Sudalma de cele sfinte
Pr. Iosif Trifa - Sudalma
Oamenii din Sodoma și Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri.
Așa fac și suduitorii de cele sfinte
Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbați, cu vestea că Dumnezeu vrea să pedepsească Sodoma și Gomora - ne spune Biblia că bărbații din Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbații din Sodoma, tineri și bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: Unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânații l-au împins pe Lot cu sila și s-au apropiat să spargă ușa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mai mic până la cel mai mare, așa că degeaba se trudeau să găsească ușa (Geneza 19, 1-12).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâți din cer. Ce grozăvie! Ce nebunie!...
Da, exact aceeași nebunie o fac și suduitorii de cele sfinte. Ba încă una și mai mare. Căci ascultați numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii Îl târăsc pe Însuși Dumnezeu, târăsc Numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, sfintele Taine și tot ce e mare și sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. Pe Viața Mea - zice Domnul - Sodoma și Gomora, n-a făcut ceea ce faceți voi suduitorilor (Ezechiel 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitați-vă la orbii din chipul de alături. Voi sunteți acești orbi, căci pe voi v-a orbit satana să nu vă dați seama de hulele și spurcăciunile ce ies din gura voastră. Focul și pucioasa pieirii veșnice, va deschide odată și ochii voștri, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoșată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul: că nu va fi iertat în veci. Vor fi iertați numai cei care se trezesc îndată, înfricoșați din această pierzare și plângându-și amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociți! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsați-vă îndată de acest păcat înfricoșat...
Sudalma de necaz
Și când îi va fi foame, se va mânia și va huli pe Împăratul și Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră și se va vedea izgonit în întuneric beznă (Isaia 8, 21-22).
Sudalma de necaz! Iată ne-o arată și Biblia! În semnul că diavolul lucră de când îi lumea. Căci de la diavolul este și sudalma de necaz. Din școala lui. Când se mânie, omul Îl suduie pe Dumnezeu. Așa îl învață diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebui să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
- Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... că eu te pot ajuta mai bine.
Și suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Și crede că cu asta se ajută la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă își descarcă necazul. Adică se descarcă, încărcându-și sufletul cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie! Sudalma de necaz este și ea o dovadă despre cum i-a orbit satana pe creștinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce rușine pe creștinătatea noastră!
Când am fost la Ierusalim, ajungând în portul Iafa, vaporul s-a oprit departe de țărm. E acolo marea stâncoasă și vapoarele nu se pot apropia. Am coborât în bărci și am plecat cu bărcile spre port. Era furtună cu valuri. Barcagii erau niște arabi, și luptând cu valurile, îi auzeam cum strigă ceva. Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru, ne-a lămurit îndată, că barcagii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele profetului...
Iată - mi-am zis eu - ăștia sunt niște păgâni și totuși cheamă Numele lui Dumnezeu la vreme de necaz. Dar creștinii noștri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creștinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute, am văzut un car încărcat ce se împlântase într-o margine de drum. Se strânseseră mulțime de oameni să-l scoată. Și cu toți făceau slujbă diavolului, opintindu-se cu strigăte de înjurături grozave. Din ce carul nu ceda, oamenii suduiau mai aprins ca și când sudalma ar ajuta scoaterea carului. Ce nebunie!
Își închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar pe urma acestui ajutor, nu vine decât ceea ce spune Biblia: necaz, negură și nevoie neagră. Plus pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creștinătății de azi!
Auzi pe cineva suduind?
Ce se făcea în Vechiul Testament și ce nu facem noi?
Și încă ceva ce ne arată Vechiul Testament privitor la sudalmă. Ceva care ne privește pe noi, cei care îi auzim pe alții suduind.
Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) Numele lui Iehova, își astupa urechile și își rupea hainele în semn de durere. Și desigur, odată cu asta, îl și mustra pe suduitor.
Așa ar trebui să facem și noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump și mai sfânt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind și suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui să ne rupem hainele (inimile) de durere și să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i în Numele Domnului să se lase îndată de acest păcat groaznic și neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniștiți cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E și asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în apărarea Lui, atunci când Numele Lui e hulit.
Un copil al lui Dumnezeu, nu poate sta indiferent față de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face altceva, el măcar plânge de durere și îl roagă pe suduitor cu lacrimi în ochi, să se lase de această groaznică pieire.
Să ascultăm ce spune ap. Iacov despre limbă:
Toți greșim în multe feluri. Dacă nu greșește cineva în vorbire, este un om desăvârșit, și poate să-și țină în frâu tot trupul.
De pildă, dacă punem cailor frâul în gură, ca să ne asculte, le cârmuim tot trupul.
Iată, și corăbiile, cât de mari sunt, și măcar că sunt mânate de vânturi iuți, totuși sunt cârmuite de o cârmă foarte mică, după gustul cârmaciului.
Tot așa și limba, este un mic mădular, și se fălește cu lucruri mari. Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!
Limba este și ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei.
Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de viețuitoare de mare se îmblânzesc, și au fost îmblânzite de neamul omenesc.
Dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.
Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Tatăl nostru, și tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuți după asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul! Nu trebuie să fie așa, frații mei!
Precum se vede la Iacov cap. 5, e arătată limba cea rea în toată grozăvenia ei și cu toate urmările ei. O judecată mai aspră despre limba cea rea doar nicăieri nu s-a spus ca la Iacov cap. 5. Și e dreaptă această judecată. Căci cu adevărat, limba cea rea, limba cea neînfrânată, limba cea cucerită de cel rău, este o pierzare. Este osânda și pierzarea omului.
O astfel de limbă este cu adevărat un foc care aprinde casa și sufletul omului, este o fiară neîmblânzită, este o otravă cu care omul își otrăvește sufletul lui și al altora. O limbă necurată și neînfrânată este un blestem, o osândă, o pieire. Prin limba asta vine și sudalma.
Limba - ca și celelalte mădulare: ochii, mâinile, picioarele, etc. - ni s-au dat de la Dumnezeu ca un mare dar. O limbă pusă în slujba lui Dumnezeu, este doar cel mai dulce dar. Prin ea binecuvântăm pe Dumnezeu. Prin ea facem să curgă în lume mierea dragostei noastre evanghelice. Prin ea îndulcim și împăcăm lumea. Prin ea Îl vestim pe Domnul și Evanghelia Lui.
Dar această dulceață se preface imediat în otravă și blestem, când ne lăsăm limba cucerită de cel rău, când ne punem limba în slujba celui rău.
Despre înțeleptul Esop se spune că fiind odată poftit să servească la o masă, cea mai bună mâncare - a servit fel de fel de limbi prăjite.
Limba! - asta e cea mai dulce mâncare din lume, a zis Esop.
A doua zi, înțeleptul a fost poftit să servească mâncarea cea mai rea.
Și Esop a servit tot limbi prăjite.
- Păi cum merge asta, Esop? Ieri spuneai că limba e mâncarea cea mai dulce și azi tot limbă ne dai și ca mâncarea cea mai rea?
- Pentru că - a răspuns Esop - tot limba-i și mâncarea cea mai amară și mai rea din lume.
Limba este dulceață sau otravă; miere sau mătrăgună; binecuvântare sau blestem; rugăciune sau sudalmă; viață sau pieire, așa după cum o punem în slujba lui Dumnezeu sau în slujba celui rău.
Dragă cititorule! Eu te întreb cum stai tu cu limba ta? Este limba ta cucerită de Domnul, sau de diavolul? Ai tu limba ta întoarsă la Dumnezeu? Este și limba ta întoarsă la Dumnezeu?...
Să nu uităm că bogatului din Evanghelia lui Lazăr, mai ales limba îi ardea în focul iadului.
Ce zice Biblia despre sudalmă? (2)
Când unul zidește, altul strică, ce folos fac? - fără numai că se ostenesc în zadar. Când unul se roagă și altul blestemă (înjură), același lucru se face (Sirah 34, 25-26).
Cu vorba cea fără de cumpătare, nu-ți obișnui gura ta. Căci acesta este cuvântul păcatului (Sirah 23, 15).
Omul care se obișnuiește cu cuvinte de sudalmă, în toate zilele sale nu se va înțelepți (Sirah 23, 19).
Un izvor cu două feluri de apă
Oare din același izvor țâșnește și apă dulce și apă amară?
Multe minuni se mai văd în lumea asta. Dar asta încă nu s-a văzut: un izvor din care să curgă în același timp două feluri de apă; apă dulce și apă amară, apă bună și apă rea. Cum spune și ap. Iacov: Oare din același izvor țâșnește și apă dulce și apă amară? Desigur o astfel de minune nu s-a văzut.
Și totuși... o astfel de minune în viața cea spirituală a omului se poate vedea. Se poate vedea în viața omului suduitor. Omul suduitor este ca și un izvor cu două feluri de apă. Gura lui este ca și un izvor cu două feluri de apă. Din aceeași gură iese și binecuvântarea și blestemul (Iacov 3, 10). Cu aceeași gură suduitorul și binecuvântează pe Domnul și Tatăl nostru, și tot cu ea blestemă pe oameni, care sunt făcuți după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Iacov 3, 9).
Cu aceeași gură, suduitorul se și roagă lui Dumnezeu, și Îl și suduie pe Dumnezeu. Îl și laudă pe Dumnezeu, și Îl și hulește pe Dumnezeu. Cu aceeași gură se roagă dimineața la biserică; și suduie după amiază la cârciumă. Cu aceeași gură cântă și lui Dumnezeu; și cântă și diavolului. Iată deci minunea izvorului cu două feluri de apă. Numai că o astfel de apă, nu e bună de nimic.
Chiar dacă ar fi un izvor minune, cu două feluri de apă - apa lui n-ar fi bună de nimic.
Pentru că apa cea amară ar strica pe cea bună. Într-un vas întreg cu apă bună, e destul să cadă câțiva stropi de petrol, pentru ca întreaga apă să se strice, să nu mai fie bună de băut. Într-o mâncare de post, e destul să cadă câțiva stropi de untură, pentru ca mâncarea să nu mai fie de post.
Așa e și cu izvorul suduitorului. Toată apa lui cea bună, e stricată de cea rea (de sudalmă). Ce folos de rugăciunile lui dacă le strică și le otrăvește cu sudalma? Ce folos că-și umple omul în fiecare dimineață vasul sufletului cu apă dulce și apoi toarnă în el petrol și apă amară, de sudalmă?
Despre apa aceasta zicea Mântuitorul că oricine o va bea, vor curge și din inima lui râuri de apă vie (Ioan 7, 38).
Iar suduitorul, nebunul, tocmai apa asta și-o otrăvește și - în loc de apă vie - bea otrava sudălmii.
În loc de apă vie, suduitorul scoate din izvorul lui otravă și osândă.
Ah, ce pieire groaznică este sudalma!
O constatare medicală
Un medic credincios a făcut o statistică interesantă. A urmărit viața a 100 de oameni, vestiți suduitori. Și a aflat că 70% din ei, au murit fără bătrânețe, cei mai mulți de moarte năprasnică.
O dovadă e și aceasta că Dumnezeu îi pedepsește pe suduitori și în lumea aceasta.
Ispita de la Luca 9, 51-56
Când diavolul îi ispitea pe ucenici să înjure în fața Domnului
Desigur multora li se va părea ciudat acest titlu. Dar ce-o mai fi și asta?... au umblat să înjure și ucenicii?...
Evanghelia ne arată într-un loc și lucrul acesta. Ni-l arată ca o ispită.
Isus trimisese înainte niște soli într-un sat al samaritenilor ca să găsească un loc de găzduit.
Dar solii s-au întors înapoi cu vestea că nimeni nu vrea să-i găzduiască. Asta i-a supărat atât de mult pe ucenicii Iacov și Ioan, încât au zis: Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer peste ei și să-i mistuie, cum a făcut Ilie? (Luca 9, 51-54).
Adică, vorba ucenicilor mergea ca un fel de sudalmă. În mânia lor, vorba lor mergea cam alături cu vorba suduitorilor de azi: Trăsnește-i Ilie cu foc din cer.
Ucenicii ajunseseră într-o clipă de mare ispită.
Atunci ne spune Evanghelia: Isus S-a întors spre ei, i-a certat și le-a zis: Nu știți de ce duh sunteți călăuziți, căci Fiul omului a venit, nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască (Luca 9, 55-56).
Vedeți ce făcuse diavolul înșelătorul, și aici? Folosind o clipă de supărare a ucenicilor, hop, s-a strecurat în mijlocul lor. S-a strecurat cu ispita sudălmii. Îi îndemna pe ucenici să ceară foc și trăsnet din cer.
Dar Domnul Isus l-a simțit îndată pe diavolul. A simțit îndată că duhul lui cel rău îi cuprinsese pe ucenici. De aceea Se întoarce spre ei și îi ceartă arătându-le că duhul de care sunt stăpâniți, e duhul cel rău, e duhul diavolului, care umblă să-i omoară pe oameni. Pe când Fiul omului a venit să-i mântuie pe oameni.
Domnul Isus le-a arătat din nou ucenicilor cu câtă viclenie lucrează diavolul. Vedeți - le va fi zis Isus învățăceilor - cu câtă viclenie s-a furișat cel rău în gândul vostru! V-ați supărat și în clipa aceea, diavolul a venit cu îndemnul să cereți moarte și pieire semenilor voștri.
Domnul le-a dat ucenicilor o lecție nouă despre cum trebuie să se ferească de ispita celui rău. Dar această lecție, Domnul ne-a lăsat-o și nouă. Căci dacă satana nu i-a cruțat nici pe ucenici cu ispita sudălmii, apoi el nu ne cruță nici pe noi.
Ucenicii s-au supărat, iar diavolul a folosit clipa aceasta ca să-i ispitească. În mânia lor el a strecurat îndemnul sudălmii. Așa lucrează satana și azi. Mânia, supărarea, este clipa cea rea, este clipa diavolului, pe care el o folosește să strecoare în om îndemnul sudălmii.
Despre mânie și sudalmă s-ar putea spune că ele sunt surori. Și amândouă sunt fiicele diavolului. Diavolul aduce mânia, iar mânia zămislește sudalma. Mânia e plugul lui satana, iar sudalma e sămânța și semănătura lui. Sau și mai bine zis: mânia e sămânța lui satana, iar sudalma este roada.
Dragă cititorule! Nu uita: Ori de câte ori te superi, diavolul e de față cu ispita sudălmii. Ori de câte ori te mânii și vrei să înjuri - să știi că te-a cuprins un duh străin, un duh rău, duhul celui rău.
Iubitul meu! Ori de câte ori te superi și vrei să înjuri, gândește-te că Domnul Isus Se întoarce spre tine, și cu glasul Lui cel dulce, te mustră blând zicându-ți: Fiul Meu, iubitul Meu, duhul acesta nu este Duhul Meu... duhul de care ești stăpânit, nu este Duhul Meu, ci este duhul celui rău... fugi de acest duh, pentru ca să rămâi cu Mine și Eu cu tine...
Omul care suduie, Îl alungă pe Mântuitorul și rămâne cu diavolul.
Cum se pedepseau înjurăturile în Ardeal
Prin anul 1665, suduitorii se omorau cu pietre
Înjurăturile le-a primit poporul românesc fără îndoială de la unguri, care iarăși probabil de la turci au învățat a înjura urât de tot. Legile ardelene au adus hotărâri strașnice împotriva acestui păcat. Astfel dieta ținută în Alba Iulia în 1619 a hotărât ca pentru fiecare înjurătură nobilul să plătească amendă de 1 florin, iar iobagii și țăranii 25 de bani. Dieta din 1665 ținută la Iernot, după ce se plânge că oamenii nu mai țin duminica și sărbătorile, și că înjură spurcat, ordonă ca cei ce au călcat repausul duminical, cu deosebire cei ce au înjurat cu vorbele pui de drac, dacă-s trecuți de 24 de ani, să fie uciși cu pietre, iar cei ce vor fi mai tineri să se pedepsească cu bătaie. La fel au luat măsuri dietele din 1676, 1682 și 1689.
Sinodul de la 1700 prin canonul 22 a hotărât: Care popă sau mirean va sudui de suflet sau de lege acela să se lipsească de preoție, și mireanul lepădat ca un păgân!