Ca să se împlinească vorba, pe care o spusese prorocul Isaia: Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?
Nu există predestinaţie! Nu există nimeni sortit mai dinainte, la bine sau la rău.
N-a rânduit Dumnezeu mai dinainte pe nimeni nici la pierzare şi nici la slavă,
şi nu înlătură Dumnezeu mai dinainte pe nimeni de la mântuire.
El ne-a iubit şi ne iubeşte în aceeaşi măsură pe toţi oamenii.
Nimeni n-are dreptate când spune că faţă de dânsul Dumnezeu S-a purtat neiubitor, nemilostiv - sau nedrept!
- Dacă totuşi nouă ni se pare că unii oameni sunt mai împietriţi decât alţii, nu este din pricină că Dumnezeu a vrut ca ei să fie aşa,
- ci din pricina voinţei lor care i-a făcut aşa.
A lor inimă nu vrea, ca ei să fie mântuiţi - nu a lui Dumnezeu (Rom. 2, 5). Ei voiesc ca să se piardă - şi nu Dumnezeu.
Nu Dumnezeu îi înlătură de la moştenirea fericită, ci ei se înlătură prin necredinţa lor (Evrei 3, 19).
Iar dacă este scris la Romani 8, 29-30 ceva nespus de minunat, din care se poate vedea cât har a pregătit Dumnezeu pentru cei preaiubiţi ai Lui, aceasta este tot atât de adevărat că poate fi moştenit de către toţi (Ioan 3, 16).
Dar Dumnezeu i-a rânduit la toate acele cereşti răsplătiri numai pe acei pe care i-a cunoscut mai dinainte (Rom. 8, 29).
... i-a cunoscut mai dinainte că atunci când vor auzi glasul Lui, nu-şi vor împietri inimile,
ci Îl vor asculta cu credinţă, Îl vor primi cu dragoste şi Îl vor urma cu statornicie,
... i-a cunoscut mai dinainte, că nu vor lăsa Cuvântul să fie furat din inima lor...
că în vremea ispitei, nu se vor despărţi,
... i-a cunoscut mai dinainte că lor, îngrijorările şi poftele vieţii acesteia nu le vor înăbuşi conştiinţa ascultării de Dumnezeu...
... că vânturile vicleniei şi ale şireteniei amăgitoare, nu-i vor clinti de pe stânca statorniciei lor în învăţătura şi credinţa sănătoasă (Efes. 4, 14; 2 Tim. 1, 13; 1 Ioan 2, 24; 2 Ioan 10; Rom. 16, 17-20).
şi de aceea le-a fost descoperită lor puterea braţului lui Dumnezeu,
pentru că ei au dat crezare propovăduirii celor trimişi la ei, pe când alţii n-au vrut să creadă şi să asculte de Evanghelie (Rom. 10, 16).
Iată deci că nu Dumnezeu i-a înlăturat pe unii, ci necredinţa şi neascultarea lor.
Iar cei ce sunt binecuvântaţi, sunt din pricina voinţei lor de a-L crede şi de a-L asculta pe Dumnezeu.
Cei care sunt tăiaţi, au fost din pricina că n-au vrut ei înşişi să creadă în Adevăr. Au fost împietriţi din pricină că au vrut ei să nu creadă...
Dar a crede, toţi oamenii pot.
Nu există cineva care să nu poată crede, dacă vrea să creadă.
Darul credinţei, în sine, îl are de la Dumnezeu orice om, primit chiar de la naştere, în fiinţa sa.
Căci dacă nu l-ar avea, n-ar putea crede nimic... şi nu este om care să nu creadă chiar nimic.
Crede omul în Istorie, tot ce-i spune ea, deşi n-a văzut.
Crede în Geografie tot ce-i arată ea, deşi n-a umblat pe acolo.
Crede omul în prietenii săi, când îi spun chiar şi ce nu-i adevărat.
Crede în cărţi, crede în oameni, crede în întâmplări...
Crede în orice om ce-i place şi ce-i convine, fără să ceară dovezi, - fiindcă vrea să creadă.
Dar nu crede, ceea ce vrea să nu creadă, chiar dacă sunt nespus mai multe şi mai puternice dovezile pentru acestea decât pentru celelalte.
De aceea omul va răspunde de necredinţa sau de credinţa lui,
şi de aceea omul având voinţa liberă, să creadă sau să nu creadă, îşi alege singur soarta sa.
Şi de aceea nu au drept acei care spun că există predestinaţie, adică o hotărâre mai dinainte a lui Dumnezeu prin care pe unii i-ar fi rânduit mai dinainte de a se fi născut, să fie răi, iar pe alţii să fie buni,
că mai dinainte i-ar fi sortit pe unii să meargă la pierzare, orice ar face ei, iar pe alţii la mântuire, tot aşa.
Cele scrise în Romani cap. 9, 14-23, au exact aceeaşi explicaţie, dar explicaţia aceasta este îngropată ceva mai adânc.
Căci dacă ar fi altfel, atunci Dumnezeu n-ar fi nici drept nici bun, iar aceasta este nu numai cu neputinţă, dar este şi o nelegiuire din partea noastră şi numai s-o gândim.
Dumnezeu este credincios faţă de noi toţi. Numai noi nu suntem toţi credincioşi faţă de El. Dumnezeu vrea să ne mântuim noi toţi, numai noi nu vrem toţi să credem în mântuirea Lui şi s-o primim.
O, Veşnic Bun şi Adevărat Dumnezeu, slavă veşnică Ţie.
Slavă Ţie pentru că, ştiind mai dinainte de a fi noi, toate faptele noastre şi toată inima noastră, ne-ai rânduit fiecăruia răsplata după aceasta.
Slavă Ţie care, încă de când nu era nici una din zilele noastre, Tu le ştiai cu ce ni le vom umplea (Psalm 139, 16).
De pe când încă nu făcusem nici un pas, Tu cunoşteai cum ne vom duce toate cărările noastre, fiecare dintre noi.
De pe când nici n-aveam încă grai, Tu ştiai mai dinainte toate cuvintele pe care fiecare dintre noi le vom rosti.
Şi de pe când nici nu se formase inima noastră, ştiai ce iubire vom purta fiecare în ea.
Toate acestea prin voinţa noastră liberă care şi-a ales singură ea ce să urmeze, ce să spună, ce să iubească - şi ce nu.
Şi ne-ai rânduit răsplata tot aşa.
Slavă Ţie ale cărui judecăţi toate sunt drepte şi adevărate.
Amin.