Cap. 10 - Va veni un altul...

„Eu am venit în Numele Tatălui Meu

- şi nu Mă primiţi... va veni un altul

în numele lui însuşi, - pe acela îl veţi primi ”.

În seara Cinei cele de Taină, printre ultimele cuvinte de rămas bun pe care Mântuitorul nostru Iubit le lăsa cu un testament veşnic Lucrării Sale şi lucrătorilor Săi, - cea mai stăruitoare poruncă şi rugăminte a Lui către ai Săi era: „Să fiţi una!” (Ioan cap. 17).

Pe apostolii Domnului îi aştepta marea şi unica misiune universală şi veşnică pentru care fuseseră aleşi şi pregătiţi de Dumnezeul Întrupat, care venise să aducă marea şi unica mântuire universală. Şi ai cărei soli El îi alesese apoi pe ei. Aceşti trimeşi, trebuia ca preluând Evanghelia de la Hristos, - să o ducă apoi din loc în loc, din neam în neam, din ucenic în ucenic şi din generaţie în generaţie, până la marginile Geografiei, până la sfârşitul Istoriei, până la capătul Vremurilor şi până la împlinirea numărului celor chemaţi şi aleşi.

Aceasta le cerea o uriaşă luptă cu diavolul, cu întunericul şi cu lumea, - aceste trei puteri potrivnice oricărei sfinţenii, oricărei lumini şi oricărui adevăr.

Ghearele îngrozitoare ale diavolului ţineau pe om şi omenirea atât de strâns în robia şi orbia morţii prin puterea blestemată a păcatului, - încât acest tiran nu voia cu nici un chip să elibereze nimic din ceea ce a apucat în ghearele lui. Pentru orice suflet salvat, pentru orice loc eliberat, trebuia dusă o luptă cumplită şi dată o jertfă grea. Nimic nu era cedat fără împotrivire. Nimic nu va fi cucerit fără un preţ mare de jertfă. Totul va trebui răscumpărat, pas cu pas, clipă cu clipă, bun cu bun, om cu om.

În această încleştare uriaşă care urma să se decidă mâine pe Golgota pentru Hristos.

Iar după Săptămâna Patimilor Lui - prin toate veacurile patimile lor şi prin toate întinderile pământului până unde ai Lui vor merge împingând întunericul şi aducând lumina, - lângă Jertfa Lui vor trebui să adauge mereu şi ei jertfele lor! Fără aceasta nu se va putea!

Vrăjmaşul este nu numai puternic dar şi îndărătnic şi viclean. Încleştarea cu el va fi cumplită, lungă şi grea.

Dar nu există altă cale de mântuire nici pentru ucenicii lui Isus - şi nici pentru lumea după care au fost trimeşi ei ca s-o mântuiască.

Lângă puterea Jertfei lui Hristos prin care vor birui ei, - numai puterea unităţii şi dragostei dintre toţi - le-a fost şi dată şi cerută de Hristos. Dragostea era semnul, iar unitatea era condiţia izbânzii lor.

Atunci Duhul lui Hristos care era în ucenici, i-a făcut pe toţi să fie o inimă şi un gând. Cel unul care nu avea acest duh - s-a şi despărţit imediat de ei. Şi şi-a urmat soarta pe care şi-o alesese.

Dar ei, ceilalţi toţi, rămânând în acelaşi duh şi în aceeaşi învăţătură, - au mers până la marginile rânduite lor, fiecare singuratic, dar cu toţii una, - după porunca lui Isus. Potrivit legământului de jertfă pe care îl puseseră în seara neuitată, când fiecare spusese ca şi Petru: „Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26, 35; Marcu 14, 31) - ei nici nu s-au lepădat, nici nu s-au dezbinat. Au rămas una!

Şi unitatea a biruit.

Iar dacă ei şi-au împlinit faţă de Domnul legământul dragostei şi unităţii lor, - Dumnezeu Şi-a împlinit şi El cu prisosinţă faţă de ei legământul ajutorării Sale: Iată Eu voi fi cu voi, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20).

Şi a fost!

Am spus că istoria Oastei Domnului nu putea fi înţeleasă aparte, decât cuprinsă în cadrul larg al Istoriei Bisericii şi Evangheliei pe pământ... Şi numai dacă este privită prin lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Istoria aceasta mică face parte din întregul marii Istorii Sfinte după cum un mic spic de grâu face parte dintr-un mare lan. Sau un arbore dintr-o pădure. Sau o undă dintr-un izvor...

Datoria Lucrării Oastei Domnului pentru misiunea mai mică rânduită ei, - nu putea fi alta decât datoria cea rânduită mai marii misiuni a întregii Sale Biserici, de către Mântuitorul Isus Hristos, ucenicilor în seara Cinei de Taină.

Când Hristos pleca dintre ai Săi, El nu lăsa în locul Său dintre ei numai pe unul singur, - ci îi lăsa pe toţi împreună. Unul, oricine ar fi fost el, putea uşor să greşească; - era şi el om. Dar toţi nu puteau greşi uşor.

Pe un arbore singur uşor îl poate smulge o furtună, dar pe o pădure întreagă nu.

În Lucrarea Oastei Domnului lucrurile s-au petrecut asemenea: nu rămăsese numai unul - ci rămăseseră mai mulţi. Dar chezăşia biruinţei întregii Lucrări era legată în mare măsură de unitatea şi dragostea dintre aceşti lucrători ai ei.

Câtă vreme înăuntru dragostea şi unitatea s-au păstrat puternice între noi, - furtuna dinafară n-a avut ce ne face. După fiecare val de vânt, pădurea Oastei s-a ridicat din nou cu toată fruntea ei spre cer şi cu toate crengile ei spre soare. În locul arborilor furaţi sau căzuţi - au crescut alţii mai frumoşi, fiindcă Soarele era puternic iar rădăcinile ei erau lângă Izvor...

Dar când vântul cel rău s-a stârnit dinăuntru răcind dragostea şi sfâşiind unitatea, - atunci a venit acea zăpadă adusă de diavolul, care i-a făcut pe mulţi să-şi piardă mintea smerită şi sănătoasă şi să înceapă a lovi în ceea ce trebuia să apere. Şi să batjocorească ceea ce aveau datoria să adore.

Venise „un altul”... Acest „un altul” adusese între fraţi un alt isus, un alt duh, o altă evanghelie (2 Cor. 11, 4).

Iar unii din cei care aveau o Dumnezeiască datorie să i se împotrivească acestui „altul” - oh cum începeau să-l îngăduiască de bine!

Începea astfel să se împlinească profeţia dureroasă a părintelui Iosif, din noaptea morţii sale: „...Când şi unii dintre ostaşi se vor lepăda de Duhul Oastei şi se vor lua după alte duhuri, acestea îi vor duce la lupte între ei. Şi în urmă îi vor duce la pierzare pe toţi...”

Am arătat cum se stârnise mai demult acest „Eurachilon”, acest vânt rău, - începând tot de la Sibiu şi răspândindu-se apoi şi prin alte părţi. După cum tot de la Sibiu se stârnise şi celălalt vânt rău, prima furtună, în 1935.

Vântul acesta nu era omenesc, dar duhul care îl pornise lucra prin oameni. E adevărat că oamenii prin care lucra, începuseră să fie alţii, dar duhul, marele vinovat duhul, el rămăsese tot acelaşi.

Duhul lui Hristos din Lucrarea Oastei Domnului venise în Numele Tatălui, venise în învăţătura de la început, venise în credinţa strămoşilor noştri, în Biserica părinţilor şi înaintaşilor sfinţi.

Duhul Oastei nu aducea în învăţătură şi în credinţă nimic nou, nimic altceva, nimic de la el, adică nu venea în numele lui însuşi. Nu spunea nimic de la sine însuşi, nimic diferit de ceea ce spuseseră înaintaşii. Nimic care să nu fi fost potrivit cu învăţătura şi cu viaţa Mântuitorului nostru şi a urmaşilor Lui adevăraţi, în Biserica Lui cea vie şi trăitoare a Evangheliei, în care ne născusem. Toată învăţătura şi practica noastră veneau în numele şi din înlănţuirea strânsă cu trăirea şi cu viaţa evanghelică a înaintaşilor noştri sfinţi...

Cât a mers în vântul acesta bun, corabia Oastei a înaintat atât de frumos...

Acum însă bătea tot mai tare, de undeva din altă parte un alt vânt. Un alt duh începea să semene o altă sămânţă printre fraţi, în ogorul Oastei. Cu mâini foarte harnice şi prefăcute, acest alt duh prin cei mânaţi de el strica de zor cât pe furiş cât pe faţă, zidăria frumoasei învăţături lăsate nouă. Înlăturând ce fusese făcut şi punând pe temelia noastră un alt material, al lor.

La înfăţişare toate acestea păreau adevărate. Iar felul cum erau îmbiate fraţilor, era destul de atrăgător. Întocmai cu fructul din Eden, îmbiat de şarpe. Era bun la mâncat şi plăcut la privit, de dorit ca să-i deschidă cuiva mintea...

Au luat deci unii din rodul lui - şi au mâncat... apoi au dat şi altora care erau lângă ei... Aceştia au mâncat şi ei (Facere 3, 6).

Şi astfel s-a răspândit infecţia...

Ispita n-a fost uşoară! Nici o minciună nu-i atât de primejdioasă ca aceea care are şi puţin adevăr în ea!

Lucrau două duhuri: Prin unii duhul tulburării, iar prin alţii al dezbinărilor.

Duhul tulburării care lucra prin aceşti unii, - parcă nu era chiar atât de primejdios cât era duhul dezbinării care lucra prin ceilalţi. Amândouă însă aceste duhuri erau ale unui şi aceluiaşi „altul”, care venea în numele lui însuşi.

Aşa ceva în Oastea Domnului, era cu totul nou. Nimeni nu fusese aşa înaintea acestora în Oastea Domnului! Nici tulburările, nici tulburător nu fusese nimeni, nici dezbinător. Acum veneau amândoi aceştia atât tulburătorul cât şi dezbinătorul, - fără înaintaşi.

Pentru că nu putea spune în numele cui vin, - nu spuneau nimic.

Veneau în numele lor înşişi.

În capitolul trecut am arătat în parte cum am fost duşi în lupta cu duhul tulburării. Acum va trebui să arătăm cum am fost duşi după aceea în lupta cu duhul dezbinării.

Prima dată fusesem duşi în confruntarea cu tulburătorul, ca să ne lămurim cu acest duh, cu uneltele de care se folosea şi cu metodele pe care le întrebuinţa el.

Acum va trebui să fim duşi la confruntarea directă cu celălalt duh, cu duhul dezbinător, cu uneltele de care se folosea acesta şi cu metodele pe care le întrebuinţa el.

Acesta era adevăratul rost al tuturor celor ce se întâmplau cu noi.

Astfel într-o dimineaţa de la începutul lunii lui mai 1960 - se făcu din nou mare zgomot pe sală. Glasuri, uşi, paşi, zgomote arătau formarea unui alt lot pentru munci.

În sfârşit, uşa se deschise. Mă auzii strigat afară cu tot bagajul. Şi încă un frate. Şi încă unul...

Daţi-i drumul imediat jos, pe sală!

Din toate camerele, pe toate coridoarele venea o mare şi grăbită mulţime de oameni speriaţi, pe care strigătele şi pumnii gardienilor îi alungau pe coridoare şi scări jos, în marele hol de la prima intrare.

M-am uitat ars de dor şi încălzit de speranţe - să-mi regăsesc fraţii...

Într-adevăr, iată-l pe Cornel de la Simeria, iată-l pe Moldoveanu de la Sibiu. Pe Fănică şi Cornel de la Timişoara, Vasile de la Petrila, Ion de la Vurpăr. Şi alţii. Şi alţii...

Ne-am luat de mâini ca să nu ne despartă valurile noi care veneau împinse de strigătele şi pumnii gardienilor. Oriunde vom fi duşi, voiam să mergem împreună să nu ne mai despărţim.

Se făcuse un aşa zgomot de bucurie printre noi, fiecare căutându-şi, strigându-şi, îmbrăţişându-şi pe cineva dorit, încât loviturile gardienilor nu puteau pune prea multă ordine.

Fiecare se temea să nu fie despărţit prea repede de cei întâlniţi prea după mulţi ani. Nimeni nu ştia unde va fi dus şi ce se va întâmpla cu el. Aşa că fiecare ar fi dorit să aibă şi să ţină lângă el pe cel mai apropiat... Bucuriei noastre nu-i prea păsa de pumnii şi strigătele lor.

În bucuria cea mare că l-am regăsit pe fr. Cornel, nu ştiam ce să ne întrebăm mai întâi unul pe celălalt. Şi nu mai ţineam nici noi seama prea mult la ordinele celor ce umblau printre noi strigând şi lovind.

Fără să ne dăm seama, dintr-o dată apăru lângă noi un căpitan, directorul închisorii.

Cum vorbeam cu fr. Cornel, un pumn mânios văzui venind pe neaşteptate spre ochii mei. Într-o clipită îmi ferii capul.

Bietul fr. Cornel însă nu se putu feri! Şi pumnul mânios îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinându-l.

Mă duru, cum mi s-ar fi dat mie zece.

- Dragul meu frate Cornel, - de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia pe mine să mă lovească... Şi te-a lovit pe tine!...

L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.

Pentru noapte am fost înghesuiţi grămadă într-o cameră mare, câte şase pe două paturi. Ne-am întins de-a curmezişul paturilor între Moldoveanu şi Cornel şi am dormit doar câteva frânturi, printre toate câte ni le aveam de spus unii altora, după tot ce trăisem despărţiţi.

Ajunsesem acum cu alţi fraţi. Trebuia să începem iarăşi din nou verificarea conştiinţelor noastre. Spre a ne vedea cum am trecut prin încercarea focului - şi ce s-a lămurit în noi din tot ce fusese nebulos şi amestecat înainte.

Trebuia să vedem mai departe cât se limpezise ceea ce trebuia să se limpezească bine. Acesta era de fapt, adevăratul rost al tuturor acestora.

De la confruntarea cu duhul tulburării care am văzut cum s-a încheiat, trebuia acum să fim duşi la confruntarea cu duhul dezbinării. Să vedem cum se va încheia şi asta.

N-am pornit niciodată spre nimeni cu idei preconcepute. Şi dacă totuşi am pornit vreodată, acestea erau numai în bine şi nu în rău.

N-am avut prejudecăţi rele faţă de nici un frate. De fiecare dată am vrut să înlătur de la început orice bănuieli dinspre înainte, cum am vrut să uit orice amărăciuni dinspre trecut. Spre a nu împiedica astfel nicidecât, nici măcar pe vreuna dintre razele de speranţă pentru unitate, care s-ar fi putut ivi, datorită vreunor noi împrejurări prin care am trecut sau treceam unii sau alţii. Totdeauna am pus o mare nădejde în trezirea minţii sănătoase, sau a conştiinţei înţelepte. Aceasta putea veni în orice clipă, prin vreo neaşteptată minune de la Dumnezeu - în om. Aşa am vrut să cred şi aşa am vrut să fac faţă de toţi.

De aceea m-am apropiat acum şi de fr. Moldoveanu tot cu aceeaşi dragoste nouă şi totală, cum mă apropiasem în prima zi la Gherla şi de Pop, în camera 64.

Eram încredinţat că şi în sufletul lui, atât de simţitor de altfel - s-a făcut, - (nu se poate să nu se fi făcut), - o cotitură fericită, spre unitatea cu fraţii, în duhul Oastei... În sfârşit a avut şi el destul timp să gândească temeinic asupra felului cum a lucrat - şi cum trebuia să lucreze şi el în Oastea Domnului, dacă venise în ea.

Le-am povestit fraţilor cu lacrimi amare despre toate cele petrecute de mine cu fraţii noştri în camera 64. - Şi îmi storceam inima înaintea lor pentru durerea că nici prin aceste flăcări, încă n-am putut înţelege toţi tragedia stării noastre dezbinate. Şi n-am putut simţi toţi, atât cât este nevoie, marea poruncă a Domnului nostru pentru reorientarea noastră sănătoasă şi deplină pe linia voii lui Dumnezeu arătată nouă de la început prin Lucrarea aceasta. În care noi toţi am venit nu ca nişte începători ca să-i croim alt drum - ci ca nişte continuatori care aveam datoria să mergem pe drumul croit ei de înaintaşi...

Speram că prin aceasta, bunele gânduri din ei, vor căpăta o mai limpede fixare. Şi bunele hotărâri luate, - o mai mare tărie.

Eram între Cornel şi Moldoveanu, doar ei erau cei mai aleşi. Mă uitam atent în ochii lor, să văd cât înţeleg şi cât simt ei din ceea ce le vorbeam eu. Doream să le simt duhul lor cum răspunde duhului meu.

Ochii lui Cornel erau limpezi, mă priveau calzi, curaţi şi înţelegători.

Ochii fratelui Moldoveanu s-au ferit, privind în altă parte. Iar gura lui, la urmă, a dat un răspuns din care să nu pot înţelege nimic. Mi s-a părut pe o clipă chiar că nu-l interesează deloc toate acestea... Ba parcă m-a ispitit o umbră de impresie că se bucura de sfâşierea sufletului meu.

Am tăcut. Poate Dumnezeu ne va da timp mai îndelungat de stare împreună, timp în care pe îndelete şi cu tot sufletul, voi căuta să-i explic marea noastră datorie de conştiinţă faţă de Lucrarea Oastei şi de continuitatea ei, aşa cum am primit-o. Marea şi Dumnezeiasca misiune a ei, în mijlocul Bisericii noastre şi a poporului nostru.

Fără această conştiinţă limpede, noi nu ne vom putea împlini scopul pentru care am fost chemaţi de Hristos la mântuirea Sa. Doar Dumnezeu tocmai pentru asta ne-a şi zidit pe noi în Hristos. Pentru lucrarea aceasta pe care a rânduit-o El mai dinainte ca noi să umblăm în ea (Efes. 2, 10).

Potrivit acestui plan Dumnezeiesc, am fost deci puşi acum împreună.

În ziua următoare am fost luaţi şi duşi într-un vagon-dubă, cu care am călătorit două zile şi două nopţi.

Când am ajuns, eram în Delta Dunării, aproape de Tulcea, la colonia de muncă Periprava, secţia Grind.

Secţia asta era formată din câteva barăci, împrejmuite din patru părţi cu sârmă ghimpată şi cu posturi înalte de santinelă. Era în mijlocul nisipurilor dintre cele două braţe ale Dunării, Chilia şi Sfântul Gheorghe. Dincolo peste un braţ al Dunării se vedea ţărmul sovietic, iar dincoace căsuţele răsfirate departe printre sălcii, ale unui sat de pescari. Încolo cât vedeai cu ochii stufuri şi câmp gol. Aici va trebui să muncim.

O comisie medicală a ales dintre noi în ziua următoare pe cei apţi şi pe cei inapţi de muncă.

Cu boala mea de inimă, am fost băgat printre inapţii care au fost înghesuiţi apoi într-o baracă cu două dormitoare, separat cei intelectuali şi separat ceilalţi.

Cam tot aşa au fost aleşi şi cei din brigăzile de muncă, puse fiecare brigadă în alt dormitor. Fiecare baracă avea două dormitoare.

Am ajuns astfel în acelaşi dormitor cu fr. Moldoveanu. Numai noi amândoi între vreo 80 de ceilalţi. Fraţii care veniseră împreună cu noi, fuseseră găsiţi apţi de muncă şi repartizaţi la diferite brigăzi, prin celelalte barăci.

Era în primăvara anului 1960. Aveam să stăm aici până în toamna anului 1962.

Cei apţi de muncă primiră din prima lună dreptul la o carte poştală şi la un pachet de 5 kg. alimente pe lună. Hrana aici era aproape tot atât de slabă ca la Gherla, pe deasupra oamenii trebuind să şi muncească - era şi în interesul stăpânirii să le dea acest drept.

Noi însă, cei ce nu puteam munci, urma să răbdăm aceeaşi cumplită foamete de la Gherla - căci noi nu aveam nici dreptul la pachet de acasă, fiindcă noi eram bolnavi şi nu puteam munci.

Trecuse mai mult de un an de zile de când nu mai ştiam absolut nimic despre familie. Părinţii rămăseseră bolnavi, copiii împrăştiaţi, totul răvăşit.

Am încercat să ies şi eu la muncă, măcar pe un timp, până voi afla ceva despre ai mei. Am raportat la comandant, - am rugat pe gardieni, pe medic, - dar peste hotărârea comisiei medicale n-au trecut nici unii. Eram foarte bolnav şi slăbit.

Doream să ies la muncă nu numai pentru a obţine o carte poştală către familie şi de la ei, ci şi pentru a fi cu ceilalţi fraţi, fiindcă mai erau pe aici vreo zece. Cei care ieşeau la munci, după ce veneau de la câmp, erau liberi să umble unii pe la alţii, prin toate dormitoarele. Astfel că serile sau sărbătorile, erau mereu împreună, putând sta de vorbă cât voiau.

Noi în baraca de inapţi, eram însă păziţi cu uşile închise zi şi noapte spre a nu ieşi pe afară şi a nu ne întâlni cu ceilalţi. Eram scoşi când ei cei de la munci erau plecaţi. Făceam curăţenie prin curte, greblam zona dintre cele două garduri de sârme care înconjurau colonia (pentru a se cunoaşte paşii dacă cineva s-ar fi încumetat să evadeze de aici). - Sau făceam diferite munci la bucătărie.

Pentru asta n-avem nici măcar dreptul la un supliment de mâncare. Dar ne bucuram că măcar aşa ieşeam câte puţin la aer şi făceam o mişcare.

Se înţelege că în situaţia asta aveam destulă vreme să stau de vorbă cu fr. Moldoveanu. Aici eram acum numai cu el. Ceilalţi fraţi erau în dormitorul celălalt.

Dar după experienţa cu fr. Pop şi după primele impresii din discuţiile noastre, mă rugam lui Dumnezeu şi mă străduiam să fiu cât se poate de cu grijă şi de fără grabă în apropierea şi în discuţia cu el. Îmi dam seama că dacă nici de data asta şi nici aici în locul acesta el nu va putea face întoarcerea cea salvatoare de la duhul sectar la duhul Oastei, de la învăţăturile străine la învăţătura Bisericii şi de la legăturile cu străinii la unitatea cu fraţii, - atunci acest lucru nu se va mai putea face poate niciodată.

Aici nu puteam face meditaţii cu mai mulţi în jurul aceleiaşi mese, spre a avea astfel posibilitatea, ascultând, să-ţi dai seama de starea de credinţă şi de părtăşie cu Hristos şi cu frăţietatea, a fiecăruia.

Dar fiind unul lângă altul şi având timp destul, am angajat destule stări de vorbă zilnic, având astfel fiecare dintre noi prilej să-l cunoască destul de limpede pe celălalt.

În focul prin care trecusem de mai bine de un an... Prin toate suferinţele şi frământările despre care v-am spus destul în cele de până acum că le-am avut, - ştiţi bine acum ce gânduri şi ce îndemnuri aveam.

Vedeam atât de mare primejdia şi atât de vinovată legătura dintre noi şi duhurile sectare care ne făcuseră atât de mult rău până astăzi, încât nu puteam să nu aduc de fiecare dată vorba despre asta, cu toţi fraţii pe care îi întâlneam.

Acum, cu fr. Moldoveanu aproape că nici nu mai puteam vorbi despre altceva decât despre asta. Când simţi în trup vreo durere ascuţită, sau ai vreun mădular zdrobit, - nu mai poţi vorbi cu nimeni decât despre asta. Aşa eram şi eu acum.

I-am vorbit astfel cu tot sufletul meu despre începuturile Oastei Domnului. Despre misiunea ei unică în Biserica noastră şi în poporul nostru. Despre această unică şi mare chemare Dumnezeiască pe care o avea Lucrarea Oastei, spre deosebire de orice alte mişcări duhovniceşti.

Toate celelalte curente religioase, indiferent de unde porniseră, erau trimise altora, - sau nu erau trimise nimănui. - Dar Lucrarea Oastei era trimisă special Bisericii noastre şi poporului nostru. Asta era slujba ei rânduită de Însuşi Dumnezeu, slujbă de la care nimeni şi nimic de pe lume nu trebuie nici s-o abată şi nici s-o împiedice. Nici dinafara - şi cu atât mai mult dinăuntrul ei.

Îi vorbeam despre acestea nu fiindcă el nu le-ar fi cunoscut, dar pentru că până acum le sfidase toate astea, călcându-le în picioare ca pe nimic - şi considerând Oastea doar ca pe ceva ce trebuie să devină o sectă. Şi dacă se poate una a lui...

Ceasuri întregi şi zile întregi i-am vorbit despre marea răspundere pe care o avem fiecare dintre noi, lucrătorii aleşi de Domnul să fim acum în fruntea acestei mişcări. Cât de mare este această răspundere mai ales acum când duhuri şi învăţături străine dau năvală împotriva duhului Oastei, spre a-l abate de la misiunea rânduită lui de Însuşi Duhul Sfânt - şi spre a-l nimici. Spuneam cum peste gândurile unui mare număr de fraţi ai noştri s-a lăsat acum ceva ca o ceaţă care îi împiedică a mai vedea drumul sănătos şi ţinta adevărată. Căi felurite şi lăturalnice au atras privirile şi inimile multora acum , - şi ei merg spre ţinte false. După ei s-au luat adunări şi chiar regiuni întregi pierzând şi drumul adevărat şi scopul rânduit de Dumnezeu acestei Lucrări. Ei sunt ca nişte oameni rătăciţi în pustiu, abia de-şi mai ţin viaţa - şi nu mai ştiu merge nicăieri...

Moldoveanu asculta - şi nu zicea nimic.

Iar eu continuam:

- Acum, cu voia sau fără voia noastră, noi am ajuns în capul acestei coloane, care ne urmează.

Răspundem înaintea Viului Dumnezeu Isus Hristos pentru felul cum mergem şi pe unde ducem această lungă coloană care vine după noi.

În faţă avem urmele înaintaşilor noştri la care avem poruncă să privim neîncetat şi după care să ne orientăm fiecare pas.

Cum facem noi asta?

Iată de exemplu atitudinea noastră faţă de Biserica şi de credinţa în care ne-am născut, - cât de mult este ea influenţată de schimbări!

E adevărat că preoţimea aceasta ne-a făcut atât de mult rău, - dar ce rău ne-a făcut Biserica, ea însăşi? Noi nu trebuie să confundăm oamenii cu instituţia. Oamenii pot fi răi, dar instituţia este divină. Mântuitorul Însuşi a spus: Casa Tatălui Meu este casa de rugăciune pentru toate popoarele, - voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari... - Voi aţi făcut-o să pară o peşteră, - dar ea nu este aşa! Păcatul trebuia scos din Biserică, - fiindcă ea este şi trebuie să rămână curată şi sfântă. Pentru că este Casa Tatălui, iar Tatăl este Neschimbat! Lui nu-I pare rău de alegerea pe care a făcut-o! Şi nici noi nu trebuie să gândim altfel decât cum au gândit marii noştri înaintaşi care veneau de la Hristos.

Moldoveanu tăcea şi asculta - sau se prefăcea că mă ascultă...

- Atitudinea noastră, - ziceam eu, - faţă de Biserica noastră şi faţă de misiunea pe care o avem în ea, - nu trebuie să depindă întru nimic de atitudinea oficialităţii Bisericii faţă de noi. Părintele Iosif a fost judecat, dat afară, chinuit, nedreptăţit, jefuit - şi până la urmă aproape omorât - de către această oficialitate. - Dar nimic din toate acestea nu l-au putut face pe el să se lepede de Biserica noastră şi de învăţătura ei. El a mărturisit până în cea din urmă clipă a vieţii lui toată dragostea şi tot ataşamentul său faţă de ea. Şi faţă de toate învăţăturile şi semnele ei.

În mijlocul marii adunări pe ţară din 12 septembrie 1937 el a spus şi scris în auzul nostru al tuturor fraţilor, că Oastea Domnului este şi rămâne pe totdeauna şi întru totul în Hristos a Bisericii şi în Biserică.

În ce priveşte slujba şi darul preoţiei pe care o avea, el s-a considerat mereu preot al lui Hristos dar în Biserica şi în învăţătura asta, chiar dacă oficialitatea nedreaptă a dat împotriva lui o sentinţă nedreaptă ca să-i ia această slujbă pe nedrept. El a făcut câte proteste a putut împotriva acestei sentinţe. Dar nu s-a considerat niciodată lipsit de harul preoţiei nici despărţit de Biserică. Acest har, a spus el, Dumnezeu mi l-a dat - şi numai El mi-l poate lua. Eu rămân până la moarte un slujitor şi un fiu credincios Bisericii mele.

În ce priveşte taina Împărtăşaniei, el a respectat-o până în cea din urmă clipă a vieţii sale, după cum am mai spus despre acest lucru la vremea sa.

Tot aşa în ce priveşte semnul Crucii, cinstirea Maicii Domnului şi toate celelalte semne şi dovezi ale credinţei noastre, de la care el nu s-a abătut întru nimic nici prin cuvintele sale şi nici prin faptele sale, până la moartea sa.

Iar dacă el, cel dintâi dintre noi, prin care Duhul Sfânt a făcut această mişcare duhovnicească şi căruia Duhul Domnului i-a vorbit şi i-a arătat pas cu pas cum să o îndrume, - el deci - i-a arătat acestei Lucrări a Oastei Domnului într-un chip atât de limpede şi de hotărât acest drum, - cu ce drept mai venim noi acum, oricine am fi noi, - să-i abatem paşii ei pe alte căi, deosebite de aceea pe care i-a pus-o Dumnezeu şi pe care a adus-o El până acum?

Moldoveanu tăcea.

Eu continuam:

- Dacă noi suntem acum precum ucenicii Mântuitorului nostru Isus Hristos când El le-a spus: Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit, - alţii s-au ostenit iar voi aţi intrat în osteneala lor... (Ioan 4, 38) - atunci aceasta este pentru noi o însărcinare plină de o cumplită răspundere.

Munca noastră în această Lucrare trebuie să fie în totul vrednică de osteneala înaintaşilor noştri, continuând-o, întregind-o şi încununând-o. Nu risipind şi nimicind sau înstrăinând rodul acestor sfinte osteneli, ca nişte urmaşi netrebnici şi risipitori, care am venit într-o moştenire atât de frumoasă lăsată nouă de părintele nostru, - iar acum să-i rupem toate gardurile şi să chemăm în ea toate fiarele, ca s-o răpească, s-o fure, s-o nimicească, - aşa cum au şi început s-o facă unii... - iar noi nişte urmaşi netrebnici nu numai că privim nepăsători la toţi aceştia, dar chiar le înlesnim să facă aceasta, cât mai cu spor pentru ei şi cât mai cu pagubă pentru moştenirea noastră...

În timp ce eu îmi scoteam astfel sufletul şi mi-l puneam tot în astfel de cuvinte spre a-i trezi fratelui Niculiţă undeva adânc, un glas al acestei conştiinţe de creştin şi de român, pentru soarta şi dragostea Bisericii noastre şi a poporului nostru, - băgam de seamă tot mai îndurerat că inima lui nu primea nimic din toate acestea. Tăcerea lui, privirea lui, nepăsarea lui arătau că el nu mai avea nimic de fiu al acestei biserici. Şi aproape nimic nici de fiu al acestui neam.

În afară de limba care le-o vorbea, - simţămintele inimii lui nu mi se mai păreau întru nimic legate de această dragoste... Încercarea prin care trecuse în loc să-i aprindă aceste comori, - le arsese de tot, dacă le avuse...

- Hristos nu este un naţionalist, - îmi zise el odată. El este al tuturor popoarelor şi nu numai al poporului român. Iar Biserica adevărată este alta, - nu asta.

- E adevărat, căci Hristos este Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor - am zis eu. Dar când a fost om, aparţinea şi El în primul rând poporului Său. El a spus-o aceasta în destule rânduri. Nu putea aduce mântuirea tuturor oamenilor, dacă nu urmărea în primul rând mântuirea alor Săi! Nici Domnul Isus şi nici ucenicii Săi n-au renunţat la identitatea lor trupească de fii ai poporului Israel. - Nici unul n-a spus: Eu n-am o identitate! - Ci ei s-au unit cu Dumnezeu în primul rând pentru poporul lor. Apoi cu poporul lor pentru Dumnezeu. Deşi misiunea lor era universală, ucenicii Domnului ştiau că nu-şi vor putea împlini misiunea lor faţă de lumea întreagă, decât împlinindu-şi în primul rând misiunea lor faţă de propriul lor neam.

Cu atât mai mult noi. Şi mai ales acum când fiecare popor îşi are trimişii săi. Noi nici nu trebuie să ne amestecăm în câmpul de lucru al altora, nici să le îngăduim să se amestece ei în câmpul nostru de lucru. Cu atât mai mult nu trebuie să li-l încredinţăm noi, să ni-l lucreze ei. Mai ales că atât mijloacele cât şi scopul lor - sunt străine de noi.

Mi s-a părut în clipa aceea că el era ca mama falsă din judecata lui Solomon, căreia nu-i păsa dacă va fi tăiat copilul. „Dacă nu poate fi al meu - să nu fie nici al ei” - gândea ea, cu duh rău şi cu suflet ucigaş (1 Împ. 3, 26).

- E aşa de greu oare frate ca să pricepi cât de însemnat lucru este ca Oastea să trăiască aici! Să lucreze aici. Să rămână aici. Aici unde a pus-o Dumnezeu. Şi aşa cum a născut-o El!

Da, era greu să priceapă asta! Pentru fratele Moldoveanu aceasta se dovedea pe zi ce trecea tot mai greu de înţeles şi cu neputinţă de primit.

El nu numai că numai tăcea şi numai vorbea cu jumătăţi de vorbe împotriva noastră - ci începuse să vorbească cu tot mai hotărâtă şi mai întreagă împotrivire la tot ce-i spuneam eu. La tot ce eram noi şi Oastea.

Am lăsat iarăşi o vreme ca totul să se liniştească.

Am început cu altceva sperând încă într-o fericită schimbare a lui.

Lucram poezii şi îi dădeam să le pună melodii. Speram că aceasta este o punte pe care doream s-o pot păstra peste prăpastia care se şi mai adâncise între noi. Şi pe care tot credeam - tot aşa am crezut - ca într-o bună zi să se întâmple minunea ca el să se hotărască a o trece. Să vină de dincolo de la străini - dincoace la dragostea de fraţi şi la unitatea cu Lucrarea Oastei. Şi în sfârşit, la contopirea cu misiunea ei sfântă.

Atunci am compus eu textul iar el melodia la cântarea:

Chiar dac-ar fi

Chiar dac-ar fi să-ndur din greu

dureri şi lanţuri şi ruşine

ajută-mi Dumnezeul meu

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să fiu răpit

şi-n noapte dus de mâini haine

oricât închis şi chinuit

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să mi se ia

tot ce mai am pe lângă mine

sărac şi gol de-aş rămânea

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să zac flămând

bolnav şi-uitat la uşi străine

lovit şi alungat, nicicând

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi cei dragi ai mei

răpiţi şi duşi de lângă mine

zdrobit de dorul după ei

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să ştiu că mor

departe dus în zări străine

tânjind de-al casei mele dor

să nu pot să mă las de Tine.

Chiar dac-ar fi să fiu ucis

de-acei cu mâini de sânge pline

pân-la sfârşit să spun deschis

că nu pot să mă las de Tine.

Iar pentru toate-acestea Sus

tot ce-mi doresc eu de la Tine

e ca să văd atunci Isus

că nici Tu nu Te laşi de mine.

Cum „scriam” noi atunci?

- La plimbările prin curte sau la lucrările de pe afară, aflasem nişte cioburi de geam. Udam sticla cu apă sau cu scuipat, o ungeam cu puţin săpun, apoi frecând cu o cârpă pe perete lăsam peste ea un strat de praf de var. Praful de var se lipea peste săpun, ca un strat alb.

Cu un beţişor de lemn ascuţit scriam apoi peste acest strat alb. - Şi asta era tot.

Trebuia să ne păzim însă ca să nu fim văzuţi şi prinşi.

Odată am făcut atunci câteva zile de carceră pentru o astfel de cântare cu care ne-au prins. Ne pârâse cineva dintre cei care erau cu noi în acelaşi loc.

Toată colaborarea cu fr. Moldoveanu am întreţinut-o de ani, de zeci de ani de zile, - doar cu acest singur gând: să nu se piardă nici un suflet venit în Lucrarea lui Dumnezeu - şi odată să ajungă şi el a fi una deplin cu noi.

Eram încredinţat orbeşte că până la urmă e cu neputinţă ca el să nu înţeleagă şi să nu se lase biruit de dragostea care i se arăta şi care i s-a arătat.

Cu această încredinţare orbească am luptat pentru el cu fraţii care au văzut mai limpede şi mai fără prejudecata dragostei decât mine, adevărata lui stare, vrând s-o rupă pe totdeauna cu el.

Cu această încredinţare orbească l-am împărtăşit de toată dragostea sufletului meu. I-am corectat lucrările slăbuţe încă de la început. L-am recomandat fraţilor. L-am dus cu mine pretutindeni. I-am făcut nume şi trecere peste tot, lui care era necunoscut...

Şi astfel din tinerelul timid, lipsit şi amărât din 1940, - a ajuns acum acest Absalom ambiţios, care se împotriveşte cu cerbicie oricărei încercări de a-l readuce la ascultarea cumpătată de duhul şi solia Oastei. Acest Goliat care sfidează toată dragostea frăţească. Şi care dispreţuieşte tot ce a fost înainte de el aici.

Totuşi nu pierdusem de tot nădejdea. Ori de câte ori în discuţiile noastre ajungeam la punctul de criză, - tăceam. Tăceam - spre a nu se ajunge la ruptura totală. Şi spre a nu da aici atâtora care priveau la noi, un prilej să dispreţuiască Lucrarea lui Dumnezeu.

Mă învinuiam că n-am ştiut cum să-l iau mai cu înţelepciune ca să mă înţeleagă... Nu mai puteam să mă împac nicidecum cu gândul că sufletul lui poate fi într-atâta de nerecunoscător şi orb încât să nu-şi vadă şi să nu-şi simtă marea lui datorie pe care o are dacă nu faţă de mine cel puţin faţă de Lucrarea Oastei care l-a ridicat, l-a ajutat, l-a hrănit şi l-a îmbrăcat. Care i-a dat o soţie atât de bună, un nume atât de cunoscut, o preţuire atât de iubitoare.

Mai credeam încă orbeşte în puterea dragostei pe care o arătasem, şi în capacitatea lui de recunoştinţă.

- Când lucrurile vor ajunge la marea răscruce - gândeam eu - nu se poate totuşi ca el să nu cedeze, biruit de recunoştinţă şi de amintiri. Dragostea este totuşi mai tare decât moartea. Noi cu o astfel de dragoste ne-am purtat faţă de el. Ştia el asta foarte bine...

Nu ştiam încă atunci că cerbicia şi ambiţia lui va fi totuşi mai tare ca toate acestea.

În vremea aceasta s-au petrecut acolo multe...

În dormitorul vecin cu noi, cum am spus, mai erau câţiva fraţi din lotul celor condamnaţi la Craiova...

Am mai cerut şi ajutorul acestora spre a-l trezi pe Moldoveanu. Dar cerbicia lui nu numai că nu ceda nimic din susţinerile sale, dar şi dispreţuia pe aceşti fraţi pentru puţina lor cunoaştere şi pentru încredinţările lor „formaliste”.

Între timp au mai fost aduşi aici şi alţi fraţi deveniţi inapţi de muncă. Dar şi faţă de aceştia Moldoveanu avu acelaşi fel de a fi.

Mai erau aici cu noi şi doi preoţi credincioşi, care iubiseră mult Oastea Domnului şi lucraseră cu ea. Unul din Banat altul din Moldova. Pe lângă aceştia mai erau şi unii intelectuali, avocaţi, profesori, foşti colonei şi generali - care la fel auziseră despre Oastea Domnului, iar acum doreau din toată inima s-o cunoască mai îndeaproape şi să se apropie şi ei de Calea Domnului. Auziseră despre noi - şi căutau să afle chiar din gura noastră adevărul despre această Lucrare a Oastei.

În dimineţile de duminici şi sărbători începusem să facem ceasul nostru de rugăciune. Ne strângeam în colţul cel mai ferit al dormitorului - şi uneori preoţii făceau slujba Liturghiei, iar noi cântam răspunsurile.

La Evanghelie şi Apostol, aveam mai dinainte scris în memorie textul evangheliei tot pe ciobul nostru de geam, uns cu săpun.

Iar la sfârşit câte o meditaţie asupra evangheliei, urmată de rugăciune şi cântări.

Era aceasta un ceas de mare mângâiere sufletească, la care uneori participau toţi cei care erau acolo cu noi. În acest ceas încetau orice discuţii - şi cu toţii păstrau o tăcere respectuoasă.

În tot acest timp, cineva făcea de pază pe la ferestre, spre a nu fi prinşi de gardianul care dacă ne-ar fi găsit săvârşind astfel de fapte interzise era în stare şi în drept să ne pedepsească oricât de aspru.

Însă la toate aceste ceasuri de rugăciune ale noastre, Moldoveanu nu participa niciodată.

Acestea erau pentru el ceva prea de tot. Nici măcar vreodată nu l-am văzut făcându-şi semnul Crucii... Motiva că mâna dreaptă cu care şi-ar putea face semnul Crucii (sau cu care nu şi l-a făcut!) - îi era ruptă şi nu poate.

Dar câte oare din cele ce le făcuse el înainte cu mâna dreaptă şi le putea face acum cu stânga! Numai semnul Crucii nu şi-l putea face cu ea!... Sărmanul rob! Nu cu mâna nu şi-l putea el face, - ci cu inima nu şi-l putea!

Tot între timp mai veniseră la inapţi şi doi tineri preoţi unguri, din lotul de „betanişti” din care făcuse parte şi Silagy.

Îndată ce s-au cunoscut cu Moldoveanu şi au văzut că el era rupt de către noi, aceştia au devenit una cu el, făcând astfel un alt grup „de meditaţie şi rugăciune”, - opuşi nouă.

Şi astfel în destule rânduri când noi, cu preoţii şi fraţii, eram adunaţi într-o parte, - el, Moldoveanu, cu cei doi şi cu încă unii de la penticostali sau adventişti din celălalt dormitor, - erau adunaţi ceva mai încolo, la patul lui Moldoveanu. El nu mergea la nimeni. Toţi trebuiau să vină la el! - Asta trebuia să-i sporească prestigiul. Să vadă toţi că el nu este chiar aşa unul de rând. Că este totuşi cineva...

Dacă am văzut îndărătnicia asta îngâmfată şi vrăjmăşia aceasta directă, cu lupta pe faţă împotriva noastră a tuturor şi cum îşi strânge oştire ca să ne doboare pe noi, - m-am rupt îndurerat de el.

În dormitorul nostru paturile erau pe două rânduri, unul suprapus altuia. Fiecare pat de jos, avea unul sus.

Când am venit în dormitorul acesta, eu mi-am ales să fiu cu el, pentru a-l putea ajuta.

El avea mâna dreaptă ruptă şi trebuia mereu să fie ajutat la neputinţele lui personale. Trebuia să-l ajut la baie, la percheziţii, la câte şi mai câte se iveau în fiecare ceas acolo. La toate eu i-am fost ca un rob al dragostei şi al milei până atunci.

Deşi mi-aş fi putut alege şi eu un pat de jos unde mi-ar fi fost şi mie mai uşor, am ales totuşi patul de sus, deasupra lui, ca să fiu lângă el, împreună cu el - şi să-l pot astfel ajuta.

N-aş fi spus-o asta niciodată, dacă n-aş fi ajuns aici la răscrucea asta amară când a trebuit să fac ceea ce n-aş fi vrut niciodată să fac. Şi să spun ceea ce niciodată n-am gândit că voi ajunge să spun.

Dar când starea lui Moldoveanu a ajuns la o astfel de împotrivire cum am arătat mai sus, - iar el avea acum pe patul său mereu pe cei de credinţe străine şi se sfătuia cu ei, şoptea cu ei, cânta şi se ruga cu ei, iar aceştia şi începuseră să-mi arate pe faţă vrăjmăşia lor vorbind în auzul meu, fără ruşine, tot felul de aprecieri jignitoare pentru Biserica noastră, - atunci i-am zis îndurerat într-o zi fratelui dezbinat şi dezbinător:

- Domnul să te binecuvânteze cu sectarii tăi cu tot. Rămâi cu ei, - de mine văd că nu mai ai nevoie.

Mi-am luat bagajul şi m-am mutat de lângă el mai încolo pe un alt pat de jos, de pe care tocmai plecase unul la infirmerie.

Mă gândeam că în felul acesta şi la punctul acesta, totuşi, ceva se va rupe în inima fratelui Moldoveanu. - Şi nu va mai putea rămâne împotrivitor.

Nu mai fusese aşa ceva între noi niciodată. Nu mă despărţisem aşa niciodată de dânsul.

Mă gândeam copilăreşte că văzând durerea cea mare pe care mi-a produs-o, - el îşi va da în sfârşit seama de marea sa greşeală şi totuşi nu va putea suporta despărţirea dintre noi.

Îşi va recunoaşte partea sa de vină şi va încerca să refacă iarăşi această legătură din care el a avut de câştigat totul până aici.

Dar îmi făceam iluzii...

El s-a închis şi mai tare în muţenie şi în cerbicie - arătând că puţin îi pasă lui de „supărarea” mea.

Ce naiv fusesem toată viaţa, începând chiar din noaptea acelei călătorii cu el pe la Olpreţ în ianuarie 1940...

Ce ascuns poate fi totuşi un suflet de om!

Să umbli cu el douăzeci de ani - şi totuşi să nu-l cunoşti, aşa cum nu-l cunoscusem eu pe fratele Niculiţă! De ce oare numai eu trebuia să fiu înşelat în felul acesta?

Cei doi pastori unguri abia aşteptară să plec eu, până când se şi grăbiră să umple ei golul lăsat de mine, arătându-se faţă de Moldoveanu cu un zel peste margini de linguşitor. Unul se mută pe patul deasupra lui, iar celălalt era mereu lângă el. Îl serveau ca pe un domn cu tot ce avea şi nu avea nevoie. Asta trebuia să-i facă pe toţi cei din dormitor să vadă în primul rând că eu sunt un om rău, nemilos şi răzbunător.

În al doilea rând că el, Moldoveanu, este o victimă nenorocită, o victimă nevinovată care suferă de la mine din pricina adevărului şi al talentului său pe care eu sunt gelos.

Iar în al treilea rând, pe ei cei de altă credinţă să-i arate ca pe nişte adevăraţi şi credincioşi samariteni milostivi gata să sară în ajutorul sărmanului nedreptăţit. Şi că prin urmare credinţa lor este nespus mai aleasă decât a noastră, decât a mea.

Toate acestea le conveneau de minune atât lor cât şi fratelui Moldoveanu, - care acceptă cu zâmbete largi şi cu cuvinte studiate, noua situaţie în care el şi cauza lui erau oricum în câştig. Iar eu şi cauza mea oricum în pagubă.

Această „înfrângere” a mea îi dădu fratelui Moldoveanu un curaj şi mai mare împotriva mea. El era acum mereu înconjurat de toţi cei care ne duşmăneau credinţa, bucuroşi că au pus mâna pe o pradă bogată de la noi. Câştigaseră pe unul care va face o mare spărtură în rândurile noastre şi de care ei se vor putea folosi bine pentru a ne da lovitura zdrobitoare, mai câştigând şi pe alţii dintre ai noştri prin el.

Veneau la el, oricând puteau şi de prin celelalte dormitoare, toţi cei care aveau astfel de gânduri şi astfel de nădejdi.

Vestea aceasta de bucurie pentru ei se răspândi ca fulgerul printre toţi. Şi dragostea lor faţă de el spori dintr-o dată ciudat de caldă. Niciodată nu mai fuseseră adunaţi atât de mulţi la patul lui, unde el stând cu picioarele adunate sub el ca un profet indian, - le vorbea ceasuri întregi acelora care se prefăceau că îl ascultă cu cea mai mare admiraţie şi interes.

Eu stăteam zdrobit şi priveam cu amărăciune la toată această mulţumire de sine care se citea pe toată faţa fratelui meu, în mijlocul acestei adunături străine între care el părea că stă pe un tron. De acolo el răstălmăcea acum toate cuvintele Scripturii, numai spre înjosirea adevărurilor noastre.

Doamne, cât de amarnic mă putusem înşela cu privire la acest om - şi la duhul care îl stăpânea!

Cât de uşuratic mă bizuiam eu că ceea ce făcusem pentru el şi dragostea unică pe care i-o arătasem atâţia ani, vor fi totuşi mai tari decât ideile străine! - Că în clipa de vârf, va renunţa la tot ce-l desparte şi se va arunca în braţele frăţeşti!

Acum vedeam bine că nu-i aşa. Acum vedeam bine că puterea duhului străin de Oaste care îl stăpânise totdeauna - era nespus mai tare în el decât orice altă putere. Că acum acest duh nimicise în el orice simţământ de recunoştinţă, orice urmă de smerenie, orice măsură de bun simţ, orice amintire caldă şi îndatorată - care mi se păruseră că le avea cândva.

Sau poate că acestea nici nu fuseseră în inima lui niciodată. Ceea ce mi s-a părut mie că erau ele, era doar prefăcătoria unui suflet neputincios şi ros de ambiţie care urmărea să ajungă odată undeva, - şi nu putea altfel decât aşa.

Dar când va ajunge unde doreşte şi când nu va mai avea nevoie de ele, - le va arunca încolo ca pe nişte zdrenţe folosite şi nefolositoare. Aşa cum vedeam că face acum.

Într-o seară din acele zile îndrăzneţe, după cină, când încă nu se sunase stingerea, dar eu eram culcat, - veni la patul meu furios şi îndrăzneţ peste măsură. Niciodată nu-l mai văzusem astfel.

- Vei fi pedepsit de Dumnezeu! - îmi zise el îndrăzneţ cu un glas pe care nu i-l mai auzisem.

Lupţi contra adevărului şi ai corupt pe fraţi să mă ocolească.

Strici Cuvântul lui Dumnezeu şi vrei să duci Lucrarea Domnului la formele acestei biserici, care este o corabie ce se cufundă, iar pe adevăraţii credincioşi îi urăşti.

Eram şi uimit şi zdrobit.

- Acum îţi dai pe faţă adevărata stare? - i-am răspuns îndurerat. Acum vorbeşti ca un leu. Până acum ai vorbit ca un miel. Acum n-ai nevoie să mai vorbeşti ca un miel. Acum ai crescut mare şi ai uitat că douăzeci de ani te-am ajutat şi te-am dus pe umerii mei şi te-am hrănit cu pâinea mea...

- Şi pe d-ta te-a ajutat altul! Aşa că n-ai făcut decât ceea ce erai dator! Iar acum eşti gelos şi plin de răutate împotriva mea.

- Numai că eu m-am purtat altfel faţă de cel care m-a ajutat pe mine. Dacă m-aş fi purtat aşa cum te porţi acum d-ta, - cred că s-ar fi deschis pământul şi m-ar fi înghiţit de viu. Şi aş fi meritat. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă port aşa cu nimeni. Mă mir cum nu te temi tu de Dumnezeu...

- Te rog du-te şi lasă-mă. Nu te mai pot auzi. Mă doare capul şi mă doare inima...

Dar el izbucni din nou în cuvinte de o nestăpânită furie şi ocări împotriva mea.

Era o dezlănţuire de vorbele cele mai grele şi pe tonul cel mai ridicat cum într-adevăr nu crezusem niciodată că este în stare să rostească acest om cu o înfăţişare atât de blândă şi chiar miloagă, de până atunci...

Dar nu mai tăcea, nici nu mai pleca să se culce. Se sunase stingerea. Toţi din dormitor se culcaseră. Încetaseră orice zgomote, - dar „fratele” Moldoveanu stătea în picioare lângă patul meu, privindu-mă încruntat şi izbindu-mă în urechi şi în inimă cu cele mai grele şi tăioase cuvinte, învinuiri şi ameninţări...

Toţi cei vreo şaizeci de oameni care mai erau atunci acolo ascultau la toate aceste cuvinte ale lui...

Era ceva cu nimic mai prejos decât ceea ce făcuseră împotriva mea Pop şi ceilalţi din Gherla cu un an în urmă... Cele două duhuri cu care aveam de dus lupta înăuntrul Oastei, - al tulburărilor (prin Pop) iar acum al dezbinărilor (prin Moldoveanu) - se năpusteau asupra mea cu o furie nimicitoare.

N-am ştiut să mă feresc de ele, precum este scris la Romani 16, 17 - nici nu m-am depărtat cum scrie la Tit 3, 10 - acum trebuia să primesc loviturile lor cele mai necruţătoare. Nu fraţii mei mă loveau, ci duhurile acelea care îşi vedeau împiedicate planurile lor contra Duhului Sfânt al Oastei.

După ce duhul lui Moldoveanu şi-a vărsat astfel tot focul inimii sale asupra mea, - şi probabil fiindu-i ruşine când şi-a dat seama că îl ascultau toţi cei din dormitor, - a plecat să se culce şi el.

Atunci s-a prăbuşit peste mine cea mai grea dintre toate câte lespezi mi-au zdrobit vreodată inima.

Multe ceasuri n-am mai putut să dorm. Toate întâmplările celor peste douăzeci de ani de când îl cunoscusem, îmi treceau acum prin minte. Parcă vedeam şi acum scrisoarea lui din vara anului 1939, când redactam Viaţa Creştină la Cluj şi în care îmi scria că este un biet orfan din Moldova, acum copil de trupă la muzica unui regiment din secuime... Că îi place foarte mult foaia noastră şi cărţile, dar că n-are bani să le aboneze. Ne roagă totuşi să i le trimitem, fiindcă el are să-şi vândă porţia sa de lapte pe care o primeşte de la cazarmă şi astfel ne va plăti abonamentul... şi altele... şi altele...

Mai simţeam şi acum dureroasa milă pe care am avut-o atunci şi graba cu care i-am trimis îndată de cinci ori mai mult decât îmi ceruse. Precum şi înştiinţarea ce i-o trimisesem că el va primi totul şi pe viitor în mod cu totul gratuit. Să-şi mănânce porţia lui de lapte sănătos. Şi dacă va mai avea nevoie de ceva să ne scrie.

A avut desigur după aceea mereu şi mereu nevoie de „câte ceva” - şi ne-a scris.

După fiecare scrisoare i-am răspuns sau i-am trimis.

Pe urmă a venit la noi şi ne-am purtat faţă de el cum am arătat altundeva foarte pe scurt.

Apoi, când a avut nevoie să se însoare, neavând pe nimeni altcineva, - mi-a spus tot mie. Iar eu i-am făcut cunoştinţă cu una dintre cele mai bune surori ale noastre de atunci...

I-am refăcut şi tipărit apoi prima lui cărticică de poezii pe care i-am adus-o, ca pe o surpriză fericită, cadou de ziua nunţii lui, suportând eu toate cheltuielile de tipar pentru ea.

Câte promisiuni şi legăminte mi-a făcut el atunci - şi de atunci! Ce veşnică recunoştinţă mi-a jurat!

Apoi, după mine, cum toată Lucrarea Oastei şi fraţii l-au cuprins şi l-au acoperit în dragostea şi darurile lor, cu o încredere şi iubire pline de sinceritate, de curăţie, de căldură.

Şi acum, iată, când i-a venit lui momentul potrivit, cum ni le plăteşte pe toate acestea, cu vârf şi îndesat. Cu o măsură vrednică de duhul făţarnic şi de învăţătura vicleană de care s-a alipit el şi în slujba cărora s-a dovedit a fi.

Atunci, în noaptea aceea am compus una din cele mai amare lucrări ale mele:

Am îngropat un înger drag...

O redau aici ca să se vadă ce simţăminte am avut şi ce clipe am trăit atunci:

Am îngropat un înger drag...

Am îngropat un înger drag

- pe cel mai drag vieţii mele...

Pe albul sufletului steag

o mare cruce neagră trag

şi-o-ngrop în lacrimile grele...

La harfa inimii s-a rupt

chiar coarda cea mai minunată

îmi arde sufletul şi lupt

să nu mă-ngroape dedesubt

o jale nemaiîncercată.

...Te-ai rupt amăgitoare stea

îndoliind în prăbuşire

frumosul cer ce-ncununa

în nimb senin icoana ta

cu-o mare, unică iubire.

O, cum să cred c-am fost minţit

şi moartea e adevărată!...

- Îngrop cu sufletul zdrobit

tot ce-a purtat şi ce-a simţit

o părtăşie sfâşiată.

Îmi este atât de greu să-mi reamintesc toate cele ce au urmat...

Un timp iarăşi am nădăjduit că totuşi, după această izbucnire furioasă împotriva mea, fratele se va căi. Îi va fi ruşine. Îl va durea inima. Şi recunoscând, în sfârşit, ce duh rău este acela care l-a făcut să izbucnească atât de nerecunoscător şi atâta de înstrăinat de învăţătura şi de credinţa noastră - se va întoarce sincer la deplina unitate şi dragoste frăţească...

Am nădăjduit însă tot în zadar.

Duhul acestor false învăţături se vede că dacă pune de la început o puternică stăpânire pe sufletul cuiva nu numai că nu-i mai lasă deloc în inimă nici un gând de întoarcere şi îndreptare, dar îl învârtoşase atât de mult în trufie şi ambiţie încât parcă nu mai are nici ruşine, nici teamă, nici margini la faptele sale...

Era atunci şi o perioadă mai liberă în colonie. Puteam să ieşim duminica prin curte să ne strecurăm pe la ceilalţi fraţi care erau în brigăzile de muncă. Petreceam după amiezile retraşi pe după barăci, vorbind împreună, aducându-ne aminte din Cuvântul Domnului, rugându-ne şi chiar cântând. Doi dintre preoţii credincioşi - veneau adesea între noi... Clipele acestea erau de mare bucurie şi mângâiere pentru noi. Unul adusese cu el de acasă bine ascunse fărâmituri de împărtăşanie...

Dumnezeu îl ocrotise şi nu i le aflase la nici una din percheziţiile necruţătoare prin care trecuse, astfel că de Paşti sau de Crăciun, în mare taină, am putut să ne mărturisim şi să ne împărtăşim chiar şi acolo...

În stările noastre de vorbă cu ceilalţi fraţi, fireşte că le-am istorisit cu durere toate cele ce mi se întâmplaseră întâi cu duhul tulburării la Gherla, apoi acum aici cu duhul dezbinărilor. Doar toţi sufereau prin cuptorul acesta, în primul rând, pentru a ne da seama de greşelile făcute în trecut contra duhului şi învăţăturii Frăţietăţii noastre duhovniceşti, în care venisem cu legământ de ascultare şi umblare după rânduielile ei, - dar în care, în fapte, nu ne împlinisem nici unii acest legământ.

Acum era vremea cernerii şi a cercetării de sine a fiecăruia şi a tuturor în faţa acestei mari răspunderi. Era nevoie ca fiecare să vadă bine acest adevăr, ca să ştie bine ce are de făcut. Acum şi în viitor.

Au fost nouă fraţi din zece care au înţeles, - dar a fost şi unul care n-a vrut să înţeleagă...

Acel unu era Fănică. Acesta era iarăşi unul tot în duhul tulburărilor... Fraţii mai aveau şi alte necazuri cu el. La muncă, pentru un supliment de mâncare şi pentru o laudă de la gardieni, el o lua cu sapa înainte, fiindcă era mai sănătos, - iar cei care erau mai bolnavi şi bătrâni neputându-se ţine la rând cu el, primeau bătaie sau li se oprea porţia de mâncare... În dormitor se certa şi pâra... Pe fraţi îi brusca.

Mai erau împreună cu el în acelaşi dormitor şi fraţii Cornel de la Timişoara şi Cornel de la Simeria. Cu amândoi era certat...

Cât am stat de vorbă cu el - tot îndărătnic şi neascultător a rămas. De întâlnirile noastre cu fraţii nici nu voia să audă.

În timpul acesta Moldoveanu îşi avea întâlnirile sale cu toţi cei care erau de alte credinţe şi care luptau cu duşmănie împotriva Oastei. Cu aceştia se înţelegea el. Aceştia îi făceau mereu parte cu dărnicie din pachetele lor primite de acasă, aşa că sub perna şi sub patul lui era traista mereu plină cu de toate. Dar nici el nu se lăsa dator. Făcea tot ce-i sta în putinţă să lupte contra noastră - şi căuta când pe un frate când pe altul să-l atragă cu cântări şi cu promisiuni în cercul lor.

În timpul acesta am compus cele mai amare din poeziile mele:

Te-am aşteptat...

Cum ne-ai putut minţi?

Mă leg cu legământ cumplit,

N-ai să ne-nvingi! - pe care le redăm mai jos... Şi altele, toate cele din „Cartea Neagră”.

Iată mai jos primele patru:

Te-am aşteptat

Te-am aşteptat cu-ndurerare

atâta timp să-ntorci căit

spălând cu lacrimi de-mpăcare

păcatul ce te-a despărţit.

- Dar n-ai voit să-ntorci cât încă

în calea ta priveam din prag

şi cât iubirea noastră-adâncă

te-ar fi primit cu-ntâiul drag.

Azi rând pe rând se sting şi-acele

dureri ce ne-ai pricinuit

doar mila stării tale rele

ne va durea necontenit.

Veni-vor zile-ndurerate

când toate-ai să le plângi cu-amar

când lacrimile lumii toate

le-ai da să poţi întoarce iar...

- Dar dragostea prea greu rănită

şi legământul prea călcat

ca floarea prea adânc zdrobită

în veci n-o-nvii când s-a uscat.

Cum ne-ai putut minţi?

Cum ne-ai putut minţi cântând

cântarea dragostei curate

şi cum ne-ai înşelat părând

că eşti un prieten bun şi-un frate?

Cum ai putut să ne-amăgeşti

cu vorbe dulci şi iubitoare

şi nu-ţi păsa că săvârşeşti

păcatul fără de iertare?

Cum ai putut cina cu noi

în stări Dumnezeieşti de sfinte

să cânţi, să lăcrimezi - şi-apoi

să calci pe duh şi legăminte?

Cum ai putut aşa uşor

să faci dezbin şi tulburare

nu te-ai gândit la viitor

la Judecată şi pierzare?

E-ngrozitor să-ţi legi de gât

o piatră să te-arunci în ape

- dar mai uşor ar fi decât

aşa o viaţă să te-ngroape!

Mă leg cu legământ cumplit

să nu mai fac cum am făcut

să nu mai tac ce-i de vorbit

să nu vorbesc ce-i de tăcut.

Să nu mai cruţ ce-i de lovit

să nu lovesc ce-i de cruţat

să nu mai lepăd ce-i sfinţit

să nu sfinţesc ce-i lepădat.

Să nu mai fiu nici lăsător

nici blând cu nici un duh străin

c-acestea numai spre omor

şi prăpăd şi ruină vin...

În părtăşie „bun venit”

grăbit la nimeni să nu spun

pe nimeni mâinile grăbit

nici inima să n-o mai pun.

Năpârci la sân să nu mai strâng

nici taina s-o mai spun uşor

am plâns de-ajuns, - să nu mai plâng

iubiţi ucişi de-otrava lor.

...Căci nu un hoţ ne-a jefuit,

nu ne-a străpuns un braţ păgân

şi nu vrăjmaşii ne-au zdrobit

ci „fraţi” vicleni crescuţi la sân.

N-ai să ne-nvingi!

N-ai să ne-nvingi cu toată lupta

curajului de ură-aprins

- dar cu un duh de frate sincer

o, ce uşor ne-ai fi învins!

N-ai să ne-ndupleci niciodată

cu oricât vicleşug din grai

- dar cu-un cuvânt de frate sincer

o, ce uşor ne-nduplecai!

Ce rău ai să sfârşeşti tu calea

cea rea pe care eşti pornit

- dar cu un mers de frate sincer

o, ce frumos ai fi sfârşit!

Dar să rămână pentru veşnicie binecuvântaţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Oastei Lui, amintirea fraţilor noştri statornici şi adevăraţi, care au fost şi au rămas hotărâţi şi curaţi de partea adevărului şi a dragostei dintâi: Cornel de la Simeria, Vasile de la Petrila, Cornel de la Timişoara, Ion de la Vurpăr şi ceilalţi. Aceştia nu s-au lăsat ademeniţi nici de vorbele mieroase, nici de învăţăturile sau ameninţările străine, - ci hotărâţi şi îndureraţi, au suferit şi au lucrat alipiţi de Domnul şi credincioşi legământului celui dintâi.

Aşa a trecut acolo o vară, o iarnă şi apoi o altă vară, - fără prea mari schimbări. Doar că au mai plecat unii dintre fraţi - şi au venit alţii.

În a doua vară, în vara anului 1962, am izbutit să ies pentru două luni şi eu la muncă prin curte. M-a ajutat mult la asta fr. Vasile de la Petrila, care era un meseriaş foarte bun şi era încredinţat cu atelierul coloniei. El lucra atunci la nişte jgheaburi şi burlane de tinichea. El m-a cerut la comandant să-mi permită să lucrez cu el. În felul acesta am avut un şi mai bun prilej de întâlnire şi sfătuiri cu fraţii.

Scopul pentru care fusesem trimişi de Domnul aici, părea că se împlinise. Adevărul fusese mărturisit, iar alegerea de partea cui să treacă, o făcuseră cu toţii, chiar şi cei mai întârziaţi. Acum era nevoie să mergem în alt loc.

Astfel a venit pe neaşteptate ordin ca toţi cei inapţi de muncă să fim duşi înapoi la Gherla.

Am fost împinşi şi înghesuiţi până aproape de sufocare unul în braţele celuilalt, cu bagajele peste noi, în nişte remorci strâmte - care ne-au cărat peste gropi şi dâmburi până la Dunăre.

Acolo am coborât adânc, în aceeaşi înghesuială şi împingere, în fundul unui bac. Apoi capacul de sus, de la intrarea bacului - închis.

Astfel am călătorit o noapte şi o zi în bacul de pe Dunăre până la Galaţi cu picioarele amorţite de înghesuială, cum călătorisem în remorcă până la bac.

Ajunşi la Galaţi, în aşteptarea îmbarcării la tren pentru Gherla, am fost cazaţi o noapte în închisoarea din acest oraş - în biserica din mijlocul curţii.

Fosta biserică era transformată acum în dormitor pentru deţinuţii care erau în tranzit pe aici.

Am dormit deci noaptea următoare aici, culcaţi şi înghesuiţi pe paie şi rogojini...

Stam cu faţa în sus şi priveam cu inima plină de durere la icoanele care fuseseră pictate pe pereţi şi pe tavan - şi peste care acum era dat cu un strat subţire şi spălăcit de var. Dar prin acest var ochii şi feţele sfinţilor pictaţi se vedeau bine privind în jos, spre noi, plini de mustrare şi de prevestiri rele.

Altarul era transformat în W.C. Deasupra altarului, o cruce mare peste care la fel se dase cu un strat de var. Dar se vedea bine întreagă de sub varul spălăcit. Toate celelalte sfinte feţe batjocorite, se vedeau la fel.

M-am cutremurat până în străfundul inimii mele cât de departe am ajuns în necinstirea lui Dumnezeu şi în ruperea de sufletul şi de credinţa înaintaşilor noştri. Cu câte jertfe, respect şi recunoştinţă au nălţat părinţii noştri - Dumnezeului Izbăvirilor lor, aceste lăcaşuri de mulţumită şi de închinare! - Iar noi, netrebnicii lor urmaşi, cum ne batem astăzi joc şi de Dumnezeul care ne-a izbăvit prin veacuri şi de credinţa strămoşilor noştri, care prin ajutorul Lui au biruit - şi ne-au lăsat o patrie liberă...

La ce să ne mai putem aştepta noi în viitor! Cui ne vom mai ruga mâine să ne scape din alte nenorociri care ar putea să vină peste noi - dacă pe Cel care ne-a scăpat ieri, Îl lepădăm aşa astăzi?

În aceeaşi înghesuială chinuitoare până la marginea puterilor - am fost ziua următoare duşi la gară şi băgaţi în vagonul-dubă, pentru Gherla...

Am călătorit iarăşi o altă zi şi o altă noapte până să ajungem din nou la Gherla de unde plecasem cu un an şi jumătate în urmă, pentru experienţa pe care trebuia s-o facem la Grind.

Plecasem atunci de aici cu o rană adâncă în suflet. Acum mă întorceam cu două...

Nu puteam nicidecum înţelege nici atunci, - cum nu pot înţelege nici acum, după atâţia ani, - cum am putut şi cum pot oamenii aceştia care cunosc Cuvântul cel înfricoşat al lui Dumnezeu, să-L nesocotească chiar până într-atâta încât să nu-şi dea seama cu ce mare răspundere se împovărează în faţa Lui, pentru răul pe care îl fac Lucrării Sale?

Dacă nu erau oameni duhovniceşti - de ce au venit în această Lucrare duhovnicească? Ori dacă au venit, - de ce nu s-au lăsat pătrunşi de duhul ei, spre a deveni parte întregită şi armonioasă a familiei în care au venit?

Dacă aveau alte duhuri şi alte învăţături, - de ce nu s-au dus de la început în alte lucrări? În acelea în care aveau duhul şi învăţătura lor! - Ca să fie acolo trup din trupul acelora! De ce au venit în Lucrarea asta unde nu s-au putut uni niciodată nici cu duhul şi nici cu învăţătura ei - ci provocând mereu numai dezbinări şi tulburare?

Sau dacă au venit, - de ce nu au renunţat la ceea ce îi despărţea, pentru a se uni deplin cu Familia în care au intrat?

De ce sunt mereu în casa Oastei ca o noră vicleană care fură mereu de la casă şi duce la vechii ei ibovnici pe care continuă să-i iubească în ascuns? De ce nu s-a despărţit de dragostea acestora? De ce se duce spre ei cu plăcere vinovată ori de câte ori poate?

Nu le vede oare Dumnezeu pe toate acestea? Nu cunoaşte oare El toate gândurile şi simţirile ascunse ale inimii?

Sau dispreţuiesc ei până într-atâta această Lucrare Sfântă, încât o socotesc ca pe o moştenire a nimănui şi ca o lucrare de adunătură, din care ei pot rupe şi duce fără a da seamă nimănui de asta?

Ori, - şi mai rău, - socotesc ei Lucrarea Oastei ca o lucrare pornită rău, o lucrare fără rost, o lucrare fără ţintă, - pe care abia ei, acum sunt „chemaţi” să o ducă pe un drum adevărat?

Tot ce a fost şi a făcut Oastea Domnului până acum - gândesc aceştia - nu înseamnă nimic. Tot ce face ea acum, n-are nici un rost. Abia ei - aceşti apostoli ori nespus de aleşi ori nespus de trufaşi şi întunecaţi, - sunt „chemaţi să-i arate adevăratul drum”, care e altul. Trebuie deci ca Oastea Domnului să se lepede de tot ce a avut până aci, să se lepede de toţi înaintaşii ei, de Evanghelia ei, de duhul şi de Isusul ei - şi să le primească pe aceste altele, aduse de aceştia!

Acesta era acel „altul” care s-a spus că va veni în numele lui însuşi. - Şi care va aduce în mijlocul fraţilor un alt duh, o altă evanghelie, un alt isus! El se arătase acum şi venea în numele lui însuşi! - El n-avea şi n-are nici înaintaşi. El n-avea şi n-are nici lucrare. El n-avea şi n-are nici amintiri, nici trecut între noi. - El are numai promisiuni şi sentinţe.

Metoda lui este insinuarea, diversiunea, linguşirea, vicleşugul şi neobişnuitul dar de a se şti preface în aşa fel încât să fie crezut chiar şi de cei aleşi... Astfel toţi acei care au un cuget necurat şi o inimă nestatornică şi ambiţioasă - sunt atraşi spre el, ca muştele spre plasa păianjenului.

Acesta va fi apoi şi sfârşitul şi pedeapsa tuturor acestora care n-au primit şi n-au păstrat duhul şi învăţătura Celui care venise în Numele Tatălui, în numele Trecutului sigur şi minunat şi în numele credinţei părinţilor noştri sfinţi.

Pentru sufletul nostru constatarea faptelor şi a atitudinii acestor fraţi ai noştri, - nu poate să nu producă cea mai mare durere. Fiindcă ştim care va fi urmarea lor nefericită.

Iată până aici, (am istorisit pe sute de pagini) - în tot răstimpul celor cincizeci de ani câţi astfel de oameni au venit în această Lucrare a lui Dumnezeu - şi care a fost sfârşitul lor!

Aţi putut şi puteţi vedea bine din istoria ei, cum aceste două duhuri vrăjmaşe - cel al formalismului superstiţios şi bigot - şi cel al sectarismului, - au luptat de la început ca să abată această sfântă Lucrare Dumnezeiască de la drumul şi de la Ţinta sa.

Aceste două duhuri extremiste s-au folosit de mulţi oameni din mijlocul acestei Lucrări duhovniceşti, - oameni care au căutat s-o abată de unde o ducea Dumnezeu, - spre unde voia s-o ducă duhul rău care îi folosea pe ei.

Dar care a fost rezultatul luptei acelora? Şi care le-a fost sfârşitul lor?

Ce s-a ales de cei din extrema dreaptă, de la Bălan, Secaş, Vonica, Gâlea, Oprişan, de toţi, de toţi?... - S-au dus sărmanii cu toţii în uitarea veşnică!

- Dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul pe care i l-a rânduit Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, - prin omul trimes de El şi de care S-a folosit Duhul Sfânt de la început.

Ce s-a ales apoi de ceilalţi din extrema stângă? De Mureşan, de Belaşcu, de Achim, de Banu, de Ion Diac, de atâţia şi atâţia alţii ca ei? Uitarea i-a înghiţit şi pe aceştia pe totdeauna.

- Dar Lucrarea Oastei a rămas neabătută pe drumul ce i l-a rânduit ei Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. Prin omul cel ales şi rânduit de El, de care S-a folosit Duhul Sfânt de la început pentru a aşeza această Lucrare a Lui aşa cum a vrut-o El să fie pe veci de veci.

E adevărat că atât unii cât şi ceilalţi din aceştia au mai făcut ca să se piardă împreună cu ei şi încă multe alte suflete. Şi chiar multe adunări frumoase cândva...

Dar şi pentru toate acestea vor trebui să dea odată ei seama, înaintea Scaunului de înfricoşată Judecată a lui Dumnezeu!

Cei care au muncit şi au suferit până ce au adus la Domnul pe aceste suflete şi pe aceste adunări, - îşi vor primi atunci răsplata de la Dumnezeu pentru că le-au strâns şi le-au adus la El. Iar cei care le-au dezbinat şi le-au risipit - îşi vor primi plata pentru dezbinarea şi risipirea lor.

Dacă numai câtuşi de puţin s-ar gândi aceşti bieţi oameni la aceasta, - ar fi cu neputinţă să nu se trezească şi să nu se înspăimânte.

Nu poate până la urmă să fie alta nici soarta acelora care sunt folosiţi astăzi tot de acele duhuri ca să facă tot slujba pe care o făcuseră ceilalţi nimiciţi înaintea lor.

Şi nu va fi alta nici soarta celor care vor mai veni mâine, (când şi aceştia de astăzi se vor fi dus) - pe urmele celor care înaintea lor au făcut această blestemată şi vinovată slujbă a dezbinării şi tulburărilor.

- O, Dumnezeule al Milei, trezeşte-i mai înainte de a fi prea târziu!

Desigur că pe noi ne doare nemărginit de mult acest lucru! Ei sunt totuşi - fraţii noştri iubiţi, cu care am trăit atâtea fericite şi binecuvântate clipe împreună, cândva! Cu care am lucrat împreună, ne-am bucurat împreună, am suferit împreună, am plâns şi am cântat împreună, cândva.

O, dacă Dumnezeu le-ar da măcar acum pocăinţa cea mare ca să ajungă măcar acum la adevărata cunoaştere a adevărului. - Şi venindu-şi în firea cea bună măcar acum, în ceasul cel din urmă, să se desprindă din cursa acestui duh rău de care au fost prinşi ca să-i facă voia!

Ce bucurie negrăită ar fi aceasta pentru noi toţi!

Să nu fi suferit nici ei sărmanii pentru Domnul în zadar. Şi nici noi să nu fi suferit în zadar pentru ei şi de la ei!

Să continuăm deci fraţilor a ne ruga pentru aceasta cu toţii până la venirea lor pe totdeauna lângă noi. Sau până la plecarea noastră pe totdeauna de lângă ei.

Să ne rugăm să nu se piardă nici unul dintre noi... (O, dacă nu s-ar fi pierdut nici până acum nici unul!).

Ci să se piardă dintre noi numai duhul rău al dezbinărilor şi al tulburării, care i-a nimicit pe atât de mulţi dintre scumpii noştri fraţi. Şi dintre neuitatele noastre adunări!

Dar în acelaşi timp înştiinţăm pe toţi fraţii noştri să ia bine seama la toate aceste adevăruri.

Să se îngrozească toţi aceia între fraţii şi surorile noastre, care au zis şi încă mai zic „bun venit” - acestor duhuri şi acelora care vin mânaţi de ele! Căci oricine îi zice ucigaşului „bun venit” - se face părtaş vinovăţiei aceluia. Şi îi va împărtăşi soarta sa!

Dacă toţi cei care au făcut şi mai fac aşa - se mai pot îngrozi de iad, înainte de a ajunge în el, - atunci să se îngrozească! Dacă se mai pot gândi înţelept, - să se gândească bine astăzi la tot ce s-a spus despre aceste lucruri până acum.

Spre a nu fi mâine prea târziu şi pentru ei, cum este astăzi prea târziu pentru mulţi.

Iar voi fraţii şi surorile mele, până în veci, - luaţi bine seama la ceea ce vă spun acum: rămâneţi în smerenie şi în ascultare de Domnul şi de fraţi. Căci în cursele duhurilor străine nu cad nici unii din cei smeriţi în cugete şi ascultători cu inima. Ci în acele curse cad numai cei care îşi pierd smerenia inimii şi curăţia cugetului.

Rămâneţi în învăţătura şi credinţa pe care vi le-au adus înaintaşii care au venit în numele părinţilor, care au venit în numele sfinţilor, care au venit în numele apostolilor, care au venit în Numele Mântuitorului, care au venit în Numele Tatălui. - Ca să fiţi mântuiţi prin continuitatea acestui lanţ de aur.

Şi nu vă luaţi după acela care vine numai în numele lui însuşi. Care este rupt de acest lanţ. Care nu are înaintaşi. - Ca să nu pieriţi odată cu el.

Uitaţi-vă bine la cei smeriţi căci ei nu s-au rătăcit nici unii. Dar uitaţi-vă la cei îngâmfaţi cum s-au rătăcit cu toţii... Cei ascultători au rămas cu Domnul şi cu fraţii, dar cei neascultători n-au mai rămas nici unul cu El şi cu ei.

Dumnezeu nu-i lasă pe nici unii din cei cu cugetul curat şi cu inima smerită - să cadă în rătăcirea care îi duce la pierzare. Ci în pierzarea trufiei cad numai aceia care le-au pierdut pe aceste două comori sfinte: cugetul curat şi inima smerită.

Să fie aceasta o înştiinţare peste care nimeni să nu treacă! Fiindcă aceasta este ultima înştiinţare a Duhului Sfânt. Iar pe cine trece şi peste aceasta, nu mai are cine să-l mai aducă înapoi niciodată.

Deci luaţi bine seama cu toţii. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Neascultarea şi nesupunerea faţă de Cuvântul şi Voia lui Dumnezeu a fost cel dintâi păcat pe care l-a făcut diavolul şi omul.

Din acesta au ieşit toate păcatele de atunci

- şi din el ies şi acum.

Sf. Ioan Gură de Aur