Sudalma de cele sfinte
Pr. Iosif Trifa - Sudalma
Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri.
Aşa fac şi suduitorii de cele sfinte
Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că Dumnezeu vrea să pedepsească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: Unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa (Geneza 19, 1-12).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce grozăvie! Ce nebunie!...
Da, exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare. Căci ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii Îl târăsc pe Însuşi Dumnezeu, târăsc Numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, sfintele Taine şi tot ce e mare şi sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. Pe Viaţa Mea - zice Domnul - Sodoma şi Gomora, n-a făcut ceea ce faceţi voi suduitorilor (Ezechiel 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de alături. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe voi v-a orbit satana să nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră. Focul şi pucioasa pieirii veşnice, va deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul: că nu va fi iertat în veci. Vor fi iertaţi numai cei care se trezesc îndată, înfricoşaţi din această pierzare şi plângându-şi amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat înfricoşat...
Sudalma de necaz
Și când îi va fi foame, se va mânia şi va huli pe Împăratul şi Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă (Isaia 8, 21-22).
Sudalma de necaz! Iată ne-o arată şi Biblia! În semnul că diavolul lucră de când îi lumea. Căci de la diavolul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Când se mânie, omul Îl suduie pe Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebui să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
- Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... că eu te pot ajuta mai bine.
Şi suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Şi crede că cu asta se ajută la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă îşi descarcă necazul. Adică se descarcă, încărcându-şi sufletul cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie! Sudalma de necaz este şi ea o dovadă despre cum i-a orbit satana pe creştinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce ruşine pe creştinătatea noastră!
Când am fost la Ierusalim, ajungând în portul Iafa, vaporul s-a oprit departe de ţărm. E acolo marea stâncoasă şi vapoarele nu se pot apropia. Am coborât în bărci şi am plecat cu bărcile spre port. Era furtună cu valuri. Barcagii erau nişte arabi, şi luptând cu valurile, îi auzeam cum strigă ceva. Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru, ne-a lămurit îndată, că barcagii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele profetului...
Iată - mi-am zis eu - ăştia sunt nişte păgâni şi totuşi cheamă Numele lui Dumnezeu la vreme de necaz. Dar creştinii noştri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creştinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute, am văzut un car încărcat ce se împlântase într-o margine de drum. Se strânseseră mulţime de oameni să-l scoată. Şi cu toţi făceau slujbă diavolului, opintindu-se cu strigăte de înjurături grozave. Din ce carul nu ceda, oamenii suduiau mai aprins ca şi când sudalma ar ajuta scoaterea carului. Ce nebunie!
Îşi închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar pe urma acestui ajutor, nu vine decât ceea ce spune Biblia: necaz, negură şi nevoie neagră. Plus pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creştinătăţii de azi!
Auzi pe cineva suduind?
Ce se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi?
Și încă ceva ce ne arată Vechiul Testament privitor la sudalmă. Ceva care ne priveşte pe noi, cei care îi auzim pe alţii suduind.
Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) Numele lui Iehova, îşi astupa urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere. Şi desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfânt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui să ne rupem hainele (inimile) de durere şi să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i în Numele Domnului să se lase îndată de acest păcat groaznic şi neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în apărarea Lui, atunci când Numele Lui e hulit.
Un copil al lui Dumnezeu, nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face altceva, el măcar plânge de durere şi îl roagă pe suduitor cu lacrimi în ochi, să se lase de această groaznică pieire.
Să ascultăm ce spune ap. Iacov despre limbă:
Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.
De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
Iată, şi corăbiile, cât de mari sunt, şi măcar că sunt mânate de vânturi iuţi, totuşi sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.
Tot aşa şi limba, este un mic mădular, şi se făleşte cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!
Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei.
Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc.
Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!
Precum se vede la Iacov cap. 5, e arătată limba cea rea în toată grozăvenia ei şi cu toate urmările ei. O judecată mai aspră despre limba cea rea doar nicăieri nu s-a spus ca la Iacov cap. 5. Şi e dreaptă această judecată. Căci cu adevărat, limba cea rea, limba cea neînfrânată, limba cea cucerită de cel rău, este o pierzare. Este osânda şi pierzarea omului.
O astfel de limbă este cu adevărat un foc care aprinde casa şi sufletul omului, este o fiară neîmblânzită, este o otravă cu care omul îşi otrăveşte sufletul lui şi al altora. O limbă necurată şi neînfrânată este un blestem, o osândă, o pieire. Prin limba asta vine şi sudalma.
Limba - ca şi celelalte mădulare: ochii, mâinile, picioarele, etc. - ni s-au dat de la Dumnezeu ca un mare dar. O limbă pusă în slujba lui Dumnezeu, este doar cel mai dulce dar. Prin ea binecuvântăm pe Dumnezeu. Prin ea facem să curgă în lume mierea dragostei noastre evanghelice. Prin ea îndulcim şi împăcăm lumea. Prin ea Îl vestim pe Domnul şi Evanghelia Lui.
Dar această dulceaţă se preface imediat în otravă şi blestem, când ne lăsăm limba cucerită de cel rău, când ne punem limba în slujba celui rău.
Despre înţeleptul Esop se spune că fiind odată poftit să servească la o masă, cea mai bună mâncare - a servit fel de fel de limbi prăjite.
Limba! - asta e cea mai dulce mâncare din lume, a zis Esop.
A doua zi, înţeleptul a fost poftit să servească mâncarea cea mai rea.
Şi Esop a servit tot limbi prăjite.
- Păi cum merge asta, Esop? Ieri spuneai că limba e mâncarea cea mai dulce şi azi tot limbă ne dai şi ca mâncarea cea mai rea?
- Pentru că - a răspuns Esop - tot limba-i şi mâncarea cea mai amară şi mai rea din lume.
Limba este dulceaţă sau otravă; miere sau mătrăgună; binecuvântare sau blestem; rugăciune sau sudalmă; viaţă sau pieire, aşa după cum o punem în slujba lui Dumnezeu sau în slujba celui rău.
Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu limba ta? Este limba ta cucerită de Domnul, sau de diavolul? Ai tu limba ta întoarsă la Dumnezeu? Este şi limba ta întoarsă la Dumnezeu?...
Să nu uităm că bogatului din Evanghelia lui Lazăr, mai ales limba îi ardea în focul iadului.
Ce zice Biblia despre sudalmă? (2)
Când unul zideşte, altul strică, ce folos fac? - fără numai că se ostenesc în zadar. Când unul se roagă şi altul blestemă (înjură), acelaşi lucru se face (Sirah 34, 25-26).
Cu vorba cea fără de cumpătare, nu-ţi obişnui gura ta. Căci acesta este cuvântul păcatului (Sirah 23, 15).
Omul care se obişnuieşte cu cuvinte de sudalmă, în toate zilele sale nu se va înţelepţi (Sirah 23, 19).
Un izvor cu două feluri de apă
Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?
Multe minuni se mai văd în lumea asta. Dar asta încă nu s-a văzut: un izvor din care să curgă în acelaşi timp două feluri de apă; apă dulce şi apă amară, apă bună şi apă rea. Cum spune şi ap. Iacov: Oare din acelaşi izvor ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară? Desigur o astfel de minune nu s-a văzut.
Şi totuşi... o astfel de minune în viaţa cea spirituală a omului se poate vedea. Se poate vedea în viaţa omului suduitor. Omul suduitor este ca şi un izvor cu două feluri de apă. Gura lui este ca şi un izvor cu două feluri de apă. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul (Iacov 3, 10). Cu aceeaşi gură suduitorul şi binecuvântează pe Domnul şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemă pe oameni, care sunt făcuţi după Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3, 9).
Cu aceeaşi gură, suduitorul se şi roagă lui Dumnezeu, şi Îl şi suduie pe Dumnezeu. Îl şi laudă pe Dumnezeu, şi Îl şi huleşte pe Dumnezeu. Cu aceeaşi gură se roagă dimineaţa la biserică; şi suduie după amiază la cârciumă. Cu aceeaşi gură cântă şi lui Dumnezeu; şi cântă şi diavolului. Iată deci minunea izvorului cu două feluri de apă. Numai că o astfel de apă, nu e bună de nimic.
Chiar dacă ar fi un izvor minune, cu două feluri de apă - apa lui n-ar fi bună de nimic.
Pentru că apa cea amară ar strica pe cea bună. Într-un vas întreg cu apă bună, e destul să cadă câţiva stropi de petrol, pentru ca întreaga apă să se strice, să nu mai fie bună de băut. Într-o mâncare de post, e destul să cadă câţiva stropi de untură, pentru ca mâncarea să nu mai fie de post.
Aşa e şi cu izvorul suduitorului. Toată apa lui cea bună, e stricată de cea rea (de sudalmă). Ce folos de rugăciunile lui dacă le strică şi le otrăveşte cu sudalma? Ce folos că-şi umple omul în fiecare dimineaţă vasul sufletului cu apă dulce şi apoi toarnă în el petrol şi apă amară, de sudalmă?
Despre apa aceasta zicea Mântuitorul că oricine o va bea, vor curge şi din inima lui râuri de apă vie (Ioan 7, 38).
Iar suduitorul, nebunul, tocmai apa asta şi-o otrăveşte şi - în loc de apă vie - bea otrava sudălmii.
În loc de apă vie, suduitorul scoate din izvorul lui otravă şi osândă.
Ah, ce pieire groaznică este sudalma!
O constatare medicală
Un medic credincios a făcut o statistică interesantă. A urmărit viaţa a 100 de oameni, vestiţi suduitori. Şi a aflat că 70% din ei, au murit fără bătrâneţe, cei mai mulţi de moarte năprasnică.
O dovadă e şi aceasta că Dumnezeu îi pedepseşte pe suduitori şi în lumea aceasta.
Ispita de la Luca 9, 51-56
Când diavolul îi ispitea pe ucenici să înjure în faţa Domnului
Desigur multora li se va părea ciudat acest titlu. Dar ce-o mai fi şi asta?... au umblat să înjure şi ucenicii?...
Evanghelia ne arată într-un loc şi lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.
Isus trimisese înainte nişte soli într-un sat al samaritenilor ca să găsească un loc de găzduit.
Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atât de mult pe ucenicii Iacov şi Ioan, încât au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer peste ei şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie? (Luca 9, 51-54).
Adică, vorba ucenicilor mergea ca un fel de sudalmă. În mânia lor, vorba lor mergea cam alături cu vorba suduitorilor de azi: Trăsneşte-i Ilie cu foc din cer.
Ucenicii ajunseseră într-o clipă de mare ispită.
Atunci ne spune Evanghelia: Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi de ce duh sunteţi călăuziţi, căci Fiul omului a venit, nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască (Luca 9, 55-56).
Vedeţi ce făcuse diavolul înşelătorul, şi aici? Folosind o clipă de supărare a ucenicilor, hop, s-a strecurat în mijlocul lor. S-a strecurat cu ispita sudălmii. Îi îndemna pe ucenici să ceară foc şi trăsnet din cer.
Dar Domnul Isus l-a simţit îndată pe diavolul. A simţit îndată că duhul lui cel rău îi cuprinsese pe ucenici. De aceea Se întoarce spre ei şi îi ceartă arătându-le că duhul de care sunt stăpâniţi, e duhul cel rău, e duhul diavolului, care umblă să-i omoară pe oameni. Pe când Fiul omului a venit să-i mântuie pe oameni.
Domnul Isus le-a arătat din nou ucenicilor cu câtă viclenie lucrează diavolul. Vedeţi - le va fi zis Isus învăţăceilor - cu câtă viclenie s-a furişat cel rău în gândul vostru! V-aţi supărat şi în clipa aceea, diavolul a venit cu îndemnul să cereţi moarte şi pieire semenilor voştri.
Domnul le-a dat ucenicilor o lecţie nouă despre cum trebuie să se ferească de ispita celui rău. Dar această lecţie, Domnul ne-a lăsat-o şi nouă. Căci dacă satana nu i-a cruţat nici pe ucenici cu ispita sudălmii, apoi el nu ne cruţă nici pe noi.
Ucenicii s-au supărat, iar diavolul a folosit clipa aceasta ca să-i ispitească. În mânia lor el a strecurat îndemnul sudălmii. Aşa lucrează satana şi azi. Mânia, supărarea, este clipa cea rea, este clipa diavolului, pe care el o foloseşte să strecoare în om îndemnul sudălmii.
Despre mânie şi sudalmă s-ar putea spune că ele sunt surori. Şi amândouă sunt fiicele diavolului. Diavolul aduce mânia, iar mânia zămisleşte sudalma. Mânia e plugul lui satana, iar sudalma e sămânţa şi semănătura lui. Sau şi mai bine zis: mânia e sămânţa lui satana, iar sudalma este roada.
Dragă cititorule! Nu uita: Ori de câte ori te superi, diavolul e de faţă cu ispita sudălmii. Ori de câte ori te mânii şi vrei să înjuri - să ştii că te-a cuprins un duh străin, un duh rău, duhul celui rău.
Iubitul meu! Ori de câte ori te superi şi vrei să înjuri, gândeşte-te că Domnul Isus Se întoarce spre tine, şi cu glasul Lui cel dulce, te mustră blând zicându-ţi: Fiul Meu, iubitul Meu, duhul acesta nu este Duhul Meu... duhul de care eşti stăpânit, nu este Duhul Meu, ci este duhul celui rău... fugi de acest duh, pentru ca să rămâi cu Mine şi Eu cu tine...
Omul care suduie, Îl alungă pe Mântuitorul şi rămâne cu diavolul.
Cum se pedepseau înjurăturile în Ardeal
Prin anul 1665, suduitorii se omorau cu pietre
Înjurăturile le-a primit poporul românesc fără îndoială de la unguri, care iarăşi probabil de la turci au învăţat a înjura urât de tot. Legile ardelene au adus hotărâri straşnice împotriva acestui păcat. Astfel dieta ţinută în Alba Iulia în 1619 a hotărât ca pentru fiecare înjurătură nobilul să plătească amendă de 1 florin, iar iobagii şi ţăranii 25 de bani. Dieta din 1665 ţinută la Iernot, după ce se plânge că oamenii nu mai ţin duminica şi sărbătorile, şi că înjură spurcat, ordonă ca cei ce au călcat repausul duminical, cu deosebire cei ce au înjurat cu vorbele pui de drac, dacă-s trecuţi de 24 de ani, să fie ucişi cu pietre, iar cei ce vor fi mai tineri să se pedepsească cu bătaie. La fel au luat măsuri dietele din 1676, 1682 şi 1689.
Sinodul de la 1700 prin canonul 22 a hotărât: Care popă sau mirean va sudui de suflet sau de lege acela să se lipsească de preoţie, şi mireanul lepădat ca un păgân!