Tânărul în sărăcie
Traian Dorz - Cărarea tinereții curate
Cine se naște sărac este obișnuit cu sărăcia și nu-i pare grea, fiindcă el nu mai știe o altfel de viață. Dar celui care ajunge sărac, după ce mai înainte nu era - aceluia totdeauna îi vine foarte greu.
Când de la foarte greu ajungi la ușor, repede te obișnuiești. Dar când de la ușor ajungi la greu, puțini sunt cei care nu-și pierd bunul cumpăt.
Și totuși, prin cutremurătoarea Lui pildă, Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru și Fiul Împăratului Veșniciilor (1 Tim. 1, 17), ne stă și ne va sta pe totdeauna în fața tuturor ca o dovadă că acela care are cu adevărat nașterea de Sus, nu poate fi zdrobit de nici o încercare.
Ci oricât de jos ar fi să cadă, el se ridică totdeauna cântând: „vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, oricât ar fi de greu necazul meu...”
Viața noastră este nu în mâna noastră, nici în mâna altora, nici în mâna sorții - ci în Mâna lui Dumnezeu. Cei care cred că viața noastră este în mâinile lor, sunt și ei în mâinile lui Dumnezeu.
Nici soarta noastră nu este în mâinile noastre, nici noi în mâinile ei. Și noi și soarta noastră suntem în mâinile lui Dumnezeu.
Nu soarta sau destinul face ceea ce vrea. Nici întâmplările și nici neprevăzutul nu fac ce vor ele. Ci sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Soarta sau întâmplarea fac ceea ce le trimite Dumnezeu să facă.
Neprevăzutul este numai o unealtă prin care Dumnezeu Își aduce la îndeplinire pe pământ hotărârile Sale (Fap. Ap. 4, 28; Psalm 139, 16).
Pătruns fiind de această încredințare, tânărul credincios știe că nici o întâmplare nu este întâmplătoare și că toate lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28).
Că totul este gol și descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face (Evrei 4, 13). Și că niciodată nu va fi îngăduit ca să fim noi încercați peste puterile noastre (1 Cor. 10, 13).
De aceea, chiar dacă vin în viața aceasta încercări foarte grele, sufletul tânărului nu se sperie, nu se descurajează și nu încetează lupta lui pentru Hristos.
Bogăția îl ajută, iar sărăcia nu-l împiedică. Belșugul nu-l îngâmfă și lipsa nu-l zdrobește. Când le are, știe că nu sunt ale lui, iar când i s-au luat, știe că nu sunt decât părere.
Ce minunați erau bogații cărora Sf. Pavel le scria: „Ați primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că aveți în ceruri o avuție mai bună, care dăinuiește” (Evrei 10, 34).
Și ce minunați erau săracii despre care tot el scria: „...în mijlocul multor necazuri, bucuria lor era nespus de mare și sărăcia lor lucie a dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor... Vă mărturisesc că au făcut după puterile lor... Au făcut mai mult decât nădăjduisem” (2 Cor. 8, 1-5).
Iată ce poate face dragostea de Hristos și de frați. Când este vorba de dărnicie și de jertfă, pe acestea două numai singură dragostea este în stare să le facă. Iar când este în inima cuiva o așa dragoste de Dumnezeu, nu-i nici belșug și nici sărăcie să-l poată opri sau abate pe un suflet de la împlinirea ascultării de voia lui Hristos.
Când Hristos este avuția sufletului tău și tu ții la Iisus mai mult ca la orice avuție din lumea aceasta, credința în Cuvântul Lui adevărat îți este o siguranță atât de mare, că nu te mai poate clinti nimic.
Hristos Însuși, devenind Comoara negrăită și strălucită a sufletului tău, chiar pierderea tuturor celorlalte nu te descumpănește niciodată. Vină chiar orice lipsă, Harul Lui îți este totdeauna îndeajuns (2 Cor. 12, 9).
Și ca să vedeți mai bine acest adevăr, iată o istorioară:
Era prin anul 1900, în timpul războiului de cotropire a englezilor împotriva burilor, un popor de coloniști olandezi, stabiliți spre mijlocul Africii în niște regiuni bogate.
O unitate engleză a fost atacată dintr-un sat de buri și nimicită. Drept răzbunare, englezii au hotărât să ardă satul în întregime. Nimic să nu mai rămână din el, iar populația să nu fie lăsată să-și ia nimic din avuțiile lor, să plece numai cu viața.
Din casă în casă, soldații englezi, după ce scoteau afară pe toți locuitorii, stropeau totul cu benzină și dădeau foc casei și întregii lor avuții.
Din toate părțile se auzeau numai țipete și vaiete mari. Flăcările se ridicau de pretutindeni, mistuind tot avutul bieților oameni, iar fumul gros și gălbui se învolbura din înălțimi și până jos, acoperind totul. Era o priveliște care te înfiora și care te făcea să te cutremuri îngrozit.
Plângeau femeile, țipau copiii, urlau animalele în grajdurile aprinse, se rugau nevinovații... Dar totul era în zadar. Răzbunarea omului însălbăticit nu cunoaște nici milă, nici îndurare, nimic.
Spre marginea satului pustiit locuia o familie credincioasă: părinții și cei cinci copii, dintre care cea mai mare era o fată avea 18 ani. Iată soldații ajunși la poarta lor.
- Afară cu toții imediat! - strigă comandantul.
- Dați-ne voie să ne mai rugăm Domnului o ultimă dată în căsuța noastră, i-a zis tatăl.
- Repede! Aveți cinci minute.
Înghenuncheară cu toții și o scurtă rugăciune plină de mulțumire pentru toate lucrurile îngăduite de Dumnezeu se ridică liniștită și înlăcrimată spre cer.
Slăvind pe Domnul care le-a dat casa aceasta în care s-au bucurat de dragostea și ocrotirea Lui până astăzi, își încredințau viitorul și pe mai departe în Mâna Lui, rugându-L să poarte grijă de sufletele lor.
Și luându-și Biblia, ieșiră pe rând. Dar fata, privind spre comandantul care rămase adânc mișcat de rugăciune, îi zise:
- Vă rog, lăsați-mă să scot afară numai acordeonul cu care cântam.
- Acordeonul? Poți să-l scoți.
Și ceva mai departe s-au adunat cu toții în jurul fetei care cânta. Cu ochii spre căsuța lor care ardea, fata cânta cu un glas plin de pace și frumusețe cerească:
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu
oricât ar fi de greu necazul meu
oricât voi suferi cântarea mea va fi:
Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.”
Și toți, cu ochii plini de lacrimi, dar cu o față senină și liniștită, cântau împreună cu ea. Mângâierea prezenței lui Hristos în inimile lor și nădejdea tare în ajutorul Lui erau nespus mai puternice decât orice încercare.
Tinere credincios, fii vrednic! Nu este sărac acela care n-are bani, e sărac cel care n-are minte și n-are credință.
Nu-i nefericit acel care n-are avuții, este nefericit acela care nu-L are pe Hristos.
Nu este nenorocire când pierzi belșugul și ajungi în lipsă. Este nenorocire atunci când pierzi pe Dumnezeu și ajungi fără El.
Căci până Îl ai pe Hristos, nu vei duce lipsă de nimic. Dar când nu-L mai ai pe El, atunci vei duce o lipsă veșnică de orice avuție adevărată.
Rugăciune
Binecuvântat să fii în vecii vecilor, Dumnezeul nostru Cel Adevărat și Sfânt!
Tu ești Comoara noastră cea adevărată și sfântă. Tu ești Avuția și Răsplătirea noastră cea foarte mare (Facere 15, 1).
Nimic din lumea aceasta nu-i vrednic să fie pus alături de Tine. Căci nimic nu Ți se poate asemăna.
Orice bunuri pământești, toate sunt trecătoare. Dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia și mai curând moartea pe noi de la ele, căci nimic n-avem al nostru pe pământ.
Dar Tu, Doamne, rămâi veșnic și veșnic. Ferice de acela căruia Îi rămâi Tu oricând, căci acela nu va fi sărac niciodată. Ridică, Doamne, tot mai mulți tineri care să alerge după bogăția Ta.
Amin.