Tânărul în sărăcie

Cine se naşte sărac este obişnuit cu sărăcia şi nu-i pare grea, fiindcă el nu mai ştie o altfel de viaţă. Dar celui care ajunge sărac, după ce mai înainte nu era - aceluia totdeauna îi vine foarte greu.

Când de la foarte greu ajungi la uşor, repede te obişnuieşti. Dar când de la uşor ajungi la greu, puţini sunt cei care nu-şi pierd bunul cumpăt.

Şi totuşi, prin cutremurătoarea Lui pildă, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Fiul Împăratului Veşniciilor (1 Tim. 1, 17), ne stă şi ne va sta pe totdeauna în faţa tuturor ca o dovadă că acela care are cu adevărat naşterea de Sus, nu poate fi zdrobit de nici o încercare.

Ci oricât de jos ar fi să cadă, el se ridică totdeauna cântând: „vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, oricât ar fi de greu necazul meu...”

Viaţa noastră este nu în mâna noastră, nici în mâna altora, nici în mâna sorţii - ci în Mâna lui Dumnezeu. Cei care cred că viaţa noastră este în mâinile lor, sunt şi ei în mâinile lui Dumnezeu.

Nici soarta noastră nu este în mâinile noastre, nici noi în mâinile ei. Şi noi şi soarta noastră suntem în mâinile lui Dumnezeu.

Nu soarta sau destinul face ceea ce vrea. Nici întâmplările şi nici neprevăzutul nu fac ce vor ele. Ci sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Soarta sau întâmplarea fac ceea ce le trimite Dumnezeu să facă.

Neprevăzutul este numai o unealtă prin care Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire pe pământ hotărârile Sale (Fap. Ap. 4, 28; Psalm 139, 16).

Pătruns fiind de această încredinţare, tânărul credincios ştie că nici o întâmplare nu este întâmplătoare și că toate lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28).

Că totul este gol şi descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face (Evrei 4, 13). Şi că niciodată nu va fi îngăduit ca să fim noi încercaţi peste puterile noastre (1 Cor. 10, 13).

De aceea, chiar dacă vin în viaţa aceasta încercări foarte grele, sufletul tânărului nu se sperie, nu se descurajează şi nu încetează lupta lui pentru Hristos.

Bogăţia îl ajută, iar sărăcia nu-l împiedică. Belşugul nu-l îngâmfă și lipsa nu-l zdrobeşte. Când le are, ştie că nu sunt ale lui, iar când i s-au luat, ştie că nu sunt decât părere.

Ce minunaţi erau bogaţii cărora Sf. Pavel le scria: „Aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună, care dăinuieşte” (Evrei 10, 34).

Şi ce minunaţi erau săracii despre care tot el scria: „...în mijlocul multor necazuri, bucuria lor era nespus de mare şi sărăcia lor lucie a dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor... Vă mărturisesc că au făcut după puterile lor... Au făcut mai mult decât nădăjduisem” (2 Cor. 8, 1-5).

Iată ce poate face dragostea de Hristos şi de fraţi. Când este vorba de dărnicie şi de jertfă, pe acestea două numai singură dragostea este în stare să le facă. Iar când este în inima cuiva o aşa dragoste de Dumnezeu, nu-i nici belşug şi nici sărăcie să-l poată opri sau abate pe un suflet de la împlinirea ascultării de voia lui Hristos.

Când Hristos este avuţia sufletului tău şi tu ţii la Iisus mai mult ca la orice avuție din lumea aceasta, credinţa în Cuvântul Lui adevărat îţi este o siguranţă atât de mare, că nu te mai poate clinti nimic.

Hristos Însuşi, devenind Comoara negrăită şi strălucită a sufletului tău, chiar pierderea tuturor celorlalte nu te descumpăneşte niciodată. Vină chiar orice lipsă, Harul Lui îţi este totdeauna îndeajuns (2 Cor. 12, 9).

Şi ca să vedeţi mai bine acest adevăr, iată o istorioară:

Era prin anul 1900, în timpul războiului de cotropire a englezilor împotriva burilor, un popor de colonişti olandezi, stabiliţi spre mijlocul Africii în nişte regiuni bogate.

O unitate engleză a fost atacată dintr-un sat de buri şi nimicită. Drept răzbunare, englezii au hotărât să ardă satul în întregime. Nimic să nu mai rămână din el, iar populaţia să nu fie lăsată să-şi ia nimic din avuţiile lor, să plece numai cu viaţa.

Din casă în casă, soldaţii englezi, după ce scoteau afară pe toţi locuitorii, stropeau totul cu benzină şi dădeau foc casei și întregii lor avuții.

Din toate părţile se auzeau numai ţipete şi vaiete mari. Flăcările se ridicau de pretutindeni, mistuind tot avutul bieţilor oameni, iar fumul gros şi gălbui se învolbura din înălţimi şi până jos, acoperind totul. Era o privelişte care te înfiora şi care te făcea să te cutremuri îngrozit.

Plângeau femeile, ţipau copiii, urlau animalele în grajdurile aprinse, se rugau nevinovaţii... Dar totul era în zadar. Răzbunarea omului însălbăticit nu cunoaşte nici milă, nici îndurare, nimic.

Spre marginea satului pustiit locuia o familie credincioasă: părinţii şi cei cinci copii, dintre care cea mai mare era o fată avea 18 ani. Iată soldaţii ajunşi la poarta lor.

- Afară cu toţii imediat! - strigă comandantul.

- Daţi-ne voie să ne mai rugăm Domnului o ultimă dată în căsuţa noastră, i-a zis tatăl.

- Repede! Aveţi cinci minute.

Înghenuncheară cu toţii şi o scurtă rugăciune plină de mulţumire pentru toate lucrurile îngăduite de Dumnezeu se ridică liniștită şi înlăcrimată spre cer.

Slăvind pe Domnul care le-a dat casa aceasta în care s-au bucurat de dragostea şi ocrotirea Lui până astăzi, îşi încredinţau viitorul şi pe mai departe în Mâna Lui, rugându-L să poarte grijă de sufletele lor.

Şi luându-şi Biblia, ieşiră pe rând. Dar fata, privind spre comandantul care rămase adânc mişcat de rugăciune, îi zise:

- Vă rog, lăsaţi-mă să scot afară numai acordeonul cu care cântam.

- Acordeonul? Poţi să-l scoţi.

Şi ceva mai departe s-au adunat cu toţii în jurul fetei care cânta. Cu ochii spre căsuţa lor care ardea, fata cânta cu un glas plin de pace şi frumuseţe cerească:

„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu

oricât ar fi de greu necazul meu

oricât voi suferi cântarea mea va fi:

Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.”

Şi toţi, cu ochii plini de lacrimi, dar cu o faţă senină şi liniştită, cântau împreună cu ea. Mângâierea prezenţei lui Hristos în inimile lor şi nădejdea tare în ajutorul Lui erau nespus mai puternice decât orice încercare.

Tinere credincios, fii vrednic! Nu este sărac acela care n-are bani, e sărac cel care n-are minte şi n-are credinţă.

Nu-i nefericit acel care n-are avuţii, este nefericit acela care nu-L are pe Hristos.

Nu este nenorocire când pierzi belşugul şi ajungi în lipsă. Este nenorocire atunci când pierzi pe Dumnezeu şi ajungi fără El.

Căci până Îl ai pe Hristos, nu vei duce lipsă de nimic. Dar când nu-L mai ai pe El, atunci vei duce o lipsă veşnică de orice avuţie adevărată.

Rugăciune

Binecuvântat să fii în vecii vecilor, Dumnezeul nostru Cel Adevărat şi Sfânt!

Tu eşti Comoara noastră cea adevărată şi sfântă. Tu eşti Avuţia şi Răsplătirea noastră cea foarte mare (Facere 15, 1).

Nimic din lumea aceasta nu-i vrednic să fie pus alături de Tine. Căci nimic nu Ţi se poate asemăna.

Orice bunuri pământeşti, toate sunt trecătoare. Dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia şi mai curând moartea pe noi de la ele, căci nimic n-avem al nostru pe pământ.

Dar Tu, Doamne, rămâi veşnic şi veşnic. Ferice de acela căruia Îi rămâi Tu oricând, căci acela nu va fi sărac niciodată. Ridică, Doamne, tot mai mulţi tineri care să alerge după bogăţia Ta.

Amin.