Cap. 10 - Va veni un altul...

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu

- și nu Mă primiți... va veni un altul

în numele lui însuși, - pe acela îl veți primi ”.

În seara Cinei cele de Taină, printre ultimele cuvinte de rămas bun pe care Mântuitorul nostru Iubit le lăsa cu un testament veșnic Lucrării Sale și lucrătorilor Săi, - cea mai stăruitoare poruncă și rugăminte a Lui către ai Săi era: „Să fiți una!” (Ioan cap. 17).

Pe apostolii Domnului îi aștepta marea și unica misiune universală și veșnică pentru care fuseseră aleși și pregătiți de Dumnezeul Întrupat, care venise să aducă marea și unica mântuire universală. Și ai cărei soli El îi alesese apoi pe ei. Acești trimeși, trebuia ca preluând Evanghelia de la Hristos, - să o ducă apoi din loc în loc, din neam în neam, din ucenic în ucenic și din generație în generație, până la marginile Geografiei, până la sfârșitul Istoriei, până la capătul Vremurilor și până la împlinirea numărului celor chemați și aleși.

Aceasta le cerea o uriașă luptă cu diavolul, cu întunericul și cu lumea, - aceste trei puteri potrivnice oricărei sfințenii, oricărei lumini și oricărui adevăr.

Ghearele îngrozitoare ale diavolului țineau pe om și omenirea atât de strâns în robia și orbia morții prin puterea blestemată a păcatului, - încât acest tiran nu voia cu nici un chip să elibereze nimic din ceea ce a apucat în ghearele lui. Pentru orice suflet salvat, pentru orice loc eliberat, trebuia dusă o luptă cumplită și dată o jertfă grea. Nimic nu era cedat fără împotrivire. Nimic nu va fi cucerit fără un preț mare de jertfă. Totul va trebui răscumpărat, pas cu pas, clipă cu clipă, bun cu bun, om cu om.

În această încleștare uriașă care urma să se decidă mâine pe Golgota pentru Hristos.

Iar după Săptămâna Patimilor Lui - prin toate veacurile patimile lor și prin toate întinderile pământului până unde ai Lui vor merge împingând întunericul și aducând lumina, - lângă Jertfa Lui vor trebui să adauge mereu și ei jertfele lor! Fără aceasta nu se va putea!

Vrăjmașul este nu numai puternic dar și îndărătnic și viclean. Încleștarea cu el va fi cumplită, lungă și grea.

Dar nu există altă cale de mântuire nici pentru ucenicii lui Isus - și nici pentru lumea după care au fost trimeși ei ca s-o mântuiască.

Lângă puterea Jertfei lui Hristos prin care vor birui ei, - numai puterea unității și dragostei dintre toți - le-a fost și dată și cerută de Hristos. Dragostea era semnul, iar unitatea era condiția izbânzii lor.

Atunci Duhul lui Hristos care era în ucenici, i-a făcut pe toți să fie o inimă și un gând. Cel unul care nu avea acest duh - s-a și despărțit imediat de ei. Și și-a urmat soarta pe care și-o alesese.

Dar ei, ceilalți toți, rămânând în același duh și în aceeași învățătură, - au mers până la marginile rânduite lor, fiecare singuratic, dar cu toții una, - după porunca lui Isus. Potrivit legământului de jertfă pe care îl puseseră în seara neuitată, când fiecare spusese ca și Petru: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26, 35; Marcu 14, 31) - ei nici nu s-au lepădat, nici nu s-au dezbinat. Au rămas una!

Și unitatea a biruit.

Iar dacă ei și-au împlinit față de Domnul legământul dragostei și unității lor, - Dumnezeu Și-a împlinit și El cu prisosință față de ei legământul ajutorării Sale: Iată Eu voi fi cu voi, până la sfârșitul veacurilor (Matei 28, 20).

Și a fost!

Am spus că istoria Oastei Domnului nu putea fi înțeleasă aparte, decât cuprinsă în cadrul larg al Istoriei Bisericii și Evangheliei pe pământ... Și numai dacă este privită prin lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Istoria aceasta mică face parte din întregul marii Istorii Sfinte după cum un mic spic de grâu face parte dintr-un mare lan. Sau un arbore dintr-o pădure. Sau o undă dintr-un izvor...

Datoria Lucrării Oastei Domnului pentru misiunea mai mică rânduită ei, - nu putea fi alta decât datoria cea rânduită mai marii misiuni a întregii Sale Biserici, de către Mântuitorul Isus Hristos, ucenicilor în seara Cinei de Taină.

Când Hristos pleca dintre ai Săi, El nu lăsa în locul Său dintre ei numai pe unul singur, - ci îi lăsa pe toți împreună. Unul, oricine ar fi fost el, putea ușor să greșească; - era și el om. Dar toți nu puteau greși ușor.

Pe un arbore singur ușor îl poate smulge o furtună, dar pe o pădure întreagă nu.

În Lucrarea Oastei Domnului lucrurile s-au petrecut asemenea: nu rămăsese numai unul - ci rămăseseră mai mulți. Dar chezășia biruinței întregii Lucrări era legată în mare măsură de unitatea și dragostea dintre acești lucrători ai ei.

Câtă vreme înăuntru dragostea și unitatea s-au păstrat puternice între noi, - furtuna dinafară n-a avut ce ne face. După fiecare val de vânt, pădurea Oastei s-a ridicat din nou cu toată fruntea ei spre cer și cu toate crengile ei spre soare. În locul arborilor furați sau căzuți - au crescut alții mai frumoși, fiindcă Soarele era puternic iar rădăcinile ei erau lângă Izvor...

Dar când vântul cel rău s-a stârnit dinăuntru răcind dragostea și sfâșiind unitatea, - atunci a venit acea zăpadă adusă de diavolul, care i-a făcut pe mulți să-și piardă mintea smerită și sănătoasă și să înceapă a lovi în ceea ce trebuia să apere. Și să batjocorească ceea ce aveau datoria să adore.

Venise „un altul”... Acest „un altul” adusese între frați un alt isus, un alt duh, o altă evanghelie (2 Cor. 11, 4).

Iar unii din cei care aveau o Dumnezeiască datorie să i se împotrivească acestui „altul” - oh cum începeau să-l îngăduiască de bine!

Începea astfel să se împlinească profeția dureroasă a părintelui Iosif, din noaptea morții sale: „...Când și unii dintre ostași se vor lepăda de Duhul Oastei și se vor lua după alte duhuri, acestea îi vor duce la lupte între ei. Și în urmă îi vor duce la pierzare pe toți...”

Am arătat cum se stârnise mai demult acest „Eurachilon”, acest vânt rău, - începând tot de la Sibiu și răspândindu-se apoi și prin alte părți. După cum tot de la Sibiu se stârnise și celălalt vânt rău, prima furtună, în 1935.

Vântul acesta nu era omenesc, dar duhul care îl pornise lucra prin oameni. E adevărat că oamenii prin care lucra, începuseră să fie alții, dar duhul, marele vinovat duhul, el rămăsese tot același.

Duhul lui Hristos din Lucrarea Oastei Domnului venise în Numele Tatălui, venise în învățătura de la început, venise în credința strămoșilor noștri, în Biserica părinților și înaintașilor sfinți.

Duhul Oastei nu aducea în învățătură și în credință nimic nou, nimic altceva, nimic de la el, adică nu venea în numele lui însuși. Nu spunea nimic de la sine însuși, nimic diferit de ceea ce spuseseră înaintașii. Nimic care să nu fi fost potrivit cu învățătura și cu viața Mântuitorului nostru și a urmașilor Lui adevărați, în Biserica Lui cea vie și trăitoare a Evangheliei, în care ne născusem. Toată învățătura și practica noastră veneau în numele și din înlănțuirea strânsă cu trăirea și cu viața evanghelică a înaintașilor noștri sfinți...

Cât a mers în vântul acesta bun, corabia Oastei a înaintat atât de frumos...

Acum însă bătea tot mai tare, de undeva din altă parte un alt vânt. Un alt duh începea să semene o altă sămânță printre frați, în ogorul Oastei. Cu mâini foarte harnice și prefăcute, acest alt duh prin cei mânați de el strica de zor cât pe furiș cât pe față, zidăria frumoasei învățături lăsate nouă. Înlăturând ce fusese făcut și punând pe temelia noastră un alt material, al lor.

La înfățișare toate acestea păreau adevărate. Iar felul cum erau îmbiate fraților, era destul de atrăgător. Întocmai cu fructul din Eden, îmbiat de șarpe. Era bun la mâncat și plăcut la privit, de dorit ca să-i deschidă cuiva mintea...

Au luat deci unii din rodul lui - și au mâncat... apoi au dat și altora care erau lângă ei... Aceștia au mâncat și ei (Facere 3, 6).

Și astfel s-a răspândit infecția...

Ispita n-a fost ușoară! Nici o minciună nu-i atât de primejdioasă ca aceea care are și puțin adevăr în ea!

Lucrau două duhuri: Prin unii duhul tulburării, iar prin alții al dezbinărilor.

Duhul tulburării care lucra prin acești unii, - parcă nu era chiar atât de primejdios cât era duhul dezbinării care lucra prin ceilalți. Amândouă însă aceste duhuri erau ale unui și aceluiași „altul”, care venea în numele lui însuși.

Așa ceva în Oastea Domnului, era cu totul nou. Nimeni nu fusese așa înaintea acestora în Oastea Domnului! Nici tulburările, nici tulburător nu fusese nimeni, nici dezbinător. Acum veneau amândoi aceștia atât tulburătorul cât și dezbinătorul, - fără înaintași.

Pentru că nu putea spune în numele cui vin, - nu spuneau nimic.

Veneau în numele lor înșiși.

În capitolul trecut am arătat în parte cum am fost duși în lupta cu duhul tulburării. Acum va trebui să arătăm cum am fost duși după aceea în lupta cu duhul dezbinării.

Prima dată fusesem duși în confruntarea cu tulburătorul, ca să ne lămurim cu acest duh, cu uneltele de care se folosea și cu metodele pe care le întrebuința el.

Acum va trebui să fim duși la confruntarea directă cu celălalt duh, cu duhul dezbinător, cu uneltele de care se folosea acesta și cu metodele pe care le întrebuința el.

Acesta era adevăratul rost al tuturor celor ce se întâmplau cu noi.

Astfel într-o dimineața de la începutul lunii lui mai 1960 - se făcu din nou mare zgomot pe sală. Glasuri, uși, pași, zgomote arătau formarea unui alt lot pentru munci.

În sfârșit, ușa se deschise. Mă auzii strigat afară cu tot bagajul. Și încă un frate. Și încă unul...

Dați-i drumul imediat jos, pe sală!

Din toate camerele, pe toate coridoarele venea o mare și grăbită mulțime de oameni speriați, pe care strigătele și pumnii gardienilor îi alungau pe coridoare și scări jos, în marele hol de la prima intrare.

M-am uitat ars de dor și încălzit de speranțe - să-mi regăsesc frații...

Într-adevăr, iată-l pe Cornel de la Simeria, iată-l pe Moldoveanu de la Sibiu. Pe Fănică și Cornel de la Timișoara, Vasile de la Petrila, Ion de la Vurpăr. Și alții. Și alții...

Ne-am luat de mâini ca să nu ne despartă valurile noi care veneau împinse de strigătele și pumnii gardienilor. Oriunde vom fi duși, voiam să mergem împreună să nu ne mai despărțim.

Se făcuse un așa zgomot de bucurie printre noi, fiecare căutându-și, strigându-și, îmbrățișându-și pe cineva dorit, încât loviturile gardienilor nu puteau pune prea multă ordine.

Fiecare se temea să nu fie despărțit prea repede de cei întâlniți prea după mulți ani. Nimeni nu știa unde va fi dus și ce se va întâmpla cu el. Așa că fiecare ar fi dorit să aibă și să țină lângă el pe cel mai apropiat... Bucuriei noastre nu-i prea păsa de pumnii și strigătele lor.

În bucuria cea mare că l-am regăsit pe fr. Cornel, nu știam ce să ne întrebăm mai întâi unul pe celălalt. Și nu mai țineam nici noi seama prea mult la ordinele celor ce umblau printre noi strigând și lovind.

Fără să ne dăm seama, dintr-o dată apăru lângă noi un căpitan, directorul închisorii.

Cum vorbeam cu fr. Cornel, un pumn mânios văzui venind pe neașteptate spre ochii mei. Într-o clipită îmi ferii capul.

Bietul fr. Cornel însă nu se putu feri! Și pumnul mânios îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinându-l.

Mă duru, cum mi s-ar fi dat mie zece.

- Dragul meu frate Cornel, - de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia pe mine să mă lovească... Și te-a lovit pe tine!...

L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.

Pentru noapte am fost înghesuiți grămadă într-o cameră mare, câte șase pe două paturi. Ne-am întins de-a curmezișul paturilor între Moldoveanu și Cornel și am dormit doar câteva frânturi, printre toate câte ni le aveam de spus unii altora, după tot ce trăisem despărțiți.

Ajunsesem acum cu alți frați. Trebuia să începem iarăși din nou verificarea conștiințelor noastre. Spre a ne vedea cum am trecut prin încercarea focului - și ce s-a lămurit în noi din tot ce fusese nebulos și amestecat înainte.

Trebuia să vedem mai departe cât se limpezise ceea ce trebuia să se limpezească bine. Acesta era de fapt, adevăratul rost al tuturor acestora.

De la confruntarea cu duhul tulburării care am văzut cum s-a încheiat, trebuia acum să fim duși la confruntarea cu duhul dezbinării. Să vedem cum se va încheia și asta.

N-am pornit niciodată spre nimeni cu idei preconcepute. Și dacă totuși am pornit vreodată, acestea erau numai în bine și nu în rău.

N-am avut prejudecăți rele față de nici un frate. De fiecare dată am vrut să înlătur de la început orice bănuieli dinspre înainte, cum am vrut să uit orice amărăciuni dinspre trecut. Spre a nu împiedica astfel nicidecât, nici măcar pe vreuna dintre razele de speranță pentru unitate, care s-ar fi putut ivi, datorită vreunor noi împrejurări prin care am trecut sau treceam unii sau alții. Totdeauna am pus o mare nădejde în trezirea minții sănătoase, sau a conștiinței înțelepte. Aceasta putea veni în orice clipă, prin vreo neașteptată minune de la Dumnezeu - în om. Așa am vrut să cred și așa am vrut să fac față de toți.

De aceea m-am apropiat acum și de fr. Moldoveanu tot cu aceeași dragoste nouă și totală, cum mă apropiasem în prima zi la Gherla și de Pop, în camera 64.

Eram încredințat că și în sufletul lui, atât de simțitor de altfel - s-a făcut, - (nu se poate să nu se fi făcut), - o cotitură fericită, spre unitatea cu frații, în duhul Oastei... În sfârșit a avut și el destul timp să gândească temeinic asupra felului cum a lucrat - și cum trebuia să lucreze și el în Oastea Domnului, dacă venise în ea.

Le-am povestit fraților cu lacrimi amare despre toate cele petrecute de mine cu frații noștri în camera 64. - Și îmi storceam inima înaintea lor pentru durerea că nici prin aceste flăcări, încă n-am putut înțelege toți tragedia stării noastre dezbinate. Și n-am putut simți toți, atât cât este nevoie, marea poruncă a Domnului nostru pentru reorientarea noastră sănătoasă și deplină pe linia voii lui Dumnezeu arătată nouă de la început prin Lucrarea aceasta. În care noi toți am venit nu ca niște începători ca să-i croim alt drum - ci ca niște continuatori care aveam datoria să mergem pe drumul croit ei de înaintași...

Speram că prin aceasta, bunele gânduri din ei, vor căpăta o mai limpede fixare. Și bunele hotărâri luate, - o mai mare tărie.

Eram între Cornel și Moldoveanu, doar ei erau cei mai aleși. Mă uitam atent în ochii lor, să văd cât înțeleg și cât simt ei din ceea ce le vorbeam eu. Doream să le simt duhul lor cum răspunde duhului meu.

Ochii lui Cornel erau limpezi, mă priveau calzi, curați și înțelegători.

Ochii fratelui Moldoveanu s-au ferit, privind în altă parte. Iar gura lui, la urmă, a dat un răspuns din care să nu pot înțelege nimic. Mi s-a părut pe o clipă chiar că nu-l interesează deloc toate acestea... Ba parcă m-a ispitit o umbră de impresie că se bucura de sfâșierea sufletului meu.

Am tăcut. Poate Dumnezeu ne va da timp mai îndelungat de stare împreună, timp în care pe îndelete și cu tot sufletul, voi căuta să-i explic marea noastră datorie de conștiință față de Lucrarea Oastei și de continuitatea ei, așa cum am primit-o. Marea și Dumnezeiasca misiune a ei, în mijlocul Bisericii noastre și a poporului nostru.

Fără această conștiință limpede, noi nu ne vom putea împlini scopul pentru care am fost chemați de Hristos la mântuirea Sa. Doar Dumnezeu tocmai pentru asta ne-a și zidit pe noi în Hristos. Pentru lucrarea aceasta pe care a rânduit-o El mai dinainte ca noi să umblăm în ea (Efes. 2, 10).

Potrivit acestui plan Dumnezeiesc, am fost deci puși acum împreună.

În ziua următoare am fost luați și duși într-un vagon-dubă, cu care am călătorit două zile și două nopți.

Când am ajuns, eram în Delta Dunării, aproape de Tulcea, la colonia de muncă Periprava, secția Grind.

Secția asta era formată din câteva barăci, împrejmuite din patru părți cu sârmă ghimpată și cu posturi înalte de santinelă. Era în mijlocul nisipurilor dintre cele două brațe ale Dunării, Chilia și Sfântul Gheorghe. Dincolo peste un braț al Dunării se vedea țărmul sovietic, iar dincoace căsuțele răsfirate departe printre sălcii, ale unui sat de pescari. Încolo cât vedeai cu ochii stufuri și câmp gol. Aici va trebui să muncim.

O comisie medicală a ales dintre noi în ziua următoare pe cei apți și pe cei inapți de muncă.

Cu boala mea de inimă, am fost băgat printre inapții care au fost înghesuiți apoi într-o baracă cu două dormitoare, separat cei intelectuali și separat ceilalți.

Cam tot așa au fost aleși și cei din brigăzile de muncă, puse fiecare brigadă în alt dormitor. Fiecare baracă avea două dormitoare.

Am ajuns astfel în același dormitor cu fr. Moldoveanu. Numai noi amândoi între vreo 80 de ceilalți. Frații care veniseră împreună cu noi, fuseseră găsiți apți de muncă și repartizați la diferite brigăzi, prin celelalte barăci.

Era în primăvara anului 1960. Aveam să stăm aici până în toamna anului 1962.

Cei apți de muncă primiră din prima lună dreptul la o carte poștală și la un pachet de 5 kg. alimente pe lună. Hrana aici era aproape tot atât de slabă ca la Gherla, pe deasupra oamenii trebuind să și muncească - era și în interesul stăpânirii să le dea acest drept.

Noi însă, cei ce nu puteam munci, urma să răbdăm aceeași cumplită foamete de la Gherla - căci noi nu aveam nici dreptul la pachet de acasă, fiindcă noi eram bolnavi și nu puteam munci.

Trecuse mai mult de un an de zile de când nu mai știam absolut nimic despre familie. Părinții rămăseseră bolnavi, copiii împrăștiați, totul răvășit.

Am încercat să ies și eu la muncă, măcar pe un timp, până voi afla ceva despre ai mei. Am raportat la comandant, - am rugat pe gardieni, pe medic, - dar peste hotărârea comisiei medicale n-au trecut nici unii. Eram foarte bolnav și slăbit.

Doream să ies la muncă nu numai pentru a obține o carte poștală către familie și de la ei, ci și pentru a fi cu ceilalți frați, fiindcă mai erau pe aici vreo zece. Cei care ieșeau la munci, după ce veneau de la câmp, erau liberi să umble unii pe la alții, prin toate dormitoarele. Astfel că serile sau sărbătorile, erau mereu împreună, putând sta de vorbă cât voiau.

Noi în baraca de inapți, eram însă păziți cu ușile închise zi și noapte spre a nu ieși pe afară și a nu ne întâlni cu ceilalți. Eram scoși când ei cei de la munci erau plecați. Făceam curățenie prin curte, greblam zona dintre cele două garduri de sârme care înconjurau colonia (pentru a se cunoaște pașii dacă cineva s-ar fi încumetat să evadeze de aici). - Sau făceam diferite munci la bucătărie.

Pentru asta n-avem nici măcar dreptul la un supliment de mâncare. Dar ne bucuram că măcar așa ieșeam câte puțin la aer și făceam o mișcare.

Se înțelege că în situația asta aveam destulă vreme să stau de vorbă cu fr. Moldoveanu. Aici eram acum numai cu el. Ceilalți frați erau în dormitorul celălalt.

Dar după experiența cu fr. Pop și după primele impresii din discuțiile noastre, mă rugam lui Dumnezeu și mă străduiam să fiu cât se poate de cu grijă și de fără grabă în apropierea și în discuția cu el. Îmi dam seama că dacă nici de data asta și nici aici în locul acesta el nu va putea face întoarcerea cea salvatoare de la duhul sectar la duhul Oastei, de la învățăturile străine la învățătura Bisericii și de la legăturile cu străinii la unitatea cu frații, - atunci acest lucru nu se va mai putea face poate niciodată.

Aici nu puteam face meditații cu mai mulți în jurul aceleiași mese, spre a avea astfel posibilitatea, ascultând, să-ți dai seama de starea de credință și de părtășie cu Hristos și cu frățietatea, a fiecăruia.

Dar fiind unul lângă altul și având timp destul, am angajat destule stări de vorbă zilnic, având astfel fiecare dintre noi prilej să-l cunoască destul de limpede pe celălalt.

În focul prin care trecusem de mai bine de un an... Prin toate suferințele și frământările despre care v-am spus destul în cele de până acum că le-am avut, - știți bine acum ce gânduri și ce îndemnuri aveam.

Vedeam atât de mare primejdia și atât de vinovată legătura dintre noi și duhurile sectare care ne făcuseră atât de mult rău până astăzi, încât nu puteam să nu aduc de fiecare dată vorba despre asta, cu toți frații pe care îi întâlneam.

Acum, cu fr. Moldoveanu aproape că nici nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre asta. Când simți în trup vreo durere ascuțită, sau ai vreun mădular zdrobit, - nu mai poți vorbi cu nimeni decât despre asta. Așa eram și eu acum.

I-am vorbit astfel cu tot sufletul meu despre începuturile Oastei Domnului. Despre misiunea ei unică în Biserica noastră și în poporul nostru. Despre această unică și mare chemare Dumnezeiască pe care o avea Lucrarea Oastei, spre deosebire de orice alte mișcări duhovnicești.

Toate celelalte curente religioase, indiferent de unde porniseră, erau trimise altora, - sau nu erau trimise nimănui. - Dar Lucrarea Oastei era trimisă special Bisericii noastre și poporului nostru. Asta era slujba ei rânduită de Însuși Dumnezeu, slujbă de la care nimeni și nimic de pe lume nu trebuie nici s-o abată și nici s-o împiedice. Nici dinafara - și cu atât mai mult dinăuntrul ei.

Îi vorbeam despre acestea nu fiindcă el nu le-ar fi cunoscut, dar pentru că până acum le sfidase toate astea, călcându-le în picioare ca pe nimic - și considerând Oastea doar ca pe ceva ce trebuie să devină o sectă. Și dacă se poate una a lui...

Ceasuri întregi și zile întregi i-am vorbit despre marea răspundere pe care o avem fiecare dintre noi, lucrătorii aleși de Domnul să fim acum în fruntea acestei mișcări. Cât de mare este această răspundere mai ales acum când duhuri și învățături străine dau năvală împotriva duhului Oastei, spre a-l abate de la misiunea rânduită lui de Însuși Duhul Sfânt - și spre a-l nimici. Spuneam cum peste gândurile unui mare număr de frați ai noștri s-a lăsat acum ceva ca o ceață care îi împiedică a mai vedea drumul sănătos și ținta adevărată. Căi felurite și lăturalnice au atras privirile și inimile multora acum , - și ei merg spre ținte false. După ei s-au luat adunări și chiar regiuni întregi pierzând și drumul adevărat și scopul rânduit de Dumnezeu acestei Lucrări. Ei sunt ca niște oameni rătăciți în pustiu, abia de-și mai țin viața - și nu mai știu merge nicăieri...

Moldoveanu asculta - și nu zicea nimic.

Iar eu continuam:

- Acum, cu voia sau fără voia noastră, noi am ajuns în capul acestei coloane, care ne urmează.

Răspundem înaintea Viului Dumnezeu Isus Hristos pentru felul cum mergem și pe unde ducem această lungă coloană care vine după noi.

În față avem urmele înaintașilor noștri la care avem poruncă să privim neîncetat și după care să ne orientăm fiecare pas.

Cum facem noi asta?

Iată de exemplu atitudinea noastră față de Biserica și de credința în care ne-am născut, - cât de mult este ea influențată de schimbări!

E adevărat că preoțimea aceasta ne-a făcut atât de mult rău, - dar ce rău ne-a făcut Biserica, ea însăși? Noi nu trebuie să confundăm oamenii cu instituția. Oamenii pot fi răi, dar instituția este divină. Mântuitorul Însuși a spus: Casa Tatălui Meu este casa de rugăciune pentru toate popoarele, - voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari... - Voi ați făcut-o să pară o peșteră, - dar ea nu este așa! Păcatul trebuia scos din Biserică, - fiindcă ea este și trebuie să rămână curată și sfântă. Pentru că este Casa Tatălui, iar Tatăl este Neschimbat! Lui nu-I pare rău de alegerea pe care a făcut-o! Și nici noi nu trebuie să gândim altfel decât cum au gândit marii noștri înaintași care veneau de la Hristos.

Moldoveanu tăcea și asculta - sau se prefăcea că mă ascultă...

- Atitudinea noastră, - ziceam eu, - față de Biserica noastră și față de misiunea pe care o avem în ea, - nu trebuie să depindă întru nimic de atitudinea oficialității Bisericii față de noi. Părintele Iosif a fost judecat, dat afară, chinuit, nedreptățit, jefuit - și până la urmă aproape omorât - de către această oficialitate. - Dar nimic din toate acestea nu l-au putut face pe el să se lepede de Biserica noastră și de învățătura ei. El a mărturisit până în cea din urmă clipă a vieții lui toată dragostea și tot atașamentul său față de ea. Și față de toate învățăturile și semnele ei.

În mijlocul marii adunări pe țară din 12 septembrie 1937 el a spus și scris în auzul nostru al tuturor fraților, că Oastea Domnului este și rămâne pe totdeauna și întru totul în Hristos a Bisericii și în Biserică.

În ce privește slujba și darul preoției pe care o avea, el s-a considerat mereu preot al lui Hristos dar în Biserica și în învățătura asta, chiar dacă oficialitatea nedreaptă a dat împotriva lui o sentință nedreaptă ca să-i ia această slujbă pe nedrept. El a făcut câte proteste a putut împotriva acestei sentințe. Dar nu s-a considerat niciodată lipsit de harul preoției nici despărțit de Biserică. Acest har, a spus el, Dumnezeu mi l-a dat - și numai El mi-l poate lua. Eu rămân până la moarte un slujitor și un fiu credincios Bisericii mele.

În ce privește taina Împărtășaniei, el a respectat-o până în cea din urmă clipă a vieții sale, după cum am mai spus despre acest lucru la vremea sa.

Tot așa în ce privește semnul Crucii, cinstirea Maicii Domnului și toate celelalte semne și dovezi ale credinței noastre, de la care el nu s-a abătut întru nimic nici prin cuvintele sale și nici prin faptele sale, până la moartea sa.

Iar dacă el, cel dintâi dintre noi, prin care Duhul Sfânt a făcut această mișcare duhovnicească și căruia Duhul Domnului i-a vorbit și i-a arătat pas cu pas cum să o îndrume, - el deci - i-a arătat acestei Lucrări a Oastei Domnului într-un chip atât de limpede și de hotărât acest drum, - cu ce drept mai venim noi acum, oricine am fi noi, - să-i abatem pașii ei pe alte căi, deosebite de aceea pe care i-a pus-o Dumnezeu și pe care a adus-o El până acum?

Moldoveanu tăcea.

Eu continuam:

- Dacă noi suntem acum precum ucenicii Mântuitorului nostru Isus Hristos când El le-a spus: Eu v-am trimis să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit, - alții s-au ostenit iar voi ați intrat în osteneala lor... (Ioan 4, 38) - atunci aceasta este pentru noi o însărcinare plină de o cumplită răspundere.

Munca noastră în această Lucrare trebuie să fie în totul vrednică de osteneala înaintașilor noștri, continuând-o, întregind-o și încununând-o. Nu risipind și nimicind sau înstrăinând rodul acestor sfinte osteneli, ca niște urmași netrebnici și risipitori, care am venit într-o moștenire atât de frumoasă lăsată nouă de părintele nostru, - iar acum să-i rupem toate gardurile și să chemăm în ea toate fiarele, ca s-o răpească, s-o fure, s-o nimicească, - așa cum au și început s-o facă unii... - iar noi niște urmași netrebnici nu numai că privim nepăsători la toți aceștia, dar chiar le înlesnim să facă aceasta, cât mai cu spor pentru ei și cât mai cu pagubă pentru moștenirea noastră...

În timp ce eu îmi scoteam astfel sufletul și mi-l puneam tot în astfel de cuvinte spre a-i trezi fratelui Niculiță undeva adânc, un glas al acestei conștiințe de creștin și de român, pentru soarta și dragostea Bisericii noastre și a poporului nostru, - băgam de seamă tot mai îndurerat că inima lui nu primea nimic din toate acestea. Tăcerea lui, privirea lui, nepăsarea lui arătau că el nu mai avea nimic de fiu al acestei biserici. Și aproape nimic nici de fiu al acestui neam.

În afară de limba care le-o vorbea, - simțămintele inimii lui nu mi se mai păreau întru nimic legate de această dragoste... Încercarea prin care trecuse în loc să-i aprindă aceste comori, - le arsese de tot, dacă le avuse...

- Hristos nu este un naționalist, - îmi zise el odată. El este al tuturor popoarelor și nu numai al poporului român. Iar Biserica adevărată este alta, - nu asta.

- E adevărat, căci Hristos este Dumnezeul și Mântuitorul tuturor - am zis eu. Dar când a fost om, aparținea și El în primul rând poporului Său. El a spus-o aceasta în destule rânduri. Nu putea aduce mântuirea tuturor oamenilor, dacă nu urmărea în primul rând mântuirea alor Săi! Nici Domnul Isus și nici ucenicii Săi n-au renunțat la identitatea lor trupească de fii ai poporului Israel. - Nici unul n-a spus: Eu n-am o identitate! - Ci ei s-au unit cu Dumnezeu în primul rând pentru poporul lor. Apoi cu poporul lor pentru Dumnezeu. Deși misiunea lor era universală, ucenicii Domnului știau că nu-și vor putea împlini misiunea lor față de lumea întreagă, decât împlinindu-și în primul rând misiunea lor față de propriul lor neam.

Cu atât mai mult noi. Și mai ales acum când fiecare popor își are trimișii săi. Noi nici nu trebuie să ne amestecăm în câmpul de lucru al altora, nici să le îngăduim să se amestece ei în câmpul nostru de lucru. Cu atât mai mult nu trebuie să li-l încredințăm noi, să ni-l lucreze ei. Mai ales că atât mijloacele cât și scopul lor - sunt străine de noi.

Mi s-a părut în clipa aceea că el era ca mama falsă din judecata lui Solomon, căreia nu-i păsa dacă va fi tăiat copilul. „Dacă nu poate fi al meu - să nu fie nici al ei” - gândea ea, cu duh rău și cu suflet ucigaș (1 Împ. 3, 26).

- E așa de greu oare frate ca să pricepi cât de însemnat lucru este ca Oastea să trăiască aici! Să lucreze aici. Să rămână aici. Aici unde a pus-o Dumnezeu. Și așa cum a născut-o El!

Da, era greu să priceapă asta! Pentru fratele Moldoveanu aceasta se dovedea pe zi ce trecea tot mai greu de înțeles și cu neputință de primit.

El nu numai că numai tăcea și numai vorbea cu jumătăți de vorbe împotriva noastră - ci începuse să vorbească cu tot mai hotărâtă și mai întreagă împotrivire la tot ce-i spuneam eu. La tot ce eram noi și Oastea.

Am lăsat iarăși o vreme ca totul să se liniștească.

Am început cu altceva sperând încă într-o fericită schimbare a lui.

Lucram poezii și îi dădeam să le pună melodii. Speram că aceasta este o punte pe care doream s-o pot păstra peste prăpastia care se și mai adâncise între noi. Și pe care tot credeam - tot așa am crezut - ca într-o bună zi să se întâmple minunea ca el să se hotărască a o trece. Să vină de dincolo de la străini - dincoace la dragostea de frați și la unitatea cu Lucrarea Oastei. Și în sfârșit, la contopirea cu misiunea ei sfântă.

Atunci am compus eu textul iar el melodia la cântarea:

Chiar dac-ar fi

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu

dureri și lanțuri și rușine

ajută-mi Dumnezeul meu

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să fiu răpit

și-n noapte dus de mâini haine

oricât închis și chinuit

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să mi se ia

tot ce mai am pe lângă mine

sărac și gol de-aș rămânea

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să zac flămând

bolnav și-uitat la uși străine

lovit și alungat, nicicând

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei

răpiți și duși de lângă mine

zdrobit de dorul după ei

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să știu că mor

departe dus în zări străine

tânjind de-al casei mele dor

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să fiu ucis

de-acei cu mâini de sânge pline

pân-la sfârșit să spun deschis

că nu pot să mă las de Tine.

Iar pentru toate-acestea Sus

tot ce-mi doresc eu de la Tine

e ca să văd atunci Isus

că nici Tu nu Te lași de mine.

Cum „scriam” noi atunci?

- La plimbările prin curte sau la lucrările de pe afară, aflasem niște cioburi de geam. Udam sticla cu apă sau cu scuipat, o ungeam cu puțin săpun, apoi frecând cu o cârpă pe perete lăsam peste ea un strat de praf de var. Praful de var se lipea peste săpun, ca un strat alb.

Cu un bețișor de lemn ascuțit scriam apoi peste acest strat alb. - Și asta era tot.

Trebuia să ne păzim însă ca să nu fim văzuți și prinși.

Odată am făcut atunci câteva zile de carceră pentru o astfel de cântare cu care ne-au prins. Ne pârâse cineva dintre cei care erau cu noi în același loc.

Toată colaborarea cu fr. Moldoveanu am întreținut-o de ani, de zeci de ani de zile, - doar cu acest singur gând: să nu se piardă nici un suflet venit în Lucrarea lui Dumnezeu - și odată să ajungă și el a fi una deplin cu noi.

Eram încredințat orbește că până la urmă e cu neputință ca el să nu înțeleagă și să nu se lase biruit de dragostea care i se arăta și care i s-a arătat.

Cu această încredințare orbească am luptat pentru el cu frații care au văzut mai limpede și mai fără prejudecata dragostei decât mine, adevărata lui stare, vrând s-o rupă pe totdeauna cu el.

Cu această încredințare orbească l-am împărtășit de toată dragostea sufletului meu. I-am corectat lucrările slăbuțe încă de la început. L-am recomandat fraților. L-am dus cu mine pretutindeni. I-am făcut nume și trecere peste tot, lui care era necunoscut...

Și astfel din tinerelul timid, lipsit și amărât din 1940, - a ajuns acum acest Absalom ambițios, care se împotrivește cu cerbicie oricărei încercări de a-l readuce la ascultarea cumpătată de duhul și solia Oastei. Acest Goliat care sfidează toată dragostea frățească. Și care disprețuiește tot ce a fost înainte de el aici.

Totuși nu pierdusem de tot nădejdea. Ori de câte ori în discuțiile noastre ajungeam la punctul de criză, - tăceam. Tăceam - spre a nu se ajunge la ruptura totală. Și spre a nu da aici atâtora care priveau la noi, un prilej să disprețuiască Lucrarea lui Dumnezeu.

Mă învinuiam că n-am știut cum să-l iau mai cu înțelepciune ca să mă înțeleagă... Nu mai puteam să mă împac nicidecum cu gândul că sufletul lui poate fi într-atâta de nerecunoscător și orb încât să nu-și vadă și să nu-și simtă marea lui datorie pe care o are dacă nu față de mine cel puțin față de Lucrarea Oastei care l-a ridicat, l-a ajutat, l-a hrănit și l-a îmbrăcat. Care i-a dat o soție atât de bună, un nume atât de cunoscut, o prețuire atât de iubitoare.

Mai credeam încă orbește în puterea dragostei pe care o arătasem, și în capacitatea lui de recunoștință.

- Când lucrurile vor ajunge la marea răscruce - gândeam eu - nu se poate totuși ca el să nu cedeze, biruit de recunoștință și de amintiri. Dragostea este totuși mai tare decât moartea. Noi cu o astfel de dragoste ne-am purtat față de el. Știa el asta foarte bine...

Nu știam încă atunci că cerbicia și ambiția lui va fi totuși mai tare ca toate acestea.

În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe...

În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau câțiva frați din lotul celor condamnați la Craiova...

Am mai cerut și ajutorul acestora spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susținerile sale, dar și disprețuia pe acești frați pentru puțina lor cunoaștere și pentru încredințările lor „formaliste”.

Între timp au mai fost aduși aici și alți frați deveniți inapți de muncă. Dar și față de aceștia Moldoveanu avu același fel de a fi.

Mai erau aici cu noi și doi preoți credincioși, care iubiseră mult Oastea Domnului și lucraseră cu ea. Unul din Banat altul din Moldova. Pe lângă aceștia mai erau și unii intelectuali, avocați, profesori, foști colonei și generali - care la fel auziseră despre Oastea Domnului, iar acum doreau din toată inima s-o cunoască mai îndeaproape și să se apropie și ei de Calea Domnului. Auziseră despre noi - și căutau să afle chiar din gura noastră adevărul despre această Lucrare a Oastei.

În diminețile de duminici și sărbători începusem să facem ceasul nostru de rugăciune. Ne strângeam în colțul cel mai ferit al dormitorului - și uneori preoții făceau slujba Liturghiei, iar noi cântam răspunsurile.

La Evanghelie și Apostol, aveam mai dinainte scris în memorie textul evangheliei tot pe ciobul nostru de geam, uns cu săpun.

Iar la sfârșit câte o meditație asupra evangheliei, urmată de rugăciune și cântări.

Era aceasta un ceas de mare mângâiere sufletească, la care uneori participau toți cei care erau acolo cu noi. În acest ceas încetau orice discuții - și cu toții păstrau o tăcere respectuoasă.

În tot acest timp, cineva făcea de pază pe la ferestre, spre a nu fi prinși de gardianul care dacă ne-ar fi găsit săvârșind astfel de fapte interzise era în stare și în drept să ne pedepsească oricât de aspru.

Însă la toate aceste ceasuri de rugăciune ale noastre, Moldoveanu nu participa niciodată.

Acestea erau pentru el ceva prea de tot. Nici măcar vreodată nu l-am văzut făcându-și semnul Crucii... Motiva că mâna dreaptă cu care și-ar putea face semnul Crucii (sau cu care nu și l-a făcut!) - îi era ruptă și nu poate.

Dar câte oare din cele ce le făcuse el înainte cu mâna dreaptă și le putea face acum cu stânga! Numai semnul Crucii nu și-l putea face cu ea!... Sărmanul rob! Nu cu mâna nu și-l putea el face, - ci cu inima nu și-l putea!

Tot între timp mai veniseră la inapți și doi tineri preoți unguri, din lotul de „betaniști” din care făcuse parte și Silagy.

Îndată ce s-au cunoscut cu Moldoveanu și au văzut că el era rupt de către noi, aceștia au devenit una cu el, făcând astfel un alt grup „de meditație și rugăciune”, - opuși nouă.

Și astfel în destule rânduri când noi, cu preoții și frații, eram adunați într-o parte, - el, Moldoveanu, cu cei doi și cu încă unii de la penticostali sau adventiști din celălalt dormitor, - erau adunați ceva mai încolo, la patul lui Moldoveanu. El nu mergea la nimeni. Toți trebuiau să vină la el! - Asta trebuia să-i sporească prestigiul. Să vadă toți că el nu este chiar așa unul de rând. Că este totuși cineva...

Dacă am văzut îndărătnicia asta îngâmfată și vrăjmășia aceasta directă, cu lupta pe față împotriva noastră a tuturor și cum își strânge oștire ca să ne doboare pe noi, - m-am rupt îndurerat de el.

În dormitorul nostru paturile erau pe două rânduri, unul suprapus altuia. Fiecare pat de jos, avea unul sus.

Când am venit în dormitorul acesta, eu mi-am ales să fiu cu el, pentru a-l putea ajuta.

El avea mâna dreaptă ruptă și trebuia mereu să fie ajutat la neputințele lui personale. Trebuia să-l ajut la baie, la percheziții, la câte și mai câte se iveau în fiecare ceas acolo. La toate eu i-am fost ca un rob al dragostei și al milei până atunci.

Deși mi-aș fi putut alege și eu un pat de jos unde mi-ar fi fost și mie mai ușor, am ales totuși patul de sus, deasupra lui, ca să fiu lângă el, împreună cu el - și să-l pot astfel ajuta.

N-aș fi spus-o asta niciodată, dacă n-aș fi ajuns aici la răscrucea asta amară când a trebuit să fac ceea ce n-aș fi vrut niciodată să fac. Și să spun ceea ce niciodată n-am gândit că voi ajunge să spun.

Dar când starea lui Moldoveanu a ajuns la o astfel de împotrivire cum am arătat mai sus, - iar el avea acum pe patul său mereu pe cei de credințe străine și se sfătuia cu ei, șoptea cu ei, cânta și se ruga cu ei, iar aceștia și începuseră să-mi arate pe față vrăjmășia lor vorbind în auzul meu, fără rușine, tot felul de aprecieri jignitoare pentru Biserica noastră, - atunci i-am zis îndurerat într-o zi fratelui dezbinat și dezbinător:

- Domnul să te binecuvânteze cu sectarii tăi cu tot. Rămâi cu ei, - de mine văd că nu mai ai nevoie.

Mi-am luat bagajul și m-am mutat de lângă el mai încolo pe un alt pat de jos, de pe care tocmai plecase unul la infirmerie.

Mă gândeam că în felul acesta și la punctul acesta, totuși, ceva se va rupe în inima fratelui Moldoveanu. - Și nu va mai putea rămâne împotrivitor.

Nu mai fusese așa ceva între noi niciodată. Nu mă despărțisem așa niciodată de dânsul.

Mă gândeam copilărește că văzând durerea cea mare pe care mi-a produs-o, - el își va da în sfârșit seama de marea sa greșeală și totuși nu va putea suporta despărțirea dintre noi.

Își va recunoaște partea sa de vină și va încerca să refacă iarăși această legătură din care el a avut de câștigat totul până aici.

Dar îmi făceam iluzii...

El s-a închis și mai tare în muțenie și în cerbicie - arătând că puțin îi pasă lui de „supărarea” mea.

Ce naiv fusesem toată viața, începând chiar din noaptea acelei călătorii cu el pe la Olpreț în ianuarie 1940...

Ce ascuns poate fi totuși un suflet de om!

Să umbli cu el douăzeci de ani - și totuși să nu-l cunoști, așa cum nu-l cunoscusem eu pe fratele Niculiță! De ce oare numai eu trebuia să fiu înșelat în felul acesta?

Cei doi pastori unguri abia așteptară să plec eu, până când se și grăbiră să umple ei golul lăsat de mine, arătându-se față de Moldoveanu cu un zel peste margini de lingușitor. Unul se mută pe patul deasupra lui, iar celălalt era mereu lângă el. Îl serveau ca pe un domn cu tot ce avea și nu avea nevoie. Asta trebuia să-i facă pe toți cei din dormitor să vadă în primul rând că eu sunt un om rău, nemilos și răzbunător.

În al doilea rând că el, Moldoveanu, este o victimă nenorocită, o victimă nevinovată care suferă de la mine din pricina adevărului și al talentului său pe care eu sunt gelos.

Iar în al treilea rând, pe ei cei de altă credință să-i arate ca pe niște adevărați și credincioși samariteni milostivi gata să sară în ajutorul sărmanului nedreptățit. Și că prin urmare credința lor este nespus mai aleasă decât a noastră, decât a mea.

Toate acestea le conveneau de minune atât lor cât și fratelui Moldoveanu, - care acceptă cu zâmbete largi și cu cuvinte studiate, noua situație în care el și cauza lui erau oricum în câștig. Iar eu și cauza mea oricum în pagubă.

Această „înfrângere” a mea îi dădu fratelui Moldoveanu un curaj și mai mare împotriva mea. El era acum mereu înconjurat de toți cei care ne dușmăneau credința, bucuroși că au pus mâna pe o pradă bogată de la noi. Câștigaseră pe unul care va face o mare spărtură în rândurile noastre și de care ei se vor putea folosi bine pentru a ne da lovitura zdrobitoare, mai câștigând și pe alții dintre ai noștri prin el.

Veneau la el, oricând puteau și de prin celelalte dormitoare, toți cei care aveau astfel de gânduri și astfel de nădejdi.

Vestea aceasta de bucurie pentru ei se răspândi ca fulgerul printre toți. Și dragostea lor față de el spori dintr-o dată ciudat de caldă. Niciodată nu mai fuseseră adunați atât de mulți la patul lui, unde el stând cu picioarele adunate sub el ca un profet indian, - le vorbea ceasuri întregi acelora care se prefăceau că îl ascultă cu cea mai mare admirație și interes.

Eu stăteam zdrobit și priveam cu amărăciune la toată această mulțumire de sine care se citea pe toată fața fratelui meu, în mijlocul acestei adunături străine între care el părea că stă pe un tron. De acolo el răstălmăcea acum toate cuvintele Scripturii, numai spre înjosirea adevărurilor noastre.

Doamne, cât de amarnic mă putusem înșela cu privire la acest om - și la duhul care îl stăpânea!

Cât de ușuratic mă bizuiam eu că ceea ce făcusem pentru el și dragostea unică pe care i-o arătasem atâția ani, vor fi totuși mai tari decât ideile străine! - Că în clipa de vârf, va renunța la tot ce-l desparte și se va arunca în brațele frățești!

Acum vedeam bine că nu-i așa. Acum vedeam bine că puterea duhului străin de Oaste care îl stăpânise totdeauna - era nespus mai tare în el decât orice altă putere. Că acum acest duh nimicise în el orice simțământ de recunoștință, orice urmă de smerenie, orice măsură de bun simț, orice amintire caldă și îndatorată - care mi se păruseră că le avea cândva.

Sau poate că acestea nici nu fuseseră în inima lui niciodată. Ceea ce mi s-a părut mie că erau ele, era doar prefăcătoria unui suflet neputincios și ros de ambiție care urmărea să ajungă odată undeva, - și nu putea altfel decât așa.

Dar când va ajunge unde dorește și când nu va mai avea nevoie de ele, - le va arunca încolo ca pe niște zdrențe folosite și nefolositoare. Așa cum vedeam că face acum.

Într-o seară din acele zile îndrăznețe, după cină, când încă nu se sunase stingerea, dar eu eram culcat, - veni la patul meu furios și îndrăzneț peste măsură. Niciodată nu-l mai văzusem astfel.

- Vei fi pedepsit de Dumnezeu! - îmi zise el îndrăzneț cu un glas pe care nu i-l mai auzisem.

Lupți contra adevărului și ai corupt pe frați să mă ocolească.

Strici Cuvântul lui Dumnezeu și vrei să duci Lucrarea Domnului la formele acestei biserici, care este o corabie ce se cufundă, iar pe adevărații credincioși îi urăști.

Eram și uimit și zdrobit.

- Acum îți dai pe față adevărata stare? - i-am răspuns îndurerat. Acum vorbești ca un leu. Până acum ai vorbit ca un miel. Acum n-ai nevoie să mai vorbești ca un miel. Acum ai crescut mare și ai uitat că douăzeci de ani te-am ajutat și te-am dus pe umerii mei și te-am hrănit cu pâinea mea...

- Și pe d-ta te-a ajutat altul! Așa că n-ai făcut decât ceea ce erai dator! Iar acum ești gelos și plin de răutate împotriva mea.

- Numai că eu m-am purtat altfel față de cel care m-a ajutat pe mine. Dacă m-aș fi purtat așa cum te porți acum d-ta, - cred că s-ar fi deschis pământul și m-ar fi înghițit de viu. Și aș fi meritat. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă port așa cu nimeni. Mă mir cum nu te temi tu de Dumnezeu...

- Te rog du-te și lasă-mă. Nu te mai pot auzi. Mă doare capul și mă doare inima...

Dar el izbucni din nou în cuvinte de o nestăpânită furie și ocări împotriva mea.

Era o dezlănțuire de vorbele cele mai grele și pe tonul cel mai ridicat cum într-adevăr nu crezusem niciodată că este în stare să rostească acest om cu o înfățișare atât de blândă și chiar miloagă, de până atunci...

Dar nu mai tăcea, nici nu mai pleca să se culce. Se sunase stingerea. Toți din dormitor se culcaseră. Încetaseră orice zgomote, - dar „fratele” Moldoveanu stătea în picioare lângă patul meu, privindu-mă încruntat și izbindu-mă în urechi și în inimă cu cele mai grele și tăioase cuvinte, învinuiri și amenințări...

Toți cei vreo șaizeci de oameni care mai erau atunci acolo ascultau la toate aceste cuvinte ale lui...

Era ceva cu nimic mai prejos decât ceea ce făcuseră împotriva mea Pop și ceilalți din Gherla cu un an în urmă... Cele două duhuri cu care aveam de dus lupta înăuntrul Oastei, - al tulburărilor (prin Pop) iar acum al dezbinărilor (prin Moldoveanu) - se năpusteau asupra mea cu o furie nimicitoare.

N-am știut să mă feresc de ele, precum este scris la Romani 16, 17 - nici nu m-am depărtat cum scrie la Tit 3, 10 - acum trebuia să primesc loviturile lor cele mai necruțătoare. Nu frații mei mă loveau, ci duhurile acelea care își vedeau împiedicate planurile lor contra Duhului Sfânt al Oastei.

După ce duhul lui Moldoveanu și-a vărsat astfel tot focul inimii sale asupra mea, - și probabil fiindu-i rușine când și-a dat seama că îl ascultau toți cei din dormitor, - a plecat să se culce și el.

Atunci s-a prăbușit peste mine cea mai grea dintre toate câte lespezi mi-au zdrobit vreodată inima.

Multe ceasuri n-am mai putut să dorm. Toate întâmplările celor peste douăzeci de ani de când îl cunoscusem, îmi treceau acum prin minte. Parcă vedeam și acum scrisoarea lui din vara anului 1939, când redactam Viața Creștină la Cluj și în care îmi scria că este un biet orfan din Moldova, acum copil de trupă la muzica unui regiment din secuime... Că îi place foarte mult foaia noastră și cărțile, dar că n-are bani să le aboneze. Ne roagă totuși să i le trimitem, fiindcă el are să-și vândă porția sa de lapte pe care o primește de la cazarmă și astfel ne va plăti abonamentul... și altele... și altele...

Mai simțeam și acum dureroasa milă pe care am avut-o atunci și graba cu care i-am trimis îndată de cinci ori mai mult decât îmi ceruse. Precum și înștiințarea ce i-o trimisesem că el va primi totul și pe viitor în mod cu totul gratuit. Să-și mănânce porția lui de lapte sănătos. Și dacă va mai avea nevoie de ceva să ne scrie.

A avut desigur după aceea mereu și mereu nevoie de „câte ceva” - și ne-a scris.

După fiecare scrisoare i-am răspuns sau i-am trimis.

Pe urmă a venit la noi și ne-am purtat față de el cum am arătat altundeva foarte pe scurt.

Apoi, când a avut nevoie să se însoare, neavând pe nimeni altcineva, - mi-a spus tot mie. Iar eu i-am făcut cunoștință cu una dintre cele mai bune surori ale noastre de atunci...

I-am refăcut și tipărit apoi prima lui cărticică de poezii pe care i-am adus-o, ca pe o surpriză fericită, cadou de ziua nunții lui, suportând eu toate cheltuielile de tipar pentru ea.

Câte promisiuni și legăminte mi-a făcut el atunci - și de atunci! Ce veșnică recunoștință mi-a jurat!

Apoi, după mine, cum toată Lucrarea Oastei și frații l-au cuprins și l-au acoperit în dragostea și darurile lor, cu o încredere și iubire pline de sinceritate, de curăție, de căldură.

Și acum, iată, când i-a venit lui momentul potrivit, cum ni le plătește pe toate acestea, cu vârf și îndesat. Cu o măsură vrednică de duhul fățarnic și de învățătura vicleană de care s-a alipit el și în slujba cărora s-a dovedit a fi.

Atunci, în noaptea aceea am compus una din cele mai amare lucrări ale mele:

Am îngropat un înger drag...

O redau aici ca să se vadă ce simțăminte am avut și ce clipe am trăit atunci:

Am îngropat un înger drag...

Am îngropat un înger drag

- pe cel mai drag vieții mele...

Pe albul sufletului steag

o mare cruce neagră trag

și-o-ngrop în lacrimile grele...

La harfa inimii s-a rupt

chiar coarda cea mai minunată

îmi arde sufletul și lupt

să nu mă-ngroape dedesubt

o jale nemaiîncercată.

...Te-ai rupt amăgitoare stea

îndoliind în prăbușire

frumosul cer ce-ncununa

în nimb senin icoana ta

cu-o mare, unică iubire.

O, cum să cred c-am fost mințit

și moartea e adevărată!...

- Îngrop cu sufletul zdrobit

tot ce-a purtat și ce-a simțit

o părtășie sfâșiată.

Îmi este atât de greu să-mi reamintesc toate cele ce au urmat...

Un timp iarăși am nădăjduit că totuși, după această izbucnire furioasă împotriva mea, fratele se va căi. Îi va fi rușine. Îl va durea inima. Și recunoscând, în sfârșit, ce duh rău este acela care l-a făcut să izbucnească atât de nerecunoscător și atâta de înstrăinat de învățătura și de credința noastră - se va întoarce sincer la deplina unitate și dragoste frățească...

Am nădăjduit însă tot în zadar.

Duhul acestor false învățături se vede că dacă pune de la început o puternică stăpânire pe sufletul cuiva nu numai că nu-i mai lasă deloc în inimă nici un gând de întoarcere și îndreptare, dar îl învârtoșase atât de mult în trufie și ambiție încât parcă nu mai are nici rușine, nici teamă, nici margini la faptele sale...

Era atunci și o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieșim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalți frați care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după amiezile retrași pe după barăci, vorbind împreună, aducându-ne aminte din Cuvântul Domnului, rugându-ne și chiar cântând. Doi dintre preoții credincioși - veneau adesea între noi... Clipele acestea erau de mare bucurie și mângâiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă bine ascunse fărâmituri de împărtășanie...

Dumnezeu îl ocrotise și nu i le aflase la nici una din perchezițiile necruțătoare prin care trecuse, astfel că de Paști sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim și să ne împărtășim chiar și acolo...

În stările noastre de vorbă cu ceilalți frați, firește că le-am istorisit cu durere toate cele ce mi se întâmplaseră întâi cu duhul tulburării la Gherla, apoi acum aici cu duhul dezbinărilor. Doar toți sufereau prin cuptorul acesta, în primul rând, pentru a ne da seama de greșelile făcute în trecut contra duhului și învățăturii Frățietății noastre duhovnicești, în care venisem cu legământ de ascultare și umblare după rânduielile ei, - dar în care, în fapte, nu ne împlinisem nici unii acest legământ.

Acum era vremea cernerii și a cercetării de sine a fiecăruia și a tuturor în fața acestei mari răspunderi. Era nevoie ca fiecare să vadă bine acest adevăr, ca să știe bine ce are de făcut. Acum și în viitor.

Au fost nouă frați din zece care au înțeles, - dar a fost și unul care n-a vrut să înțeleagă...

Acel unu era Fănică. Acesta era iarăși unul tot în duhul tulburărilor... Frații mai aveau și alte necazuri cu el. La muncă, pentru un supliment de mâncare și pentru o laudă de la gardieni, el o lua cu sapa înainte, fiindcă era mai sănătos, - iar cei care erau mai bolnavi și bătrâni neputându-se ține la rând cu el, primeau bătaie sau li se oprea porția de mâncare... În dormitor se certa și pâra... Pe frați îi brusca.

Mai erau împreună cu el în același dormitor și frații Cornel de la Timișoara și Cornel de la Simeria. Cu amândoi era certat...

Cât am stat de vorbă cu el - tot îndărătnic și neascultător a rămas. De întâlnirile noastre cu frații nici nu voia să audă.

În timpul acesta Moldoveanu își avea întâlnirile sale cu toți cei care erau de alte credințe și care luptau cu dușmănie împotriva Oastei. Cu aceștia se înțelegea el. Aceștia îi făceau mereu parte cu dărnicie din pachetele lor primite de acasă, așa că sub perna și sub patul lui era traista mereu plină cu de toate. Dar nici el nu se lăsa dator. Făcea tot ce-i sta în putință să lupte contra noastră - și căuta când pe un frate când pe altul să-l atragă cu cântări și cu promisiuni în cercul lor.

În timpul acesta am compus cele mai amare din poeziile mele:

Te-am așteptat...

Cum ne-ai putut minți?

Mă leg cu legământ cumplit,

N-ai să ne-nvingi! - pe care le redăm mai jos... Și altele, toate cele din „Cartea Neagră”.

Iată mai jos primele patru:

Te-am așteptat

Te-am așteptat cu-ndurerare

atâta timp să-ntorci căit

spălând cu lacrimi de-mpăcare

păcatul ce te-a despărțit.

- Dar n-ai voit să-ntorci cât încă

în calea ta priveam din prag

și cât iubirea noastră-adâncă

te-ar fi primit cu-ntâiul drag.

Azi rând pe rând se sting și-acele

dureri ce ne-ai pricinuit

doar mila stării tale rele

ne va durea necontenit.

Veni-vor zile-ndurerate

când toate-ai să le plângi cu-amar

când lacrimile lumii toate

le-ai da să poți întoarce iar...

- Dar dragostea prea greu rănită

și legământul prea călcat

ca floarea prea adânc zdrobită

în veci n-o-nvii când s-a uscat.

Cum ne-ai putut minți?

Cum ne-ai putut minți cântând

cântarea dragostei curate

și cum ne-ai înșelat părând

că ești un prieten bun și-un frate?

Cum ai putut să ne-amăgești

cu vorbe dulci și iubitoare

și nu-ți păsa că săvârșești

păcatul fără de iertare?

Cum ai putut cina cu noi

în stări Dumnezeiești de sfinte

să cânți, să lăcrimezi - și-apoi

să calci pe duh și legăminte?

Cum ai putut așa ușor

să faci dezbin și tulburare

nu te-ai gândit la viitor

la Judecată și pierzare?

E-ngrozitor să-ți legi de gât

o piatră să te-arunci în ape

- dar mai ușor ar fi decât

așa o viață să te-ngroape!

Mă leg cu legământ cumplit

să nu mai fac cum am făcut

să nu mai tac ce-i de vorbit

să nu vorbesc ce-i de tăcut.

Să nu mai cruț ce-i de lovit

să nu lovesc ce-i de cruțat

să nu mai lepăd ce-i sfințit

să nu sfințesc ce-i lepădat.

Să nu mai fiu nici lăsător

nici blând cu nici un duh străin

c-acestea numai spre omor

și prăpăd și ruină vin...

În părtășie „bun venit”

grăbit la nimeni să nu spun

pe nimeni mâinile grăbit

nici inima să n-o mai pun.

Năpârci la sân să nu mai strâng

nici taina s-o mai spun ușor

am plâns de-ajuns, - să nu mai plâng

iubiți uciși de-otrava lor.

...Căci nu un hoț ne-a jefuit,

nu ne-a străpuns un braț păgân

și nu vrăjmașii ne-au zdrobit

ci „frați” vicleni crescuți la sân.

N-ai să ne-nvingi!

N-ai să ne-nvingi cu toată lupta

curajului de ură-aprins

- dar cu un duh de frate sincer

o, ce ușor ne-ai fi învins!

N-ai să ne-ndupleci niciodată

cu oricât vicleșug din grai

- dar cu-un cuvânt de frate sincer

o, ce ușor ne-nduplecai!

Ce rău ai să sfârșești tu calea

cea rea pe care ești pornit

- dar cu un mers de frate sincer

o, ce frumos ai fi sfârșit!

Dar să rămână pentru veșnicie binecuvântați înaintea lui Dumnezeu și înaintea Oastei Lui, amintirea fraților noștri statornici și adevărați, care au fost și au rămas hotărâți și curați de partea adevărului și a dragostei dintâi: Cornel de la Simeria, Vasile de la Petrila, Cornel de la Timișoara, Ion de la Vurpăr și ceilalți. Aceștia nu s-au lăsat ademeniți nici de vorbele mieroase, nici de învățăturile sau amenințările străine, - ci hotărâți și îndurerați, au suferit și au lucrat alipiți de Domnul și credincioși legământului celui dintâi.

Așa a trecut acolo o vară, o iarnă și apoi o altă vară, - fără prea mari schimbări. Doar că au mai plecat unii dintre frați - și au venit alții.

În a doua vară, în vara anului 1962, am izbutit să ies pentru două luni și eu la muncă prin curte. M-a ajutat mult la asta fr. Vasile de la Petrila, care era un meseriaș foarte bun și era încredințat cu atelierul coloniei. El lucra atunci la niște jgheaburi și burlane de tinichea. El m-a cerut la comandant să-mi permită să lucrez cu el. În felul acesta am avut un și mai bun prilej de întâlnire și sfătuiri cu frații.

Scopul pentru care fusesem trimiși de Domnul aici, părea că se împlinise. Adevărul fusese mărturisit, iar alegerea de partea cui să treacă, o făcuseră cu toții, chiar și cei mai întârziați. Acum era nevoie să mergem în alt loc.

Astfel a venit pe neașteptate ordin ca toți cei inapți de muncă să fim duși înapoi la Gherla.

Am fost împinși și înghesuiți până aproape de sufocare unul în brațele celuilalt, cu bagajele peste noi, în niște remorci strâmte - care ne-au cărat peste gropi și dâmburi până la Dunăre.

Acolo am coborât adânc, în aceeași înghesuială și împingere, în fundul unui bac. Apoi capacul de sus, de la intrarea bacului - închis.

Astfel am călătorit o noapte și o zi în bacul de pe Dunăre până la Galați cu picioarele amorțite de înghesuială, cum călătorisem în remorcă până la bac.

Ajunși la Galați, în așteptarea îmbarcării la tren pentru Gherla, am fost cazați o noapte în închisoarea din acest oraș - în biserica din mijlocul curții.

Fosta biserică era transformată acum în dormitor pentru deținuții care erau în tranzit pe aici.

Am dormit deci noaptea următoare aici, culcați și înghesuiți pe paie și rogojini...

Stam cu fața în sus și priveam cu inima plină de durere la icoanele care fuseseră pictate pe pereți și pe tavan - și peste care acum era dat cu un strat subțire și spălăcit de var. Dar prin acest var ochii și fețele sfinților pictați se vedeau bine privind în jos, spre noi, plini de mustrare și de prevestiri rele.

Altarul era transformat în W.C. Deasupra altarului, o cruce mare peste care la fel se dase cu un strat de var. Dar se vedea bine întreagă de sub varul spălăcit. Toate celelalte sfinte fețe batjocorite, se vedeau la fel.

M-am cutremurat până în străfundul inimii mele cât de departe am ajuns în necinstirea lui Dumnezeu și în ruperea de sufletul și de credința înaintașilor noștri. Cu câte jertfe, respect și recunoștință au nălțat părinții noștri - Dumnezeului Izbăvirilor lor, aceste lăcașuri de mulțumită și de închinare! - Iar noi, netrebnicii lor urmași, cum ne batem astăzi joc și de Dumnezeul care ne-a izbăvit prin veacuri și de credința strămoșilor noștri, care prin ajutorul Lui au biruit - și ne-au lăsat o patrie liberă...

La ce să ne mai putem aștepta noi în viitor! Cui ne vom mai ruga mâine să ne scape din alte nenorociri care ar putea să vină peste noi - dacă pe Cel care ne-a scăpat ieri, Îl lepădăm așa astăzi?

În aceeași înghesuială chinuitoare până la marginea puterilor - am fost ziua următoare duși la gară și băgați în vagonul-dubă, pentru Gherla...

Am călătorit iarăși o altă zi și o altă noapte până să ajungem din nou la Gherla de unde plecasem cu un an și jumătate în urmă, pentru experiența pe care trebuia s-o facem la Grind.

Plecasem atunci de aici cu o rană adâncă în suflet. Acum mă întorceam cu două...

Nu puteam nicidecum înțelege nici atunci, - cum nu pot înțelege nici acum, după atâția ani, - cum am putut și cum pot oamenii aceștia care cunosc Cuvântul cel înfricoșat al lui Dumnezeu, să-L nesocotească chiar până într-atâta încât să nu-și dea seama cu ce mare răspundere se împovărează în fața Lui, pentru răul pe care îl fac Lucrării Sale?

Dacă nu erau oameni duhovnicești - de ce au venit în această Lucrare duhovnicească? Ori dacă au venit, - de ce nu s-au lăsat pătrunși de duhul ei, spre a deveni parte întregită și armonioasă a familiei în care au venit?

Dacă aveau alte duhuri și alte învățături, - de ce nu s-au dus de la început în alte lucrări? În acelea în care aveau duhul și învățătura lor! - Ca să fie acolo trup din trupul acelora! De ce au venit în Lucrarea asta unde nu s-au putut uni niciodată nici cu duhul și nici cu învățătura ei - ci provocând mereu numai dezbinări și tulburare?

Sau dacă au venit, - de ce nu au renunțat la ceea ce îi despărțea, pentru a se uni deplin cu Familia în care au intrat?

De ce sunt mereu în casa Oastei ca o noră vicleană care fură mereu de la casă și duce la vechii ei ibovnici pe care continuă să-i iubească în ascuns? De ce nu s-a despărțit de dragostea acestora? De ce se duce spre ei cu plăcere vinovată ori de câte ori poate?

Nu le vede oare Dumnezeu pe toate acestea? Nu cunoaște oare El toate gândurile și simțirile ascunse ale inimii?

Sau disprețuiesc ei până într-atâta această Lucrare Sfântă, încât o socotesc ca pe o moștenire a nimănui și ca o lucrare de adunătură, din care ei pot rupe și duce fără a da seamă nimănui de asta?

Ori, - și mai rău, - socotesc ei Lucrarea Oastei ca o lucrare pornită rău, o lucrare fără rost, o lucrare fără țintă, - pe care abia ei, acum sunt „chemați” să o ducă pe un drum adevărat?

Tot ce a fost și a făcut Oastea Domnului până acum - gândesc aceștia - nu înseamnă nimic. Tot ce face ea acum, n-are nici un rost. Abia ei - acești apostoli ori nespus de aleși ori nespus de trufași și întunecați, - sunt „chemați să-i arate adevăratul drum”, care e altul. Trebuie deci ca Oastea Domnului să se lepede de tot ce a avut până aci, să se lepede de toți înaintașii ei, de Evanghelia ei, de duhul și de Isusul ei - și să le primească pe aceste altele, aduse de aceștia!

Acesta era acel „altul” care s-a spus că va veni în numele lui însuși. - Și care va aduce în mijlocul fraților un alt duh, o altă evanghelie, un alt isus! El se arătase acum și venea în numele lui însuși! - El n-avea și n-are nici înaintași. El n-avea și n-are nici lucrare. El n-avea și n-are nici amintiri, nici trecut între noi. - El are numai promisiuni și sentințe.

Metoda lui este insinuarea, diversiunea, lingușirea, vicleșugul și neobișnuitul dar de a se ști preface în așa fel încât să fie crezut chiar și de cei aleși... Astfel toți acei care au un cuget necurat și o inimă nestatornică și ambițioasă - sunt atrași spre el, ca muștele spre plasa păianjenului.

Acesta va fi apoi și sfârșitul și pedeapsa tuturor acestora care n-au primit și n-au păstrat duhul și învățătura Celui care venise în Numele Tatălui, în numele Trecutului sigur și minunat și în numele credinței părinților noștri sfinți.

Pentru sufletul nostru constatarea faptelor și a atitudinii acestor frați ai noștri, - nu poate să nu producă cea mai mare durere. Fiindcă știm care va fi urmarea lor nefericită.

Iată până aici, (am istorisit pe sute de pagini) - în tot răstimpul celor cincizeci de ani câți astfel de oameni au venit în această Lucrare a lui Dumnezeu - și care a fost sfârșitul lor!

Ați putut și puteți vedea bine din istoria ei, cum aceste două duhuri vrăjmașe - cel al formalismului superstițios și bigot - și cel al sectarismului, - au luptat de la început ca să abată această sfântă Lucrare Dumnezeiască de la drumul și de la Ținta sa.

Aceste două duhuri extremiste s-au folosit de mulți oameni din mijlocul acestei Lucrări duhovnicești, - oameni care au căutat s-o abată de unde o ducea Dumnezeu, - spre unde voia s-o ducă duhul rău care îi folosea pe ei.

Dar care a fost rezultatul luptei acelora? Și care le-a fost sfârșitul lor?

Ce s-a ales de cei din extrema dreaptă, de la Bălan, Secaș, Vonica, Gâlea, Oprișan, de toți, de toți?... - S-au dus sărmanii cu toții în uitarea veșnică!

- Dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul pe care i l-a rânduit Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, - prin omul trimes de El și de care S-a folosit Duhul Sfânt de la început.

Ce s-a ales apoi de ceilalți din extrema stângă? De Mureșan, de Belașcu, de Achim, de Banu, de Ion Diac, de atâția și atâția alții ca ei? Uitarea i-a înghițit și pe aceștia pe totdeauna.

- Dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul ce i l-a rânduit ei Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. Prin omul cel ales și rânduit de El, de care S-a folosit Duhul Sfânt de la început pentru a așeza această Lucrare a Lui așa cum a vrut-o El să fie pe veci de veci.

E adevărat că atât unii cât și ceilalți din aceștia au mai făcut ca să se piardă împreună cu ei și încă multe alte suflete. Și chiar multe adunări frumoase cândva...

Dar și pentru toate acestea vor trebui să dea odată ei seama, înaintea Scaunului de înfricoșată Judecată a lui Dumnezeu!

Cei care au muncit și au suferit până ce au adus la Domnul pe aceste suflete și pe aceste adunări, - își vor primi atunci răsplata de la Dumnezeu pentru că le-au strâns și le-au adus la El. Iar cei care le-au dezbinat și le-au risipit - își vor primi plata pentru dezbinarea și risipirea lor.

Dacă numai câtuși de puțin s-ar gândi acești bieți oameni la aceasta, - ar fi cu neputință să nu se trezească și să nu se înspăimânte.

Nu poate până la urmă să fie alta nici soarta acelora care sunt folosiți astăzi tot de acele duhuri ca să facă tot slujba pe care o făcuseră ceilalți nimiciți înaintea lor.

Și nu va fi alta nici soarta celor care vor mai veni mâine, (când și aceștia de astăzi se vor fi dus) - pe urmele celor care înaintea lor au făcut această blestemată și vinovată slujbă a dezbinării și tulburărilor.

- O, Dumnezeule al Milei, trezește-i mai înainte de a fi prea târziu!

Desigur că pe noi ne doare nemărginit de mult acest lucru! Ei sunt totuși - frații noștri iubiți, cu care am trăit atâtea fericite și binecuvântate clipe împreună, cândva! Cu care am lucrat împreună, ne-am bucurat împreună, am suferit împreună, am plâns și am cântat împreună, cândva.

O, dacă Dumnezeu le-ar da măcar acum pocăința cea mare ca să ajungă măcar acum la adevărata cunoaștere a adevărului. - Și venindu-și în firea cea bună măcar acum, în ceasul cel din urmă, să se desprindă din cursa acestui duh rău de care au fost prinși ca să-i facă voia!

Ce bucurie negrăită ar fi aceasta pentru noi toți!

Să nu fi suferit nici ei sărmanii pentru Domnul în zadar. Și nici noi să nu fi suferit în zadar pentru ei și de la ei!

Să continuăm deci fraților a ne ruga pentru aceasta cu toții până la venirea lor pe totdeauna lângă noi. Sau până la plecarea noastră pe totdeauna de lângă ei.

Să ne rugăm să nu se piardă nici unul dintre noi... (O, dacă nu s-ar fi pierdut nici până acum nici unul!).

Ci să se piardă dintre noi numai duhul rău al dezbinărilor și al tulburării, care i-a nimicit pe atât de mulți dintre scumpii noștri frați. Și dintre neuitatele noastre adunări!

Dar în același timp înștiințăm pe toți frații noștri să ia bine seama la toate aceste adevăruri.

Să se îngrozească toți aceia între frații și surorile noastre, care au zis și încă mai zic „bun venit” - acestor duhuri și acelora care vin mânați de ele! Căci oricine îi zice ucigașului „bun venit” - se face părtaș vinovăției aceluia. Și îi va împărtăși soarta sa!

Dacă toți cei care au făcut și mai fac așa - se mai pot îngrozi de iad, înainte de a ajunge în el, - atunci să se îngrozească! Dacă se mai pot gândi înțelept, - să se gândească bine astăzi la tot ce s-a spus despre aceste lucruri până acum.

Spre a nu fi mâine prea târziu și pentru ei, cum este astăzi prea târziu pentru mulți.

Iar voi frații și surorile mele, până în veci, - luați bine seama la ceea ce vă spun acum: rămâneți în smerenie și în ascultare de Domnul și de frați. Căci în cursele duhurilor străine nu cad nici unii din cei smeriți în cugete și ascultători cu inima. Ci în acele curse cad numai cei care își pierd smerenia inimii și curăția cugetului.

Rămâneți în învățătura și credința pe care vi le-au adus înaintașii care au venit în numele părinților, care au venit în numele sfinților, care au venit în numele apostolilor, care au venit în Numele Mântuitorului, care au venit în Numele Tatălui. - Ca să fiți mântuiți prin continuitatea acestui lanț de aur.

Și nu vă luați după acela care vine numai în numele lui însuși. Care este rupt de acest lanț. Care nu are înaintași. - Ca să nu pieriți odată cu el.

Uitați-vă bine la cei smeriți căci ei nu s-au rătăcit nici unii. Dar uitați-vă la cei îngâmfați cum s-au rătăcit cu toții... Cei ascultători au rămas cu Domnul și cu frații, dar cei neascultători n-au mai rămas nici unul cu El și cu ei.

Dumnezeu nu-i lasă pe nici unii din cei cu cugetul curat și cu inima smerită - să cadă în rătăcirea care îi duce la pierzare. Ci în pierzarea trufiei cad numai aceia care le-au pierdut pe aceste două comori sfinte: cugetul curat și inima smerită.

Să fie aceasta o înștiințare peste care nimeni să nu treacă! Fiindcă aceasta este ultima înștiințare a Duhului Sfânt. Iar pe cine trece și peste aceasta, nu mai are cine să-l mai aducă înapoi niciodată.

Deci luați bine seama cu toții. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații

Neascultarea și nesupunerea față de Cuvântul și Voia lui Dumnezeu a fost cel dintâi păcat pe care l-a făcut diavolul și omul.

Din acesta au ieșit toate păcatele de atunci

- și din el ies și acum.

Sf. Ioan Gură de Aur