Pâinea cuvântului biblic

„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat 4, 4).

Această asemănare ne-a lăsat-o Însuşi Mântuitorul, când diavolul I-a oferit pâinea în pustie, cu gând de ispită. Mântuitorul a respins această ispită prin cuvintele: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mat 4, 4).

Iar acest cuvânt care iese - şi a ieşit - din gura lui Dumnezeu se află în Biblie. Mântuitorul recomandă, aşadar, Biblia ca pe o pâine, ca pe o hrană cerească. Biblia nu e numai o carte de învăţături bune şi folositoare, nu e numai o carte de sfaturi morale. Dacă ea ar fi numai atât, apoi ar fi trecut de mult şi ea la vechituri; la cărţile pe care vremea le-a dat la o parte, oricât de frumoase învăţături şi sfaturi morale cuprindeau. O, nu! Biblia e ceva mai mult. În ea este o hrană ce vine de Sus, din cer. Ea este o „pâine” ce vine de Sus, din cer. Ea este o „mană” căzută de Sus, din cer. Şi, ca atare, Biblia nu trebuie numai citită, ca orice altă carte, ci ea trebuie mâncată. Cum spune proorocul Ieremia: „Când am aflat cuvintele Tale, le-am mâncat” (Ier 15, 16). „Şi m-am dus spre înger, zicându-i să-mi dea Cartea. Şi el mi-a zis: Ia-o şi o mănâncă!” (Apoc 10, 9).

O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia! Toţi câţi au aflat această hrană, toţi câţi mănâncă din această „pâine” mărturisesc într-un glas că ei n-ar mai putea trăi fără această mâncare cerească.

Iar la o astfel de minunată hrană poate ajunge oricine. Când sărăcimea trece pe străzile oraşelor mari, îi lasă gura apă după atâtea bunătăţi scumpe de mâncăruri şi băuturi ce se văd prin ferestrele marilor prăvălii. Şi suspină că nu poate ajunge la ele.

Dar cu mâncărurile cele duhovniceşti Dumnezeu a rânduit altcum. Ele stau la îndemâna tuturor. Biblia - spunea un Sfânt Părinte - este o cămară cerească plină de cele mai scumpe mâncăruri duhovniceşti. Iar această cămară este deschisă tuturor, în toată vremea. Din ea pot gusta toţi, pot mânca toţi. Din ea poate mânca oricine, până se satură, căci aici nu se vinde cu kilogramul.

Biblia este o hrană minunată. Pe toţi cei ce se hrănesc cu această mâncare îi vezi cu ochii cum „cresc” şi se întăresc. Ce bucurie e să vezi cum cresc duhovniceşte cei ce se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!

Biblia este un hambar cu grâu ceresc; un grâu care, îndată ce ajunge la pământul inimii, încolţeşte şi face „mai întâi iarbă verde, apoi spic şi pe urmă grâu deplin în spic”, adică roduri de fapte bune (Mc 4, 28).

O, ce hrană minunată este Cuvântul lui Dumnezeu! Dar această hrană, această pâine cerească, trebuie dorită, trebuie poftită. Noi trebuie să avem o foame de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu (Amos 8, 11). Alături de pâinea şi hrana cea trecătoare de care are lipsă corpul nostru, noi trebuie să simţim lipsă de hrana de care are nevoie şi sufletul nostru, viaţa noastră cea duhovnicească. Noi trebuie să simţim o neîncetată foame după Cuvântul lui Dumnezeu.

Am mai spus odată pilda unui cioban care se ducea la oi cu traista împărţită în două. Într-o parte avea merinde, iar în cealaltă o Biblie; adică mâncare şi pentru corp şi pentru suflet. Ferice de cei care au împărţită „traista vieţii” în aceste două părţi.

Un creştin adevărat umblă flămând după Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, vai, cât de puţini sunt aceştia! Lumea e plină de cei care umblă flămânzi după hrana lui Satan, după mâncarea lui Satan, după desfătările, patimile şi păcatele acestei lumi. Lumea e plină de mâncărurile lui Satan şi de cei ce aleargă ca nebuni după ele. Doar nici într-un alt punct nu se arată în toată grozăvenia ei creştinătatea de nume, ca în punctul acesta: de-a căuta oamenii hrana lui Satan şi a se hrăni cu ea.

Să ne gândim, spre pildă, numai la cei doi idoli spurcaţi: alcoolul şi tutunul. Milioane şi milioane de oameni se hrănesc cu această mană diavolească. Mii şi mii de milioane de lei se cheltuiesc pe această spurcată mâncare.

Pentru o Biblie, pentru o carte, pentru o foaie religioasă omul nu are bani, dar pentru lucrul diavolului are.

Faţă în faţă cu cele treizeci şi două de mii de biserici ce le avem în ţară, stau cinci sute de mii de cârciumi, care împart hrana diavolului. Faţă în faţă cu cele câteva mii de biblii care sunt în ţară, stau milioanele şi milioanele de scrieri murdare, cărţi de joc etc. S-a făcut socoata că cinematografele din ţară strâng pe an cincizeci milioane de participanţi, care îşi infectează sufletul.

O, ce muncă teribilă face iadul pentru a umple lumea pe tot locul cu mâncarea lui, cu otrava lui! Iar când se iveşte o ofensivă contra acestui rău, oh, ce lucru şi mai dureros se poate vedea! Cei care ar trebui să sară în ajutor aleargă să oprească această ofensivă, să oprească o hrană duhovnicească, să oprească o foaie care-L vesteşte pe Iisus Biruitorul.

O, cum aleargă lumea după hrana pe care o dă ea! De altcum aceasta e şi firesc. Omul cel lumesc caută cele lumeşti. Omul cel lumesc nici nu şi-ar putea închipui că ar putea trăi fără distracţiile şi desfătările pe care le dă lumea. El are senzaţia că se satură cu această hrană. Dar, vai, cât de mincinoasă este această săturare! Numai după ce ai ajuns un om duhovnicesc, bagi de seamă ce otravă grozavă era „pâinea” cea „dulce” din care mâncai.

În Australia este un fel de plantă ca şi grâul. Se cheamă nard. E un fel de grâu sălbatic din care se poate face pâine. E o pâine gustoasă, plăcută, care stâmpără îndată foamea. Dar!... Dar, peste trei zile, cel care a mâncat şi s-a săturat din ea e cuprins de dureri şi moare în chinuri grozave.

Tot aşa este şi un fel de lut, prin India şi China, pe care oamenii îl mănâncă pe vremuri de foamete. El satură, dar pe urmă toţi se prăpădesc de otrava lui.

Întocmai aşa e şi cu „pâinea” pe care o dă lumea. E un fel de „nard”, care place şi satură în aparenţă, dar pe urmă otrăveşte şi omoară sufletul. Vai de cei care se hrănesc şi se satură cu desfătările lumii! Ferice de cei care au ieşit din lume şi au lăsat mâncărurile ei! Ferice de cei care se hrănesc cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu!

Slăvit să fie Domnul! Oastea Domnului a trezit şi ea în ţara aceasta o foame mare de-a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. A trimis zeci de mii de biblii şi alte cărţi religioase în popor. Noi, ostaşii Domnului, am spart cu Oastea ospăţul diavolului. L-am lăsat pe Satan să-şi mănânce el mâncărurile lui. Noi am trecut la ospăţul Domnului, la masa Domnului cea încărcată cu preadulce hrană duhovnicească. Să alergăm, iubiţi fraţi, în toate părţile şi să aducem suflete pierdute şi flămânde la acest ospăţ, la această masă, la această dulce mâncare!

Cel ce se hrănește cu Pâinea cuvântului biblic va avea și cealaltă pâine

Spuneam în predica dinainte că nu numai cu pâine trebuie să se hrănească omul, ci şi cu hrană duhovnicească.

Dar va zice cineva: Foarte bine, e uşor a grăi că nu numai cu pâine va trăi omul, dar viaţa e tocmai contra; e tocmai o luptă aspră pentru pâine. Ba încă în punctul acesta, Evangheliei i se aduc chiar şi învinuiri. Socialismul, comunismul mustră Evanghelia că nu se ocupă destul cu pâinea, cu starea materială a omului. Ei spun: Pâine mai întâi, bunăstare materială mai întâi, pentru că unor oameni flămânzi în zadar le vorbeşti, degeaba le vorbeşti despre pâinea şi mâncarea cea duhovnicească.

Dar Evanghelia ţine şi aici calea cea dreaptă, cea adevărată. Învinuirile ce i se aduc sunt fără temei. Evanghelia nu spune că poţi trăi fără pâine. Evanghelia nu spune că nu trebuie să umbli după pâinea cea de toate zilele. Dimpotrivă, prin Adam ni s-a lăsat şi nouă, tuturor, testamentul să ne scoatem cu trudă pâinea din pământ. Să ne câştigăm cu trudă traiul vieţii. Dar Evanghelia apasă aici adevărul că nu numai cu această pâine va trăi omul. Că nu numai acesta este rostul vieţii omului, ca el să aibă pâine, îndestulare şi bunăstare. Ci omul trebuie să trăiască aşa după cum este făcut. Avem corpul acesta trecător? Să-i dăm şi lui ce i se cuvine: pâine, haine etc. Avem şi un suflet în noi? Să-i dăm şi lui ce i se cuvine: pâine şi grijă duhovnicească.

Iar aici Mântuitorul a ridicat cumpăna: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte se vor adăuga vouă (Mat 6, 33). Adică între cele două griji ce le aveţi - grija de corp şi grija de suflet - căutaţi mai întâi grija de cele sufleteşti, şi asta va aduce apoi o binecuvântare, ca să aveţi şi toate celelalte ce ar lipsi traiului vieţii. Sau, invers: în zadar veţi căuta cele trecătoare; toate vă vor merge prost, până nu veţi căuta mai întâi cele netrecătoare.

În punctul acesta, Domnul ne-a lăsat o Evanghelie măreaţă. Este Evanghelia cu săturarea celor cinci mii de oameni (Mat 14, 14-22).

Cinci mii de oameni umblaseră o zi întreagă flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu. Plecaseră după Domnul într-un loc „pustiu, departe de sate”. Nu se mai săturau de învăţăturile Lui.

Dar a venit seara. „Iar, când s-a înserat, învăţăceii s-au apropiat de El şi I-au zis: Locul acesta este pustiu şi vremea, iată, a trecut; dă gloatelor drumul să se ducă prin sate să-şi cumpere mâncare.”

Desigur, în seara aceea, se va fi ridicat, în toată puterea ei, şi problema pâinii. „Frumos grăieşte Învăţătorul nostru - îşi vor fi zis Apostolii - numai că gloata aceasta are lipsă de pâine. Pâinea! Aceasta-i o problemă ce nu poate fi dezlegată numai cu învăţături frumoase.” Şi, pe de altă parte, gloata însăşi ar fi putut zice: „Frumos învaţă Omul acesta… să-L tot asculţi… numai că, iată, acum nu avem ce mânca. Pâinea, pâinea - tot aceasta rămâne capul lucrului”.

Dar Mântuitorul a stat în mijloc şi a dezlegat şi problema aceasta pentru toate timpurile. „Gloata nu trebuie să meargă prin sate după pâine - le-a răspuns Iisus Apostolilor. După Mine a plecat, Eu trebuie să am grijă. Flămânzi au umblat oamenii după Cuvântul Meu, a Mea este grija să le dau acum şi să mănânce”. Şi a luat Mântuitorul cinci pâini şi doi peşti, le-a binecuvântat şi „au mâncat toţi şi s-au săturat”.

Ce lucru minunat se vede aici! Gloata umbla flămândă după Cuvântul lui Dumnezeu. Gloata se săturase mai întâi de «pâinea» Cuvântului lui Dumnezeu, iar acum Mântuitorul o satură şi cu pâinea cealaltă. Gloata celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, şi pe urmă Mântuitorul a avut grijă şi de foamea lor cea trupească.

Aşa e şi cu pâinea cuvântului biblic. Toţi cei care umblaţi flămânzi după Cuvântul lui Dumnezeu, toţi cei care vă hrăniţi cu pâinea cuvântului biblic, veniţi în pustie să vedem cum satură Domnul în chip minunat pe cei care umblaseră după Cuvântul Lui! Domnul are grijă de toate lipsurile noastre, când petrecem lângă Cuvântul Lui şi ne hrănim din Cuvântul Lui. Minunea cu săturarea celor cinci mii se petrece şi în viaţa noastră.

Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu, când umbli ca un nebun după Domnul, să asculţi cuvintele Lui, când una-două eşti tot cu capul şi cu inima în Biblie, atunci simţi cum Domnul, în chip minunat, are grijă şi de toate lipsurile traiului tău. Când umbli flămând după Cuvântul lui Dumnezeu, lumea zice că umbli „pustiu”. Da, aşa este! Numai că acesta este „pustiul” cel binecuvântat în care Domnul îţi împarte şi ţie „peşte” şi „pâine”. El binecuvântează şi pumnul tău de făină şi îţi umple urciorul cu untdelemn, încât însuţi te minunezi.

Eu am cunoscut la ţară o văduvă săracă, având şase copii, fără avere şi fără nici un sprijin decât o biată pensie de război.

Mergând în casa ei să-i duc un mic ajutor, am întrebat-o:

- Cu ce trăieşti? Cu ce-ţi hrăneşti şi îmbraci copiii?

- Cu Psaltirea aceasta - mi-a răspuns femeia. Mă rog de trei ori în zi şi în fiecare seară până noaptea târziu, şi Domnul îmi trimite ajutor de unde nici nu gândesc. Chiar săptămâna aceasta, mi se gătase pâinea. Ce era să fac? Mi-am lungit ceasul de rugăciune până după miezul nopţii. Şi tocmai când să mă culc, aud că bate cineva la fereastră. „Cine-i? Ce vrei?” „Eu sunt N. N., cel care ţi-am adus odată nişte grâu. Acum vin cu căruţa de la ţară şi m-am gândit să-ţi mai dau ceva ajutor. Că mi-a mers foarte bine în calea aceasta de ţară şi, dacă Dumnezeu mi-a ajutat, m-am gândit să te ajut şi eu, că eşti o femeie săracă şi necăjită… De data asta, uite, îţi las un sac întreg de grâu.”

O, cum poartă grijă Domnul şi azi tuturor celor care caută mai întâi Împărăţia Lui!

În ziua cea mare a Cincizecimii, când Împărăţia lui Dumnezeu se coborâse între cei trei mii, ne spune Scriptura că „nu era nici unul care să ducă lipsă de ceva” (Fapte 4, 34).

Dar oamenii de azi nu caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, n-o caută deloc, şi de aceea nu mai scapă de mizerii şi greutăţi.

Ziarele aduc mereu ştiri despre cei care se sinucid din cauza mizeriei şi despre unii care mor de foame. Dar nici unul din cei care au murit cândva de foame sau şi-au făcut moarte din cauza mizeriei nu s-a aflat să fi murit cu Noul Testament în buzunar. Încă despre nimeni nu s-a aflat să fi murit de foame cu capul aplecat pe Biblie.

„Credincios este Cuvântul lui Dumnezeu”. „Nu am văzut pe cel drept părăsit şi nici pe el, nici pe urmaşii lui cerşind pâine” (Ps 36, 25).

Nu am văzut şi nu va vedea nimeni pe vreun credincios murind de foame. „Căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn” (Ps 126, 2).

Deci, fratele meu, hrăneşte-te în linişte din Cuvântul lui Dumnezeu! Domnul are grijă şi de lipsurile traiului tău. Umblă flămând după Cuvântul lui Dumnezeu şi le vei avea pe toate. Şi cheamă-i şi pe alţii în gloata celor cinci mii, ca să simtă şi ei minunea cum Domnul sporeşte „pâinea” şi „peştele” din casa lor.

Slăvit să fie Domnul!