Prietenii lui Iov

Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimițându-i și niște prieteni ai lui, care se sfătuiau despre nenorocirea lui și îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.

Iov îi numește pe acești prieteni niște „mângâietori supărăcioși” (Iov 16, 1). De ce? Pentru că Iov spunea: Nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu... nenorocirea aceasta nu mi-a venit pentru că aș fi greșit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl îmblăteau zi și noapte cu îndemnul: Nenorocirea ți-a venit pentru că ai greșit înaintea lui Dumnezeu... Spune că ai greșit și atunci Dumnezeu te va ușura și vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot să spun: „am greșit”, dacă n-am greșit... - și îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greșit.

Decât durerile trupești, pentru Iov, erau mai grele durerile sufletești ce i le pricinuiau prietenii cu sfaturile lor. Lovit de aceste dureri, Iov are și ieșiri aspre față de prietenii lui. „Cel ce suferă - zicea Iov - are drept la mila prietenilor săi... frații mei s-au arătat înșelători ca un pârâu; un sloi le tulbură cursul, vine căldura și le usucă albia... Faceți-mă să înțeleg ce am păcătuit și voi tăcea; dar ce dovedesc mustrările voastre?” (Iov 6, 14, 26). Până când îmi veți întrista sufletul și mă veți zdrobi cu cuvântările voastre?... Nu vă este rușine să vă purtați așa... credeți că mi-ați dovedit că sunt vinovat? (Iov 19, 1-5) „Aceia în care mă încredeam s-au întors împotriva mea” (Iov 19, 18-19). „Voi, care cunoașteți căile Domnului, pentru ce vorbiți așa de prostește?” (Iov 27, 11-12).

Aceste ieșiri ale lui Iov s-ar părea că nu sunt destul de creștinești - s-ar zice azi. Totuși ele sunt de înțeles, când ne gândim cât de grea este durerea când cineva te acuză și te judecă fără să fii vinovat.

Desigur, un singur Iov a fost pe lume, care putea spune că n-a greșit cu nimic înaintea lui Dumnezeu și că nu suferă pentru greșelile lui.

Noi suferim adeseori pentru păcatele și greșelile noastre. Dar totuși durerea lui Iov o putem înțelege și noi. Și de multe ori o simțim și noi. Sunt împrejurări când ești acuzat și învinovățit de anumite lucruri de care nu ești vinovat. Și, atunci, acuza te doare mai mult; te doare îndoit de mult. Când ești acuzat și judecat într-o cauză în care ești vinovat - e ceva firesc. Durerea îți e suportabilă. Dar durerea îți e îndoită când ești acuzat fără să fii vinovat. Îmi aduc aminte de o biată femeie de la țară care striga plângând: „Nu mi-ar fi ciudă dacă aș fi vinovată de ceea ce spun oamenii, dar Dumnezeu mă știe că nu sunt vinovată”.

Acuza neîntemeiată e acea durere vie care ridică sufletul și mâinile spre cer și Îl cere pe Dumnezeu de martor.

Așa era și durerea lui Iov. Lovit și de sfaturile și acuzele prietenilor, își ridica sufletul și mâinile spre cer, strigând: „Până la cea din urmă suflare, îmi voi apăra nevinovăția. Țin să-mi scot dreptatea și nu voi slăbi. Inima nu mă mustră pentru nici una din zilele vieții mele” (Iov 27, 5-6). „Plânsul mi-a înroșit fața. Totuși n-am făcut nici o nelegiuire și rugăciunea mea totdeauna a fost curată... Chiar acum Martorul meu e în cer și Ajutorul meu în locurile înalte. Prietenii mei râd de mine, dar eu mă rog lui Dumnezeu” (Iov 16, 16-21). „O, dacă aș putea să ajung până la scaunul Lui de domnie, mi-aș apăra pricina înaintea Lui, mi-aș umplea gura de dovezi, și El m-ar asculta, negreșit” (Iov 23, 3-6).

Până va fi lumea, cartea lui Iov se va citi stropindu-se cu suspine și lacrimi, pentru că până va fi lumea vor fi oameni și suflete care vor trece prin examenul cel greu al credinței. Și până va fi lumea vor fi suflete care vor trece acest examen, apăsați și de învinuiri de care nu sunt vinovați.