Apocalipsa, cartea vremurilor de apoi
Pr. Iosif Trifa - Trăim vremuri biblice
Biblia este o carte minunată în care se vede amănunțit cum curge și cum se scurge viața omeniri și viața omului. Biblia cuprinde toată istoria și toată viața omenirii, începând de la facerea lumii și până la sfârșitul veacurilor. Partea din urmă din viața omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei și se numește Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul și Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.
În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numește Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeiești (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieștile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceți” și de taine care întrec știința și cunoștința oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toți cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere și nume, de ani și de oameni, greșesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului și ale sfârșitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le știe (Mc 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufletești. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea și omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufletești și de răutăți care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioși va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoțită de vremuri grele, de grozave urgii și arătări cerești. Vor fi urgii, necazuri, semne și arătări cerești care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în fața tuturor urgiilor și arătărilor cerești, oamenii vor stărui până la sfârșit în răutăți și nepăsare de cele sufletești.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Și vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufletești și răutăți mai mari ca oricând;
2. urgii, arătări cerești, necazuri și greutăți mai mari ca oricând;
3. este plină lumea de oameni care, în fața urgiilor și arătărilor cerești, stăruie în răutăți și nepăsare de cele sufletești.
Citind în Apocalipsă și în cărțile unor proroci (în special a prorocului Daniel), parcă ai citi despre vremurile și oamenii de azi. Citind Apocalipsa îți vine să te întrebi: oare nu cumva au început a se deschide „pecețile”?... Oare nu cumva am intrat în zodia vremurilor apocaliptice?... Oare nu cumva au început judecățile?... Oare nu cumva stăm sub judecata vremurilor apocaliptice?...
Poate că n-am ajuns încă în aceste vremuri... poate am intrat în ele... singur Tatăl Ceresc știe.
Un lucru însă e sigur: trăim vremuri biblice care strigă spre noi să ne lăsăm de răutăți și să ne întoarcem de îndată la Tatăl Ceresc.
În acest înțeles dăm în paginile următoare trei arătări din Apocalipsă: cu cei patru cai, cu cele șapte cupe și cu cele șapte trâmbițe.
Fiecare dintre aceste arătări prezintă vremurile de apoi scurgându-se în mijlocul unor cumplite stricăciuni, al unor grozave urgii și arătări cerești și al unei cumplite orbii și nepăsări sufletești. În acest înțeles, ele seamănă cu vremurile pe care le trăim.
Dăm aceste arătări nu ca pe niște prorocii, ci ca pe niște trâmbițe cerești care strigă spre noi să ne trezim din somnul răutăților.
Urgiile și arătările vremurilor noastre sunt o strigare cerească, să ne lăsăm de răutăți.
Cei patru cai...
„Și am văzut - scrie Evanghelistul Ioan - când a deschis Mielul (Iisus) una din cele șapte peceți... și mi-a zis vino și vezi.
Și am văzut, și iată un cal alb; și cel ce ședea pe el avea arc; și s-a dat lui cunună și a ieșit biruitor, ca să biruiască...
Și, când a deschis a doua pecete, am văzut, și iată alt cal, roșu; și celui ce ședea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca unul pe altul să se înjunghie; și s-a dat lui sabie mare...
Și, când a deschis pecetea a treia, am văzut, și iată un cal negru și cel ce ședea pe el avea cumpăna în mâna sa. Și am auzit glas în mijlocul celor patru viețuitoare, zicând: O măsură de grâu pentru un dinar, și trei măsuri de orez pentru un dinar...
Și, când a deschis pecetea a patra, am văzut, și iată un cal galben; și celui ce ședea pe el îi era numele Moartea, și iadul urma cu ea. Și s-a dat lor putere ca să omoare peste a patra parte a pământului, cu sabie și cu foamete și cu moarte...
Și, când a deschis a cincea pecete, am văzut sub jertfelnic sufletele celor junghiați pentru Cuvântul lui Dumnezeu.
Și am văzut când a deschis pecetea a șasea: iată, cutremur mare s-a făcut și soarele s-a făcut negru ca un sac de păr și luna ca sângele. Și cerul s-a strâns ca o carte, învăluindu-se, și toți munții s-au mutat din locurile lor.” (Apoc 6)
Această arătare se potrivește cu profeția Mântuitorului, de la Mt 24. În ea se vede mersul vremurilor de apoi, se vede mersul întreg al creștinătății. Calul cel alb închipuie venirea Domnului și biruința Evangheliei.
Dar după această biruință urmează caii cei răi: calul cel roșu, cel negru și cel galben; ofensiva și biruința iadului, după care va veni iarăși, la sfârșit, biruința Evangheliei. În toate locurile din Sf. Scriptură, vremurile de apoi sunt arătate ca vremuri de grozave stricăciuni sufletești și urgii. Vremurile din urmă ale creștinismului sunt arătate ca mergând spre o biruință a iadului. „Calul cel roșu” și „fiara cea mare” vor ajunge la putere (Apoc 16 și 17). Așa sunt arătate și în pecetea aceasta a cailor apocaliptici.
Nimeni n-ar putea ști de s-a deschis ori ba pecetea cailor apocaliptici. Așa însă cum umblă vremurile și oamenii de azi, parcă se aude prin lume ropotul cailor roșii, negri și galbeni.
Un cal roșu, cu „sabie mare”, se pare că a fost și războiul cel mare. Avem și acum acest „cal roșu”. E diavolul, cumplitul vrăjmaș care omoară mereu pacea și dragostea dintre oameni și din sufletul lor.
E plină lumea de fărădelegi și cumplite stricăciuni sufletești. E plină lumea de cei omorâți cu sufletul de „caii apocaliptici”
Avem și „calul cel negru” care de ani de zile ne strigă și nouă prețuri grozave: scumpete, lipsă și mizerie.
Avem și „calul cel galben”. Acesta e calul cel grozav ce vine cu „vești de războaie, cutremure de pământ, ploi de cenușă, foamete și ciumă” (Mt 24). Acesta e „calul” ce ne amenință cu „un necaz așa de mare cum n-a fost de la începutul lumii până acum” (Mc 13). Cu adevărat, „moartea și iadul” umblă parcă prin lume cu acest cal. Ah! Ce seceriș grozav are moartea și iadul în zilele noastre! E plină lumea de cumplite fărădelegi și stricăciuni sufletești. E plină lumea de cei omorâți cu sufletul de către „caii” apocaliptici. E plină lumea de moarte sufletească.
Mergem spre „ziua mâniei Mielului”, când se va arăta iarăși „calul cel alb”. „Apoi am văzut cerul deschis și iată, s-a arătat un cal alb. Cel se stătea pe el era îmbrăcat în haină muiată în sânge. Numele lui este „Cuvântul lui Dumnezeu”; „Cel ce judecă” (Apoc 19, 11-13).
Vai de cei ce nici în aceste vremuri nu se trezesc din somnul răutăților!
Cele șapte cupe...
„Și am auzit glas mare zicând celor șapte îngeri: «Mergeți și vărsați pe pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu».
Și s-a dus cel dintâi și a vărsat cupa sa pe pământ și s-a făcut rană rea și mare între oameni. Și al doilea înger a vărsat cupa sa în mare și s-a făcut sânge ca de mort. Și al treilea înger a vărsat cupa sa în râuri și în izvoarele apelor și s-au făcut sânge. Și al patrulea înger a vărsat cupa sa peste soare și i s-a dat lui să dogorească pe oameni în focul lui. Și au fost dogoriți oamenii de o arșiță mare și au hulit numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste rănile acestea, și nu s-au pocăit, ca să-I dea slavă Lui.
A cincea și a șasea cupă s-au deșertat. «Și au hulit (oamenii) pe Dumnezeul cerului pentru durerile lor și pentru rănile lor și nu s-au pocăit de faptele lor». Și al șaptelea înger a vărsat cupa sa în aer și a ieșit glas mare din biserica cerului, de la scaun, zicând: S-a făcut...
Se vede și în această arătare, a cupelor, mersul vremurilor de apoi. Se vor revărsa pe pământ fel de fel de groaznice urgii, în fața cărora însă oamenii vor sta nepăsători. Urgiile vor lovi pământul și pe oameni cu rană mare, dar, în loc de îndreptare, oamenii vor huli „numele lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste aceste răni”.
Mergând spre ziua arătării Fiului Omului, oamenii vor trece prin cupele mâniei lui Dumnezeu.
Nimeni n-ar putea ști de s-a început ori încă nu revărsarea celor șapte cupe... De am ajuns ori încă n-am ajuns sub revărsarea lor. Acest lucru singur Tatăl Ceresc îl știe.
Așa însă, cum umblă vremea și purtările oamenilor, se pare că am ajuns de fapt într-o zodie a revărsării cupelor. De ani de zile se revarsă peste noi cupele mâniei lui Dumnezeu, dar oamenii „hulesc mai departe numele lui Dumnezeu”, stăruind în fărădelegi și nepăsare față de cele sufletești.
S-a revărsat peste noi cupa cea cu sânge a războiului, dar n-am ascultat-o. Suntem mai răi ca înainte de război.
S-au revărsat și se revarsă mereu peste noi cupe cu foc, cu secete, cu grindină, cu furtuni, cu beteșuguri, cu potopuri, cu uragane, cu greutăți, cu lipsuri, cu necazuri și cu alte fel de fel de plăgi, ce nu se mai gată. Însă noi, în loc să ne îndreptăm, tot mai răi ne facem.
Cupele mâniei lui Dumnezeu se revarsă mereu asupra noastră, dar noi ne vedem înainte de păcate și fărădelegi.
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de înfricoșare, de post, de rugăciune și de întoarcere la Dumnezeu. Însă, în loc de aceasta, vremurile noastre sunt vremuri de cumplite păcate și fărădelegi.
Domnul vorbește cu noi prin fel de fel de urgii și arătări și ne cheamă să ne întoarcem din căile pierzării. Cupele mâniei lui Dumnezeu se revarsă peste noi strigând după noi să ne lăsăm de răutăți.
În ziua cea mare a Judecății, cupele ce se revarsă azi peste noi cu urgii și arătări cerești vor mărturisi contra noastră. Prin ele Domnul Dumnezeu a vorbit cu noi și ne-a strigat să ne lăsăm de răutăți, dar noi n-am ascultat chemarea Lui. Vai celor ce nici în aceste vremuri biblice nu se trezesc din răutăți!
Oamenii așteaptă vremuri mai bune... Oamenii suspină după vremuri de ușurare, dar nici un bine și nici o ușurare nu ne va veni până nu ne vom întoarce la Dumnezeu. Cupele vor revărsa înainte peste noi urgii și pedepse atâta timp cât nu ne vom lăsa de răutăți.
Cele șapte trâmbițe...
„Și când s-a deschis pecetea a șaptea, s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. Și am văzut pe cei șapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu și li s-a dat lor șapte trâmbițe.
Și îngerul cel dintâi a trâmbițat și s-a făcut grindină și foc amestecat cu sânge. Și al doilea... al treilea... al patrulea înger a trâmbițat și am auzit pe un înger zburând în mijlocul cerului, zicând cu glas mare: Vai, vai celor ce locuiesc pe pământ... În zilele acelea vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla și vor pofti să moară și moartea va fugi de la ei...
Și al cincilea... și al șaselea înger a trâmbițat... și de aceste bătăi s-a omorât a treia parte din oameni... și ceilalți oameni, care n-au murit de rănile acestea, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor (adică patimilor și păcatelor)... și nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de fermecătoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtișagurile lor.
Și al șaptelea înger a trâmbițat și s-au făcut glasuri mari în cer, zicând: Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeule,
Atotțiitorule, Cel ce ești, și Cel ce erai, și Cel ce vii, că ai luat puterea Ta și ai împărățit.” (Apoc cap. 8, 9, 10 și 11).
Seamănă și această arătare cu celelalte două de mai înainte: cu arătarea „cailor” și cu a „cupelor”. Spune și această arătare că în vremurile din urmă se vor ivi groaznice urgii și arătări cerești, față de care însă oamenii vor sta nepăsători și vor muri în fărădelegile lor.
Arătarea cu cele șapte trâmbițe e cea din urmă și parcă cea mai grozavă. Suntem încă departe, suntem poate încă foarte departe de ea. Însă vremurile noastre seamănă și cu această arătare. Urgii și arătări destule s-au ivit și se ivesc și azi în lume, însă oamenii stau nepăsători față de ele. Își văd mai departe de răutăți și păcate.
Urgiile și arătările din vremurile noastre sunt tot atâtea trâmbițe cerești care ne strigă să ne trezim din somnul păcatelor și al pieirii sufletești.
O trâmbiță după alta, un necaz după altul, o urgie după alta răsună și strigă spre noi să ne trezim din păcate. Însă oamenii „se închină mai departe dracilor și idolilor”... se închină drăceștilor patimi și păcatelor... „nu se pocăiesc de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtișagurile lor”.
Vremurile noastre sunt o trâmbiță cerească ce strigă: „Vai, vai de locuitorii pământului, că trecură două nenorociri și vin altele... Vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte trâmbițe ce au să mai sune”!
Vremurile ce le trăim ar trebui să fie vremuri de spaimă, de trezire, de înfricoșare, de post și de întoarcere la Dumnezeu. Însă, în loc de acestea, vremurile noastre sunt vremuri de cumplite păcate și fărădelegi.
Trăim vremuri biblice, trăim vremuri apocaliptice. Trăim parcă vremurile „cailor”, ale „cupelor” și ale „trâmbițelor” apocaliptice. De ani de zile parcă tropăie prin lume „caii” apocaliptici, se revarsă „cupele” și răsună „trâmbițele”. Sub ochii noștri se împlinesc Scripturi și profeții.
Somnul cel mai greu și adânc este cel dinaintea revărsatului zorilor. Omenirea parcă doarme într-un astfel de somn de adâncă decădere sufletească. Un somn greu după care va veni „Mirele”.
Vai, ce puțini au rămas cei ce „priveghează”! Vremurile noastre sunt o trâmbiță cerească ce strigă celor ce dorm să se trezească și celor ce priveghează să n-adoarmă.