Cap. 8 - Al șaptelea foc

„Și focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.

Orice istorie, fie a unui popor, fie a unei lucrări, este o parte mică din marele întreg al Istoriei tuturor. După cum timpul nostru fie al unui ins fie al unei generații, este o mică parte din Timpul întregii omeniri.

Orice Biserică sau grupare duhovnicească își are desigur istoria sa, dar această istorie nu este singură și ea nici nu poate fi înțeleasă cu adevărat dacă este privită aparte, ruptă din marea istorie a întregii Biserici, din care ea este doar o parte. Și precum dintr-o parte a unei clădiri nu poți înțelege nimic, luată în afara întregului, tot așa nu poți înțelege nici istoria vreunei lucrări evanghelice, dacă ea este ruptă de marele întreg al istoriei Bisericii. Dacă este privită îngust și în afară de locul ei din întregul Lucrării lui Dumnezeu.

Viața omenirii este ca o pânză uriașă, cu miliarde de fire de urzeală, care sunt oamenii.

Și cu și mai multe fire de băteală, care sunt împrejurările.

La toate acestea lucrează Marele Țesător, care Singurul cunoaște toate tainele acestei pânze. Care Singurul este mai dinainte de pânza aceasta. Și care va fi până după ea.

El Singurul cunoaște fiecare fir și știe cum să-l așeze și să-l folosească.

El Însuși a urzit-o așa, El Singur știe cum să o lucreze și ce scop are cu fiecare fir și cu fiecare bucată din acest mare întreg.

Privind numai la un fir - nu vei putea înțelege niciodată toată frumusețea pânzei, - după cum privind numai un pom nu vei putea cunoaște toată livada. Sau privind numai la un lan, nu vei putea înțelege câmpul cel felurit și frumos.

Trebuie să se fi mai spus aceste adevăruri chiar dacă noi nu le știm, fiindcă este scris:

Nu este nimica nou sub soare. Ceea ce se va spune, s-a mai spus. Și ceea ce va fi în urmă, a mai fost și înainte.

Să ne învățăm deci să privim pânza întreagă, ca să ne vedem fiecare locul nostru mărginit în marea nemărginire - (mărginită totuși și ea) - a Istoriei Tuturor. Și să ne cunoaștem timpul limitat al existenței noastre - în Marele Timp (limitat totuși și el) - al existenței tuturor semenilor noștri.

Poți înțelege bine rostul unei lucrări evanghelice numai privind-o în cadrul Marii Evanghelii a lui Hristos. O Biserică o poți înțelege numai privind-o în cadrul Marii Biserici a lui Dumnezeu. Și o adunare de credincioși - numai în cadrul întregii lor frățietăți.

Orice credincios, rupt de frățietatea sa, este ca o piatră scoasă din zidul său. Orice adunare ruptă din frățietatea ei, este ca o parte din zid despărțită de temelia sa.

Ce se întâmplă cu piatra scoasă din zid? Și ce se întâmplă cu partea despărțită de temelie? - Mai curând sau mai târziu vor fi aruncate sau risipite. Iar locul ei o să-l ia alta, sau altele. Marele Ziditor lucrează neîncetat - El Se poate bucura cu adevărat numai atunci când pietrele Lui vii se așază în chip frumos și ascultător în locul ales de El fiecăreia. Spre a-și întregi fiecare frumos și solid, locul ei din Marea Construcție - în care a fost aleasă ca să fie pusă.

Ce se întâmplă cu o piatră colțuroasă sau umflată, care nu se mai așază bine nicăieri? Care se împiedică de toate celelalte din jurul ei, împingându-le și lovindu-le? Care nu vrea să se așeze nicidecum după dreptarul Meșterului - ci totdeauna are o parte în afară, nesupusă, necioplită?

- Se întâmplă că dacă nu se supune nici loviturilor care caută să o îndrepteze și nici nu se lasă acoperită de legătura dragostei care vrea s-o unească cu celelalte - până la urmă va fi aruncată la moloz. Iar molozul nefolositor va fi îndepărtat odată și aruncat afară.

Molozul acesta poate sta o vreme în clădire sau lângă ea. - Dar curând va fi lepădat. Neghina poate sta și ea o vreme în holdă... Dar vine sigur și vremea când va fi smulsă și aruncată în cuptor.

Tot așa după cum se întâmplă cu o piatră sau cu o neghină, se poate întâmpla nu numai cu un credincios nesupus ci și cu o adunare dezbinată.

Dacă am început să privim istoria țării noastre ca o parte din Istoria Omenirii. Și istoria Bisericii noastre doar ca pe o parte din Istoria Creștinismului, - să învățăm a privi atunci și Istoria Oastei Domnului doar ca pe o parte din istoria mântuirii poporului nostru.

În construcția acestei biserici, această frumoasă piatră vie era menită să fie așezată într-un unghi însemnat, de la care ar fi pornit poate cea mai însemnată și mai frumoasă parte a acestei construcții.

Dar zidarii plătiți - au înlăturat-o. S-au lepădat de această piatră scumpă. Au aruncat asupra ei cu tot felul de murdării și au lovit-o cu tot felul de ciocane, căutând s-o știrbească și s-o spargă. Iar până la urmă au lepădat-o să fie nimicită.

Dar Marele Ziditor n-a lăsat-o și n-o lasă. El o ține și o va ținea în locul ei. - El vrea să clădească pe ea un viitor frumos, o parte frumoasă din Marea Construcție a Evangheliei Sale de pe pământ - partea rânduită poporului nostru.

Și dacă am început să privim la Lucrarea lui Dumnezeu ca la o pânză, - să privim și la partea Oastei Domnului în această Lucrare. La toate firele urzelii ei, ca și la întâmplările prin care au trecut și trec aceste fire.

Dacă un fir este nesupus, sau noduros, sau de altă culoare, - oare nu va fi el odată înlăturat? Chiar dacă răbdarea Țesătorului este îndelungă!

Nu ne învață oare chiar și aceste adevăruri mărunte, pe care le întâlnim în fiecare zi - și care sunt atât de limpezi pentru fiecare din noi, - că există legi și margini de care noi, nici unul, - oricine ar fi el, - nu poate să nu țină seamă? Că oricine nu ține seama de acestea este înlăturat?

Iată deci ce vreau să spun: Construcția Oastei a început mult înainte de noi.

Temelia a fost pusă iar zidăria a început când noi nici nu eram.

Cei dinainte care au fost folosiți la zidit, au lucrat frumos și drept, pe temelia care le-a fost dată. Și au adus lucrarea până la noi.

Acum „schimbul” lor s-a sfârșit. Vremea lor a trecut. Ei au plecat la odihnă. A venit „schimbul” nostru, vremea noastră - iar noi am intrat în locul lor.

Dreptarul îl avem. Temelia o știm. Lucrarea celor dinaintea noastră o vedem. Datoria noastră este doar a o continua tot așa de frumos, cum ne-au lăsat-o ei. Aceasta este isprăvnicia care ne-a fost nouă încredințată: să fim dovediți ca niște continuatori vrednici, ascultători, cinstiți și buni.

Dar ce se întâmplă acum în „schimbul” nostru?

Iată doi lucrători tocmiți să continue frumos - dacă au venit să lucreze aici, - nu mai vreau să asculte!

Unul dintre ei, fără să țină seama de planul Marelui Ziditor, vrea să întoarcă toată zidirea într-alt fel.

Celălalt zidește dezordonat, anarhic, nechibzuit - fără dreptar, fără atenție, fără control!

Unul strică însăși temelia care a fost pusă, ca s-o schimbe după un alt plan, al său. Celălalt face o lucrare stricată, chiar dacă lucrează pe aceeași temelie. Iar cei puși să aibă grijă ca lucrarea să meargă frumos, doar privesc cu durere, dar nu îndreaptă nimic.

Apoi atât unul cât și altul din cei doi - au reușit să mai atragă la felul lor de a lucra pe mulți și din cei care altădată lucrau frumos.

În felul acesta, toată lucrarea atât de frumoasă înainte - a început a merge din ce în ce mai rău.

Desigur că atunci Marele Ziditor a trebuit să spună tuturor lucrătorilor din acest „schimb”:

- Stați! Voi lucrați rău!

Lucrarea e bună, materialul e bun, planul e bun - dar voi sunteți răi și nepregătiți!

Aici au lucrat înainte oameni care au trecut ani îndelungați prin școală. Voi vă dovediți niște nevrednici fiindcă încă n-ați trecut prin școala lor.

Lăsați toți uneltele acolo - și voi veniți aici, în școala suferinței, în locul tăcerii, în focul încercării, - spre a avea și voi vreme și prilej să învățați cum trebuie să vă purtați în lucrarea în care ați fost chemați.

Așa s-a ajuns la al șaptelea foc. Și acestea au fost și cauza și scopul pentru care Dumnezeu a adus peste noi cele ce s-au petrecut din 1959 și până în 1964.

Și acum să spunem mai lămurit pilda aceasta.

Cred că a fost o mare năvală de duhuri potrivnice, mai ales din cele două feluri:

al dezbinării și al tulburărilor, - care au venit peste duhul Oastei.

Aceste două duhuri foarte viclene - unul al dezbinării iar celălalt al tulburării - s-au așezat în două inimi care aveau frumoase daruri și talente din Lucrarea Oastei. Duhurile acestea le-au împins pe aceste două suflete spre locurile de unde ar putea strica cel mai mult și mai repede Lucrarea lui Dumnezeu.

Folosindu-se pe de-o parte de prefăcătoria și talentul lor, iar pe de altă parte de credulitatea fraților - aceste două duhuri s-au înghesuit până în rândurile dintâi. De acolo au intervenit nimicitor în bunul mers al Lucrării Domnului.

Atât duhul noilor sibieni care lucra prin Moldoveanu cât și duhul care lucra prin Pop, reușiseră să creeze o mare confuzie și zăpăceală în oștirea Domnului. Aproape nimeni nu mai știa care este ținta și drumul Oastei.

Lovită de Biserică și îndepărtată de la rostul ei cel adevărat, Oastea Domnului stătea în colțul cel mai întunecos și mai din urmă al Bisericii, gata să fie aruncată de tot afară. Din locul frumos pe care îl avea cândva în strana din dreapta - acum ajunsese să nu mai fie suferită nici la ușă.

Fiind mâzgălită de către oficialitatea religioasă în tot felul cu noroi și cu învinuiri, - Statul, care nu cunoștea Oastea decât din spusele Bisericii, - începu să o socotească și el tot așa ca pe o cenușăreasă netrebnică, de care nu mai știa cum să se scape.

Astfel am ajuns toamna anului 1959, când după cum am mai spus, am fost condamnați de toți: Biserica prin Sf. Sinod ne-a condamnat fără să ne mai asculte, - iar Statul prin Ministrul de Interne ne-a condamnat după ce ne-a ascultat. Condamnarea noastră din partea amândurora era la nimicire.

De aceea cuptorul pregătit era încălzit de șapte ori. Iar în el am fost strânși și aruncați toți cei despre care până în momentul acela fuseseră strânse cele mai multe dovezi și date - că am avea răspunderi și roluri în Lucrarea Oastei Domnului.

Pentru toată cernerea asta se făcuse un plan nu numai undeva Sus, în planul și grija mântuitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea Lucrării Oastei. Ci și „sus” pe pământul nostru, în Sinod și la Guvern, - pentru nimicirea ei.

Dar oamenii nu pot face niciodată decât atâta și atunci, - cât și când poruncește sau îngăduie această hotărâre mai dinainte a lui Dumnezeu.

Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.

Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara - și eram angajat de o lună la un depozit de materiale unde lucram 24 de ore, iar alte 24 eram liber.

Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară, că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.

Cum nici până la 10 martie acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuit să merg să mă împrumut undeva.

Așa am ajuns la hotărârea grea, dar silită, să merg la Comănești să încerc printre frații de acolo un împrumut, până ce îmi voi primi de la cel ce-mi datora.

Familia binecuvântată a fratelui și sorei Iftimoaie, împreună cu alții de acolo m-au înțeles și m-au ajutat, împrumutându-mi acești bani cu care mă întorceam acasă spre a-mi plăti datoria.

Încă de pe drum m-am observat urmărit. Cineva mă însoțise încă de acasă, tot drumul până acolo și înapoi.

În seara de 13 martie când am sosit, - încă de la coborârea din tren m-am văzut înconjurat de vreo 5 sau 6 civili și milițieni, care s-au repezit să mă prindă ca pe un făcător de rele. Se înnoptase...

Am fost dus acasă unde mi s-a făcut o percheziție și mi s-a luat tot ce aflaseră, cărți și scrieri. Apoi am fost suit în mașină - și dus din nou la Securitatea din Deva, unde mai fusesem cu șase ani în urmă.

În tot timpul de la arestarea mea și până la depunerea în Deva, oamenii aceia care m-au arestat de la gară s-au purtat cu multă asprime și vrăjmășie atât față de mine cât și față de familia mea. Nu s-au mulțumit că m-au luat pe mine și lucrurile cu care m-au dus, ci a doua zi s-au dus din nou, asuprind pe ai mei și cerând să le dea și cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem și pe care i-au confiscat.

După aceea s-au dus la casa de la Sânicoară de unde încă nu ne adusesem lucrurile - și au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele Nina. Cearșafuri, perne, ștergare, masa, patul, dulapul, scaunele... tot puținul ce-l aveam.

După aceea cei de la Cluj au confiscat și casa, cu grădină cu tot.

Nu ne-au lăsat nimic, decât ceea ce aveam pe noi.

După arestare n-am stat la Deva decât o noapte și o zi...

A venit de la Cluj o mașină care m-a luat de aici și m-a dus acolo la Securitatea din Cluj, unde trebuia să trec prin chinurile până sub moarte ale celui de al șaptelea cuptor...

Cel care m-a luat în primire de la Deva ca să mă ducă la Cluj, era în uniformă de căpitan...

S-a purtat destul de omenos cu mine. Nu mi-a vorbit aproape nimic, dar îndată ce am ieșit din Deva, s-a așezat în mașină lângă mine, apoi și-a pus capul pe umărul meu și a dormit până la Cluj. Dumnezeu să-l binecuvânteze că nici după aceea omul acesta nu mi-a făcut nici un rău direct. Și nu știu să fi făcut nici altcuiva.

La Cluj - am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă și grea a celor opt luni de zile și nopți, din martie până în octombrie, când am fost duși la judecată și condamnați.

Aici am retrăit apoi, clipă de clipă și pas cu pas, cumplitul calvar al celei mai grele și mai lungi golgote din viața mea de până atunci. Fiindcă, dacă până acum de câte ori fusesem dus, aveam de răspuns doar pentru mine singur, - acum trebuia să răspund pentru mulți...

Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestați nici unii dintre frați, în afară de Voina de la Sebeș, despre care n-am fost întrebat nicăieri și niciodată nimic. Dar în același timp cu mine au mai fost arestați mulți frați din țară. La Craiova, la Timișoara, la Galați, la Suceava, la Deva...

Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoștea atât de bine pe toți, încât ne-a putut ușor încredința că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.

Din prima zi mi-a spus, exprimând fără să-și dea seama adevărul tainic al planului ceresc:

- D-le Dorz, - ați fost dați în mâinile mele! N-are nici un rost să vă faceți iluzii. Trebuie să știți că noi cunoaștem totul despre voi toți. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăție al fiecăruia dintre voi. Așa că - vedeți! Orice ați încerca, tot același va fi rezultatul...

- Și dv. sunteți în mâinile lui Dumnezeu. Toți suntem în mâinile Lui, - am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceți ce trebuie să faceți!

Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire și începutul discuțiilor noastre n-a fost potrivit, vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest făgaș, - a luat îndată o atitudine aspră și mi-a poruncit dur:

- Stai acolo la masă! Vei răspunde numai ce te voi întreba eu! Și fără să-mi vorbești despre Dumnezeu și despre Hristos! Despre asta ai vorbit până acum destul și prea mult - unora... Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea!

Astfel începu pentru mine lungul șir al anchetelor de zi și de noapte ale celor opt luni.

În celulă cu mine mai erau când doi când trei, când încă patru sau chiar șase deținuți. Fiecare cu câte altceva. Nu erau băgați împreună niciodată câte doi din acei care erau învinuiți de aceeași lucrare.

Unii erau pentru politică, alții pentru sabotaj, alții pentru trecere de frontieră, alții pentru aur, alții pentru felurite crezuri religioase interzise...

Din când în când se făceau schimbări prin celule mutându-i și împrăștiindu-i pe cei care fuseseră un timp împreună. Probabil spre a nu se prea împrieteni unii cu alții. Mai își mutau cu acest prilej și prin alte celule cu alți arestați pe cei ce erau puși să culeagă de la noi informații pe care nu le cunoșteau anchetatorii noștri despre noi cei care eram în cercetările lor. Erau unii la care nici nu te puteai gândi că sunt iscoade.

Nici eu nu m-am putut gândi că și acolo în starea aceea de chin, mai sunt oameni care umblă să stoarcă prin prefăcătorie, de la cei care erau închiși împreună cu ei, - lucruri pe care aceștia nu le spuseseră, ca apoi când erau scoși „la cercetări” - să spună tot ce aflaseră despre cei cu care fuseseră puși. Nu m-am putut gândi, până când mi s-a întâmplat și mie așa, cu unul dintre cei cu care am fost pus - sau care au fost aduși unde eram eu.

Acum știu cu groază că sunt și astfel de oameni. Dar aceasta încă nu este nimic. Și lucruri mai mari voi afla...

Când se deschidea ușa celulei noastre pentru ca cineva să fie băgat sau scos, - cu toții trebuia să ne întoarcem imediat cu fața la peretele celălalt.

Dacă cel care deschidea ușa făcea: „psst”! - asta însemna că trebuia să ne întoarcem tot imediat toți înapoi cu fața spre ușă. Pentru ca el să-l aleagă pe acela de care avea nevoie.

Dacă nu-l cunoștea, întreba încet:

- Care ești... cutare?

Dar în curând începură să ne cunoască atât de bine toți cei care făceau treaba asta, încât nu mai era nevoie să ne întrebe de nume.

De la început am aflat că celui ce venea să ne ia - îi ziceau „uliul”.

Îndată ce se apropiau pași și se opreau la ușă, unul șoptea speriat:

- Uliul!

Ușa se deschidea într-adevăr și el apărea aspru: Se uita peste noi - și întindea celui ales, ochelarii cei negri pe care totdeauna îi avea în mână.

Luam ochelarii, care erau niște petice rotunde de piele neagră, legați cu elastic, - sau chiar un fel de ochelari de sticlă neagră căptușită. Elasticul tare, era îndesat pe după cap să strângă în așa fel ochii încât să nu poți zări absolut nimic. Apoi punând mâinile la spate, trebuia să mă las înhățat, dus și condus de cel care mă luase, - până unde trebuia să mă ducă... Mergeam dus numai de picioarele mele și împins ori tras de cel ce mă înhățase de mână.

De obicei acela se grăbea... Și atunci, pe coridoare necunoscute, peste praguri, pe scări ce trebuia să le urc sau să le cobor, prin uși ce trebuia să le trec, cu ochii adesea prea strânși sub elasticul prea tare, - mă izbeam de margini, mă loveam de sus, mă împiedicam de jos...

Uneori chiar cel ce mă ducea, în bătaie de joc, făcea în așa fel, încât acestea să mi se întâmple cât mai des. Atunci se prefăcea tot el furios:

- De ce nu ești atent boule!

Și mă mai izbea și el încă odată.

Necunoscându-i după numele lor adevărat pe nici unul dintre gardieni cei care aveau permanent de a face cu noi, - arestații îi botezaseră ei, pentru ei, pe fiecare dintre cei cu care aveau a face mai des. Numele lor era luat fie din felul lor de a se purta, fie după câte o expresie mai des întrebuințată de către cel numit... Astfel unul era „podoabă” - fiindcă avea obiceiul să spună fiecăruia dintre noi în vreo batjocură: „Hai odată podoabă”, sau: „N-ai murit încă, podoabă”?...

Altuia îi ziceau „Tapirul” pentru figura lui asemănătoare acelui animal și pentru felul nesimțit în care se purta.

Unuia mai cumsecade i-au pus numele: „Pune plin”. - Asta de la o întâmplare, pe care o spun aci pe scurt:

Celula în care eram și eu, am mai spus că era în fundul ultimului coridor. Acolo se termina totdeauna de împărțit mâncarea.

Când se înmulțeau cei din celelalte celule până la noi, atunci se întâmpla că noi primeam mâncare mai puțină, cum se ajungea. Când se împuținau ei, - la noi ajungea cratița mai plină.

De obicei se înșiruiau pe coridorul din fața celulelor noastre atâtea castroane câți deținuți eram prin cele 4 sau 5 celule ale acestui coridor.

Apoi se punea în ele puțina porție reglementară de mâncare. Cel care făcea treaba asta era gardianul de serviciu pe coridor, împreună cu o femeie de la bucătărie.

După ce se împărțea mâncarea câtă se ajungea, începeau să dea, de la prima celulă, castroanele înăuntru. Noi, trebuia să stăm unul la ușă spre a le primi.

Femeia de pe sală ascunsă după ușă le dădea gardianului, iar gardianul doar ni le întindea nouă celor de dincoace, prin ușa abia întredeschisă, doar cât să încapă mâna lui cu castronul.

La ușă stăteam doar unul care primeam castronul din mâna gardianului. Ceilalți trebuia să stea mai departe, luându-ne fiecare castronul nostru, începând de la cel mai din fund.

În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că și acolo puteau fi și oameni cumsecade. Am cunoscut mulți... Dumnezeu le va răsplăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, - unde era atâta răutate și suferință, ei purtându-se omenește și nu ca alții, drăcește, cu acei pe care îi supravegheau...).

De obicei ceilalți gardieni nu ne dădeau decât puțina porție reglementară, iar cealaltă mâncare, oricâtă rămânea - o aruncau. Așa era ordinul de la comandantul celulalelor. Înfometarea deținuților era încă unul din mijloacele de chinuire și constrângere legale. Deci nimeni n-avea voie să ne dea nici o lingură de mâncare în plus. Mai puțină putea, dar mai multă nu...

În ziua aceea deci rămăsese mai multă mâncare, iar omul-om, - n-a vrut s-o arunce!

L-am auzit șoptindu-i femeii de la bucătărie venită cu el ca să împartă mâncarea prin castroanele noastre:

- Pune plin, pune plin!...

Femeia îi răspunse în șoaptă:

- Bine, dar dacă ne prinde - tu răspunzi!

- Pune plin, - șopti el din nou, - pune plin.

Femeia râse - și îi zise din nou încet:

- Bine, - numai să nu vină!

Și mai trecu o dată cu oala, punând în fiecare castron.

Dar în clipa când era să înceapă să ne dea castroanele, se auziră pe coridor pașii și vocea comandantului țipând:

- Ce-i țigănia asta? Ce banchet este aici? Imediat să dispară porcăria asta! Așa faceți voi?

După ce plecă comandantul, femeia pufni în râs - și îi zise gardianului:

- Pune plin, pune plin! Vezi? Nu ți-am spus eu?

De atunci „pune plin” i-a rămas numele.

Ne-am temut să nu-l pedepsească. Nu știm dacă l-a pedepsit sau nu.

Și astfel de lucruri se puteau întâmpla pe acolo.

Cred că astfel de gardieni-oameni cu care toți am avut de a face pe acolo, - au fost crescuți de mame credincioase, sau în familii temătoare de Dumnezeu. Acești oameni văzându-ne cât de chinuiți eram și așa - de către legea apăsătoare sub care eram puși - au căutat adeseori, pe cât au putut să se poarte față de noi nu cu ura și cruzimea celorlalți, - ci cu dreptatea și legalitatea înțeleasă omenește. Ei își făceau datoria de slujbași puși pentru o asemenea misiune - dar cu omenia legii, nu cu sălbăticia ei. Unde atârna de ei, se arătau oameni față de semenii lor - și nu fiare.

Iată ce însemnat lucru este educația religioasă în familie. Iată ce mare răspundere are mama.

Fiul pe care îl crește ea poate va deveni cândva unul de care va depinde fericirea sau nefericirea altora. Dacă ea - mama, sau el-tatăl, și-au crescut copilul să fie om, - atunci fiul lor când va fi mare, va fi om, față de semenii săi. Și oamenii și Dumnezeu vor binecuvânta odată pe omul acesta - și pe mama sau pe tatăl lui care l-au crescut să fie om și nu fiară.

Dar dacă el va fi fiară, atât oamenii care vor avea de a face cu el, cât și Dumnezeu - îl vor blestema nu numai pe el ci odată cu el și pe cei care l-au făcut pe lume fiară și nu om.

O, de câte ori am gândit, gemând, prin anii aceia mulți și crânceni, - ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, - măcar oamenii care erau puși să le aplice să fi fost oameni. Și să le aplice omenește...

De la oamenii care veneau de prin celelalte celule - am aflat că aproape în fiecare celulă de prin tunelurile astea - este câte un frate din Oastea Domnului. Astfel am aflat despre toți cei 23 de frați care alcătuisem lotul pe țară al căror proces ni-l pregăteau aici la Cluj. Fiindcă aici la Cluj se desfășuraseră cele mai multe din întâlnirile noastre cu frații mai de răspundere din Lucrare. Aici locuisem eu în cei doi ani cât se desfășurase munca noastră pentru legalizare. Și aici era omul de la Feleac, unealta de care se folosiseră atât de bine cei care ne pregătiseră „ghețimanii” noștri.

Chiar și acest lucru, am înțeles atunci, că era destinat mai dinainte ca să se întâmple așa. Căci altfel de ce a trebuit să vin eu de la Simeria tocmai aici la Cluj, tocmai aici unde locuia acest om care era pus să mă urmărească permanent. - Și să-mi fie ca un țepuș în coastă! Și să stau aici la Cluj doar acei doi ani cât a fost necesar pentru a se strânge împotriva mea și a fraților, toate informațiile din care să ni se formeze dosarele noastre de trimitere în judecată. Iar după ce s-au făcut acestea - eu să nu mai pot sta aici. Să plec. Fiindcă se sfârșise vremea pentru care fusesem adus aici!

Așa se întâmplă cu toate lucrurile: când le vine vremea și locul în care trebuie să se întâmple, de nu vin ele la tine, te duci tu la ele! Numai noi nu le vedem pe toate. Sau nu le prevedem. Rânduit este însă tot ce trebuie să întâlnim în viață. Dacă nu vine focul la noi, mergem noi la el!

Așa am aflat și despre Pop, că era acum și el undeva aici prin vreo celulă. Cineva care era acolo când îl băgase în celula lor, povestea că Pop fusese luat de la gară. Tocmai se pregătea din nou să meargă undeva prin Banat la o nuntă. Își și cumpărase biletul de tren, când doi l-au luat, l-au suit în mașină și l-au băgat direct în celulă.

- Era nervos și nerăbdător - ne spunea omul care venise de la el la noi, - și nu mai avea astâmpăr.

- Trebuie să fie o greșeală cu mine - zicea el foarte agitat. Nu se poate, trebuie să fie o greșeală! Doar eu am colaborat cu ei, - cum să mă aresteze pe mine? Desigur cineva are să mă întrebe ceva și neavând timp momentan - am fost adus aci pentru câteva minute. Dar nu se poate, - trebuie ca mie să-mi dea drumul.

Am și biletul, - trebuie să fiu neapărat acolo la nuntă! O să plec acum cu trenul următor...

Și iarăși bătea în ușă să fie scos la comandant.

Noi zâmbeam - spunea omul, - mirați de naivitatea lui - și i-am zis: liniștește-te, nu-i nici o greșeală cu d-ta. La nunta unde ai vrut, n-ai să mai ajungi... D-tale ți se pregătește de acum o altă nuntă.

Nu voia să ne creadă, nici să se liniștească! L-am lăsat în pace. Ne și temeam de el dacă îl auzisem spunând că el a colaborat cu ei...

Ne-am mirat și noi cum de l-au luat și pe el „colaboratorul”.

Dar după ce am aflat de pe la alții care pățiseră la fel, că așa se procedează aici: împreună cu cei pârâți îl arestează și pe principalul lor pârâș. - În primul rând pentru că mărturisirile lui sunt necesare anchetei, pentru confruntarea și verificarea declarațiilor celor învinuiți. În al doilea rând pentru că el trebuie să mai fie folosit și acolo pentru slujba avută afară. În al treilea rând pentru ca de ochii lumii, să fie acoperită astfel slujba pe care el o făcuse. Așa că, dacă el ar fi fost lăsat afară când toți ceilalți au fost luați, - ușor ar fi putut vedea oricine că el este necurat. Și în al patrulea rând, așa se întâmpla totdeauna cu un astfel de om după ce și-a făcut slujba: cei care l-au folosit nu le mai păsa de el, ca de o zdreanță nefolositoare. Așa au făcut și cu Iuda când i-au zis: Ce ne pasă nouă, treaba ta!

De pârâșul Iuda, Sinedriul n-a mai avut nevoie, fiindcă pârâtul său era Hristosul și El era mai dinainte rânduit să moară. Dosarul Lui era încheiat, sentința de moarte împotriva Lui era și dată. Nevoie de martorii noi, nu mai aveau. Prin urmare nu mai aveau nevoie de pârâtor și vânzător. Renunțaseră la Iuda.

El putea acum din partea lor, să se spânzure liniștit. - Cu cât o va face aceasta mai repede, cu atât va fi mai bine pentru ei, fiindcă va amuți o gură supărătoare care ar putea fi primejdioasă. Dacă nu moare Iuda, s-ar putea ca el în disperarea mustrărilor lui de conștiință, - să înceapă a spune tuturor felul cum ei l-au prins în cursa lor ca să-l facă să devină pârâșul Binefăcătorului său. Să le divulge promisiunile lor mincinoase. Să le descopere planul lor ucigaș. Să spună de câte ori l-au chemat la Caiafa cu note informative despre ce a spus și ce a făcut Isus. Despre câți arginți a încasat el, Iuda, ca să-L dea prins pe Hristos în mâinile lor. Cu atâtea dovezi de câte aveau ei nevoie spre a fi sigur condamnat la moarte.

Noi însă nu vom fi condamnați chiar la moarte! De aceea de pârâșul nostru vor mai avea nevoie. El va trebui să fie printre noi, oriunde vom fi duși, - spre a mai da de știre ce facem, ce vorbim, ce gândim. Omul acesta are o structură sufletească atât de corespunzătoare unei astfel de îndeletniciri încât nimeni nu mai poate face slujba aceasta asemenea lui.

Tot timpul i se va fi insuflat lui speranța că după ce Oastea va obține o formă legalizată, el va fi numit împăratul ostașilor, ca drept răsplată pentru ajutorul și ascultarea de care a dat dovadă. Trebuie numai ca acei care sunt o piedică acum în calea acestor planuri, să fie luați din drumul lui. Iar pentru ca aceia să poată fi înlăturați cât mai repede și mai definitiv, el trebuie să facă totul spre a afla tot ce fac ei și tot ce gândesc. Apoi să-i dea pe mâna legii. Legea va avea apoi grijă să facă restul.

În felul acesta vor fi mulțumiți cu toții: el va avea o șefie a lui, iar ei vor avea o oaste a lor.

Dar iarăși planul Domnului era altul. Planul Domnului era tocmai ca această amestecătură de duhuri să iese la iveală. Iar focul curățător să-și facă lucrarea mântuitoare sau nimicitoare pentru care trebuie să vină, atât în viața Lucrării cât și a fiecărui lucrător.

Și s-a împlinit nu planul oamenilor, - ci planul lui Dumnezeu.

Lucrarea duhovnicească a Evangheliei este ca un șantier uriaș în care există doar două bunuri: lucrurile și lucrătorii. Materialul și meșterii. - Amândouă aceste bunuri duhovnicești sunt ale Aceluiași Stăpân.

Dumnezeu-Proprietarul, a plătit un Preț Mare pentru sufletele oamenilor, acest material scump strâns și dat pe mâna meșterilor care trebuie să scoată din toate aceste pietre vii un templu măreț pentru Dumnezeu-Stăpânul, care le-a răscumpărat cu un Mare Preț: Prețul Scump al Sângelui Fiului Său Preaiubit (1 Cor. 6, 20; 1 Tim. 2, 6).

Dumnezeu lucrează El Însuși împreună cu acești meșteri (1 Cor. 3, 9). Astfel, El Marele Meșter și Ziditor (Evrei 11, 10) - supraveghează cu grijă felul cum lucrează schimbul de pe schelă, începând cu cel mai de sus.

Există o anumită legătură între lucrător și lucrare. Între meșter și material. Cel ce lucrează o piatră pentru a o pregăti să fie așezată într-un anumit loc al zidului, trebuie să aibă o mare dragoste și o mare grijă față de acest material dat pe mâna lui spre fasonare, spre cioplire și pregătire.

Când un lucrător, fie din nepricepere, fie din nepăsare, ajunge să facă o lucrare de batjocură sau de risipă stricând materialul dat în grija sa, - nu-i de mirare că intervine Stăpânul, luând măsuri împotriva acelui lucrător.

Există o tainică legătură care trebuie să fie între zidar - și piatra pe care o lucrează. Între dulgher - și lemnul pe care îl cioplește. Între sculptor - și marmora pe care o modelează. Și există o limită peste care nu-i permis să treacă acela care a primit o însărcinare în legătură cu Lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor care au fost dați de Dumnezeu în răspunderea și în pregătirea lui.

Noi trecusem atunci peste această limită!

Noi lucrătorii de pe tot șantierul Oastei în mâinile cărora Dumnezeu ne dăruise spre modelare un material atât de scump cum erau sufletele fraților și surorilor noastre, oile, oițele și mielușeii pe care Tatăl nostru Cel Ceresc îi răscumpărase cu Prețul atât de Mare și Sfânt al Sângelui Crucii de pe Golgota, al Sângelui Scump și mântuitor al Fiului Său Isus!...

Noi, lucrătorii acestui material scump, - începusem să ne facem în chip rău lucrarea. Unii - cum am mai spus, schimbau iarăși structura zidăriei, cercând să sape iarăși la temelia Lucrării.

Alții clădeau dezordonat, neatent, urât...

Iar ceilalți tratau cu nepăsare materialul. Ba încă făceau și „comerț” necinstit cu el.

Astfel s-a creat o ruptură între lucrare și lucrători!

Lucrarea era bună, materialul era bun - dar lucrătorii - (nu chiar toți, dar cei mai mulți), - erau răi.

De aceea a trebuit să vină și de aceea a și venit școala focului!

Acest lucru l-am înțeles îndată după ce am ajuns acolo. Îndată ce am avut timpul și liniștea necesară spre a mă gândi adânc la explicația acestui foc, abătut dintr-o dată asupra noastră! A acestei furtuni dezlănțuite dintr-o dată peste noi.

Atunci am compus, în nopțile și zilele chinuite de acolo acel Psalm al Patimilor Oastei, - în opt părți, - pe care acum iată îl redau mai jos.

Trebuie ca să se urmărească aici ideea, care duce cu fiecare treaptă a psalmului tot mai aproape de scop.

Fiecare parte este o nouă stare, care prin înlănțuirea ei cu celelalte părți să redea în întregul acestei bucăți toată cauza acestei încercări prin care trecem acum și tot înțelesul ei.

Iată prima treaptă, începutul încercării, abătut ca o furtună venită dintr-o dată peste via Oastei.

Psalmul Patimilor Oastei

Treapta întâia, - furtuna - după Ps. 22,14-16

Șiroaie neoprite de lacrimi...

Șiroaie neoprite de lacrimi, mai fierbinți,

mai grele și amare vărsăm ca niciodată

căci lespezi de durere și munți de suferinți

zdrobesc al nostru suflet bucată cu bucată.

Vin una după alta mereu mai negre știri,

vin una după alta mereu dureri mai grele,

și ceas cu ceas ne piere lumina din priviri

și pas cu pas ne pierdem puterile sub ele.

Pe tot întinsul zării cântarea a-ncetat

s-aude numai plânsul mai tainic sau mai tare

cu mâinile lăsate și capul aplecat

privește ca-ntr-o rană în suflet fiecare.

Ieri cât de minunată și dulce răsuna

frumoasa Ta cântare pe-ntinderea senină,

azi curge numai sânge și plâns din rana grea

iar cupa suferinței-i departe de-a fi plină.

Ca peste-o vie scumpă când floarea leagă rod

s-a năpustit furtuna pe scumpa Ta Lucrare

și-acum privește Doamne cum macină și rod

să-ntindă pustiirea, puteri nimicitoare.

Frumoșii stâlpi căzură legați și duși pe rând,

frumoasele mlădițe zac rupte și zdrobite

și-acum privește Doamne cum pribegim plângând

prin jalea și pustiul ruinelor iubite...

Zac harfele uitate alături pe pământ

noi unii lângă alții stăm muți în grea tăcere

frumoaselor speranțe săpatu-le-au mormânt

și-i moartă parcă iarăși credința-n vreo-nviere.

Treapta a doua - rugăciunea - după Ps. 27,9-11

Și totuși Doamne...

Și totuși Doamne, noi n-avem

alt Dumnezeu decât pe Tine

- spre cine altul să cădem

acum când ardem în suspine

și inimile noastre gem

de rane și de lacrimi pline?

Pe nimeni altul noi nu știm

și nimeni altul nu ne știe

la cine altul să venim

și cui să-i spunem decât Ție

ce nedreptate suferim...

ce pierderi și ce silnicie?

Căci nimănui noi n-am cântat

cântări atât de minunate

ce Ție, Unuia, Ți-am dat

comoara inimii curate

când frunțile ni s-au plecat

pe mâinile împreunate.

Părinții noștri s-au sfârșit

ca jertfe pentru-a Ta Lucrare

noi ani de chin am pătimit

prin lupte și-ncercări amare.

- Iar astăzi Doamne ce cumplit

se calcă totul în picioare...

- Dar Dumnezeule Slăvit

în muta noastră tânguire

nu-i plânsul deznădăjduit

din necredință și cârtire

ci-i jalea unui duh zdrobit

de-o prea-ndelungă pătimire.

E jalea unui prea duios

și prea-ncercat trecut Părinte

ce n-a avut în el frumos

decât o dragoste fierbinte

și cântecul și plânsul scos

din cer, din vis și din morminte.

Cădem spre Tine rămânând

cu fața de nădejde plină

suim calvarul așteptând

făgăduința ce-o să vină

din toată inima crezând

în Biruință și-n Lumină.

Treapta a treia - trezirea - după Prov. 28,13

Greșit-am Doamne...

Greșit-am Doamne, toți și fiecare,

Cuvântul Tău nici unii n-am ținut

ne-ai dat în grijă Sfânta Ta Lucrare

noi, lucrul Tău, nevrednic l-am făcut.

Și-acum când toate și-au umplut măsura

și-o dreaptă răsplătire ispășim,

prin palme grele ce ne-astupă gura

păcatele cu gura le plătim.

Plătim prin urme de cătuși și bâte

azi urmele păcatelor de ieri,

prin zdrențele ocării mohorâte

trecutele podoabelor plăceri.

Plătim ce vorbe grele-am spus în viață

prin grelele ocări ce ne-auzim

și lacrimile-aduse pe vreo față

cu lacrimile-amare le plătim.

Plătim cu morți păcatele de moarte

și vina grea cu preț nevinovat, -

dar Cumpăna Dreptății-i tot pe-o parte

cu talerul din stânga aplecat:

- mai sunt păcate încă neplătite

și inimi necurate în străfund

și conștiințe încă netrezite

și iude încă printre noi s-ascund!

Arzi foc ceresc, să mistui vina toată

tot ce e-n noi și printre noi străin

să-Ți faci Lucrarea iar deplin curată

și drumul ei, ca la-nceput, senin.

Și-apoi spălați de urmele trecute,

plătiți deplin de tot ce datoram,

- s-atingem iar nălțimile pierdute

spre unde-am fi demult, de nu cădeam.

Treapta a patra - pocăința - după Luca 15,21

La fereastra cu zăbrele

inimi frânte-n lanțuri grele

se ridică și se-nchină

spre Iertare și Lumină...

Mâini cu răni și vânătăi

se târăsc spre Ochii Tăi,

mute gemete - mănunchi -

cad spre Fața Ta-n genunchi.

...Față Veșnică și Sfântă

greu mustrarea ne frământă

greu ni-e duhul frânt de jale

pentru starea Oastei Tale.

Căci pe scumpul ei cuprins

grea osândă s-a aprins

foc și jar au nimicit

rod cu sânge sfânt muncit.

Dar nu-s lacrimile-amare

cât ni-e vina din Lucrare

nici cătușa nu-i fierbinte

cât aducerile-aminte.

Căci de jalea dintre frați

noi suntem cei vinovați

n-am fost treji și n-am luptat

- și păcatul n-a cruțat.

La ferestre cu zăbrele

ochii plâng cu lacrimi grele:

- gândul s-ar lega de-o rază

pocăința nu cutează...

Numai duhul cel zdrobit

rabdă crucea umilit

să plătească pas cu pas

sfântul izbăvirii ceas...

Treapta a cincea - mărturisirea - după 1 Ioan 1,9

Iertare Îți cerem

Iertare Îți cerem, Părinte-ndurat

cu lacrimi, Îți cerem iertare

că-n toate greșindu-Ți, - adânc vinovat

se simte, din noi, fiecare...

Iertare îi cerem Lucrării pustii

lăsată pe mână străină

ajunsă să-și plângă pierduții copii

și-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îți cerem că noi n-am aprins

mai viu focul sfânt și mai tare

ci vânturi străine-am lăsat de-au întins

îngheț și pustiu și-ntristare.

Iertare îi cerem întâiei iubiri

și-ntâiei frății fericite

din vremea când toate-ale noastre simțiri

erau de-o credință sfințite.

Iertare îi cerem Cuvântului Sfânt

primit cu credință curată

iertare acelui dintâi legământ

ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat

aceleași dintâi, neschimbate

ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat

străine chemări ascultate.

Iertare le cerem părinților duși

ce-ntâi ne-au chemat spre lumină,

că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuși

răbdându-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îți cerem Părinte-ntristat

cu lacrimi Îți cerem iertare,

că-n toate greșit-am - și-adânc vinovat

suspină din noi fiecare.

Treapta a șasea - legământul - după Psalm 51,13

Doamne, Dumnezeul...

Doamne, Dumnezeul clipelor solemne

lângă-a patruzecea piatră de hotar,

jertfa Oastei Tale vine-acum să-nsemne

legământ de sânge pe-un trecut amar.

Când sfârșind robia grea și-ndelungată

așteptam Canaanul fără de dușmani,

a venit pustia mai înfricoșată

cu calvarul celor patruzeci de ani.

Lipsa mângâierii, lipsa hranei sfinte,

lipsa îndrumării, multele nevoi,

au topit în lacrimi tot ce-a fost nainte

dragoste, credință și nădejde-n noi.

Măcinați de toate au venit dușmanii

cu vorbiri de înger, vinovat mijloc...

- și-nșelați vitejii, au căzut sărmanii

de-a rămas în urmă scrum, ca după foc.

Dar cuptorul astăzi fără de cruțare

curățând ce-i aur și-alegând ce-i lut

sapă-adânc hotarul ultim de la care

vom lua eroic drumul cunoscut.

La hotaru-acesta, pentru tot ce vine

punem Doamne astăzi stâlp de legământ

s-ascultăm în totul-totului de Tine

și să-i dăm Lucrării primul ei avânt.

Arătându-i Ținta care s-o atingă

arăta-i-vom drumul clar prin voia Ta

și pe toți vrăjmașii care să-i învingă

ca s-ajungă-odată ce-ai dorit din ea.

Apoi Treapta a șaptea - Lumina - după Psalm 148,14 - care putea fi nădăjduită doar prin credință - era ca o urare venind de departe din viitor, ca o lumină a îndurării, a Harului Ceresc, trimisă pocăinței sincere care trebuia să fie a tuturor pentru toți, - sau măcar a unora, dar tot pentru toți. Ca o urmare a legământului dureros și adevărat pus în fața lui Dumnezeu, din mijlocul rugului aprins pe care ispășeam pe drept, fiecare pentru partea lui de vină...

Dar cu făgăduința unei totale și definitive îndreptări...

A sosit izbăvirea

A sosit, a sosit izbăvirea

a căzut, a căzut lanțul greu

să nălțăm, să nălțăm mulțumirea

ne-a scăpat, ne-a scăpat Dumnezeu.

Legământ, legământ de credință

lui Isus, lui Isus înnoim

într-un duh, într-un duh și-o ființă

slujba Lui, slujba Lui s-o-mplinim.

Mulțumim, mulțumim numai Ție

Doamne Sfânt, Doamne Sfânt și-ndurat

Te slăvim, Te slăvim pe vecie

numai Tu, numai Tu ne-ai scăpat.

Înălțăm, înălțăm cu tărie

steagul Lui, steagul Lui glorios

credincioși, credincioși pe vecie

lăudăm, lăudăm pe Hristos.

Jertfa grea, jertfa grea e primită

Duhul Sfânt, Duhul Sfânt S-a-ndurat

Oastea Lui, Oastea Lui izbăvită

cântă-n cor, cântă-n cor minunat.

Strâns uniți, strâns uniți mai departe

pe Isus, pe Isus să-L slujim

voia Lui, voia Lui pân-la moarte

fericiți, fericiți s-o-mplinim.

A sosit, a sosit ziua mare

suntem iar, suntem iar la un loc

într-un gând, într-un gând și-o umblare

să-L iubim, să-L vestim mai cu foc.

Și în sfârșit Treapta a opta - Închinare - după Psalm 150,2 - o cântare de slavă și mulțumire Aceluia, care Singur ne va putea aduce Biruința, - lui Isus Biruitorul. Totul era sperat numai prin credință și nădejde, de la Iubirea lui Dumnezeu. Totul fiind primit în acest fel, desigur că întregul merit și întreagă slava pentru acestea se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hristos ne-a adus biruința...

Hristos ne-a adus biruința

prin Numele Său Strălucit

cântați-I cu toată ființa

în veci fie El preamărit.

Isus, mai presus Slavă Ție

cu-avânt neînfrânt Ți-nălțăm

Isus, noi am pus pe vecie

un sfânt legământ să-Ți urmăm.

Hristos ne-a adus izbăvirea

când noi suspinam greu legați

cântați-I, cântați-I mărirea

și-al Lui Nume Sfânt lăudați.

Hristos ne-a adus învierea

când noi toți zăceam ca-n mormânt

cântați-I, cântați-I puterea

și-al Lui minunat Nume Sfânt.

Hristos ne-a trezit conștiința

chemării ce-avem pe pământ

jertfindu-I întreagă ființa

luptăm pentru-al Lui Nume Sfânt.

Hristos ne-a adus libertatea

și-avântul în lupta spre Țel

Lucrării păstrând unitatea

să-i ducem pe toți către El.

Hristos ne va da răsplătirea

răbdării și luptei curând

și-n veci vom gusta fericirea

al Lui Nume Sfânt lăudând.

Dar în timpul când astfel de gânduri îmi frământau sufletul, - iar Duhul Domnului îmi înfățișa astfel adevăratul rost al cuptorului în care fusesem aruncați, - anchetele grele continuau neîntrerupt.

Omul pus să-mi stoarcă sufletul în cel mai necruțător fel, devenea din ce în ce mai amenințător... Nu știu cine dintre cei 23 de frați câți eram în beciurile astea, declarau lucruri care nu erau adevărate despre Lucrarea Oastei și despre scopurile ei! Eu nu puteam să recunosc nimic din ceea ce era spre paguba acestei Lucrări care era curată până în străfundurile ei, atât față de Dumnezeu cât și față de Biserică și Stat. Mărturie era modul cinstit în care am vorbit și am lucrat totdeauna pe față. Toate învinuirile nedovedite cu fapte nu erau altceva decât minciuni și scorniri răuvoitoare împotriva noastră.

Ancheta avea tot interesul să strângă atât împotriva Lucrării Oastei cât și împotriva fiecăruia din noi tot felul de învinuiri. - Și dintre cele mai grele.

De aceea anchetatorul lupta să-mi stoarcă recunoașterea acestora, pentru ca el să ne poată cere osândirea cât mai grea, iar motivarea lui să fie cât mai susținută.

Cum eu eram socotit vinovatul principal, se înțelege că asupra mea se concentra presiunea cea mai mare.

Ancheta era foarte harnică. După fiecare frate anchetat - eram luat eu ca să recunosc cele declarate de fratele de mai înainte.

Unele puteam să le recunosc fără greutate, - ele se refereau la mine. Altele nu puteam, fiindcă ele priveau pe alții.

I-am spus anchetatorului de la început:

- Vedeți bine că în ce mă privește pe mine, nu mă dau în lături de la nici o pedeapsă. Eu vreau să mă las legat. Puteți să mă înfășurați cu câte lanțuri vreți. Dar pe alții eu nu-i pot da legați, - orice aș suferi eu. Și nici nu i-am dat.

- Nu vezi că ești un prost când procedezi așa? Iată ce părere au frații tăi despre tine, ca să vezi și să nu te închipui că ei te consideră cine știe cum. Prea te încrezi în toți.

Și îmi arătă o declarație în care un rând era subliniat cu roșu. Unul dintre frații mei anchetați scria despre mine: „...da, l-am crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am convins că este un înger cu aripi de lut...”

- Foarte rău că m-a considerat așa. El sărmanul deci mă consideră chiar și acum tot un înger. Prea mult! Se înșală și acum. Nu sunt decât un om păcătos. Fratele a declarat despre mine prea frumos.

- Vrei să-ți arat și altceva mai puțin frumos?

- Mi-e indiferent! Eu nu caut aici să-mi arat valoarea persoanei mele, ci vreau să se vadă înfățișarea și fapta vieții: este cinstită sau nu? Este folositoare sau nu? Este vinovată sau nu?

- Avem vreme s-o descoasem și pe asta, fii sigur. Vei sta tu aici mult și bine. Are ancheta metode cum să desfacă firul vostru, oricât ar fi el de bine ascuns!...

Întors în celulă, am compus atunci poezia:

N-am fost ispravnicu-nțelept...

N-am fost ispravnicu-nțelept pus peste-averi cuprinse

scriind puțin să pot da mult la cei cu mâini întinse,

- ci mult scriind, am dat puțin. Iar cei ce mă căutară

s-au depărtat dezamăgiți: n-am fost ce s-așteptară.

Și n-am fost înger ușurel cu aripi diafane

s-aduc la cei ce m-adorau râvnite-averi profane,

- ci înger cu aripi de lut ce-n zborul către soare

plătesc și visul cel mai scurt c-o trudă zdrobitoare.

Și n-am fost floare răsărind din gras pământ de seră

ci-odraslă din pământ uscat trudită și stingheră.

- De-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune

și tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

Știam într-adevăr că ancheta are destule și cumplite metode cum să facă pe oricine să declare tot ce avea nevoie anchetatorul, pentru dosarul său de condamnare. Auzeam din beciul nostru mereu vaiete și izbiturile din camerele de anchete...

Celulele în care zăceam noi erau jos la subsolul marii clădiri dintre două străzi, pe care o ocupa Securitatea din Cluj. Paturile noastre de fier erau lipite de temelia aceea de beton și piatră, întotdeauna rece și umedă.

Cum mai totdeauna trebuia să dormim pe spate, cu fața descoperită spre lumina becului pentru ca paznicul de pe coridor să ne poată vedea prin vizetă, ori de câte ori dorea și pe fiecare, - eu a trebuit să stau cu mână stângă mereu lipit de peretele cel totdeauna rece și umed...

Curând am simțit că mâna începe să mă doară din ce în ce mai tare. Am pipăit-o odată - și pe osul de la umăr până la cot, am simțit sub piele două dungi tari și dureroase, ca două urme de sudură în lungul osului...

Atunci mi-am adus aminte că în iarna trecută, după mutarea la Călan, adunând odată niște lemne și crengi uscate pentru foc, am căzut pe o coastă. Pe umăr aveam o tulpină grea de lemn, iar în mână niște crengi. În cădere mâna stângă îmi rămăsese întoarsă sub mine. Abia m-am putut ridica atunci de jos. Dar n-am simțit nimic rupt.

În cădere însă, se vede că osul fără să știu îmi plesnise prin două locuri... Pe urmă s-a sudat singur.

Acum stând aici în frigul și umezeala beciului din beton, slăbit de foame și de chinuri, am început să simt înrăutățirea stării generale. Inima începu să gâfâie tot mai greu urcând, încheieturile să doară tare, picioarele să se umfle, iar în osul crăpat, usturimea unei dureri arzătoare.

Ancheta devenise aproape cu neputință de suportat. Se căutau învinovățiri tot mai grele pentru frățietatea noastră. Păcatele și nechibzuințele politice ale unora din trecut, - care înainte de intrarea lor în Oaste fuseseră niște exaltați și aventurieri, iar după intrarea în Oaste se dovediseră schimbați prea puțin și doar pe dinafară, - acum erau aruncate asupra întregii Lucrări.

Se căuta cu tot dinadinsul ca Lucrarea Oastei să fie dovedită ca o lucrare cu dedesubt politic și nu religios. Iar pentru dovedirea acestei învinovățiri se foloseau fapte și cuvinte ale unor asemenea oameni cum am spus mai sus.

Printre aceștia numele cel mai des pomenit era al lui Viorel Trifa, al doctorului Banu, al acelui Roman Miron, de care am pomenit mai la începutul acestei istorisiri - și încă al altora... Ce greu îmi era să vorbesc despre aceștia.

M-am străduit din toate puterile să dovedesc că aceștia n-au avut niciodată cu adevărat duhul Oastei și că Oastea n-a avut niciodată un duh politic. Trecutul acestora era folosit ca o învinuire pentru Oastea Domnului, dar ei nici unul nu erau arestați aici cu noi. Viorel era fugit în străinătate - dar Banu, Roman și ceilalți - erau liberi!

În afară de asta se căuta descoperirea de noi învinuiți. Cât mai mulți frați lucrători erau căutați a fi acuzați și ei.

Se căuta aflarea a câtor mai multe cărți și fapte...

La toate acestea trebuia să răspund. Și nu puteam să spun nimic. De aceea eram chinuit mereu cu anchete ziua și noaptea.

Uneori mai veneau și alți anchetatori de prin țară din orașele pe unde erau arestați alte loturi de frați - cărora li se pregăteau acolo procese...

De la Timișoara, de la Bacău, de la Craiova... Și trebuia să le răspund și acelora despre frați. Dacă îi cunosc. Cum îi cunosc. Ce legături am avut cu ei...

La anchetele lor, unii dintre acești frați se vede că spuseseră prea mult despre legăturile noastre...

Îmi era nespus de greu. Niciodată nu-mi fusese așa. Cu cât luptam să-i scot pe alții, mă afundam mai mult pe mine. Mă întrebau și despre frați de care într-adevăr nici nu auzisem...

Se apropia Săptămâna Patimilor 1959. Starea mea trupească se agrava din zi în zi, datorită foametei, frigului - și mai ales grelelor presiuni sufletești la care eram supus zi și noapte de asprimea anchetei.

Amenințările deveneau tot mai puternice și mai apropiate. Zi și noapte, auzeam deasupra noastră în camerele de anchetă lovituri și urlete...

Chiar în același timp mai erau în celulă cu mine încă doi a căror anchetă mergea tot așa de greu. Unul, un medic veterinar, făcuse o politică interzisă - și acum nu voia să spună pe niște tovarăși de ai lui, care îl spuseseră deja pe el... Și pentru asta venea mereu cu picioarele bătucite de răngi. I se dădea o găleată cu apă rece ca să-și țină în ea picioarele umflate.

- Iarăși m-au încălțat cu bocancul de plumb, - spunea el gemând.

- Cum este acest bocanc? - îl întrebam.

- Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă și te întoarce în sus și îți trage cu ranga la tălpi... Până în fundul creierului te străpunge - și nu poți să nu urli...

Ce milă îmi era de el... Dar nu numai el era acum așa. Ne mângâiam cum puteam unul pe altul - și ne pregăteam fiecare pentru asta la orice oră.

În Joia Patimilor, am avut o zi grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulțumitoare. De aceea și amenințările stăruiau ca o sabie gata să cadă. Tot sufletul îmi era în flăcări, tot timpul îmi era rugăciune și tot trupul slăbit îmi tremura.

Peste noapte am avut și un vis deosebit: Se făcea că era Ziua de Paști... Că eram într-o mare catedrală în timpul slujbei Învierii. Dar nu mai eram jos unde sta tot poporul cel mult, ci eram undeva foarte sus lângă tavanul altarului înalt, între niște alte ființe care mai erau acolo. Priveam pe deasupra iconostasului foarte în jos și departe - la o mulțime uriașă care asculta predica unui episcop. Episcopul era în odăjdii suit pe un amvon care era acolo jos în fața mulțimii.

I-am auzit predica episcopului, din care am reținut doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, - spunea episcopul... Hristos a Înviat prin Sine Însuși, fiind Dumnezeu, după cum El Însuși a spus: Eu Îmi dau Viața și Eu Mi-o iau iarăși...”

Ce lumină și ce sărbătoare înaltă și fericită era... Și cum se vedeau toate acestea de foarte sus, unde eram...

Și așa m-am trezit.

Atunci mi-am explicat că sigur voi muri. Că peste trei zile când vor fi Paștile, - eu n-am să mai fiu pe pământ, ci undeva mult mai sus.

Încredințarea că voi muri se așeză astfel deplin în tot sufletul meu - și nimic nu doream mai mult decât acest lucru. Numai moartea mi-o mai și vedeam singura salvare din cumplitul drum pe care mă împingea ancheta.

I-am mulțumit Domnului pentru înștiințarea aceasta și doream fierbinte și nerăbdător să vină mai repede clipa izbăvirii mele.

Toată starea mea trupească îmi prevestea moartea mea - iar cea sufletească mi-o dorea cu toată puterea. Acum știam sigur că plecarea mea va veni azi sau mâine. Nu știu în care clipă, nu știu în care fel, - dar știu sigur că va veni. Eram și liniștit și nerăbdător. Mă bucuram că atunci când va veni „uliul” să mă ia din nou, - nu va mai avea pe cine...

Vinerea Patimilor 1959... Ușa se deschise și noi ne întoarserăm cu fața spre perete, ca de obicei. Când se auzi „psst” - cel ce stătea în ușă îmi făcu semn mie. Și îmi întinse ochelarii negri.

De abia am urcat scările... Picioarele îmi erau foarte slăbite și umflate... Îmi erau numai junghiuri de reumatism. Inima mă strângea, îmi ardea, șchiopăta... Capul gol îmi vâjâia, iar ochii îmi umblau numai prin ceață.

Am ajuns înaintea chinuitorului, a cărui față și privire erau astăzi mai întunecate și mai cumplite ca oricând.

Întrebările rămase de ieri fără un răspuns mulțumitor, reveniră din nou mai stăruitoare. Sufletul îmi era liniștit, dar trupul începu să-mi tremure, iar mâna nu mai putea ține pana de scris.

Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald și gol mi se sui spre cap. - Și mi se păru că totul începe să se învârtă dintr-o dată.

Mă scuturai să-mi revin - și luptai să pot scrie.

- Ți-e rău? - mă întrebă anchetatorul văzându-mă așa.

- Cred că este ceva trecător, - răspunsei.

Atunci intră pe ușă șeful. Aruncă o privire spre mine apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute.

- Ei, cum merge? - îl întrebă șeful.

- Nu vrea deloc să spună! - mă pârî anchetatorul.

- Nu vrea? - Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!

Dar un nou întuneric cald mi se ridică în cap și peste ochi. Trupul îmi tremura oricât încercam să-mi stăpânesc mâinile și picioarele.

- Dacă ți-e rău și nu mai putem continua - sun să te ducă jos!

- Poate îmi revin! Mai stau!

Dar nu-mi putui reveni.

Cred că și fața mi se schimbase mult, fiindcă el și sunase, iar gardianul apăru în ușă:

- Du-l jos!

Trebuia să mă ridic să merg, - dar nu putui face nici un pas.

Simții că toată partea stângă a trupului îmi amorțise - și nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul.

Un gând că mă voi paraliza, îmi trecu fulgerător.

Fui gata să cad, - dar gardianul puternic mă sprijini.

Nu-mi mai puse ochelarii. Pe piciorul stâng nu mă puteam sprijini, îl târam. El mă luă de mână și mai mult pe sus mă coborî, târându-mă pe scări până în celulă la patul meu, unde mă întinsei.

- După aceea nu mai știu nimic.

Când m-am trezit era seară. Mă dureau toate mădularele - și mai ales capul. Gardianul de pe sală pus probabil să mă supravegheze atent, văzând că m-am trezit - chemă pe șeful de secție pe care îl știam de la Sânicoară. Era unul a cărui mamă și frați erau în Oastea Domnului...

Fără să se arate că mă cunoaște, acesta mi-a adus câteva tablete pentru durerea de cap și mi-a spus că anchetatorul îmi aprobase o săptămână „dreptul la pat”.

„Dreptul la pat” era o îngăduință pe care ancheta o dădea celui care era atât de slăbit și de bolnav încât viața îi era în primejdie. Acei care aveau dreptul acesta puteau sta lungiți pe pat toată ziua. Sau jumătate de zi. Sau numai două ore - cât se îndurase anchetatorul să-i îngăduie.

Altfel, fără această îngăduință, programul era așa că nu aveai voie să stai culcat pe pat de la deșteptarea care se dădea la ora cinci dimineața - și până la stingerea care se dădea la ora zece seara.

În tot acest timp, dacă erai prins culcat în pat, - gardianul putea să te pedepsească cum voia el. Începând de la bătaia pe loc, până la ținerea în picioare cu fața la perete sau cu mâinile sus, sau într-un picior - sau cum mai putea scorni el și cât voia.

De câte ori ni s-a întâmplat să plătim cu ceasuri întregi de astfel de chinuri, cele câteva clipe șezute pe pat, când nu ne mai țineau picioarele umflate!...

Atât Vinerea aceasta a Patimilor cât și Sâmbăta care a urmat le-am trăit doar pe jumătate treaz și conștient. Dormitam tot timpul - iar când mă trezeam uneori nu știam nici unde mai sunt.

Știam că trebuie să mor. Și de fiecare dată nădăjduiam că atunci când am să deschid ochii, nu mă voi mai vedea aici.

Dar de ce oare se amână atât?

Începusem să fiu nerăbdător de amânarea aceasta.

Toată nădejdea mi-o pusesem în izbăvirea morții. Nu mă îndoiam câtuși de puțin că visul din noaptea de Joi, fusese o înștiințare și că eu în dimineața de Paști trebuie să fiu mort aievea.

E adevărat că îmi făceam niște mustrări că prea puțin am lucrat pentru Domnul și că prea goale mi-s mâinile cu care merg înaintea Lui! Dar teama de a nu slăbi în fața anchetei și a nu spune cumva într-un moment de prea puternică presiune ceva care ar fi spre răul Lucrării Domnului sau spre nenorocirea vreunui frate, - îmi era mai puternică decât folosul pe care îl adusesem Domnului.

Doream, voiam, stăruiam - să mor deci cât mai repede. Termenul era până în dimineața Învierii. Atunci când toți episcopii vor predica în toate catedralele despre Învierea lui Hristos, - eu trebuie neapărat să fiu undeva sus - și nu jos.

Nu pot ști cum am fost tot timpul acela, așteptând ceasul Praznicului. Nici nu mă rugam, nici nu mă gândeam... Stam și așteptam cu nerăbdare... Ce greu a trecut Sâmbătă, Sâmbătă noaptea.

Dar când răsunau clopotele de Înviere - și am văzut că n-am murit, am simțit o mare dezamăgire.

Oare de ce n-am fost izbăvit? De ce am fost lăsat mai departe în această groapă cu lei înfuriați și cumpliți? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă de mine?

De undeva, nu știu de unde, mi s-a părut că aud un răspuns:

- Nu pentru moarte ai fost adus tu aici! Deși într-un anumit fel, - ai și murit deja...

Dreptul meu la pat a fost prelungit la două săptămâni.

După ce am început să-mi revin, - au reînceput dar nu cu așa de puternice presiuni anchetele întrerupte în tot acest timp.

Între timp unii din celulă fuseseră scoși și erau aduși alții.

De la cei veniți de prin alte celule, aflam vești despre frații cu care fuseseră... Ascultam cu nerăbdare să aflu cum se comportă acum frații mei în acest cuptor de foc. Mă rugam pentru toți cei ce erau prin coridoarele astea și prin altele în alte părți, - ca toți să putem trece cu bine și cu cinste prin acest examen. Știam că și aici suntem aduși, ca odinioară pe la Ghencea, pe la Canal sau pe la Coloniile de muncă, - numai prin voia și planul lui Dumnezeu. Pentru propria noastră curățare - și pentru mărturisirea în fața altora.

De aceea este foarte însemnat lucru în ce fel dovedim că noi suntem vrednici de încrederea și de Numele Domnului Isus. Precum și de respectul și primirea semenilor noștri. Mai ales în acest loc greu, unde oamenii nu-L cunosc pe Domnul, dar au cea mai mare nevoie de El, toți așteaptă să-L vadă în noi și să-L afle prin noi, pe Hristos.

Despre unii din frați am aflat de la cei care fuseseră cu ei, - adevărate minuni. Cei care îi cunoscuseră vorbeau cu admirație despre răbdarea, bunătatea, înțelepciunea și credința lor. Și nu mai găseau destule cuvinte de laudă și de admirație pentru Oastea Domnului... Atunci inima mea creștea de bucurie și slăvea pe Dumnezeu fericit, pentru cinstea pe care o fac frații mei Numelui Sfânt al lui Hristos și Lucrării Oastei. Aceasta îmi dădea un puternic prilej și temei să pot vorbi ceasuri întregi celor ce erau cu mine, despre rolul minunat și salvator al Oastei Domnului în Biserica noastră și în poporul nostru.

I-am văzut astfel pe mulți dintre acei oameni deplin convinși de acest mare adevăr. Majoritatea acelora fiind intelectuali, - medici, ingineri, profesori, ofițeri superiori, - se înțelege că ei sesizau adânc problema aceasta. Și pe mulți i-am văzut luând mari hotărâri de a deveni prieteni și sprijinitori ai Lucrării Oastei în familia și în anturajul lor.

Dintre acești oameni cu care am stat împreună - au fost câțiva care au depus și legăminte frumoase pentru Domnul, apropiindu-se cu tot sufletul lor de Lucrarea Oastei.

Dar au fost și alții care ne-au adus și vești dureroase, despre unii frați de ai noștri, despre slaba sau nevrednica mărturie adusă de ei pentru Domnul, în mijlocul celor între care fuseseră.

Ca niște pietre grele îmi zdrobeau sufletul fiecare din aceste cuvinte. Dintre aceștia unii auziseră cu mult înainte despre Lucrarea Oastei Domnului - iar acum în necazul închisorii, văzând că unul dintre cei închiși acolo cu ei este ostaș, - se bucura că are acum prilejul să afle mai îndeaproape despre această Lucrare sfântă - și să-și împlinească astfel setea sufletească și nevoia după mântuire.

Dar când a văzut purtarea slabă și vorbele de nimic, - ori purtarea și vorbele sectare, - ale aceluia care trebuia să fie acolo o lumină și o sare, - a devenit ori un disprețuitor, ori de-a dreptul un vrăjmaș al Oastei.

Aici, în mijlocul cuptorului acestuia aprins, s-a văzut cu adevărat starea jalnică nu numai total lipsită de unitate și orientare a câtorva dintre noi cei ce sufeream închiși pentru Același Nume și pentru această Lucrare. Ci și nivelul duhovnicesc scăzut, pe care îl aveau acești ziși „lucrători ai Domnului”.

Ce mărturie nevrednică au dat pentru Evanghelie și Oaste acești oameni al căror nume era și este cunoscut de la o margine a Oastei până la cealaltă! În loc să fie răbdători, - erau certăreți. În loc să fie cei mai reținuți acolo unde era atâta foamete, - se împingeau primii la mâncare. În loc să fie mai solidari între ei, - se vorbeau de rău unul pe altul. În loc să fie apărători ai fraților, - ei s-au unit cu străinii, învinuind și batjocorind pe frați. În loc să țină la învățătura Oastei, - ei răspândeau învățături străine.

Despre faptele unora dintre aceștia va trebui să vorbim, deși o facem aceasta cu o mare durere și amărăciune. Dar pentru că însuși scopul pentru care eram aduși aici era curățarea și limpezirea, trebuie să le arătăm acestea.

Am vrea să vorbim de fapt nu despre oameni ci despre defecte. Căci oamenii se pot și îndrepta - dar defectele rămân.

Omul, oricât de căzut ar fi, până când nu s-a identificat total cu păcatul, - mai poate fi salvat, despărțindu-se de el. Numai când s-a unit într-atâta cu păcatul său încât a devenit el însuși păcat, - atunci e pierdut.

Lăcomia rămâne păcat, dar când un lacom se desparte de ea - el poate fi mântuit.

Bârfirea rămâne permanent un păcat, - dar când un bârfitor care avea o gură de noroi - se leapădă de ea, - el poate deveni un înțelept cu o gură de aur.

Trufia și neascultarea rămân veșnic păcate - dar când cineva le părăsește, - el se face un frate smerit, una cu duhul Domnului și cu al Frățietății sale.

Ultimul din mijloacele pe care Domnul le folosește pentru salvarea sufletelor noastre din osândă și pentru despărțirea noastră de păcat, - este focul, este suferința, este cernerea.

Când păcatul din noi are o întindere mai mică - precum grâul cu mai puține gunoaie, - atunci suntem și noi cernuți mai puțin.

Dar când în viața noastră există o zgură mai multă, - iar noi rânduiți să fim puși într-un loc mai ales - atunci focul curățător trebuie să fie pentru noi mai lung și mai puternic.

Dacă în ciurul cernerii sale grâul nostru își înlătură gunoaiele, despărțindu-se de ele, - desigur cernerea noastră încetează. Noi suntem astfel pregătiți pentru frământătura cea bună.

Dacă în cuptorul lămuririi, aurul nostru își înlătură zgura, despărțindu-se de ea, - desigur focul nostru încetează. Iar noi suntem pregătiți ca să devenim o comoară scumpă.

Dar dacă nici în ciurul cernerii ultime și nici în cuptorul încercării celei mai mari, - noi nu ne despărțim de vechile noastre păcate și deprinderi, - atunci care să fie oare urmarea? Nu aruncarea afară? Nu lepădarea veșnică?

Cernerea și focul ne vorbesc despre sfințenia cea cutremurătoare a lui Dumnezeu. Și despre condițiile cele înalte ale intrării în Împărăția Sa, precum este scris: Nimic întinat nu va intra acolo!... (Apoc. 21, 27).

Deci nici un singur păcat, nici un singur gunoi, nici un singur fir de zgură. Acestea toate trebuiesc înlăturate, din și dintre cei care sunt chemați să intre acolo.

Dacă un singur păcat ar intra, - totul s-ar nărui și s-ar întuneca. Un singur strop de otravă ajuns într-un cazan de mâncare, infectează totul. Un singur microb pătruns într-un organism sănătos, - poate îmbolnăvi totul. Un singur păcat îngăduit într-un cuget, - tulbură lumina lui toată.

Există un hotar sub care nu mai poate fi nici o nădejde de salvare, - nici chiar la Dumnezeu. Pentru că există o lege a liberei voințe și a liberei alegeri, - peste care nici Dumnezeu nu vrea să treacă niciodată.

El i-a dat omului acest mare dar de a fi liber în voința și în alegerea sa. Acest dar, Dumnezeu nu-l îngrădește niciodată. Dar și ceea ce omul singur și-a ales și ceea ce cu tărie își vrea, - Dumnezeu nu-i forțează și nu-i schimbă niciodată.

Asta cu cea mai mare parte a oamenilor când aceștia devin una și aceeași - cu păcatul lor.

Dar există și oameni care au fost chemați pentru o slujbă deosebită în planul și în Lucrarea cea mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceștia sunt ca filtrele așezate din loc în loc în cursul râului Iordan, care feresc spre a nu ajunge în Marea Moartă, vietățile și lucrurile care trebuiesc să fie salvate.

Când aceste „filtre” se umplu ele însele de murdării, - desigur este de cea mai mare nevoie ca ele să fie curățate. Atunci vine peste ele peria cea aspră, dar curățătoare, a suferințelor. Focul cel usturător dar necesar al încercării.

Ce se întâmplă cu filtrul care nu se lasă curățat? - El devine astfel nu un mijloc de salvare ci o sursă de infecție și o piedică în planul lui Dumnezeu! Nu sfârșește acesta oare până la urmă să fie înlăturat și nimicit?

Timpul, de la cernere - și până la lepădare, de la foc - și până la înlăturare, din momentul dovedirii netrebniciei - și până la aruncarea în osânda veșnică, - acesta este un timp de așteptare. De ultimă așteptare a lui Dumnezeu. Este ultimul har pentru unealta nevrednică.

Dar este harul cu parcă cea mai slabă nădejde, cu parcă cea mai amară experiență, cu parcă cele mai puține rezultate...

De fapt, s-a curățat și mai mult în foc doar ceea ce era de mai înainte curat. - Și s-a ales și mai frumos în cernere, - doar ceea ce era de mai înainte ales. Căci ceea ce era gunoi încă mai dinainte de cernere, cam tot așa, - dacă nu poate și mai rău, - a rămas și după ea. Amestecătură a intrat în ciur - și tot așa a trecut și prin el.

După trecerea prin focul încercării, am auzit pe unul care și înainte de încercare era un nesupus, iar după ea tot nesupus a rămas, - strigând mânios fraților:

- „Voi toți să tăceți în fața mea! Eu am suferit pentru Domnul ani de închisoare, dar voi n-ați suferit nimic. Nimeni n-are voie să spună nici un cuvânt în fața mea! Eu am suferit, nu ca voi!”

Iată ce în zadar au suferit astfel de oameni! Dacă într-adevăr se va dovedi până la urmă, că au suferit în zadar! Ei într-adevăr până la urmă nu s-au ales din suferință decât cu o laudă goală a gurii, - și cu un păcat plin al mândriei.

Și după cum acolo au fost niște nevrednici prin felul cum s-au purtat, - afară se dovedesc și mai nevrednici prin felul cum vorbesc.

Gândind la adevărul acesta, am compus odată scrierea:

Cu ce-ai ieșit din flăcări?

Cu ce-ai ieșit din flăcări mai bun decât erai

când ai intrat în marea și ultima-ncercare,

sfârșind cu tine însuți eroica-nfruntare

cu ce-ai rămas din toate,

ce-ai ars și ce mai ai?

Ce-ai limpezit în tine din câte căi aveai,

ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură?

cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură?

cât ai avut atuncea,

și-acuma cât mai ai?

Nu anii suferinței urcați cu-atâta vai,

nu perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele

ci câtă-nțelepciune și tâlc ai scos din ele,

aceasta e-ntrebarea!

- ce-ai ars și ce mai ai?

Căci dacă tot același te-ntorci precum erai

când ai intrat în marea și ultima-ncercare

zadarnică ți-e jertfa și chinurile-amare

nimic n-aveai nainte,

nimic nici astăzi n-ai!

Prin celula în care eram, treceau mulți... Unii stau mai puțin, alții mai mult. Unii cu cauze mai ușoare, alții mai grele.

Și pentru că știam că față de fiecare dintre cei pe care Dumnezeu îi trimite pe aici am datoria de a-i vorbi despre Hristos și despre mântuire, nu încetam să le aduc aminte de aceste lucruri, fie în parte fiecăruia, fie în momentele mai libere - tuturor. Vorbeam numai în șoaptă fiindcă aici secretul era absolut și pentru orice cuvânt rostit tare, care putea fi un semnal dat cuiva de prin celulele vecine, - erau în stare să te pedepsească nu știu cât de greu. Dacă acest cuvânt era și despre Dumnezeu, - desigur pedepsirea era și mai înverșunată.

În privința semnalelor însă, cu toții am păcătuit și păcătuim împotriva poruncilor pazei.

Aproape fiecare mai aveam arestați și pe alții în aceeași cauză cu noi. Și fiecare dorea să știe unde se află și ce se întâmplă cu ceilalți frați sau tovarăși ai săi.

Se putea întâmpla ca în chiar celula de lângă noi, erau de luni de zile frați de ai noștri de care nu ne despărțea decât un perete îngust de o cărămidă - dar despre care noi nu știam că sunt acolo. Poate că acum pe patul de partea dincolo de cărămida asta era fratele meu cel mai scump... stăm unul lângă altul - dar noi nu știm nimic, nici eu că el este dincolo de mine, - nici el că eu sunt dincoace de el!

De aceea încercam, ori de câte ori puteam, împotriva celei mai aspre porunci și pedepse, - să aflăm ceva unii despre alții, măcar cât de puțin.

Erau mai multe mijloace de-a încerca să luăm legătura cu cei de dincolo de perete. Cele mai dese folosite erau bătăile ușoare cu unghia în pereți, fie prin alfabetul Morse (pe care însă îl știam doar puțini) - fie printr-un alt alfabet și anume: atâtea bătăi a câta literă se afla în alfabetul cunoscut literei pe care voiai să o spui. Astfel pentru litera A era o bătaie. Pentru B, două bătăi. Pentru C, trei bătăi... Și așa până la Z. Când era vorba de litere mai de la începutul alfabetului, nu era prea greu să le numeri. Dar când era de cele mai de la sfârșit, e ușor de închipuit cât timp și câtă atenție la numărătoare îți trebuia ca să poți înțelege ceva. Și câtă primejdie ca uliul să audă...

Pentru comunicarea aceasta era astfel o mare primejdie să te poată auzi dinafară. Fiindcă pe sală totdeauna era o tăcere absolută, așa că se putea auzi orice zgomot... Mulți dintre noi au și fost prinși pentru că cel ce păzea era numai urechi tot timpul - și căpătase de atâta vreme un simț atât de ascuțit în descoperirea celor ce făceau aceste semnale.

Cei astfel prinși ori că erau pedepsiți pe loc adesea cu bătaie de pumni, de picioare sau de vergi de fier peste mâini, - ori că erau duși la raportul anchetatorului, care avea niște mijloace și mai grele de pedeapsă.

De aceea prea puțini mai aveau curajul să încerce: nu știai niciodată când urechea de pe sală te aude și ochiul de pe vizetă te vede.

Așa că puținul pe care probabil l-ai fi putut afla, în cazul că cel de dincolo de perete te-ar putea auzi și ți-ar răspunde, - era așa de neînsemnat. Pe când primejdia la care te-ai expus dacă te auzea cel de dincolo de ușă era atât de mare.

S-a întâmplat și să fim prinși! Dragul nostru frate Valer care în neastâmpărul dorinței lui de a afla câte ceva despre noi ceilalți, a făcut multe astfel de încercări la perete. Și a primit destule pedepse pentru asta. Am mai fost și alții care am plătit la fel, mai greu sau mai ușor dragostea noastră de frați și încercarea de a-i vedea măcar o clipită printr-o gaură de cui din ușa celulei, sau printr-o crăpătură de scândură dintr-un gard al țarcului de plimbare...

Dar nu era numai primejdia să fii prins bătând la perete... Ci și primejdia ca cel ce-ți răspunde sau te cheamă de dincolo - să fie chiar gardianul, sau anchetatorul. Niciodată nu puteai ști cine îți răspunde de dincolo de zid. Au fost și ei cei care au bătut în peretele nostru - nu numai frații.

Se bătea de dincolo, iar tu răspundeai crezând că este frate al tău. Te întreba ceva - tu îi răspundeai. Sau întrebai tu - și răspundea el.

Apoi când erai în mai bună legătură - ușa al cărei zăvor fusese tras foarte-foarte ușor - se deschidea dintr-o dată și uliul te înhăța cu toate ghearele!

- Aha banditule! Acum te-am prins!

De aceea fiindcă nu știai niciodată cine te cheamă sau cine îți răspunde dincolo, - puțini riscau să afle mai mult decât le era rânduit de Dumnezeu.

Eu am stat luni de zile lângă fr. Valer de-o parte și fr. Opriș de cealaltă parte - fără să știm nimic unii despre alții. Am aflat aceasta numai după mulți ani când ne-am întâlnit afară și ne-am întrebat unii pe alții:

- În care celulă erai atunci?

- În 32.

- Dar fr. ta?

- În 33.

- Dar fr. ta?

- În 34...

O, dacă aș fi știut atunci că fr. Valer era acela care bătea noaptea ușor, cu unghia lui în peretele de lângă inima mea... lângă inima mea care îmi ardea toată atunci de dor după el și de dragoste pentru frați...

Gândindu-mă cu dor la aceste lucruri, am scris acolo într-o astfel de noapte cu lacrimile ochilor mei topiți, pe fața peticită a pernei mele de paie:

Frumoasă dragoste dintâi

numai o dată ești în viață

dar cât de scumpă ne rămâi

frumoasă dragoste dintâi...

Credință, dar Dumnezeiesc

doar una poți să fii pe lume

când toți ai tăi la fel simțesc

credință, dar Dumnezeiesc.

Nădejde, har neprețuit

doar tu mi-ești unica avere

când tot ce-aveam s-a nimicit

nădejde, har neprețuit.

Frumoase fețe-a lui Hristos

doar voi dați veșnic strălucire

când stați pe chipul credincios

frumoase fețe-a lui Hristos.

...Isuse Doamne Te rugăm

păstrează-ni-le-n veci curate

ca-n totul noi să-Ți semănăm

Isuse Doamne, Te rugăm.

Așa mă apuca câteodată câte un dor după frați, după iubirea sfântă și veșnică, după fețele neuitate și scumpe de care fusesem despărțit atât de brutal - încât îmi părea că mi se rupe toată inima.

O, câtă ușurare îmi aduceau atunci lacrimile și rugăciunea. Singurele care mă mai puteau face să nu mor.

Dumnezeul meu Îți mulțumesc veșnic că mi le-ai lăsat pe acestea, când îngăduiseși să-mi fie luate toate celelalte mângâieri de pe lumea asta. Fără de ele n-aș fi putut trăi nici cum am trăit.

Răbdam cumplit de foame!

De foame am răbdat cumplit toți cei șaptesprezece ani câți n-am murit pe acolo. Fiindcă mâncarea ni se dădea nu atâta cât să trăim cu ea ci atâta cât să nu murim fără ea.

Pe castronul meu ruginit și permanent gol, gândindu-mă câți ani din viață l-am privit cu lacrimi de foame, am scris cândva o însemnare de două strofe în care spuneam:

Atât amar de viață mi-ai fost nedespărțit

mi-ai fost un frate vitreg - dar nu m-ai părăsit

zgârcit ai fost cu mine că pe-orice strop ce-mi dai

același preț de foame și lacrimi îmi cereai.

Mereu sărac și jalnic și ruginit și gol

erai al tiraniei și-al foametei simbol.

- Cu lacrimile câte în tine mi-au căzut

mai darnic ca stăpânul eu i te-am dat umplut...

Acolo în închisoare era mult mai ușor de cei care aveau trupește o statură mică

și nedezvoltată de munca fizică grea. Ei aveau nevoie de hrană mai puțină.

Dar a fost cumplit de greu pentru cei care am avut o statură fizică mai dezvoltată.

Ei aveau nevoie de o hrană mai multă de cum se dădea.

Celor mici aproape că le ajungea porția lor mică... Adică măcar nu sufereau arsurile cumplite și permanente ale stomacului gol care li se măcina singur...

Pe când celorlalți nu le-a ajuns mâncarea niciodată.

Pe lângă toate celelalte torturi de acolo, una din cele mai grele prin permanența ei

- era înfometarea. Bătăile erau trecătoare. Carcera și perchezițiile și muncile erau trecătoare. - Dar înfometarea era permanentă. Zi și noapte, luni și ani...

Chinurile foamei le simțeam continuu, fiindcă ne erau secătuite toate celulele organismului nostru. Nu numai stomacul ne era flămând ci fiecare celulă a corpului ne era flămândă.

Când se întâmpla rar, câteodată ca vreun gardian mai om, să ne bage în celulă un hârdău de arpacaș rămas - și mâncam, fiecare câte 2-3 castroane, ne umflam - dar nu ne săturam. Eram umflați dar nu sătui. Oricât de plin ne era stomacul atunci n-am avut niciodată senzația că suntem sătui.

Cine n-a suferit așa - nu poate înțelege cum este asta.

Singura bucurie pe care o aveam acolo, era aceea când vedeam cum cei ajunși deznădăjduiți - se luminau de încrederea și apropierea de Hristos.

Atunci vedeam cum oameni prăbușiți, zdrobiți de greutatea în care ajunseseră, se ridicau până în genunchi și veneau până la Hristos.

Am fost martorul fericit al hotărârilor neuitate pe care le-au luat acolo inginerul Laurean, medicul Constantin, preotul Teofil, profesorul George, ofițerul Constantin, inginerul Ioan, avocatul Ionică...

Dumnezeu să-i binecuvânteze. Dacă mai trăiesc încă, El să-i facă să nu uite niciodată ce I-au promis Lui atunci. Iar dacă s-au dus, El să le așeze sufletul în lumina cerească spre care s-au întors cu atâta nădejde și bucurie acolo, în cuptorul cel mai aprins.

Dar n-am avut numai mângâieri duhovnicești acolo - și numai neștiutori de Dumnezeu care se apropiau de El cu toată puterea și speranța sufletului lor.

Ci am avut și nefericirea să văd cum oameni care au cunoscut rău, erau de o sută de ori mai nefericiți decât ar fi fost dacă n-ar fi cunoscut deloc. Acolo am văzut și mai îndurerat cât de nefericită este o credință sucită, o învățătură stricată, o cunoaștere rea despre Dumnezeu.

Pentru motive de credință mai erau închiși cu noi și alții, de alte crezuri.

Erau închiși adventiști reformiști, penticostali dezidenți, mileniști, iehoviști. Toți aceștia pentru vină mai mult politică decât religioasă. Ei nu făceau serviciul militar, nu puneau mâna pe armă, nu lucrau sâmbăta sau mai nesocoteau și altele din obligațiile legilor de stat.

Cu aceștia am avut dese ciocniri de vorbă, fiindcă cei mai mulți dintre ei n-aveau o altă plăcere mai mare decât să se ia la vorbă asupra părerilor îndoielnice, - și să batjocorească fără frică și fără rușine lucrurile sfinte. Și vorbeau cu îndrăzneală ceea ce nu trebuie vorbit.

Mi-a fost dat astfel să aud din gura lor lucruri de-a dreptul îngrozitoare, împotriva Crucii, împotriva Maicii Domnului, împotriva Împărtășaniei - și chiar împotriva Dumnezeirii Domnului Isus... Stricau cu atâta nerușinare Adevărul și răstălmăceau într-așa chip Sfintele Scripturi, - încât te înspăimântai ascultându-i.

- Nu există rai, nu există iad, - ziceau ei, - pentru că nu există suflet nemuritor. Iadul este acum, raiul va fi pe pământ.

Și atâtea altele de acest fel... Nici nu îndrăznesc să scriu aici pe hârtie ceea ce am putut auzi de la ei.

Erau îndeosebi între iehoviști, niște conducători de ai lor, care stătuseră ascunși ani de zile pe la unii din cei care îi credeau. Fuseseră urmăriți de autorități pentru că răspândeau scrieri primejdioase. Cu greu fuseseră prinși, iar acum erau și ei aici.

Ce am putut auzi de la aceștia, de-a dreptul m-a îngrozit. Cred că nici diavolul însuși n-ar fi putut grăi despre Dumnezeu ceea ce erau ei în stare să grăiască.

Aveau o istețime plină de răutate împotriva oricărei învățături sănătoase. Și vorbeau plini de un nerușinat dispreț despre tot ce nu era după învățătura lor.

- Singurul Dumnezeu Adevărat, - zicea odată unul din ei, - este Iehova, Dumnezeul nostru! Dumnezeul vostru este ca o pilă, cu trei fețe...

Despre pilda Mântuitorului din Evanghelie cu bogatul nemilostiv din iad și săracul Lazăr din „sânul lui Avraam” - râdeau.

- Nu vedeți că e o prostie să crezi pilda asta! - ziceau ei. Cum putea avea Avraam un sân în care să-l bage pe Lazăr? Apoi cum să fie un foc veșnic în care Dumnezeu să-i ardă pe oameni? Ori Dumnezeu este Iubire - și atunci nu poate să facă așa ceva, ori dacă poate face așa ceva Dumnezeul vostru este un criminal nemilos...

Apoi câte altele de astea!...

Și dacă așa vorbeau despre aceste cele mai mari adevăruri, - e ușor să-ți închipui cum vorbeau despre celelalte...

La așa ceva se poate ajunge primind astfel de învățături și nerămânând deplin în învățătura pe care am primit-o noi de la început.

Mulți chiar dintre frații noștri nu și-au dat toate silințele să se cerceteze mereu în limita învățăturilor dintâi, au ajuns pe nesimțite să aibă unele păreri îndoielnice pentru alții - iar de aici s-a creat între frați un gol care dacă nu se face apoi o prăpastie, tot devine o pungă cu gheață...

Împotriva Oastei Domnului toți aceștia, dar mai ales iehoviștii, aveau o ură de moarte.

- Lucrarea asta, - îmi ziceau ei în față, - este cea mai blestemată lucrare a lui Satana.

Ea prostește cel mai mult pe oameni. Măcar pe ceilalți care nu cred în nimic îi putem lămuri ușor asupra adevărului și chiar și pe penticostali, baptiști și ceilalți... - dar voi ostașii nu numai că sunteți niște nebuni cu care nimeni nu mai poate face nimic, dar îi înnebuniți și pe alții... Vă duceți în sinagoga satanei și plângeți la niște chipuri cioplite... Nu vedeți că sunteți niște nebuni și orbi?

Noi oriunde vom afla această Oaste o vom zdrobi ca pe o spurcăciune, ca să scăpăm sufletele din orbia ei... Pe unde am lucrat noi nici n-a mai rămas nici un ostaș!

În privința asta - aveau o dureroasă dreptate... Așa s-a și întâmplat la Săsciori, Laz, Șibot... Și încă...

Cel mai bun lucru era să-i ocolești. Pentru că la cea mai mică discuție cu ei izbucneau în astfel de grozăvii. Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că pot fi și astăzi duhuri care să grăiască din niște oameni astfel de hule. Că pot să răsucească într-atâta Adevărul încât să-l rupă - și ocupându-se cu Biblia să poată ajunge atât împotriva ei... Iată acestea sunt unele din credințele drăcești din vremea din urmă - mi-am zis îngrozit! Duhul acestora, cu o iscusință satanică și cu o îndrăzneală sfidătoare față de tot ce este vrednic de închinare, calcă în picioare și batjocorește totul, dându-se numai pe sine Dumnezeu... Pe cei căzuți în ghearele lui, duhul acesta îi robește și îi orbește într-atâta încât nu mai este nimic de făcut cu ei, fiindcă el îi face să fie încredințați că acela este adevărul. Astfel că merg orbește și plini de o îndrăzneală primejdioasă. Ca niște posedați, de care simți că trebuie să te temi.

Când erau puțini și slabi, întrebuințau vicleșugul și prefăcătoria.

Când erau mulți și tari, întrebuințau îndrăzneala, nerușinarea, agresivitatea.

Niciodată însă nu se lăsau convinși chiar dacă le înfățișai dovezi de netăgăduit. Când nu mai aveau ce să zică, îți spuneau:

- Chiar dacă ar fi așa cum zici tu, eu tot nu vreau să cred așa!

Iată acesta este îngrozitorul duh sectar. Este în stare să se prefacă ani de zile (când este slab) până când i se pare că a ajuns destul de tare. Atunci aruncă vicleșugul - și ia nerușinarea, dar nu cedează niciodată.

Poți să-i arăți o mie de dovezi, - el nu se lasă convins.

Pot să-l roage o mie de frați, - el nu renunță.

Poate să stea o mie de ani lângă tine, - el nu se lipește.

Când îți este dator, tace prefăcut, spre a te lăsa să crezi că l-ai convins, că te-a înțeles.

Dar îndată după ce pleci de lângă el - face tot ca înainte.

Dacă îl silești să ia hotărâri și să-și spună părerea - el se va ascunde după jumătăți de cuvinte și după sferturi de promisiuni - până scapă. Nici un fel de cinste față de obligațiile de conștiință în legăturile sale cu alții decât ai lui, - nu există la el.

A trebuit să ajung acolo, lângă acest duh, ca să-l cunosc. Așa este chipul ursului aceluia primejdios, cu care am avut și vom avea încă mult de a face.

Dar despre el va trebui să mai vorbim...

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârșit... Cea mai mare parte dintre frați fuseseră și duși de la Securitate la Penitenciar, - semn că cu aceștia anchetatorul terminase. Mai rămăseserăm totuși unii, de care ancheta se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul din scopurile ei.

Nu știam atunci câți dintre frați plecaseră - și nici câți mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care fiind aduși de la penitenciar din nou la Securitate și trecând pe la noi, că întâlniseră acolo pe unii dintre ai noștri. Doi dintre cei care fuseseră arestați și băgați în lotul nostru fuseseră scoși și eliberați. Unul fiindcă își pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare...

Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile acestea întunecoase, umede și reci...

Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:

- S-a apropiat de sfârșit și treaba asta. Cred că am muncit destul. Acum cred că ți-ai dat seama cât de bine am știut să vă descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir - și apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, - iată-l!

Și îmi arătă dosarul anchetei, în care erau declarațiile noastre ale tuturor - și concluziile lui la fiecare.

- Uneori au fost și noduri pe acest fir - dar cred că vei recunoaște că le-am descurcat bine. Acum când ai ajuns și d-ta ca Iov spune tot așa: Domnul a dat, Domnul a luat...

- Așa zic și eu! Dar eu zic și mai departe ceea ce a zis el după asta.

- Citește concluziile și semnează de luare la cunoștință.

Le-am citit... Erau acolo înșirate toate învinuirile aduse Oastei Domnului, ca idee și ca lucrare „mistică și retrogradă, dăunătoare poporului și dușmănoasă regimului. Prin activitatea ei desfășurată în mijlocul celor mai largi mase populare”.

Lucrarea Oastei Domnului „împiedică procesul revoluției sociale și politice, fiind o frână în mersul înainte al societății spre socialism... Avusese în trecut și un amestec în ea al politicii celei mai reacționare și mai fasciste... De aceea trebuie stârpită din mijlocul poporului cât mai repede și cât mai radical” - așa se încheiau concluziile lui.

Noi cei care fusesem arestați și cercetați de el, eram socotiți drept conducători pe țară și eram învinuiți fiecare după măsura în care găsise ancheta lui că activasem în această Lucrare „interzisă, ilegală, dușmănoasă”.

În primul rând eram învinuit eu, ca unul dintre primii colaboratori ai inițiatorului Oastei și cel care a activat mai mult și mai demult în această Lucrare.

Apoi Capătă, Tudose, Moldoveanu, Pop, Popa Petru. Și așa mai departe până la Opriș, Lae Marini, Chișu, Tache Grădinaru și... Alis Panaiodor din Biserica evreilor creștini de la București. În total 23.

Până în clipa aceea eu nu știusem cu adevărat câți dintre frați și care anume sunt încadrați cu mine în acest lot al conducătorilor pe țară ai Oastei Domnului.

Într-adevăr mă așteptasem la unii care acum vedeam că nu sunt printre noi. Și nu mă așteptam deloc la unii care erau. Nu știam cu ce gând fuseseră băgați în lotul nostru unii ca fr. Chișu, Lae Marini, Tache Grădinaru... Și nu erau alții ca Hărăguș, Bălăuță, Leon, Sergiu... Ce căuta între noi sora asta din București care nici măcar nu era din Oastea Domnului?...

- Acestea sunt concluziile dv., - i-am zis eu! Dv. le-ați semnat acum. De ce trebuie să le mai semnăm și noi?

- Că ați luat cunoștință despre ele! Aceasta este doar o simplă formalitate pe actul trimiterii tale în judecată.

- Semnez numai în ce mă privește pe mine! Dacă trebuie să sufăr pentru tot ce am lucrat pentru Dumnezeu, - nu mă dau în lături de la nimic. Slăvit să fie Domnul.

Și am semnat.

- Vrei să-ți pui avocat?

- N-am nevoie de el!

Știam că sentința și așa a fost dată mai dinainte. N-avea nici un rost vreo apărare în fața unei astfel de judecăți. Bine, spuse anchetatorul acesta de la început când zisese: Ați fost dați în mâinile mele - și orice veți încerca voi, - rezultatul tot același va fi...

- Alții și-au pus apărător! - îmi zise el.

- Eu n-am nevoie! N-am cu ce să-l plătesc!

- Vei avea apărător din oficiu!

- N-am nevoie nici de acesta!

- Ce dorință mai ai? Sau ce nemulțumire?

- Nici una!

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineața zilei procesului am fost scos din celulă și băgat într-o mașină închisă.

Pe rând au fost aduși în această mașină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ion Opriș, Lae Marini...

Apoi am fost duși la Tribunalul Militar și băgați într-o cameră... Abia acolo ne-am revăzut toți câți eram: 23.

Noi cei șase care fuseserăm ținuți la Securitate până la proces - eram îmbrăcați în hainele noastre de acasă. Toți ceilalți care fuseseră duși la penitenciar - erau în hainele vărgate de condamnați de mai înainte chiar de a ni se fi ținut procesul.

Era și acest lucru un semn că noi eram și condamnați de mai înainte. Procesul era numai o formalitate de ochii lumii.

Ni s-a pus de la început cu strictețe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvânt și nici să facem măcar vreun semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face așa, o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. - Și nu numai el, ci și familia sa.

- Vă rugăm să ne dați măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia și la pachetul de la ai noștri - le-am cerut noi știind că mai înaintea noastră, multora dintre cei ce fuseseră judecați aici - li se dăduse acest drept.

- Vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec până în sala procesului printr-un coridor...

Dintr-o dată am văzut pe scări și pe coridor - o mulțime de fețe cunoscute și dragi. Frații și surorile noastre din multe părți ale țării veniți să ne vadă - nu fuseseră lăsați să intre în sala de judecată. Acum așteptau aici afară, să ne vadă măcar și de departe, trecând... Bine că îi lăsaseră totuși măcar aici pe scări. Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar frații nu s-au lăsat până nu au răzbătut.

Le-am făcut din ochi și din mână, fără cuvânt, cele mai fericite semne de dragoste și de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Și în revederea de Sus...

În sală, erau ai noștri, familiile.

Am căutat cu ochii pe ai mei. Numai Nina era. Viorel era în armată, accidentat - și eu nu știam. Florica departe, părinții bolnavi... Apoi toți ceilalți, soții, surori, mame, copii de ai noștri, care stăteau plângând și rugându-se.

Întrebările și învinuirile judecătorului au fost puține și scurte, toate de fapt ale anchetatorului nostru.

Toată formularea acestora era făcută și pusă în așa fel încât să nu lase loc decât pentru recunoașterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.

Am căutat să apăr cauza Lucrării și dreptul nostru la credință...

- Să nu răspunzi altceva, decât la întrebare! - mi-a strigat tăios președintele.

Când am văzut că așa merge și judecata ca și ancheta - am tăcut. N-am mai răspuns nimic.

- Care îți este ultimul cuvânt? - a întrebat președintele.

- Înțelegere și dreptate! - am răspuns eu. Apoi am stat jos.

- Bine! Altul!

Toți cei din sală asistau cutremurați și aveau ochii plini de lacrimi, ațintiți la noi.

Unii încercau să ne facă semne, să ne șoptească... Dar paznicii înarmați ne țineau din scurt, stând neclintiți și atenți ca un zid de gheață și de foc între noi și ai noștri.

Am asistat apoi pe rând la aducerea tuturor celorlalți, în ordinea „importanței” în care avusese ordin să ne clasifice anchetatorul, - după scopul pe care îl urmăriseră cei ce căutau nimicirea Oastei atât cu ancheta cât și cu procesul.

Pop s-a comportat ca unul care avea încă o deplină încredere în tot ceea ce probabil i se spusese de către anchetator: că dacă și în fața judecății el va recunoaște totul, ba încă chiar și mai mult decât i se cerea, - el nu numai că va fi eliberat ci și toți cei din sală vor vedea că el este cel mai curajos și mai vrednic. Apoi admirația (și naivitatea) fraților o să-l urmeze ca pe un conducător. Abilitatea lui va avea deci de trecut aici un examen. El trebuie să iese primul.

Asta și voia ancheta. Fiindcă apoi, prin el, autoritatea va putea nu numai controla tot ce este în Lucrarea Oastei ci o va și conduce prin el, așa cum va vrea!

De aceea Pop, la toate întrebările președintelui, a răspuns cu grabă și curaj, recunoscând că a făcut mult mai mult decât stătea scris în dosar.

Apoi cu singurul lui ochi a privit triumfător și zâmbind peste sală - și a stat jos mulțumit.

Au urmat aduși pe rând ceilalți... Unii au răspuns curajos și demn, ca Popa Petru, Capătă, Arcadie, Cornel, Valer - și mai ales fr. profesor Ghiță Precupescu.

Apoi unul-doi, încercau să-și tăgăduiască rolul... Că n-au fost chiar peste tot unde se spusese. Că n-au făcut chiar atât cât sunt acuzați. Că n-au avut chiar importanța care li se dădea...

Iar alții - vreo patru - milogindu-se, târându-se, văicărindu-se că n-au știut, că n-au vrut, că n-au cunoscut... - să fie iertați că nu vor mai face...

Îmi părea că se prăbușește cerul peste mine, că se deschide pământul și ne înghite.

Ce rușine! După zeci de ani de credință, după mii de predici altora, după nu știu câte legăminte făcute lui Dumnezeu, - acum să ajungi să te lepezi cu atâta nevrednicie de Lucrarea lui Hristos, aici înaintea unui tribunal omenesc. Numai pentru că nădăjduiai că dacă vei face-o asta, acești oameni care te judecă vor avea milă și-ți vor scăpa de suferință hoitul trupului acestuia netrebnic!

Mi-e rușine să dau numele acestora. Toți cei ce erau în sală i-au văzut și i-au auzit. Cred că în urechile multora mai răsună și astăzi ecoul acestor rușinoase văicăreli.

Pe fața frumoasă a Oastei Domnului pe care străluceau podoabele minunate ale atâtor mărturisiri făcute de vrednicii noștri înaintași - ei aruncau acum cele mai urâte pete. Era deci adevărat tot ce făcuseră prin închisoare. Și tot ce făcuseră și înainte de asta.

Unii din aceștia și-au plătit și avocați apărători. „Apărarea” a fost tot așa de vrednică

și demnă ca și ei.

Tot ce au spus acești avocați în apărarea clienților lor s-a redus cam la asta:

- Rugăm onorata instanță să binevoiască a le acorda acestora circumstanțe atenuante, întrucât, după cum se poate vedea și constata atât din declarațiile inculpaților cât și din atitudinea lor, aceștia au complexe de inferioritate și deficiențe atât fizice cât și psihice...

Și cam atât!

Și nici unuia nu le-a plesnit obrazul. Și nici unul n-a strigat după aceea plângând cu amar:

- Sunt un netrebnic!

Odată farsa procesului încheiată, procurorul avea acum prilejul să-și rostească rechizitoriul său necruțător, împotriva Lucrării Oastei Domnului ca idee întâi, apoi ca activitate.

Pe urmă ne-a selecționat pe noi, după vina fiecăruia, - cerând pentru cei mai fanatici maximum de pedeapsă. Munca silnică pe viață pentru vârfuri - și apoi gradat în jos, pentru fiecare din ceilalți - după importanță - și după activitatea de care se făcuse vinovat.

Apoi tribunalul s-a ridicat. Noi am fost înconjurați și scoși între gardieni înarmați și coborâți din nou în mașinile care aveau să ne ducă la penitenciarul Gherla, unde ni se va comunica sentința și vom avea să ne ducem ispășirea osândei.

La ieșire am trecut printre ai noștri! Dragii și neuitații noștri ne făceau semne iubitoare. Ne strigau cuvinte de îmbărbătare. Se luptau să ne dea câte ceva din cele ce ne aduseseră, haine și mâncare.

Am stăruit de gardieni să ne permită câteva minute de vorbitor cu familiile - așa cum ne promisese anchetatorul.

- Dar nu ni s-a permis nici unuia din noi.

Am fost împinși în mașinile care ne așteptau. Și ochii înlăcrimați ai dragilor noștri, - nu ne-au mai văzut. Decât după ani...

Sentința ne-a fost comunicată la penitenciarul Gherla, unde am fost duși îndată după terminarea procesului.

Noi cei șase care fusesem până în ziua procesului la Securitate, am fost duși la Gherla toți împreună și depuși în aceeași celulă cu nr. 64.

Sentințele tribunalului ni s-au comunicat acolo. Eu fusesem condamnat la șaptesprezece ani de muncă silnică, zece ani interdicție și confiscarea întregii averi familiare.

La Gherla apoi am mai aflat că mulți alți frați din Oastea Domnului în toată țara mai fuseseră astfel condamnați. Fuseseră făcute mai multe loturi pe regiuni. Și tribunalele îi condamnaseră fără cruțare nefăcând nici o deosebire între Oastea Domnului și cele mai primejdioase învățături străine. Ne-au pus în rândul celor ce aveau nu o evanghelie a iubirii, ci o învățătură a urii față de Stat și față de Biserică, precum i-am văzut pe cei ce se numesc mileniști sau martori ai lui Iehova.

Am fost socotiți de către mai-marii poporului nostru asemenea acelora care nesocoteau orice îndatorire către țară, chiar și aceea a apărării ei, noi cei care ne lăsasem pe front ani din viață, ori sângele, ori frații, ori părinții noștri...

Am fost judecați ca vrăjmașii Bisericii noi cei care eram însuflețiți de cea mai curată dragoste pentru ea sprijinind-o nu numai cu cuvântul nostru - ci și cu umărul și cu bănuțul nostru sfânt.

Nu știu dacă la hotărârile de nimicire care s-au luat atunci împotriva Oastei a contribuit - și în ce măsură - conducerea Bisericii - nu numai a țării noastre. Asta o va arăta numai Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, în ceasul ei.

Dar știu că nici Patriarhia nici Sf. Sinod, - care au știut bine de nedreptatea cea mare ce se făcea împotriva Oastei Domnului care era un mădular al Bisericii, - nici Sf. Sinod deci și nici Patriarhia n-au făcut nimic spre a ne apăra! S-a lepădat de noi ca de niște zdrențe urâte și aruncate - și ne-a lăsat să murim căzuți undeva pe drumul spre Ierihon - trecând pe alăturea și prefăcându-se că nici nu ne vede. Ca nu cumva să se expună la vreun risc nici cât de mic...

Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, - acolo am fi putut muri cu toții - din partea lor... Nici unii nu s-au sesizat de asta.

Ne știau condamnați pe atâția dintre noi la ani grei și la un regim necruțător de închisoare - care pentru cei mai mulți dintre noi însemna moartea, după cum a și însemnat pentru câțiva, - dar nimeni din conducerea Bisericii nu s-a sinchisit să pună un cuvânt de apărare pentru noi. Va fi aceasta o veșnică pată pe numele acestora și pe conștiința lor.

Nu cârtim împotriva nimănui pentru asta! Am mai spus-o de atâtea ori până aici și o spunem încă: noi am considerat și considerăm că tot ce s-a întâmplat era necesar să se întâmple, fiindcă lucrurile aveau o rațiune duhovnicească și un scop duhovnicesc ca să se petreacă așa.

Dar aceasta nu scuză totuși întru nimic atitudinea nepăsătoare a conducerii confesiunii noastre. Eram fiii sufletești ai Bisericii acesteia. O sprijinisem, o apărasem, o slujisem și împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Avea datoria să ne apere și să nu ne lase!

Desigur Statul dacă voia să ne osândească pentru Hristos, ne-ar fi putut osândi foarte comod chiar și dacă Biserica ne-ar fi apărat... Ne așteptam ca în lupta contra lui Dumnezeu să se ia măsuri și împotriva noastră. - Și nu ne-am fi opus, cum nu ne-am opus nici așa.

Dar ar fi fost o datorie Dumnezeiască să fim apărați de cea care îi place să se numească mama noastră. - Și pe care noi așa am considerat-o.

O dovadă a faptului că despre toate necazurile noastre s-a știut atunci până sus la conducerea Bisericii - este și cuvântul pe care mi l-a spus un ierarh de seamă cu câțiva ani mai târziu, după ce fusesem eliberați:

- S-a exagerat cu dv. S-a exagerat mult... s-a exagerat mult...

Mie mi s-a părut că el se referea atunci - cel puțin într-o oarecare măsură - și la partea pe care a luat-o conducerea Bisericii la condamnarea noastră. Împlinind astfel prima parte din profeția părintelui Iosif din ceasul morții sale...

Partea a doua a acestei profeții - plata pentru toate acestea, va avea să vină desigur, la vremea ei, asupra tuturor celor vinovați. Și nu numai asupra lor. Credințele dezbinătoare și lucrările de rătăcire se vor abate necruțătoare și agresive atât asupra Bisericii cât și a Neamului. Și nimeni nu le va mai putea împiedica, fiindcă ceea ce le putea opri - a fost înlăturată din drumul lor.

Când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia aceluia mintea sănătoasă. Apoi acela se va pierde singur. Și sigur.

Slăvit să fie Domnul!

Meditații

Cine sunt cei fără rânduială? - Oare nu toți acei care săvârșesc fapte contrare voii lui Dumnezeu?

Sf. Ioan Gură de Aur

Vestirea Oastei și vestirea Cuvântului lui Hristos trebuie ferită până la sfârșit de orice sminteală.

Nici unul din cei care se îndeletnicesc cu vestirea Cuvântului ceresc nu trebuie să dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea și trăirea lor.

Păr. Iosif Trifa