana cea trecătoare de care are lipsă corpul nostru, noi trebuie să simțim lipsă de hrana de care are nevoie și sufletul nostru, viața noastră cea duhovnicească. Noi trebuie să simțim o neîncetată foame după Cuvântul lui Dumnezeu.

Am mai spus odată pilda unui cioban care se ducea la oi cu traista împărțită în două. Într-o parte avea merinde, iar în cealaltă o Biblie; adică mâncare și pentru corp și pentru suflet. Ferice de cei care au împărțită „traista vieții” în aceste două părți.

Un creștin adevărat umblă flămând după Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, cât de puțini sunt aceștia! Lumea e plină de cei care umblă flămânzi după hrana lui Satan, după mâncarea lui Satan, după desfătările, patimile și păcatele acestei lumi. Lumea e plină de mâncărurile lui Satan și de cei ce aleargă ca nebuni după ele. Doar nici într-un alt punct nu se arată în toată grozăvenia ei creștinătatea de nume, ca în punctul acesta: de-a căuta oamenii hrana lui Satan și a se hrăni cu ea.

Să ne gândim, spre pildă, numai la cei doi idoli spurcați: alcoolul și tutunul. Milioane și milioane de oameni se hrănesc cu această mană diavolească. Mii și mii de milioane de lei se cheltuiesc pe această spurcată mâncare.

Pentru o Biblie, pentru o carte, pentru o foaie religioasă omul nu are bani, dar pentru lucrul diavolului are.

Față în față cu cele treizeci și două de mii de biserici ce le avem în țară, stau cinci sute de mii de cârciumi, care împart hrana diavolului. Față în față cu cele câteva mii de biblii care sunt în țară, stau milioanele și milioanele de scrieri murdare, cărți de joc etc. S-a făcut socoata că cinematografele din țară strâng pe an cincizeci milioane de participanți, care își infectează sufletul.

O, ce muncă teribilă face iadul pentru a umple lumea pe tot locul cu mâncarea lui, cu otrava lui! Iar când se ivește o ofensivă contra acestui rău, oh, ce lucru și mai dureros se poate vedea! Cei care ar trebui să sară în ajutor aleargă să oprească această ofensivă, să oprească o hrană duhovnicească, să oprească o foaie care-L vestește pe Iisus Biruitorul.

O, cum aleargă lumea după hrana pe care o dă ea! De altcum aceasta e și firesc. Omul cel lumesc caută cele lumești. Omul cel lumesc nici nu și-ar putea închipui că ar putea trăi fără distracțiile și desfătările pe care le dă lumea. El are senzația că se satură cu această hrană. Dar, vai, cât de mincinoasă este această săturare! Numai după ce ai ajuns un om duhovnicesc, bagi de seamă ce otravă grozavă era „pâinea” cea „dulce” din care mâncai.

În Australia este un fel de plantă ca și grâul. Se cheamă nard. E un fel de grâu sălbatic din care se poate face pâine. E o pâine gustoasă, plăcută, care stâmpără îndată foamea. Dar!... Dar, peste trei zile, cel care a mâncat și s-a săturat din ea e cuprins de dureri și moare în chinuri grozave.

Tot așa este și un fel de lut, prin India și China, pe care oamenii îl mănâncă pe vremuri de foamete. El satură, dar pe urmă toți se prăpădesc de otrava lui.

Întocmai așa e și cu „pâinea” pe care o dă lumea. E un fel de „nard”, care place și satură în aparență, dar pe urmă otrăvește și omoară sufletul. Vai de cei care se hrănesc și se satură cu desfătările lumii! Ferice de cei care au ieșit din lume și au lăsat mâncărurile ei! Ferice de cei care se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a trezit și ea în țara aceasta o foame mare de-a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. A trimis zeci de mii de biblii și alte cărți religioase în popor. Noi, ostașii Domnului, am spart cu Oastea ospățul diavolului. L-am lăsat pe Satan să-și mănânce el mâncărurile lui. Noi am trecut la ospățul Domnului, la masa Domnului cea încărcată cu preadulce hrană duhovnicească. Să alergăm, iubiți frați, în toate părțile și să aducem suflete pierdute și flămânde la acest ospăț, la această masă, la această dulce mâncare!

Cel ce se hrănește cu Pâinea cuvântului biblic va avea și cealaltă pâine

Spuneam în predica dinainte că nu numai cu pâine trebuie să se hrănească omul, ci și cu hrană duhovnicească.

Dar va zice cineva: Foarte bine, e ușor a grăi că nu numai cu pâine va trăi omul, dar viața e tocmai contra; e tocmai o luptă aspră pentru pâine. Ba încă în punctul acesta, Evangheliei i se aduc chiar și învinuiri. Socialismul, comunismul mustră Evanghelia că nu se ocupă destul cu pâinea, cu starea materială a omului. Ei spun: Pâine mai întâi, bunăstare materială mai întâi, pentru că unor oameni flămânzi în zadar le vorbești, degeaba le vorbești despre pâinea și mâncarea cea duhovnicească.

Dar Evanghelia ține și aici calea cea dreaptă, cea adevărată. Învinuirile ce i se aduc sunt fără temei. Evanghelia nu spune că poți trăi fără pâine. Evanghelia nu spune că nu trebuie să umbli după pâinea cea de toate zilele. Dimpotrivă, prin Adam ni s-a lăsat și nouă, tuturor, testamentul să ne scoatem cu trudă pâinea din pământ. Să ne câștigăm cu trudă traiul vieții. Dar Evanghelia apasă aici adevărul că nu numai cu această pâine va trăi omul. Că nu numai acesta este rostul vieții omului, ca el să aibă pâine, îndestulare și bunăstare. Ci omul trebuie să trăiască așa după cum este făcut. Avem corpul acesta trecător? Să-i dăm și lui ce i se cuvine: pâine, haine etc. Avem și un suflet în noi? Să-i dăm și lui ce i se cuvine: pâine și grijă duhovnicească.

Iar aici Mântuitorul a ridicat cumpăna: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, și toate celelalte se vor adăuga vouă (Mat 6, 33). Adică între cele două griji ce le aveți - grija de corp și grija de suflet - căutați mai întâi grija de cele sufletești, și asta va aduce apoi o binecuvântare, ca să aveți și toate celelalte ce ar lipsi traiului vieții. Sau, invers: în zadar veți căuta cele trecătoare; toate vă vor merge prost, până nu veți căuta mai întâi cele netrecătoare.

În punctul acesta, Domnul ne-a lăsat o Evanghelie măreață. Este Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni (Mat 14, 14-22).

Cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu. Plecaseră după Domnul într-un loc „pustiu, departe de sate”. Nu se mai săturau de învățăturile Lui.

Dar a venit seara. „Iar, când s-a înserat, învățăceii s-au apropiat de El și I-au zis: Locul acesta este pustiu și vremea, iată, a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-și cumpere mâncare.”

Desigur, în seara aceea, se va fi ridicat, în toată puterea ei, și problema pâinii. „Frumos grăiește Învățătorul nostru - își vor fi zis Apostolii - numai că gloata aceasta are lipsă de pâine. Pâinea! Aceasta-i o problemă ce nu poate fi dezlegată numai cu învățături frumoase.” Și, pe de altă parte, gloata însăși ar fi putut zice: „Frumos învață Omul acesta… să-L tot asculți… numai că, iată, acum nu avem ce mânca. Pâinea, pâinea - tot aceasta rămâne capul lucrului”.

Dar Mântuitorul a stat în mijloc și a dezlegat și problema aceasta pentru toate timpurile. „Gloata nu trebuie să meargă prin sate după pâine - le-a răspuns Iisus Apostolilor. După Mine a plecat, Eu trebuie să am grijă. Flămânzi au umblat oamenii după Cuvântul Meu, a Mea este grija să le dau acum și să mănânce”. Și a luat Mântuitorul cinci pâini și doi pești, le-a binecuvântat și „au mâncat toți și s-au săturat”.

Ce lucru minunat se vede aici! Gloata umbla flămândă după Cuvântul lui Dumnezeu. Gloata se săturase mai întâi de «pâinea» Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum Mântuitorul o satură și cu pâinea cealaltă. Gloata celor cinci mii simțise mai întâi foamea cea sufletească, și pe urmă Mântuitorul a avut grijă și de foamea lor cea trupească.

Așa e și cu pâinea cuvântului biblic. Toți cei care umblați flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu, toți cei care vă hrăniți cu pâinea cuvântului biblic, veniți în pustie să vedem cum satură Domnul în chip minunat pe cei care umblaseră după Cuvântul Lui! Domnul are grijă de toate lipsurile noastre, când petrecem lângă Cuvântul Lui și ne hrănim din Cuvântul Lui. Minunea cu săturarea celor cinci mii se petrece și în viața noastră.

Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu, când umbli ca un nebun după Domnul, să asculți cuvintele Lui, când una-două ești tot cu capul și cu inima în Biblie, atunci simți cum Domnul, în chip minunat, are grijă și de toate lipsurile traiului tău. Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu, lumea zice că umbli „pustiu”. Da, așa este! Numai că acesta este „pustiul” cel binecuvântat în care Domnul îți împarte și ție „pește” și „pâine”. El binecuvântează și pumnul tău de făină și îți umple urciorul cu untdelemn, încât însuți te minunezi.

Eu am cunoscut la țară o văduvă săracă, având șase copii, fără avere și fără nici un sprijin decât o biată pensie de război.

Mergând în casa ei să-i duc un mic ajutor, am întrebat-o:

- Cu ce trăiești? Cu ce-ți hrănești și îmbraci copiii?

- Cu Psaltirea aceasta - mi-a răspuns femeia. Mă rog de trei ori în zi și în fiecare seară până noaptea târziu, și Domnul îmi trimite ajutor de unde nici nu gândesc. Chiar săptămâna aceasta, mi se gătase pâinea. Ce era să fac? Mi-am lungit ceasul de rugăciune până după miezul nopții. Și tocmai când să mă culc, aud că bate cineva la fereastră. „Cine-i? Ce vrei?” „Eu sunt N. N., cel care ți-am adus odată niște grâu. Acum vin cu căruța de la țară și m-am gândit să-ți mai dau ceva ajutor. Că mi-a mers foarte bine în calea aceasta de țară și, dacă Dumnezeu mi-a ajutat, m-am gândit să te ajut și eu, că ești o femeie săracă și necăjită… De data asta, uite, îți las un sac întreg de grâu.”

O, cum poartă grijă Domnul și azi tuturor celor care caută mai întâi Împărăția Lui!

În ziua cea mare a Cincizecimii, când Împărăția lui Dumnezeu se coborâse între cei trei mii, ne spune Scriptura că „nu era nici unul care să ducă lipsă de ceva” (Fapte 4, 34).

Dar oamenii de azi nu caută mai întâi Împărăția lui Dumnezeu, n-o caută deloc, și de aceea nu mai scapă de mizerii și greutăți.

Ziarele aduc mereu știri despre cei care se sinucid din cauza mizeriei și despre unii care mor de foame. Dar nici unul din cei care au murit cândva de foame sau și-au făcut moarte din cauza mizeriei nu s-a aflat să fi murit cu Noul Testament în buzunar. Încă despre nimeni nu s-a aflat să fi murit de foame cu capul aplecat pe Biblie.

„Credincios este Cuvântul lui Dumnezeu”. „Nu am văzut pe cel drept părăsit și nici pe el, nici pe urmașii lui cerșind pâine” (Ps 36, 25).

Nu am văzut și nu va vedea nimeni pe vreun credincios murind de foame. „Căci preaiubiților Lui El le dă pâine ca în somn” (Ps 126, 2).

Deci, fratele meu, hrănește-te în liniște din Cuvântul lui Dumnezeu! Domnul are grijă și de lipsurile traiului tău. Umblă flămând după Cuvântul lui Dumnezeu și le vei avea pe toate. Și cheamă-i și pe alții în gloata celor cinci mii, ca să simtă și ei minunea cum Domnul sporește „pâinea” și „peștele” din casa lor.

Slăvit să fie Domnul!