Din pricina aceasta, a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc.
Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci:
Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?
Nu greşim decât atunci când nu suntem destul de atenţi.
Dacă am lua totdeauna cât de bine seama la voia lui Dumnezeu, la Cuvântul lui Hristos şi la călăuzirea Duhului Sfânt - n-am greşi niciodată.
Pentru că voia lui Dumnezeu este clară, Cuvântul lui Hristos este limpede, călăuzirea Duhului Sfânt este desăvârşită.
Oricine are o smerenie adevărată, o minte ascultătoare şi o voinţă supusă, va înţelege uşor, va şti desluşit şi va putea totdeauna s-o împlinească întocmai.
De aceea în toată umblarea cu Dumnezeu şi în toate problemele frăţeşti, ucenicul adevărat trebuie să umble cu cea mai mare băgare de seamă, spre a nu greşi şi a nu strica Cuvântul Cel Sfânt (2 Cor. 4, 2).
Ucenicule şi frate, chiar dacă ai fi foarte apropiat lui Isus,
chiar dacă ai mulţi ani de umblare cu El,
chiar dacă ai fi suferit multe necazuri din pricina Numelui Său,
chiar dacă ai fi făcut multe declaraţii şi lucrări frumoase şi lăudate pentru Domnul,
- fii totuşi cu cea mai mare atenţie, asupra ta însuţi şi asupra cuvântului pe care îl spui altora (1 Tim. 4, 16).
Fii foarte atent, de fiecare dată, asupra Cuvântului Sfânt şi cercetează cu bună luare-aminte gândul Domnului din Cuvântul Său.
Nu interpreta nici un Cuvânt al Sfintelor Scripturi, până n-ai meditat cu grijă şi cu rugăciune asupra Lui, spre a-I înţelege limpede înţelesul acela pe care îl are, şi nu acela pe care nu-l are. Şi i l-ai vrea tu.
Ca să nu se spună cândva - şi despre cuvintele pe care le spui tu:
- Isus nu zisese aşa!
Din pricina că unii ucenici au înţeles greşit cuvintele lui Isus, au ieşit şi mai ies încă atâtea zvonuri false, atâtea păreri diferite, atâtea crezuri dezbinătoare în Biserica Creştină, în adunările frăţeşti, pe tot lungul veacurilor, până astăzi.
Nu spunem că toţi cei care au pornit un zvon nou, ar fi fost nişte răuvoitori. Dar nici unul, dacă s-ar fi gândit mai bine ce nenorociri poate aduce zvonul lui, sigur că nu l-ar fi răspândit.
Sigur că mai degrabă şi-ar fi muşcat limba cu care l-a vorbit, sau şi-ar fi tăiat mâna cu care l-a scris, decât să-l răspândească printre fraţi. Dacă s-ar fi gândit mai bine ce dezbinări vor ieşi din zvonul lui.
Să ne gândim numai la câte nenorociri au ieşit din actul dezbinării din Biserica Creştină de la anul 1054 când ea a fost sfâşiată în două fără milă de la Apus spre Răsărit, din pricina celor două zvonuri.
Cu câte lupte şi ură şi otravă şi grozăvie, au zdrobit şi au nefericit nenumărate suflete şi bunuri scumpe lui Hristos, necugetaţii aceia care s-au grăbit atunci să dezbine.
Să ne gândim apoi ceva mai târziu la zvonurile care s-au ridicat odată cu ivirea protestantismului! Înverşunarea pe care au adus-o aceste zvonuri atât de-o parte cât şi de alta a taberelor creştine, au nimicit din Biserica lui Hristos de mii de ori mai multe vieţi şi bunuri, de câte au putut nimici înainte toţi prigonitorii păgâni laolaltă!
Şi să ne gândim chiar acum, la câte zvonuri noi au mai ieşit şi mai ies încă, printre fraţi, toate scornite de ispititorul, prin ucenicii care nu sunt destul de conştienţi de marea răspundere pe care şi-o iau, asupra sufletului şi veşniciei lor, denaturând înţelesul Cuvântului Sfânt, interpretând greşit şi dezbinător gândul Domnului, ridicând partide, făcând despărţiri, iscând neînţelegeri, înveninând suflete, împărţind adunări, semănând vrajbe printre fraţi. Toate acestea numai din interpretări şi din zvonuri. Omul schimbă orice, numai să nu-şi schimbe inima. Leapădă orice numai să nu se lepede de sine însuşi. Şi atunci zvonul lui face partidă. Ambiţia lui dezbinare.
Din aceste zvonuri, poate cu o intenţie bună la început, au ieşit şi ies încă, valuri tot mai mari de foc şi de venin printre fraţi! O, dacă s-ar fi gândit bine cei care le-au pornit prima dată, ce va ieşi din ele!
O, dacă s-ar gândi bine oricine scoate şi acum o interpretare deosebită şi nouă printre fraţi! Dacă s-ar gândi cât rău şi nu bine va duce şi va aduce zvonul lui!
Nu putem aduce o părere deosebită şi să nu iese o dezbinare!
Acesta este gândul lui Hristos: unitatea în învăţătură, în credinţă, în vorbire, în umblare, unitate în răbdare, în blândeţe, în bunătate, în iertare, în dragoste a fiecăruia cu toţi.
Dacă este să luptăm împotriva cuiva, să vorbim împotriva cuiva, să ne împotrivim contra cuiva, - acela să fie păcatul şi nu învăţătura. Căci învăţătura n-a fost şi nu este rea. Răul a fost numai păcatul îngâmfării sau a neştiinţei celui ce s-a grăbit cu zvonul, cu interpretarea deosebită, cu ruperea credinţei fraţilor.
Rău este numai păcatul neascultării de învăţătura şi credinţa dintâi. Păcatul celor care nu trăiau şi nu trăiesc în curăţia şi porunca învăţăturii. Păcatul a fost, şi va fi, până la sfârşit, singurul vrăjmaş şi singurul rău al învăţăturii. Rău au făcut învăţătorii care au trăit în păcat, dar tot aşa de rău au făcut şi cei care au învinuit învăţătura de păcatul învăţătorilor. Şi în loc să se ridice împotriva lor, - s-au ridicat împotriva ei.
Iată dovada că au păcătuit împotriva Adevărului toţi cei care s-au ridicat contra învăţăturii: fiecare dezbinător a fost pedepsit cu dezbinare.
Primul care a dezbinat, a fost dezbinat şi el curând. Alţi dezbinători s-au ridicat din sânul său, dezbinându-l pe el.
Aceştia, la rândul lor, au fost pedepsiţi prin alţii... Şi aşa mereu până azi...
Greu este până se despică tulpina în două, căci după aceea, împărţirea ei se face din ce în ce mai uşor şi în fărâme tot mai mici.
Greu este până reuşeşte diavolul să facă o spărtură, căci după aceea, lesne şi-o lărgeşte el.
Şi mai iată o dovadă că nu o învăţătură nouă trebuie, ci o pocăinţă nouă:
- Fiecare învăţătură nouă care susţine că este adevărul absolut, - nu numai că a fost curând tăgăduită de altele, dar şi a căzut în păcatele acelea pentru care le condamnase pe cele vechi.
Ba încă uneori în păcate şi mai mari.
Astfel că, în afară de răul dezbinării şi de mulţirea urii dintre fraţi, n-a mai adus până la urmă nimic altceva nou învăţătura nouă decât păcate noi.
Noii credincioşi nu se deosebesc de cei vechi decât prin noua ură confesională şi prin noile forme de cult care îi tot dezbină pe oameni. Iată dovada că toate acestea nu pot fi de la Dumnezeu ci prin roadele lor se dovedesc a fi de la vrăjmaşul lui Hristos, căci Dumnezeu a vrut unitatea alor Lui şi nu dezbinarea lor.
Toate celelalte păcate îi unesc pe oameni, îi uniformizează. În toate ajung până la urmă la fel. Numai păcatul din credinţă şi din învăţătură, nu-i mai duce niciodată la unitate.
O, încă odată: nu vă încărcaţi conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, cu marea vină a răspândirii de zvonuri, de învăţături şi de interpretări noi printre fraţi, din Cuvântul Sfânt.
Căci acestea vor aduce totdeauna mare rău, iar pentru răul acela veţi fi odată judecaţi şi pedepsiţi voi care le-aţi scos!
Gândiţi-vă ce vor zice în Ziua Judecăţii cei care au făcut primele dezbinări în Biserica Creştină când vor vedea cât rău a ieşit prin veacuri din moţiunea pornită de ei cândva, într-un moment nefericit, dar nereparat.
O Mare şi Înfricoşat Dumnezeu şi Judecător Isus Hristos,
Tu care Ţi-ai dat Sângele Tău pentru a-Ţi strânge într-un Singur Trup pe toţi fiii Tăi cei risipiţi, - îngrozeşte-i cu toată dreapta osândă care îi aşteaptă, pe toţi cei care păcătuiesc împotriva unităţii frăţeşti! Fă-i să vadă cutremuraţi că nu există nici o dezvinovăţire pentru păcatul dezbinării frăţeşti acum şi în vecii vecilor.
Şi învaţă-ne pe toţi să ne ridicăm numai contra păcatului, în primul rând din noi înşine. Apoi şi a celui dintre noi, şi nu contra învăţăturii. Nu învăţătura e rea - ci inima.
Astfel va fi păstrată unitatea şi nimicit răul. Nu nimicită ea şi păstrat el.
Amin.
+
Fă jug vorbirii tale, iar limbii tale cheie
o sită totdeauna la gura ta să steie
întâi să cerni cuvântul, apoi să-l scoţi afară
- adesea ochiul te-arde şi gura te omoară.