Cap. 8 - Al şaptelea foc

„Şi focul va dovedi cum a fost lucrarea fiecăruia”.

Orice istorie, fie a unui popor, fie a unei lucrări, este o parte mică din marele întreg al Istoriei tuturor. După cum timpul nostru fie al unui ins fie al unei generaţii, este o mică parte din Timpul întregii omeniri.

Orice Biserică sau grupare duhovnicească îşi are desigur istoria sa, dar această istorie nu este singură şi ea nici nu poate fi înţeleasă cu adevărat dacă este privită aparte, ruptă din marea istorie a întregii Biserici, din care ea este doar o parte. Şi precum dintr-o parte a unei clădiri nu poţi înţelege nimic, luată în afara întregului, tot aşa nu poţi înţelege nici istoria vreunei lucrări evanghelice, dacă ea este ruptă de marele întreg al istoriei Bisericii. Dacă este privită îngust şi în afară de locul ei din întregul Lucrării lui Dumnezeu.

Viaţa omenirii este ca o pânză uriaşă, cu miliarde de fire de urzeală, care sunt oamenii.

Şi cu şi mai multe fire de băteală, care sunt împrejurările.

La toate acestea lucrează Marele Ţesător, care Singurul cunoaşte toate tainele acestei pânze. Care Singurul este mai dinainte de pânza aceasta. Şi care va fi până după ea.

El Singurul cunoaşte fiecare fir şi ştie cum să-l aşeze şi să-l folosească.

El Însuşi a urzit-o aşa, El Singur ştie cum să o lucreze şi ce scop are cu fiecare fir şi cu fiecare bucată din acest mare întreg.

Privind numai la un fir - nu vei putea înţelege niciodată toată frumuseţea pânzei, - după cum privind numai un pom nu vei putea cunoaşte toată livada. Sau privind numai la un lan, nu vei putea înţelege câmpul cel felurit şi frumos.

Trebuie să se fi mai spus aceste adevăruri chiar dacă noi nu le ştim, fiindcă este scris:

Nu este nimica nou sub soare. Ceea ce se va spune, s-a mai spus. Şi ceea ce va fi în urmă, a mai fost şi înainte.

Să ne învăţăm deci să privim pânza întreagă, ca să ne vedem fiecare locul nostru mărginit în marea nemărginire - (mărginită totuşi şi ea) - a Istoriei Tuturor. Şi să ne cunoaştem timpul limitat al existenţei noastre - în Marele Timp (limitat totuşi şi el) - al existenţei tuturor semenilor noştri.

Poţi înţelege bine rostul unei lucrări evanghelice numai privind-o în cadrul Marii Evanghelii a lui Hristos. O Biserică o poţi înţelege numai privind-o în cadrul Marii Biserici a lui Dumnezeu. Şi o adunare de credincioşi - numai în cadrul întregii lor frăţietăţi.

Orice credincios, rupt de frățietatea sa, este ca o piatră scoasă din zidul său. Orice adunare ruptă din frățietatea ei, este ca o parte din zid despărţită de temelia sa.

Ce se întâmplă cu piatra scoasă din zid? Şi ce se întâmplă cu partea despărţită de temelie? - Mai curând sau mai târziu vor fi aruncate sau risipite. Iar locul ei o să-l ia alta, sau altele. Marele Ziditor lucrează neîncetat - El Se poate bucura cu adevărat numai atunci când pietrele Lui vii se aşază în chip frumos şi ascultător în locul ales de El fiecăreia. Spre a-şi întregi fiecare frumos şi solid, locul ei din Marea Construcţie - în care a fost aleasă ca să fie pusă.

Ce se întâmplă cu o piatră colţuroasă sau umflată, care nu se mai aşază bine nicăieri? Care se împiedică de toate celelalte din jurul ei, împingându-le şi lovindu-le? Care nu vrea să se aşeze nicidecum după dreptarul Meşterului - ci totdeauna are o parte în afară, nesupusă, necioplită?

- Se întâmplă că dacă nu se supune nici loviturilor care caută să o îndrepteze şi nici nu se lasă acoperită de legătura dragostei care vrea s-o unească cu celelalte - până la urmă va fi aruncată la moloz. Iar molozul nefolositor va fi îndepărtat odată şi aruncat afară.

Molozul acesta poate sta o vreme în clădire sau lângă ea. - Dar curând va fi lepădat. Neghina poate sta şi ea o vreme în holdă... Dar vine sigur şi vremea când va fi smulsă şi aruncată în cuptor.

Tot aşa după cum se întâmplă cu o piatră sau cu o neghină, se poate întâmpla nu numai cu un credincios nesupus ci şi cu o adunare dezbinată.

Dacă am început să privim istoria ţării noastre ca o parte din Istoria Omenirii. Şi istoria Bisericii noastre doar ca pe o parte din Istoria Creştinismului, - să învăţăm a privi atunci şi Istoria Oastei Domnului doar ca pe o parte din istoria mântuirii poporului nostru.

În construcţia acestei biserici, această frumoasă piatră vie era menită să fie aşezată într-un unghi însemnat, de la care ar fi pornit poate cea mai însemnată şi mai frumoasă parte a acestei construcţii.

Dar zidarii plătiţi - au înlăturat-o. S-au lepădat de această piatră scumpă. Au aruncat asupra ei cu tot felul de murdării şi au lovit-o cu tot felul de ciocane, căutând s-o ştirbească şi s-o spargă. Iar până la urmă au lepădat-o să fie nimicită.

Dar Marele Ziditor n-a lăsat-o şi n-o lasă. El o ţine şi o va ţinea în locul ei. - El vrea să clădească pe ea un viitor frumos, o parte frumoasă din Marea Construcţie a Evangheliei Sale de pe pământ - partea rânduită poporului nostru.

Şi dacă am început să privim la Lucrarea lui Dumnezeu ca la o pânză, - să privim şi la partea Oastei Domnului în această Lucrare. La toate firele urzelii ei, ca şi la întâmplările prin care au trecut şi trec aceste fire.

Dacă un fir este nesupus, sau noduros, sau de altă culoare, - oare nu va fi el odată înlăturat? Chiar dacă răbdarea Ţesătorului este îndelungă!

Nu ne învaţă oare chiar şi aceste adevăruri mărunte, pe care le întâlnim în fiecare zi - şi care sunt atât de limpezi pentru fiecare din noi, - că există legi şi margini de care noi, nici unul, - oricine ar fi el, - nu poate să nu ţină seamă? Că oricine nu ţine seama de acestea este înlăturat?

Iată deci ce vreau să spun: Construcţia Oastei a început mult înainte de noi.

Temelia a fost pusă iar zidăria a început când noi nici nu eram.

Cei dinainte care au fost folosiţi la zidit, au lucrat frumos şi drept, pe temelia care le-a fost dată. Şi au adus lucrarea până la noi.

Acum „schimbul” lor s-a sfârşit. Vremea lor a trecut. Ei au plecat la odihnă. A venit „schimbul” nostru, vremea noastră - iar noi am intrat în locul lor.

Dreptarul îl avem. Temelia o ştim. Lucrarea celor dinaintea noastră o vedem. Datoria noastră este doar a o continua tot aşa de frumos, cum ne-au lăsat-o ei. Aceasta este isprăvnicia care ne-a fost nouă încredinţată: să fim dovediţi ca nişte continuatori vrednici, ascultători, cinstiţi şi buni.

Dar ce se întâmplă acum în „schimbul” nostru?

Iată doi lucrători tocmiţi să continue frumos - dacă au venit să lucreze aici, - nu mai vreau să asculte!

Unul dintre ei, fără să ţină seama de planul Marelui Ziditor, vrea să întoarcă toată zidirea într-alt fel.

Celălalt zideşte dezordonat, anarhic, nechibzuit - fără dreptar, fără atenţie, fără control!

Unul strică însăşi temelia care a fost pusă, ca s-o schimbe după un alt plan, al său. Celălalt face o lucrare stricată, chiar dacă lucrează pe aceeaşi temelie. Iar cei puşi să aibă grijă ca lucrarea să meargă frumos, doar privesc cu durere, dar nu îndreaptă nimic.

Apoi atât unul cât şi altul din cei doi - au reuşit să mai atragă la felul lor de a lucra pe mulţi şi din cei care altădată lucrau frumos.

În felul acesta, toată lucrarea atât de frumoasă înainte - a început a merge din ce în ce mai rău.

Desigur că atunci Marele Ziditor a trebuit să spună tuturor lucrătorilor din acest „schimb”:

- Staţi! Voi lucraţi rău!

Lucrarea e bună, materialul e bun, planul e bun - dar voi sunteţi răi şi nepregătiţi!

Aici au lucrat înainte oameni care au trecut ani îndelungaţi prin şcoală. Voi vă dovediţi nişte nevrednici fiindcă încă n-aţi trecut prin şcoala lor.

Lăsaţi toţi uneltele acolo - şi voi veniţi aici, în şcoala suferinţei, în locul tăcerii, în focul încercării, - spre a avea şi voi vreme şi prilej să învăţaţi cum trebuie să vă purtaţi în lucrarea în care aţi fost chemaţi.

Aşa s-a ajuns la al şaptelea foc. Şi acestea au fost şi cauza şi scopul pentru care Dumnezeu a adus peste noi cele ce s-au petrecut din 1959 şi până în 1964.

Şi acum să spunem mai lămurit pilda aceasta.

Cred că a fost o mare năvală de duhuri potrivnice, mai ales din cele două feluri:

al dezbinării şi al tulburărilor, - care au venit peste duhul Oastei.

Aceste două duhuri foarte viclene - unul al dezbinării iar celălalt al tulburării - s-au aşezat în două inimi care aveau frumoase daruri şi talente din Lucrarea Oastei. Duhurile acestea le-au împins pe aceste două suflete spre locurile de unde ar putea strica cel mai mult şi mai repede Lucrarea lui Dumnezeu.

Folosindu-se pe de-o parte de prefăcătoria şi talentul lor, iar pe de altă parte de credulitatea fraţilor - aceste două duhuri s-au înghesuit până în rândurile dintâi. De acolo au intervenit nimicitor în bunul mers al Lucrării Domnului.

Atât duhul noilor sibieni care lucra prin Moldoveanu cât şi duhul care lucra prin Pop, reuşiseră să creeze o mare confuzie şi zăpăceală în oştirea Domnului. Aproape nimeni nu mai ştia care este ţinta şi drumul Oastei.

Lovită de Biserică şi îndepărtată de la rostul ei cel adevărat, Oastea Domnului stătea în colţul cel mai întunecos şi mai din urmă al Bisericii, gata să fie aruncată de tot afară. Din locul frumos pe care îl avea cândva în strana din dreapta - acum ajunsese să nu mai fie suferită nici la uşă.

Fiind mâzgălită de către oficialitatea religioasă în tot felul cu noroi şi cu învinuiri, - Statul, care nu cunoştea Oastea decât din spusele Bisericii, - începu să o socotească şi el tot aşa ca pe o cenuşăreasă netrebnică, de care nu mai ştia cum să se scape.

Astfel am ajuns toamna anului 1959, când după cum am mai spus, am fost condamnaţi de toţi: Biserica prin Sf. Sinod ne-a condamnat fără să ne mai asculte, - iar Statul prin Ministrul de Interne ne-a condamnat după ce ne-a ascultat. Condamnarea noastră din partea amândurora era la nimicire.

De aceea cuptorul pregătit era încălzit de şapte ori. Iar în el am fost strânşi şi aruncaţi toţi cei despre care până în momentul acela fuseseră strânse cele mai multe dovezi şi date - că am avea răspunderi şi roluri în Lucrarea Oastei Domnului.

Pentru toată cernerea asta se făcuse un plan nu numai undeva Sus, în planul şi grija mântuitoare a lui Dumnezeu pentru salvarea Lucrării Oastei. Ci şi „sus” pe pământul nostru, în Sinod şi la Guvern, - pentru nimicirea ei.

Dar oamenii nu pot face niciodată decât atâta şi atunci, - cât şi când porunceşte sau îngăduie această hotărâre mai dinainte a lui Dumnezeu.

Totul începu deci, de data asta, în martie 1959.

Mă mutasem de curând la Călanul Mic, lângă Hunedoara - şi eram angajat de o lună la un depozit de materiale unde lucram 24 de ore, iar alte 24 eram liber.

Omul de la care cumpărasem casa îmi cerea neapărat zece mii de lei, cât promisesem că am să-i dau la 10 martie, după cum îmi promisese omul la care îmi vândusem casa de la Sânicoară, că o să-mi dea această sumă la 10 ianuarie.

Cum nici până la 10 martie acela nu-mi dăduse banii cu care eu eram dator, a trebuit să merg să mă împrumut undeva.

Aşa am ajuns la hotărârea grea, dar silită, să merg la Comăneşti să încerc printre fraţii de acolo un împrumut, până ce îmi voi primi de la cel ce-mi datora.

Familia binecuvântată a fratelui şi sorei Iftimoaie, împreună cu alţii de acolo m-au înţeles şi m-au ajutat, împrumutându-mi aceşti bani cu care mă întorceam acasă spre a-mi plăti datoria.

Încă de pe drum m-am observat urmărit. Cineva mă însoţise încă de acasă, tot drumul până acolo şi înapoi.

În seara de 13 martie când am sosit, - încă de la coborârea din tren m-am văzut înconjurat de vreo 5 sau 6 civili şi miliţieni, care s-au repezit să mă prindă ca pe un făcător de rele. Se înnoptase...

Am fost dus acasă unde mi s-a făcut o percheziţie şi mi s-a luat tot ce aflaseră, cărţi şi scrieri. Apoi am fost suit în maşină - şi dus din nou la Securitatea din Deva, unde mai fusesem cu şase ani în urmă.

În tot timpul de la arestarea mea şi până la depunerea în Deva, oamenii aceia care m-au arestat de la gară s-au purtat cu multă asprime şi vrăjmăşie atât faţă de mine cât şi faţă de familia mea. Nu s-au mulţumit că m-au luat pe mine şi lucrurile cu care m-au dus, ci a doua zi s-au dus din nou, asuprind pe ai mei şi cerând să le dea şi cei zece mii de lei pe care tocmai îi împrumutasem şi pe care i-au confiscat.

După aceea s-au dus la casa de la Sânicoară de unde încă nu ne adusesem lucrurile - şi au confiscat tot ce am avut acolo. Toate lucrurile fetei mele Nina. Cearşafuri, perne, ştergare, masa, patul, dulapul, scaunele... tot puţinul ce-l aveam.

După aceea cei de la Cluj au confiscat şi casa, cu grădină cu tot.

Nu ne-au lăsat nimic, decât ceea ce aveam pe noi.

După arestare n-am stat la Deva decât o noapte şi o zi...

A venit de la Cluj o maşină care m-a luat de aici şi m-a dus acolo la Securitatea din Cluj, unde trebuia să trec prin chinurile până sub moarte ale celui de al şaptelea cuptor...

Cel care m-a luat în primire de la Deva ca să mă ducă la Cluj, era în uniformă de căpitan...

S-a purtat destul de omenos cu mine. Nu mi-a vorbit aproape nimic, dar îndată ce am ieşit din Deva, s-a aşezat în maşină lângă mine, apoi şi-a pus capul pe umărul meu şi a dormit până la Cluj. Dumnezeu să-l binecuvânteze că nici după aceea omul acesta nu mi-a făcut nici un rău direct. Şi nu ştiu să fi făcut nici altcuiva.

La Cluj - am fost dus în fundul celui mai izolat coridor. Apoi a început ancheta lungă şi grea a celor opt luni de zile şi nopţi, din martie până în octombrie, când am fost duşi la judecată şi condamnaţi.

Aici am retrăit apoi, clipă de clipă şi pas cu pas, cumplitul calvar al celei mai grele şi mai lungi golgote din viaţa mea de până atunci. Fiindcă, dacă până acum de câte ori fusesem dus, aveam de răspuns doar pentru mine singur, - acum trebuia să răspund pentru mulţi...

Înainte de a fi luat eu în 13 martie, nu mai aflasem să fi fost arestaţi nici unii dintre fraţi, în afară de Voina de la Sebeş, despre care n-am fost întrebat nicăieri şi niciodată nimic. Dar în acelaşi timp cu mine au mai fost arestaţi mulţi fraţi din ţară. La Craiova, la Timişoara, la Galaţi, la Suceava, la Deva...

Anchetatorul nostru, un căpitan, ne cunoştea atât de bine pe toţi, încât ne-a putut uşor încredinţa că omul acesta ne urmărise ani de zile pe fiecare.

Din prima zi mi-a spus, exprimând fără să-şi dea seama adevărul tainic al planului ceresc:

- D-le Dorz, - aţi fost daţi în mâinile mele! N-are nici un rost să vă faceţi iluzii. Trebuie să ştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că - vedeţi! Orice aţi încerca, tot acelaşi va fi rezultatul...

- Şi dv. sunteţi în mâinile lui Dumnezeu. Toţi suntem în mâinile Lui, - am zis eu încet, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să faceţi!

Părându-i-se probabil că prima noastră întâlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost potrivit, vrând să ocolească alunecarea vorbirii noastre pe acest făgaş, - a luat îndată o atitudine aspră şi mi-a poruncit dur:

- Stai acolo la masă! Vei răspunde numai ce te voi întreba eu! Şi fără să-mi vorbeşti despre Dumnezeu şi despre Hristos! Despre asta ai vorbit până acum destul şi prea mult - unora... Acum va trebui să dai aici seama pentru toate acestea!

Astfel începu pentru mine lungul şir al anchetelor de zi şi de noapte ale celor opt luni.

În celulă cu mine mai erau când doi când trei, când încă patru sau chiar şase deţinuţi. Fiecare cu câte altceva. Nu erau băgaţi împreună niciodată câte doi din acei care erau învinuiţi de aceeaşi lucrare.

Unii erau pentru politică, alţii pentru sabotaj, alţii pentru trecere de frontieră, alţii pentru aur, alţii pentru felurite crezuri religioase interzise...

Din când în când se făceau schimbări prin celule mutându-i şi împrăştiindu-i pe cei care fuseseră un timp împreună. Probabil spre a nu se prea împrieteni unii cu alţii. Mai îşi mutau cu acest prilej şi prin alte celule cu alţi arestaţi pe cei ce erau puşi să culeagă de la noi informaţii pe care nu le cunoşteau anchetatorii noştri despre noi cei care eram în cercetările lor. Erau unii la care nici nu te puteai gândi că sunt iscoade.

Nici eu nu m-am putut gândi că şi acolo în starea aceea de chin, mai sunt oameni care umblă să stoarcă prin prefăcătorie, de la cei care erau închişi împreună cu ei, - lucruri pe care aceştia nu le spuseseră, ca apoi când erau scoşi „la cercetări” - să spună tot ce aflaseră despre cei cu care fuseseră puşi. Nu m-am putut gândi, până când mi s-a întâmplat şi mie aşa, cu unul dintre cei cu care am fost pus - sau care au fost aduşi unde eram eu.

Acum ştiu cu groază că sunt şi astfel de oameni. Dar aceasta încă nu este nimic. Şi lucruri mai mari voi afla...

Când se deschidea uşa celulei noastre pentru ca cineva să fie băgat sau scos, - cu toţii trebuia să ne întoarcem imediat cu faţa la peretele celălalt.

Dacă cel care deschidea uşa făcea: „psst”! - asta însemna că trebuia să ne întoarcem tot imediat toţi înapoi cu faţa spre uşă. Pentru ca el să-l aleagă pe acela de care avea nevoie.

Dacă nu-l cunoştea, întreba încet:

- Care eşti... cutare?

Dar în curând începură să ne cunoască atât de bine toţi cei care făceau treaba asta, încât nu mai era nevoie să ne întrebe de nume.

De la început am aflat că celui ce venea să ne ia - îi ziceau „uliul”.

Îndată ce se apropiau paşi şi se opreau la uşă, unul şoptea speriat:

- Uliul!

Uşa se deschidea într-adevăr şi el apărea aspru: Se uita peste noi - şi întindea celui ales, ochelarii cei negri pe care totdeauna îi avea în mână.

Luam ochelarii, care erau nişte petice rotunde de piele neagră, legaţi cu elastic, - sau chiar un fel de ochelari de sticlă neagră căptuşită. Elasticul tare, era îndesat pe după cap să strângă în aşa fel ochii încât să nu poţi zări absolut nimic. Apoi punând mâinile la spate, trebuia să mă las înhăţat, dus şi condus de cel care mă luase, - până unde trebuia să mă ducă... Mergeam dus numai de picioarele mele şi împins ori tras de cel ce mă înhăţase de mână.

De obicei acela se grăbea... Şi atunci, pe coridoare necunoscute, peste praguri, pe scări ce trebuia să le urc sau să le cobor, prin uşi ce trebuia să le trec, cu ochii adesea prea strânşi sub elasticul prea tare, - mă izbeam de margini, mă loveam de sus, mă împiedicam de jos...

Uneori chiar cel ce mă ducea, în bătaie de joc, făcea în aşa fel, încât acestea să mi se întâmple cât mai des. Atunci se prefăcea tot el furios:

- De ce nu eşti atent boule!

Şi mă mai izbea şi el încă odată.

Necunoscându-i după numele lor adevărat pe nici unul dintre gardieni cei care aveau permanent de a face cu noi, - arestaţii îi botezaseră ei, pentru ei, pe fiecare dintre cei cu care aveau a face mai des. Numele lor era luat fie din felul lor de a se purta, fie după câte o expresie mai des întrebuinţată de către cel numit... Astfel unul era „podoabă” - fiindcă avea obiceiul să spună fiecăruia dintre noi în vreo batjocură: „Hai odată podoabă”, sau: „N-ai murit încă, podoabă”?...

Altuia îi ziceau „Tapirul” pentru figura lui asemănătoare acelui animal şi pentru felul nesimţit în care se purta.

Unuia mai cumsecade i-au pus numele: „Pune plin”. - Asta de la o întâmplare, pe care o spun aci pe scurt:

Celula în care eram şi eu, am mai spus că era în fundul ultimului coridor. Acolo se termina totdeauna de împărţit mâncarea.

Când se înmulţeau cei din celelalte celule până la noi, atunci se întâmpla că noi primeam mâncare mai puţină, cum se ajungea. Când se împuţinau ei, - la noi ajungea cratiţa mai plină.

De obicei se înşiruiau pe coridorul din faţa celulelor noastre atâtea castroane câţi deţinuţi eram prin cele 4 sau 5 celule ale acestui coridor.

Apoi se punea în ele puţina porţie reglementară de mâncare. Cel care făcea treaba asta era gardianul de serviciu pe coridor, împreună cu o femeie de la bucătărie.

După ce se împărţea mâncarea câtă se ajungea, începeau să dea, de la prima celulă, castroanele înăuntru. Noi, trebuia să stăm unul la uşă spre a le primi.

Femeia de pe sală ascunsă după uşă le dădea gardianului, iar gardianul doar ni le întindea nouă celor de dincoace, prin uşa abia întredeschisă, doar cât să încapă mâna lui cu castronul.

La uşă stăteam doar unul care primeam castronul din mâna gardianului. Ceilalţi trebuia să stea mai departe, luându-ne fiecare castronul nostru, începând de la cel mai din fund.

În ziua aceea, gardian de serviciu pe sală era unul mai cumsecade. (Pentru că şi acolo puteau fi şi oameni cumsecade. Am cunoscut mulţi... Dumnezeu le va răsplăti odată tuturor acestora, pentru că mult ne-am rugat pentru acei gardieni care acolo, - unde era atâta răutate şi suferinţă, ei purtându-se omeneşte şi nu ca alţii, drăceşte, cu acei pe care îi supravegheau...).

De obicei ceilalţi gardieni nu ne dădeau decât puţina porţie reglementară, iar cealaltă mâncare, oricâtă rămânea - o aruncau. Aşa era ordinul de la comandantul celulalelor. Înfometarea deţinuţilor era încă unul din mijloacele de chinuire şi constrângere legale. Deci nimeni n-avea voie să ne dea nici o lingură de mâncare în plus. Mai puţină putea, dar mai multă nu...

În ziua aceea deci rămăsese mai multă mâncare, iar omul-om, - n-a vrut s-o arunce!

L-am auzit şoptindu-i femeii de la bucătărie venită cu el ca să împartă mâncarea prin castroanele noastre:

- Pune plin, pune plin!...

Femeia îi răspunse în şoaptă:

- Bine, dar dacă ne prinde - tu răspunzi!

- Pune plin, - şopti el din nou, - pune plin.

Femeia râse - şi îi zise din nou încet:

- Bine, - numai să nu vină!

Şi mai trecu o dată cu oala, punând în fiecare castron.

Dar în clipa când era să înceapă să ne dea castroanele, se auziră pe coridor paşii şi vocea comandantului ţipând:

- Ce-i ţigănia asta? Ce banchet este aici? Imediat să dispară porcăria asta! Aşa faceţi voi?

După ce plecă comandantul, femeia pufni în râs - şi îi zise gardianului:

- Pune plin, pune plin! Vezi? Nu ţi-am spus eu?

De atunci „pune plin” i-a rămas numele.

Ne-am temut să nu-l pedepsească. Nu ştim dacă l-a pedepsit sau nu.

Şi astfel de lucruri se puteau întâmpla pe acolo.

Cred că astfel de gardieni-oameni cu care toţi am avut de a face pe acolo, - au fost crescuţi de mame credincioase, sau în familii temătoare de Dumnezeu. Aceşti oameni văzându-ne cât de chinuiţi eram şi aşa - de către legea apăsătoare sub care eram puşi - au căutat adeseori, pe cât au putut să se poarte faţă de noi nu cu ura şi cruzimea celorlalţi, - ci cu dreptatea şi legalitatea înţeleasă omeneşte. Ei îşi făceau datoria de slujbaşi puşi pentru o asemenea misiune - dar cu omenia legii, nu cu sălbăticia ei. Unde atârna de ei, se arătau oameni faţă de semenii lor - şi nu fiare.

Iată ce însemnat lucru este educaţia religioasă în familie. Iată ce mare răspundere are mama.

Fiul pe care îl creşte ea poate va deveni cândva unul de care va depinde fericirea sau nefericirea altora. Dacă ea - mama, sau el-tatăl, şi-au crescut copilul să fie om, - atunci fiul lor când va fi mare, va fi om, faţă de semenii săi. Şi oamenii şi Dumnezeu vor binecuvânta odată pe omul acesta - şi pe mama sau pe tatăl lui care l-au crescut să fie om şi nu fiară.

Dar dacă el va fi fiară, atât oamenii care vor avea de a face cu el, cât şi Dumnezeu - îl vor blestema nu numai pe el ci odată cu el şi pe cei care l-au făcut pe lume fiară şi nu om.

O, de câte ori am gândit, gemând, prin anii aceia mulţi şi crânceni, - ce bine ar fi fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase! Dacă legile erau cum erau, - măcar oamenii care erau puşi să le aplice să fi fost oameni. Şi să le aplice omeneşte...

De la oamenii care veneau de prin celelalte celule - am aflat că aproape în fiecare celulă de prin tunelurile astea - este câte un frate din Oastea Domnului. Astfel am aflat despre toţi cei 23 de fraţi care alcătuisem lotul pe ţară al căror proces ni-l pregăteau aici la Cluj. Fiindcă aici la Cluj se desfăşuraseră cele mai multe din întâlnirile noastre cu fraţii mai de răspundere din Lucrare. Aici locuisem eu în cei doi ani cât se desfăşurase munca noastră pentru legalizare. Şi aici era omul de la Feleac, unealta de care se folosiseră atât de bine cei care ne pregătiseră „gheţimanii” noştri.

Chiar şi acest lucru, am înţeles atunci, că era destinat mai dinainte ca să se întâmple aşa. Căci altfel de ce a trebuit să vin eu de la Simeria tocmai aici la Cluj, tocmai aici unde locuia acest om care era pus să mă urmărească permanent. - Şi să-mi fie ca un ţepuş în coastă! Şi să stau aici la Cluj doar acei doi ani cât a fost necesar pentru a se strânge împotriva mea şi a fraţilor, toate informaţiile din care să ni se formeze dosarele noastre de trimitere în judecată. Iar după ce s-au făcut acestea - eu să nu mai pot sta aici. Să plec. Fiindcă se sfârşise vremea pentru care fusesem adus aici!

Aşa se întâmplă cu toate lucrurile: când le vine vremea şi locul în care trebuie să se întâmple, de nu vin ele la tine, te duci tu la ele! Numai noi nu le vedem pe toate. Sau nu le prevedem. Rânduit este însă tot ce trebuie să întâlnim în viaţă. Dacă nu vine focul la noi, mergem noi la el!

Aşa am aflat şi despre Pop, că era acum şi el undeva aici prin vreo celulă. Cineva care era acolo când îl băgase în celula lor, povestea că Pop fusese luat de la gară. Tocmai se pregătea din nou să meargă undeva prin Banat la o nuntă. Îşi şi cumpărase biletul de tren, când doi l-au luat, l-au suit în maşină şi l-au băgat direct în celulă.

- Era nervos şi nerăbdător - ne spunea omul care venise de la el la noi, - şi nu mai avea astâmpăr.

- Trebuie să fie o greşeală cu mine - zicea el foarte agitat. Nu se poate, trebuie să fie o greşeală! Doar eu am colaborat cu ei, - cum să mă aresteze pe mine? Desigur cineva are să mă întrebe ceva şi neavând timp momentan - am fost adus aci pentru câteva minute. Dar nu se poate, - trebuie ca mie să-mi dea drumul.

Am şi biletul, - trebuie să fiu neapărat acolo la nuntă! O să plec acum cu trenul următor...

Şi iarăşi bătea în uşă să fie scos la comandant.

Noi zâmbeam - spunea omul, - miraţi de naivitatea lui - şi i-am zis: linişteşte-te, nu-i nici o greşeală cu d-ta. La nunta unde ai vrut, n-ai să mai ajungi... D-tale ţi se pregăteşte de acum o altă nuntă.

Nu voia să ne creadă, nici să se liniştească! L-am lăsat în pace. Ne şi temeam de el dacă îl auzisem spunând că el a colaborat cu ei...

Ne-am mirat şi noi cum de l-au luat şi pe el „colaboratorul”.

Dar după ce am aflat de pe la alţii care păţiseră la fel, că aşa se procedează aici: împreună cu cei pârâţi îl arestează şi pe principalul lor pârâş. - În primul rând pentru că mărturisirile lui sunt necesare anchetei, pentru confruntarea şi verificarea declaraţiilor celor învinuiţi. În al doilea rând pentru că el trebuie să mai fie folosit şi acolo pentru slujba avută afară. În al treilea rând pentru ca de ochii lumii, să fie acoperită astfel slujba pe care el o făcuse. Aşa că, dacă el ar fi fost lăsat afară când toţi ceilalţi au fost luaţi, - uşor ar fi putut vedea oricine că el este necurat. Şi în al patrulea rând, aşa se întâmpla totdeauna cu un astfel de om după ce şi-a făcut slujba: cei care l-au folosit nu le mai păsa de el, ca de o zdreanţă nefolositoare. Aşa au făcut şi cu Iuda când i-au zis: Ce ne pasă nouă, treaba ta!

De pârâşul Iuda, Sinedriul n-a mai avut nevoie, fiindcă pârâtul său era Hristosul şi El era mai dinainte rânduit să moară. Dosarul Lui era încheiat, sentinţa de moarte împotriva Lui era şi dată. Nevoie de martorii noi, nu mai aveau. Prin urmare nu mai aveau nevoie de pârâtor şi vânzător. Renunţaseră la Iuda.

El putea acum din partea lor, să se spânzure liniştit. - Cu cât o va face aceasta mai repede, cu atât va fi mai bine pentru ei, fiindcă va amuţi o gură supărătoare care ar putea fi primejdioasă. Dacă nu moare Iuda, s-ar putea ca el în disperarea mustrărilor lui de conştiinţă, - să înceapă a spune tuturor felul cum ei l-au prins în cursa lor ca să-l facă să devină pârâşul Binefăcătorului său. Să le divulge promisiunile lor mincinoase. Să le descopere planul lor ucigaş. Să spună de câte ori l-au chemat la Caiafa cu note informative despre ce a spus şi ce a făcut Isus. Despre câţi arginţi a încasat el, Iuda, ca să-L dea prins pe Hristos în mâinile lor. Cu atâtea dovezi de câte aveau ei nevoie spre a fi sigur condamnat la moarte.

Noi însă nu vom fi condamnaţi chiar la moarte! De aceea de pârâşul nostru vor mai avea nevoie. El va trebui să fie printre noi, oriunde vom fi duşi, - spre a mai da de ştire ce facem, ce vorbim, ce gândim. Omul acesta are o structură sufletească atât de corespunzătoare unei astfel de îndeletniciri încât nimeni nu mai poate face slujba aceasta asemenea lui.

Tot timpul i se va fi insuflat lui speranţa că după ce Oastea va obţine o formă legalizată, el va fi numit împăratul ostaşilor, ca drept răsplată pentru ajutorul şi ascultarea de care a dat dovadă. Trebuie numai ca acei care sunt o piedică acum în calea acestor planuri, să fie luaţi din drumul lui. Iar pentru ca aceia să poată fi înlăturaţi cât mai repede şi mai definitiv, el trebuie să facă totul spre a afla tot ce fac ei şi tot ce gândesc. Apoi să-i dea pe mâna legii. Legea va avea apoi grijă să facă restul.

În felul acesta vor fi mulţumiţi cu toţii: el va avea o şefie a lui, iar ei vor avea o oaste a lor.

Dar iarăşi planul Domnului era altul. Planul Domnului era tocmai ca această amestecătură de duhuri să iese la iveală. Iar focul curăţător să-şi facă lucrarea mântuitoare sau nimicitoare pentru care trebuie să vină, atât în viaţa Lucrării cât şi a fiecărui lucrător.

Şi s-a împlinit nu planul oamenilor, - ci planul lui Dumnezeu.

Lucrarea duhovnicească a Evangheliei este ca un şantier uriaş în care există doar două bunuri: lucrurile şi lucrătorii. Materialul şi meşterii. - Amândouă aceste bunuri duhovniceşti sunt ale Aceluiaşi Stăpân.

Dumnezeu-Proprietarul, a plătit un Preţ Mare pentru sufletele oamenilor, acest material scump strâns şi dat pe mâna meşterilor care trebuie să scoată din toate aceste pietre vii un templu măreţ pentru Dumnezeu-Stăpânul, care le-a răscumpărat cu un Mare Preţ: Preţul Scump al Sângelui Fiului Său Preaiubit (1 Cor. 6, 20; 1 Tim. 2, 6).

Dumnezeu lucrează El Însuşi împreună cu aceşti meşteri (1 Cor. 3, 9). Astfel, El Marele Meşter şi Ziditor (Evrei 11, 10) - supraveghează cu grijă felul cum lucrează schimbul de pe schelă, începând cu cel mai de sus.

Există o anumită legătură între lucrător şi lucrare. Între meşter şi material. Cel ce lucrează o piatră pentru a o pregăti să fie aşezată într-un anumit loc al zidului, trebuie să aibă o mare dragoste şi o mare grijă faţă de acest material dat pe mâna lui spre fasonare, spre cioplire şi pregătire.

Când un lucrător, fie din nepricepere, fie din nepăsare, ajunge să facă o lucrare de batjocură sau de risipă stricând materialul dat în grija sa, - nu-i de mirare că intervine Stăpânul, luând măsuri împotriva acelui lucrător.

Există o tainică legătură care trebuie să fie între zidar - şi piatra pe care o lucrează. Între dulgher - şi lemnul pe care îl ciopleşte. Între sculptor - şi marmora pe care o modelează. Şi există o limită peste care nu-i permis să treacă acela care a primit o însărcinare în legătură cu Lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor care au fost daţi de Dumnezeu în răspunderea şi în pregătirea lui.

Noi trecusem atunci peste această limită!

Noi lucrătorii de pe tot şantierul Oastei în mâinile cărora Dumnezeu ne dăruise spre modelare un material atât de scump cum erau sufletele fraţilor şi surorilor noastre, oile, oiţele şi mieluşeii pe care Tatăl nostru Cel Ceresc îi răscumpărase cu Preţul atât de Mare şi Sfânt al Sângelui Crucii de pe Golgota, al Sângelui Scump şi mântuitor al Fiului Său Isus!...

Noi, lucrătorii acestui material scump, - începusem să ne facem în chip rău lucrarea. Unii - cum am mai spus, schimbau iarăşi structura zidăriei, cercând să sape iarăşi la temelia Lucrării.

Alţii clădeau dezordonat, neatent, urât...

Iar ceilalţi tratau cu nepăsare materialul. Ba încă făceau şi „comerţ” necinstit cu el.

Astfel s-a creat o ruptură între lucrare şi lucrători!

Lucrarea era bună, materialul era bun - dar lucrătorii - (nu chiar toţi, dar cei mai mulţi), - erau răi.

De aceea a trebuit să vină şi de aceea a şi venit şcoala focului!

Acest lucru l-am înţeles îndată după ce am ajuns acolo. Îndată ce am avut timpul şi liniştea necesară spre a mă gândi adânc la explicaţia acestui foc, abătut dintr-o dată asupra noastră! A acestei furtuni dezlănţuite dintr-o dată peste noi.

Atunci am compus, în nopţile şi zilele chinuite de acolo acel Psalm al Patimilor Oastei, - în opt părţi, - pe care acum iată îl redau mai jos.

Trebuie ca să se urmărească aici ideea, care duce cu fiecare treaptă a psalmului tot mai aproape de scop.

Fiecare parte este o nouă stare, care prin înlănţuirea ei cu celelalte părţi să redea în întregul acestei bucăţi toată cauza acestei încercări prin care trecem acum şi tot înţelesul ei.

Iată prima treaptă, începutul încercării, abătut ca o furtună venită dintr-o dată peste via Oastei.

Psalmul Patimilor Oastei

Treapta întâia, - furtuna - după Ps. 22,14-16

Şiroaie neoprite de lacrimi...

Şiroaie neoprite de lacrimi, mai fierbinţi,

mai grele şi amare vărsăm ca niciodată

căci lespezi de durere şi munţi de suferinţi

zdrobesc al nostru suflet bucată cu bucată.

Vin una după alta mereu mai negre ştiri,

vin una după alta mereu dureri mai grele,

şi ceas cu ceas ne piere lumina din priviri

şi pas cu pas ne pierdem puterile sub ele.

Pe tot întinsul zării cântarea a-ncetat

s-aude numai plânsul mai tainic sau mai tare

cu mâinile lăsate şi capul aplecat

priveşte ca-ntr-o rană în suflet fiecare.

Ieri cât de minunată şi dulce răsuna

frumoasa Ta cântare pe-ntinderea senină,

azi curge numai sânge şi plâns din rana grea

iar cupa suferinţei-i departe de-a fi plină.

Ca peste-o vie scumpă când floarea leagă rod

s-a năpustit furtuna pe scumpa Ta Lucrare

şi-acum priveşte Doamne cum macină şi rod

să-ntindă pustiirea, puteri nimicitoare.

Frumoşii stâlpi căzură legaţi şi duşi pe rând,

frumoasele mlădiţe zac rupte şi zdrobite

şi-acum priveşte Doamne cum pribegim plângând

prin jalea şi pustiul ruinelor iubite...

Zac harfele uitate alături pe pământ

noi unii lângă alţii stăm muţi în grea tăcere

frumoaselor speranţe săpatu-le-au mormânt

şi-i moartă parcă iarăşi credinţa-n vreo-nviere.

Treapta a doua - rugăciunea - după Ps. 27,9-11

Şi totuşi Doamne...

Şi totuşi Doamne, noi n-avem

alt Dumnezeu decât pe Tine

- spre cine altul să cădem

acum când ardem în suspine

şi inimile noastre gem

de rane şi de lacrimi pline?

Pe nimeni altul noi nu ştim

şi nimeni altul nu ne ştie

la cine altul să venim

şi cui să-i spunem decât Ţie

ce nedreptate suferim...

ce pierderi şi ce silnicie?

Căci nimănui noi n-am cântat

cântări atât de minunate

ce Ţie, Unuia, Ţi-am dat

comoara inimii curate

când frunţile ni s-au plecat

pe mâinile împreunate.

Părinţii noştri s-au sfârşit

ca jertfe pentru-a Ta Lucrare

noi ani de chin am pătimit

prin lupte şi-ncercări amare.

- Iar astăzi Doamne ce cumplit

se calcă totul în picioare...

- Dar Dumnezeule Slăvit

în muta noastră tânguire

nu-i plânsul deznădăjduit

din necredinţă şi cârtire

ci-i jalea unui duh zdrobit

de-o prea-ndelungă pătimire.

E jalea unui prea duios

şi prea-ncercat trecut Părinte

ce n-a avut în el frumos

decât o dragoste fierbinte

şi cântecul şi plânsul scos

din cer, din vis şi din morminte.

Cădem spre Tine rămânând

cu faţa de nădejde plină

suim calvarul aşteptând

făgăduinţa ce-o să vină

din toată inima crezând

în Biruinţă şi-n Lumină.

Treapta a treia - trezirea - după Prov. 28,13

Greşit-am Doamne...

Greşit-am Doamne, toţi şi fiecare,

Cuvântul Tău nici unii n-am ţinut

ne-ai dat în grijă Sfânta Ta Lucrare

noi, lucrul Tău, nevrednic l-am făcut.

Şi-acum când toate şi-au umplut măsura

şi-o dreaptă răsplătire ispăşim,

prin palme grele ce ne-astupă gura

păcatele cu gura le plătim.

Plătim prin urme de cătuşi şi bâte

azi urmele păcatelor de ieri,

prin zdrenţele ocării mohorâte

trecutele podoabelor plăceri.

Plătim ce vorbe grele-am spus în viaţă

prin grelele ocări ce ne-auzim

şi lacrimile-aduse pe vreo faţă

cu lacrimile-amare le plătim.

Plătim cu morţi păcatele de moarte

şi vina grea cu preţ nevinovat, -

dar Cumpăna Dreptăţii-i tot pe-o parte

cu talerul din stânga aplecat:

- mai sunt păcate încă neplătite

şi inimi necurate în străfund

şi conştiinţe încă netrezite

şi iude încă printre noi s-ascund!

Arzi foc ceresc, să mistui vina toată

tot ce e-n noi şi printre noi străin

să-Ţi faci Lucrarea iar deplin curată

şi drumul ei, ca la-nceput, senin.

Şi-apoi spălaţi de urmele trecute,

plătiţi deplin de tot ce datoram,

- s-atingem iar nălţimile pierdute

spre unde-am fi demult, de nu cădeam.

Treapta a patra - pocăinţa - după Luca 15,21

La fereastra cu zăbrele

inimi frânte-n lanţuri grele

se ridică şi se-nchină

spre Iertare şi Lumină...

Mâini cu răni şi vânătăi

se târăsc spre Ochii Tăi,

mute gemete - mănunchi -

cad spre Faţa Ta-n genunchi.

...Faţă Veşnică şi Sfântă

greu mustrarea ne frământă

greu ni-e duhul frânt de jale

pentru starea Oastei Tale.

Căci pe scumpul ei cuprins

grea osândă s-a aprins

foc şi jar au nimicit

rod cu sânge sfânt muncit.

Dar nu-s lacrimile-amare

cât ni-e vina din Lucrare

nici cătuşa nu-i fierbinte

cât aducerile-aminte.

Căci de jalea dintre fraţi

noi suntem cei vinovaţi

n-am fost treji şi n-am luptat

- şi păcatul n-a cruţat.

La ferestre cu zăbrele

ochii plâng cu lacrimi grele:

- gândul s-ar lega de-o rază

pocăinţa nu cutează...

Numai duhul cel zdrobit

rabdă crucea umilit

să plătească pas cu pas

sfântul izbăvirii ceas...

Treapta a cincea - mărturisirea - după 1 Ioan 1,9

Iertare Îţi cerem

Iertare Îţi cerem, Părinte-ndurat

cu lacrimi, Îţi cerem iertare

că-n toate greşindu-Ţi, - adânc vinovat

se simte, din noi, fiecare...

Iertare îi cerem Lucrării pustii

lăsată pe mână străină

ajunsă să-şi plângă pierduţii copii

şi-altarele-ajunse ruină.

Iertare Îţi cerem că noi n-am aprins

mai viu focul sfânt şi mai tare

ci vânturi străine-am lăsat de-au întins

îngheţ şi pustiu şi-ntristare.

Iertare îi cerem întâiei iubiri

şi-ntâiei frăţii fericite

din vremea când toate-ale noastre simţiri

erau de-o credinţă sfinţite.

Iertare îi cerem Cuvântului Sfânt

primit cu credinţă curată

iertare acelui dintâi legământ

ce-n lacrimi l-am pus prima dată.

Iertare le cerem că nu le-am păstrat

aceleaşi dintâi, neschimbate

ci-n inima noastră-au pătruns cu păcat

străine chemări ascultate.

Iertare le cerem părinţilor duşi

ce-ntâi ne-au chemat spre lumină,

că-n slujba Lucrării le-am fost nesupuşi

răbdându-i pe-acei ce dezbină.

Iertare Îţi cerem Părinte-ntristat

cu lacrimi Îţi cerem iertare,

că-n toate greşit-am - şi-adânc vinovat

suspină din noi fiecare.

Treapta a şasea - legământul - după Psalm 51,13

Doamne, Dumnezeul...

Doamne, Dumnezeul clipelor solemne

lângă-a patruzecea piatră de hotar,

jertfa Oastei Tale vine-acum să-nsemne

legământ de sânge pe-un trecut amar.

Când sfârşind robia grea şi-ndelungată

aşteptam Canaanul fără de duşmani,

a venit pustia mai înfricoşată

cu calvarul celor patruzeci de ani.

Lipsa mângâierii, lipsa hranei sfinte,

lipsa îndrumării, multele nevoi,

au topit în lacrimi tot ce-a fost nainte

dragoste, credinţă şi nădejde-n noi.

Măcinaţi de toate au venit duşmanii

cu vorbiri de înger, vinovat mijloc...

- şi-nşelaţi vitejii, au căzut sărmanii

de-a rămas în urmă scrum, ca după foc.

Dar cuptorul astăzi fără de cruţare

curăţând ce-i aur şi-alegând ce-i lut

sapă-adânc hotarul ultim de la care

vom lua eroic drumul cunoscut.

La hotaru-acesta, pentru tot ce vine

punem Doamne astăzi stâlp de legământ

s-ascultăm în totul-totului de Tine

şi să-i dăm Lucrării primul ei avânt.

Arătându-i Ţinta care s-o atingă

arăta-i-vom drumul clar prin voia Ta

şi pe toţi vrăjmaşii care să-i învingă

ca s-ajungă-odată ce-ai dorit din ea.

Apoi Treapta a şaptea - Lumina - după Psalm 148,14 - care putea fi nădăjduită doar prin credinţă - era ca o urare venind de departe din viitor, ca o lumină a îndurării, a Harului Ceresc, trimisă pocăinţei sincere care trebuia să fie a tuturor pentru toţi, - sau măcar a unora, dar tot pentru toţi. Ca o urmare a legământului dureros şi adevărat pus în faţa lui Dumnezeu, din mijlocul rugului aprins pe care ispăşeam pe drept, fiecare pentru partea lui de vină...

Dar cu făgăduinţa unei totale şi definitive îndreptări...

A sosit izbăvirea

A sosit, a sosit izbăvirea

a căzut, a căzut lanţul greu

să nălţăm, să nălţăm mulţumirea

ne-a scăpat, ne-a scăpat Dumnezeu.

Legământ, legământ de credinţă

lui Isus, lui Isus înnoim

într-un duh, într-un duh şi-o fiinţă

slujba Lui, slujba Lui s-o-mplinim.

Mulţumim, mulţumim numai Ţie

Doamne Sfânt, Doamne Sfânt şi-ndurat

Te slăvim, Te slăvim pe vecie

numai Tu, numai Tu ne-ai scăpat.

Înălţăm, înălţăm cu tărie

steagul Lui, steagul Lui glorios

credincioşi, credincioşi pe vecie

lăudăm, lăudăm pe Hristos.

Jertfa grea, jertfa grea e primită

Duhul Sfânt, Duhul Sfânt S-a-ndurat

Oastea Lui, Oastea Lui izbăvită

cântă-n cor, cântă-n cor minunat.

Strâns uniţi, strâns uniţi mai departe

pe Isus, pe Isus să-L slujim

voia Lui, voia Lui pân-la moarte

fericiţi, fericiţi s-o-mplinim.

A sosit, a sosit ziua mare

suntem iar, suntem iar la un loc

într-un gând, într-un gând şi-o umblare

să-L iubim, să-L vestim mai cu foc.

Şi în sfârşit Treapta a opta - Închinare - după Psalm 150,2 - o cântare de slavă şi mulţumire Aceluia, care Singur ne va putea aduce Biruinţa, - lui Isus Biruitorul. Totul era sperat numai prin credinţă şi nădejde, de la Iubirea lui Dumnezeu. Totul fiind primit în acest fel, desigur că întregul merit şi întreagă slava pentru acestea se cuvine numai lui Dumnezeu.

Hristos ne-a adus biruinţa...

Hristos ne-a adus biruinţa

prin Numele Său Strălucit

cântaţi-I cu toată fiinţa

în veci fie El preamărit.

Isus, mai presus Slavă Ţie

cu-avânt neînfrânt Ţi-nălţăm

Isus, noi am pus pe vecie

un sfânt legământ să-Ţi urmăm.

Hristos ne-a adus izbăvirea

când noi suspinam greu legaţi

cântaţi-I, cântaţi-I mărirea

şi-al Lui Nume Sfânt lăudaţi.

Hristos ne-a adus învierea

când noi toţi zăceam ca-n mormânt

cântaţi-I, cântaţi-I puterea

şi-al Lui minunat Nume Sfânt.

Hristos ne-a trezit conştiinţa

chemării ce-avem pe pământ

jertfindu-I întreagă fiinţa

luptăm pentru-al Lui Nume Sfânt.

Hristos ne-a adus libertatea

şi-avântul în lupta spre Ţel

Lucrării păstrând unitatea

să-i ducem pe toţi către El.

Hristos ne va da răsplătirea

răbdării şi luptei curând

şi-n veci vom gusta fericirea

al Lui Nume Sfânt lăudând.

Dar în timpul când astfel de gânduri îmi frământau sufletul, - iar Duhul Domnului îmi înfăţişa astfel adevăratul rost al cuptorului în care fusesem aruncaţi, - anchetele grele continuau neîntrerupt.

Omul pus să-mi stoarcă sufletul în cel mai necruţător fel, devenea din ce în ce mai ameninţător... Nu ştiu cine dintre cei 23 de fraţi câţi eram în beciurile astea, declarau lucruri care nu erau adevărate despre Lucrarea Oastei şi despre scopurile ei! Eu nu puteam să recunosc nimic din ceea ce era spre paguba acestei Lucrări care era curată până în străfundurile ei, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de Biserică şi Stat. Mărturie era modul cinstit în care am vorbit şi am lucrat totdeauna pe faţă. Toate învinuirile nedovedite cu fapte nu erau altceva decât minciuni şi scorniri răuvoitoare împotriva noastră.

Ancheta avea tot interesul să strângă atât împotriva Lucrării Oastei cât şi împotriva fiecăruia din noi tot felul de învinuiri. - Şi dintre cele mai grele.

De aceea anchetatorul lupta să-mi stoarcă recunoaşterea acestora, pentru ca el să ne poată cere osândirea cât mai grea, iar motivarea lui să fie cât mai susţinută.

Cum eu eram socotit vinovatul principal, se înţelege că asupra mea se concentra presiunea cea mai mare.

Ancheta era foarte harnică. După fiecare frate anchetat - eram luat eu ca să recunosc cele declarate de fratele de mai înainte.

Unele puteam să le recunosc fără greutate, - ele se refereau la mine. Altele nu puteam, fiindcă ele priveau pe alţii.

I-am spus anchetatorului de la început:

- Vedeţi bine că în ce mă priveşte pe mine, nu mă dau în lături de la nici o pedeapsă. Eu vreau să mă las legat. Puteţi să mă înfăşuraţi cu câte lanţuri vreţi. Dar pe alţii eu nu-i pot da legaţi, - orice aş suferi eu. Şi nici nu i-am dat.

- Nu vezi că eşti un prost când procedezi aşa? Iată ce părere au fraţii tăi despre tine, ca să vezi şi să nu te închipui că ei te consideră cine ştie cum. Prea te încrezi în toţi.

Şi îmi arătă o declaraţie în care un rând era subliniat cu roşu. Unul dintre fraţii mei anchetaţi scria despre mine: „...da, l-am crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am convins că este un înger cu aripi de lut...”

- Foarte rău că m-a considerat aşa. El sărmanul deci mă consideră chiar şi acum tot un înger. Prea mult! Se înşală şi acum. Nu sunt decât un om păcătos. Fratele a declarat despre mine prea frumos.

- Vrei să-ţi arat şi altceva mai puţin frumos?

- Mi-e indiferent! Eu nu caut aici să-mi arat valoarea persoanei mele, ci vreau să se vadă înfăţişarea şi fapta vieţii: este cinstită sau nu? Este folositoare sau nu? Este vinovată sau nu?

- Avem vreme s-o descoasem şi pe asta, fii sigur. Vei sta tu aici mult şi bine. Are ancheta metode cum să desfacă firul vostru, oricât ar fi el de bine ascuns!...

Întors în celulă, am compus atunci poezia:

N-am fost ispravnicu-nţelept...

N-am fost ispravnicu-nţelept pus peste-averi cuprinse

scriind puţin să pot da mult la cei cu mâini întinse,

- ci mult scriind, am dat puţin. Iar cei ce mă căutară

s-au depărtat dezamăgiţi: n-am fost ce s-aşteptară.

Şi n-am fost înger uşurel cu aripi diafane

s-aduc la cei ce m-adorau râvnite-averi profane,

- ci înger cu aripi de lut ce-n zborul către soare

plătesc şi visul cel mai scurt c-o trudă zdrobitoare.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pământ de seră

ci-odraslă din pământ uscat trudită şi stingheră.

- De-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune

şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

Ştiam într-adevăr că ancheta are destule şi cumplite metode cum să facă pe oricine să declare tot ce avea nevoie anchetatorul, pentru dosarul său de condamnare. Auzeam din beciul nostru mereu vaiete şi izbiturile din camerele de anchete...

Celulele în care zăceam noi erau jos la subsolul marii clădiri dintre două străzi, pe care o ocupa Securitatea din Cluj. Paturile noastre de fier erau lipite de temelia aceea de beton şi piatră, întotdeauna rece şi umedă.

Cum mai totdeauna trebuia să dormim pe spate, cu faţa descoperită spre lumina becului pentru ca paznicul de pe coridor să ne poată vedea prin vizetă, ori de câte ori dorea şi pe fiecare, - eu a trebuit să stau cu mână stângă mereu lipit de peretele cel totdeauna rece şi umed...

Curând am simţit că mâna începe să mă doară din ce în ce mai tare. Am pipăit-o odată - şi pe osul de la umăr până la cot, am simţit sub piele două dungi tari şi dureroase, ca două urme de sudură în lungul osului...

Atunci mi-am adus aminte că în iarna trecută, după mutarea la Călan, adunând odată nişte lemne şi crengi uscate pentru foc, am căzut pe o coastă. Pe umăr aveam o tulpină grea de lemn, iar în mână nişte crengi. În cădere mâna stângă îmi rămăsese întoarsă sub mine. Abia m-am putut ridica atunci de jos. Dar n-am simţit nimic rupt.

În cădere însă, se vede că osul fără să ştiu îmi plesnise prin două locuri... Pe urmă s-a sudat singur.

Acum stând aici în frigul şi umezeala beciului din beton, slăbit de foame şi de chinuri, am început să simt înrăutăţirea stării generale. Inima începu să gâfâie tot mai greu urcând, încheieturile să doară tare, picioarele să se umfle, iar în osul crăpat, usturimea unei dureri arzătoare.

Ancheta devenise aproape cu neputinţă de suportat. Se căutau învinovăţiri tot mai grele pentru frățietatea noastră. Păcatele şi nechibzuinţele politice ale unora din trecut, - care înainte de intrarea lor în Oaste fuseseră nişte exaltaţi şi aventurieri, iar după intrarea în Oaste se dovediseră schimbaţi prea puţin şi doar pe dinafară, - acum erau aruncate asupra întregii Lucrări.

Se căuta cu tot dinadinsul ca Lucrarea Oastei să fie dovedită ca o lucrare cu dedesubt politic şi nu religios. Iar pentru dovedirea acestei învinovăţiri se foloseau fapte şi cuvinte ale unor asemenea oameni cum am spus mai sus.

Printre aceştia numele cel mai des pomenit era al lui Viorel Trifa, al doctorului Banu, al acelui Roman Miron, de care am pomenit mai la începutul acestei istorisiri - şi încă al altora... Ce greu îmi era să vorbesc despre aceştia.

M-am străduit din toate puterile să dovedesc că aceştia n-au avut niciodată cu adevărat duhul Oastei şi că Oastea n-a avut niciodată un duh politic. Trecutul acestora era folosit ca o învinuire pentru Oastea Domnului, dar ei nici unul nu erau arestaţi aici cu noi. Viorel era fugit în străinătate - dar Banu, Roman şi ceilalţi - erau liberi!

În afară de asta se căuta descoperirea de noi învinuiţi. Cât mai mulţi fraţi lucrători erau căutaţi a fi acuzaţi şi ei.

Se căuta aflarea a câtor mai multe cărţi şi fapte...

La toate acestea trebuia să răspund. Şi nu puteam să spun nimic. De aceea eram chinuit mereu cu anchete ziua şi noaptea.

Uneori mai veneau şi alţi anchetatori de prin ţară din oraşele pe unde erau arestaţi alte loturi de fraţi - cărora li se pregăteau acolo procese...

De la Timişoara, de la Bacău, de la Craiova... Şi trebuia să le răspund şi acelora despre fraţi. Dacă îi cunosc. Cum îi cunosc. Ce legături am avut cu ei...

La anchetele lor, unii dintre aceşti fraţi se vede că spuseseră prea mult despre legăturile noastre...

Îmi era nespus de greu. Niciodată nu-mi fusese aşa. Cu cât luptam să-i scot pe alţii, mă afundam mai mult pe mine. Mă întrebau şi despre fraţi de care într-adevăr nici nu auzisem...

Se apropia Săptămâna Patimilor 1959. Starea mea trupească se agrava din zi în zi, datorită foametei, frigului - şi mai ales grelelor presiuni sufleteşti la care eram supus zi şi noapte de asprimea anchetei.

Ameninţările deveneau tot mai puternice şi mai apropiate. Zi şi noapte, auzeam deasupra noastră în camerele de anchetă lovituri şi urlete...

Chiar în acelaşi timp mai erau în celulă cu mine încă doi a căror anchetă mergea tot aşa de greu. Unul, un medic veterinar, făcuse o politică interzisă - şi acum nu voia să spună pe nişte tovarăşi de ai lui, care îl spuseseră deja pe el... Şi pentru asta venea mereu cu picioarele bătucite de răngi. I se dădea o găleată cu apă rece ca să-şi ţină în ea picioarele umflate.

- Iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, - spunea el gemând.

- Cum este acest bocanc? - îl întrebam.

- Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus şi îţi trage cu ranga la tălpi... Până în fundul creierului te străpunge - şi nu poţi să nu urli...

Ce milă îmi era de el... Dar nu numai el era acum aşa. Ne mângâiam cum puteam unul pe altul - şi ne pregăteam fiecare pentru asta la orice oră.

În Joia Patimilor, am avut o zi grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. De aceea şi ameninţările stăruiau ca o sabie gata să cadă. Tot sufletul îmi era în flăcări, tot timpul îmi era rugăciune şi tot trupul slăbit îmi tremura.

Peste noapte am avut şi un vis deosebit: Se făcea că era Ziua de Paşti... Că eram într-o mare catedrală în timpul slujbei Învierii. Dar nu mai eram jos unde sta tot poporul cel mult, ci eram undeva foarte sus lângă tavanul altarului înalt, între nişte alte fiinţe care mai erau acolo. Priveam pe deasupra iconostasului foarte în jos şi departe - la o mulţime uriaşă care asculta predica unui episcop. Episcopul era în odăjdii suit pe un amvon care era acolo jos în faţa mulţimii.

I-am auzit predica episcopului, din care am reţinut doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, - spunea episcopul... Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum El Însuşi a spus: Eu Îmi dau Viaţa şi Eu Mi-o iau iarăşi...”

Ce lumină şi ce sărbătoare înaltă şi fericită era... Şi cum se vedeau toate acestea de foarte sus, unde eram...

Şi aşa m-am trezit.

Atunci mi-am explicat că sigur voi muri. Că peste trei zile când vor fi Paştile, - eu n-am să mai fiu pe pământ, ci undeva mult mai sus.

Încredinţarea că voi muri se aşeză astfel deplin în tot sufletul meu - şi nimic nu doream mai mult decât acest lucru. Numai moartea mi-o mai şi vedeam singura salvare din cumplitul drum pe care mă împingea ancheta.

I-am mulţumit Domnului pentru înştiinţarea aceasta şi doream fierbinte şi nerăbdător să vină mai repede clipa izbăvirii mele.

Toată starea mea trupească îmi prevestea moartea mea - iar cea sufletească mi-o dorea cu toată puterea. Acum ştiam sigur că plecarea mea va veni azi sau mâine. Nu ştiu în care clipă, nu ştiu în care fel, - dar ştiu sigur că va veni. Eram şi liniştit şi nerăbdător. Mă bucuram că atunci când va veni „uliul” să mă ia din nou, - nu va mai avea pe cine...

Vinerea Patimilor 1959... Uşa se deschise şi noi ne întoarserăm cu faţa spre perete, ca de obicei. Când se auzi „psst” - cel ce stătea în uşă îmi făcu semn mie. Şi îmi întinse ochelarii negri.

De abia am urcat scările... Picioarele îmi erau foarte slăbite şi umflate... Îmi erau numai junghiuri de reumatism. Inima mă strângea, îmi ardea, şchiopăta... Capul gol îmi vâjâia, iar ochii îmi umblau numai prin ceaţă.

Am ajuns înaintea chinuitorului, a cărui faţă şi privire erau astăzi mai întunecate şi mai cumplite ca oricând.

Întrebările rămase de ieri fără un răspuns mulţumitor, reveniră din nou mai stăruitoare. Sufletul îmi era liniştit, dar trupul începu să-mi tremure, iar mâna nu mai putea ţine pana de scris.

Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap. - Şi mi se păru că totul începe să se învârtă dintr-o dată.

Mă scuturai să-mi revin - şi luptai să pot scrie.

- Ţi-e rău? - mă întrebă anchetatorul văzându-mă aşa.

- Cred că este ceva trecător, - răspunsei.

Atunci intră pe uşă şeful. Aruncă o privire spre mine apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute.

- Ei, cum merge? - îl întrebă şeful.

- Nu vrea deloc să spună! - mă pârî anchetatorul.

- Nu vrea? - Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!

Dar un nou întuneric cald mi se ridică în cap şi peste ochi. Trupul îmi tremura oricât încercam să-mi stăpânesc mâinile şi picioarele.

- Dacă ţi-e rău şi nu mai putem continua - sun să te ducă jos!

- Poate îmi revin! Mai stau!

Dar nu-mi putui reveni.

Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase, iar gardianul apăru în uşă:

- Du-l jos!

Trebuia să mă ridic să merg, - dar nu putui face nici un pas.

Simţii că toată partea stângă a trupului îmi amorţise - şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul.

Un gând că mă voi paraliza, îmi trecu fulgerător.

Fui gata să cad, - dar gardianul puternic mă sprijini.

Nu-mi mai puse ochelarii. Pe piciorul stâng nu mă puteam sprijini, îl târam. El mă luă de mână şi mai mult pe sus mă coborî, târându-mă pe scări până în celulă la patul meu, unde mă întinsei.

- După aceea nu mai ştiu nimic.

Când m-am trezit era seară. Mă dureau toate mădularele - şi mai ales capul. Gardianul de pe sală pus probabil să mă supravegheze atent, văzând că m-am trezit - chemă pe şeful de secţie pe care îl ştiam de la Sânicoară. Era unul a cărui mamă şi fraţi erau în Oastea Domnului...

Fără să se arate că mă cunoaşte, acesta mi-a adus câteva tablete pentru durerea de cap şi mi-a spus că anchetatorul îmi aprobase o săptămână „dreptul la pat”.

„Dreptul la pat” era o îngăduinţă pe care ancheta o dădea celui care era atât de slăbit şi de bolnav încât viaţa îi era în primejdie. Acei care aveau dreptul acesta puteau sta lungiţi pe pat toată ziua. Sau jumătate de zi. Sau numai două ore - cât se îndurase anchetatorul să-i îngăduie.

Altfel, fără această îngăduinţă, programul era aşa că nu aveai voie să stai culcat pe pat de la deşteptarea care se dădea la ora cinci dimineaţa - şi până la stingerea care se dădea la ora zece seara.

În tot acest timp, dacă erai prins culcat în pat, - gardianul putea să te pedepsească cum voia el. Începând de la bătaia pe loc, până la ţinerea în picioare cu faţa la perete sau cu mâinile sus, sau într-un picior - sau cum mai putea scorni el şi cât voia.

De câte ori ni s-a întâmplat să plătim cu ceasuri întregi de astfel de chinuri, cele câteva clipe şezute pe pat, când nu ne mai ţineau picioarele umflate!...

Atât Vinerea aceasta a Patimilor cât şi Sâmbăta care a urmat le-am trăit doar pe jumătate treaz şi conştient. Dormitam tot timpul - iar când mă trezeam uneori nu ştiam nici unde mai sunt.

Ştiam că trebuie să mor. Şi de fiecare dată nădăjduiam că atunci când am să deschid ochii, nu mă voi mai vedea aici.

Dar de ce oare se amână atât?

Începusem să fiu nerăbdător de amânarea aceasta.

Toată nădejdea mi-o pusesem în izbăvirea morţii. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că visul din noaptea de Joi, fusese o înştiinţare şi că eu în dimineaţa de Paşti trebuie să fiu mort aievea.

E adevărat că îmi făceam nişte mustrări că prea puţin am lucrat pentru Domnul şi că prea goale mi-s mâinile cu care merg înaintea Lui! Dar teama de a nu slăbi în faţa anchetei şi a nu spune cumva într-un moment de prea puternică presiune ceva care ar fi spre răul Lucrării Domnului sau spre nenorocirea vreunui frate, - îmi era mai puternică decât folosul pe care îl adusesem Domnului.

Doream, voiam, stăruiam - să mor deci cât mai repede. Termenul era până în dimineaţa Învierii. Atunci când toţi episcopii vor predica în toate catedralele despre Învierea lui Hristos, - eu trebuie neapărat să fiu undeva sus - şi nu jos.

Nu pot şti cum am fost tot timpul acela, aşteptând ceasul Praznicului. Nici nu mă rugam, nici nu mă gândeam... Stam şi aşteptam cu nerăbdare... Ce greu a trecut Sâmbătă, Sâmbătă noaptea.

Dar când răsunau clopotele de Înviere - şi am văzut că n-am murit, am simţit o mare dezamăgire.

Oare de ce n-am fost izbăvit? De ce am fost lăsat mai departe în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă de mine?

De undeva, nu ştiu de unde, mi s-a părut că aud un răspuns:

- Nu pentru moarte ai fost adus tu aici! Deşi într-un anumit fel, - ai şi murit deja...

Dreptul meu la pat a fost prelungit la două săptămâni.

După ce am început să-mi revin, - au reînceput dar nu cu aşa de puternice presiuni anchetele întrerupte în tot acest timp.

Între timp unii din celulă fuseseră scoşi şi erau aduşi alţii.

De la cei veniţi de prin alte celule, aflam veşti despre fraţii cu care fuseseră... Ascultam cu nerăbdare să aflu cum se comportă acum fraţii mei în acest cuptor de foc. Mă rugam pentru toţi cei ce erau prin coridoarele astea şi prin altele în alte părţi, - ca toţi să putem trece cu bine şi cu cinste prin acest examen. Ştiam că şi aici suntem aduşi, ca odinioară pe la Ghencea, pe la Canal sau pe la Coloniile de muncă, - numai prin voia şi planul lui Dumnezeu. Pentru propria noastră curăţare - şi pentru mărturisirea în faţa altora.

De aceea este foarte însemnat lucru în ce fel dovedim că noi suntem vrednici de încrederea şi de Numele Domnului Isus. Precum şi de respectul şi primirea semenilor noştri. Mai ales în acest loc greu, unde oamenii nu-L cunosc pe Domnul, dar au cea mai mare nevoie de El, toţi aşteaptă să-L vadă în noi şi să-L afle prin noi, pe Hristos.

Despre unii din fraţi am aflat de la cei care fuseseră cu ei, - adevărate minuni. Cei care îi cunoscuseră vorbeau cu admiraţie despre răbdarea, bunătatea, înţelepciunea şi credinţa lor. Şi nu mai găseau destule cuvinte de laudă şi de admiraţie pentru Oastea Domnului... Atunci inima mea creştea de bucurie şi slăvea pe Dumnezeu fericit, pentru cinstea pe care o fac fraţii mei Numelui Sfânt al lui Hristos şi Lucrării Oastei. Aceasta îmi dădea un puternic prilej şi temei să pot vorbi ceasuri întregi celor ce erau cu mine, despre rolul minunat şi salvator al Oastei Domnului în Biserica noastră şi în poporul nostru.

I-am văzut astfel pe mulţi dintre acei oameni deplin convinşi de acest mare adevăr. Majoritatea acelora fiind intelectuali, - medici, ingineri, profesori, ofiţeri superiori, - se înţelege că ei sesizau adânc problema aceasta. Şi pe mulţi i-am văzut luând mari hotărâri de a deveni prieteni şi sprijinitori ai Lucrării Oastei în familia şi în anturajul lor.

Dintre aceşti oameni cu care am stat împreună - au fost câţiva care au depus şi legăminte frumoase pentru Domnul, apropiindu-se cu tot sufletul lor de Lucrarea Oastei.

Dar au fost şi alţii care ne-au adus şi veşti dureroase, despre unii fraţi de ai noştri, despre slaba sau nevrednica mărturie adusă de ei pentru Domnul, în mijlocul celor între care fuseseră.

Ca nişte pietre grele îmi zdrobeau sufletul fiecare din aceste cuvinte. Dintre aceştia unii auziseră cu mult înainte despre Lucrarea Oastei Domnului - iar acum în necazul închisorii, văzând că unul dintre cei închişi acolo cu ei este ostaş, - se bucura că are acum prilejul să afle mai îndeaproape despre această Lucrare sfântă - şi să-şi împlinească astfel setea sufletească şi nevoia după mântuire.

Dar când a văzut purtarea slabă şi vorbele de nimic, - ori purtarea şi vorbele sectare, - ale aceluia care trebuia să fie acolo o lumină şi o sare, - a devenit ori un dispreţuitor, ori de-a dreptul un vrăjmaş al Oastei.

Aici, în mijlocul cuptorului acestuia aprins, s-a văzut cu adevărat starea jalnică nu numai total lipsită de unitate şi orientare a câtorva dintre noi cei ce sufeream închişi pentru Acelaşi Nume şi pentru această Lucrare. Ci şi nivelul duhovnicesc scăzut, pe care îl aveau aceşti zişi „lucrători ai Domnului”.

Ce mărturie nevrednică au dat pentru Evanghelie şi Oaste aceşti oameni al căror nume era şi este cunoscut de la o margine a Oastei până la cealaltă! În loc să fie răbdători, - erau certăreţi. În loc să fie cei mai reţinuţi acolo unde era atâta foamete, - se împingeau primii la mâncare. În loc să fie mai solidari între ei, - se vorbeau de rău unul pe altul. În loc să fie apărători ai fraţilor, - ei s-au unit cu străinii, învinuind şi batjocorind pe fraţi. În loc să ţină la învăţătura Oastei, - ei răspândeau învăţături străine.

Despre faptele unora dintre aceştia va trebui să vorbim, deşi o facem aceasta cu o mare durere şi amărăciune. Dar pentru că însuşi scopul pentru care eram aduşi aici era curăţarea şi limpezirea, trebuie să le arătăm acestea.

Am vrea să vorbim de fapt nu despre oameni ci despre defecte. Căci oamenii se pot şi îndrepta - dar defectele rămân.

Omul, oricât de căzut ar fi, până când nu s-a identificat total cu păcatul, - mai poate fi salvat, despărţindu-se de el. Numai când s-a unit într-atâta cu păcatul său încât a devenit el însuşi păcat, - atunci e pierdut.

Lăcomia rămâne păcat, dar când un lacom se desparte de ea - el poate fi mântuit.

Bârfirea rămâne permanent un păcat, - dar când un bârfitor care avea o gură de noroi - se leapădă de ea, - el poate deveni un înţelept cu o gură de aur.

Trufia şi neascultarea rămân veşnic păcate - dar când cineva le părăseşte, - el se face un frate smerit, una cu duhul Domnului şi cu al Frăţietăţii sale.

Ultimul din mijloacele pe care Domnul le foloseşte pentru salvarea sufletelor noastre din osândă şi pentru despărţirea noastră de păcat, - este focul, este suferinţa, este cernerea.

Când păcatul din noi are o întindere mai mică - precum grâul cu mai puţine gunoaie, - atunci suntem şi noi cernuţi mai puţin.

Dar când în viaţa noastră există o zgură mai multă, - iar noi rânduiţi să fim puşi într-un loc mai ales - atunci focul curăţător trebuie să fie pentru noi mai lung şi mai puternic.

Dacă în ciurul cernerii sale grâul nostru îşi înlătură gunoaiele, despărţindu-se de ele, - desigur cernerea noastră încetează. Noi suntem astfel pregătiţi pentru frământătura cea bună.

Dacă în cuptorul lămuririi, aurul nostru îşi înlătură zgura, despărţindu-se de ea, - desigur focul nostru încetează. Iar noi suntem pregătiţi ca să devenim o comoară scumpă.

Dar dacă nici în ciurul cernerii ultime şi nici în cuptorul încercării celei mai mari, - noi nu ne despărţim de vechile noastre păcate şi deprinderi, - atunci care să fie oare urmarea? Nu aruncarea afară? Nu lepădarea veşnică?

Cernerea şi focul ne vorbesc despre sfinţenia cea cutremurătoare a lui Dumnezeu. Şi despre condiţiile cele înalte ale intrării în Împărăţia Sa, precum este scris: Nimic întinat nu va intra acolo!... (Apoc. 21, 27).

Deci nici un singur păcat, nici un singur gunoi, nici un singur fir de zgură. Acestea toate trebuiesc înlăturate, din şi dintre cei care sunt chemaţi să intre acolo.

Dacă un singur păcat ar intra, - totul s-ar nărui şi s-ar întuneca. Un singur strop de otravă ajuns într-un cazan de mâncare, infectează totul. Un singur microb pătruns într-un organism sănătos, - poate îmbolnăvi totul. Un singur păcat îngăduit într-un cuget, - tulbură lumina lui toată.

Există un hotar sub care nu mai poate fi nici o nădejde de salvare, - nici chiar la Dumnezeu. Pentru că există o lege a liberei voinţe şi a liberei alegeri, - peste care nici Dumnezeu nu vrea să treacă niciodată.

El i-a dat omului acest mare dar de a fi liber în voinţa şi în alegerea sa. Acest dar, Dumnezeu nu-l îngrădeşte niciodată. Dar şi ceea ce omul singur şi-a ales şi ceea ce cu tărie îşi vrea, - Dumnezeu nu-i forţează şi nu-i schimbă niciodată.

Asta cu cea mai mare parte a oamenilor când aceştia devin una şi aceeaşi - cu păcatul lor.

Dar există şi oameni care au fost chemaţi pentru o slujbă deosebită în planul şi în Lucrarea cea mântuitoare a lui Dumnezeu. Aceştia sunt ca filtrele aşezate din loc în loc în cursul râului Iordan, care feresc spre a nu ajunge în Marea Moartă, vietăţile şi lucrurile care trebuiesc să fie salvate.

Când aceste „filtre” se umplu ele însele de murdării, - desigur este de cea mai mare nevoie ca ele să fie curăţate. Atunci vine peste ele peria cea aspră, dar curăţătoare, a suferinţelor. Focul cel usturător dar necesar al încercării.

Ce se întâmplă cu filtrul care nu se lasă curăţat? - El devine astfel nu un mijloc de salvare ci o sursă de infecţie şi o piedică în planul lui Dumnezeu! Nu sfârşeşte acesta oare până la urmă să fie înlăturat şi nimicit?

Timpul, de la cernere - şi până la lepădare, de la foc - şi până la înlăturare, din momentul dovedirii netrebniciei - şi până la aruncarea în osânda veşnică, - acesta este un timp de aşteptare. De ultimă aşteptare a lui Dumnezeu. Este ultimul har pentru unealta nevrednică.

Dar este harul cu parcă cea mai slabă nădejde, cu parcă cea mai amară experienţă, cu parcă cele mai puţine rezultate...

De fapt, s-a curăţat şi mai mult în foc doar ceea ce era de mai înainte curat. - Şi s-a ales şi mai frumos în cernere, - doar ceea ce era de mai înainte ales. Căci ceea ce era gunoi încă mai dinainte de cernere, cam tot aşa, - dacă nu poate şi mai rău, - a rămas şi după ea. Amestecătură a intrat în ciur - şi tot aşa a trecut şi prin el.

După trecerea prin focul încercării, am auzit pe unul care şi înainte de încercare era un nesupus, iar după ea tot nesupus a rămas, - strigând mânios fraţilor:

- „Voi toţi să tăceţi în faţa mea! Eu am suferit pentru Domnul ani de închisoare, dar voi n-aţi suferit nimic. Nimeni n-are voie să spună nici un cuvânt în faţa mea! Eu am suferit, nu ca voi!”

Iată ce în zadar au suferit astfel de oameni! Dacă într-adevăr se va dovedi până la urmă, că au suferit în zadar! Ei într-adevăr până la urmă nu s-au ales din suferinţă decât cu o laudă goală a gurii, - şi cu un păcat plin al mândriei.

Şi după cum acolo au fost nişte nevrednici prin felul cum s-au purtat, - afară se dovedesc şi mai nevrednici prin felul cum vorbesc.

Gândind la adevărul acesta, am compus odată scrierea:

Cu ce-ai ieşit din flăcări?

Cu ce-ai ieşit din flăcări mai bun decât erai

când ai intrat în marea şi ultima-ncercare,

sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare

cu ce-ai rămas din toate,

ce-ai ars şi ce mai ai?

Ce-ai limpezit în tine din câte căi aveai,

ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură?

cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură?

cât ai avut atuncea,

şi-acuma cât mai ai?

Nu anii suferinţei urcaţi cu-atâta vai,

nu perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele

ci câtă-nţelepciune şi tâlc ai scos din ele,

aceasta e-ntrebarea!

- ce-ai ars şi ce mai ai?

Căci dacă tot acelaşi te-ntorci precum erai

când ai intrat în marea şi ultima-ncercare

zadarnică ţi-e jertfa şi chinurile-amare

nimic n-aveai nainte,

nimic nici astăzi n-ai!

Prin celula în care eram, treceau mulţi... Unii stau mai puţin, alţii mai mult. Unii cu cauze mai uşoare, alţii mai grele.

Şi pentru că ştiam că faţă de fiecare dintre cei pe care Dumnezeu îi trimite pe aici am datoria de a-i vorbi despre Hristos şi despre mântuire, nu încetam să le aduc aminte de aceste lucruri, fie în parte fiecăruia, fie în momentele mai libere - tuturor. Vorbeam numai în şoaptă fiindcă aici secretul era absolut şi pentru orice cuvânt rostit tare, care putea fi un semnal dat cuiva de prin celulele vecine, - erau în stare să te pedepsească nu ştiu cât de greu. Dacă acest cuvânt era şi despre Dumnezeu, - desigur pedepsirea era şi mai înverşunată.

În privinţa semnalelor însă, cu toţii am păcătuit şi păcătuim împotriva poruncilor pazei.

Aproape fiecare mai aveam arestaţi şi pe alţii în aceeaşi cauză cu noi. Şi fiecare dorea să ştie unde se află şi ce se întâmplă cu ceilalţi fraţi sau tovarăşi ai săi.

Se putea întâmpla ca în chiar celula de lângă noi, erau de luni de zile fraţi de ai noştri de care nu ne despărţea decât un perete îngust de o cărămidă - dar despre care noi nu ştiam că sunt acolo. Poate că acum pe patul de partea dincolo de cărămida asta era fratele meu cel mai scump... stăm unul lângă altul - dar noi nu ştim nimic, nici eu că el este dincolo de mine, - nici el că eu sunt dincoace de el!

De aceea încercam, ori de câte ori puteam, împotriva celei mai aspre porunci şi pedepse, - să aflăm ceva unii despre alţii, măcar cât de puţin.

Erau mai multe mijloace de-a încerca să luăm legătura cu cei de dincolo de perete. Cele mai dese folosite erau bătăile uşoare cu unghia în pereţi, fie prin alfabetul Morse (pe care însă îl ştiam doar puţini) - fie printr-un alt alfabet şi anume: atâtea bătăi a câta literă se afla în alfabetul cunoscut literei pe care voiai să o spui. Astfel pentru litera A era o bătaie. Pentru B, două bătăi. Pentru C, trei bătăi... Şi aşa până la Z. Când era vorba de litere mai de la începutul alfabetului, nu era prea greu să le numeri. Dar când era de cele mai de la sfârşit, e uşor de închipuit cât timp şi câtă atenţie la numărătoare îţi trebuia ca să poţi înţelege ceva. Şi câtă primejdie ca uliul să audă...

Pentru comunicarea aceasta era astfel o mare primejdie să te poată auzi dinafară. Fiindcă pe sală totdeauna era o tăcere absolută, aşa că se putea auzi orice zgomot... Mulţi dintre noi au şi fost prinşi pentru că cel ce păzea era numai urechi tot timpul - şi căpătase de atâta vreme un simţ atât de ascuţit în descoperirea celor ce făceau aceste semnale.

Cei astfel prinşi ori că erau pedepsiţi pe loc adesea cu bătaie de pumni, de picioare sau de vergi de fier peste mâini, - ori că erau duşi la raportul anchetatorului, care avea nişte mijloace şi mai grele de pedeapsă.

De aceea prea puţini mai aveau curajul să încerce: nu ştiai niciodată când urechea de pe sală te aude şi ochiul de pe vizetă te vede.

Aşa că puţinul pe care probabil l-ai fi putut afla, în cazul că cel de dincolo de perete te-ar putea auzi şi ţi-ar răspunde, - era aşa de neînsemnat. Pe când primejdia la care te-ai expus dacă te auzea cel de dincolo de uşă era atât de mare.

S-a întâmplat şi să fim prinşi! Dragul nostru frate Valer care în neastâmpărul dorinţei lui de a afla câte ceva despre noi ceilalţi, a făcut multe astfel de încercări la perete. Şi a primit destule pedepse pentru asta. Am mai fost şi alţii care am plătit la fel, mai greu sau mai uşor dragostea noastră de fraţi şi încercarea de a-i vedea măcar o clipită printr-o gaură de cui din uşa celulei, sau printr-o crăpătură de scândură dintr-un gard al ţarcului de plimbare...

Dar nu era numai primejdia să fii prins bătând la perete... Ci şi primejdia ca cel ce-ţi răspunde sau te cheamă de dincolo - să fie chiar gardianul, sau anchetatorul. Niciodată nu puteai şti cine îţi răspunde de dincolo de zid. Au fost şi ei cei care au bătut în peretele nostru - nu numai fraţii.

Se bătea de dincolo, iar tu răspundeai crezând că este frate al tău. Te întreba ceva - tu îi răspundeai. Sau întrebai tu - şi răspundea el.

Apoi când erai în mai bună legătură - uşa al cărei zăvor fusese tras foarte-foarte uşor - se deschidea dintr-o dată şi uliul te înhăţa cu toate ghearele!

- Aha banditule! Acum te-am prins!

De aceea fiindcă nu ştiai niciodată cine te cheamă sau cine îţi răspunde dincolo, - puţini riscau să afle mai mult decât le era rânduit de Dumnezeu.

Eu am stat luni de zile lângă fr. Valer de-o parte şi fr. Opriş de cealaltă parte - fără să ştim nimic unii despre alţii. Am aflat aceasta numai după mulţi ani când ne-am întâlnit afară şi ne-am întrebat unii pe alţii:

- În care celulă erai atunci?

- În 32.

- Dar fr. ta?

- În 33.

- Dar fr. ta?

- În 34...

O, dacă aş fi ştiut atunci că fr. Valer era acela care bătea noaptea uşor, cu unghia lui în peretele de lângă inima mea... lângă inima mea care îmi ardea toată atunci de dor după el şi de dragoste pentru fraţi...

Gândindu-mă cu dor la aceste lucruri, am scris acolo într-o astfel de noapte cu lacrimile ochilor mei topiţi, pe faţa peticită a pernei mele de paie:

Frumoasă dragoste dintâi

numai o dată eşti în viaţă

dar cât de scumpă ne rămâi

frumoasă dragoste dintâi...

Credinţă, dar Dumnezeiesc

doar una poţi să fii pe lume

când toţi ai tăi la fel simţesc

credinţă, dar Dumnezeiesc.

Nădejde, har nepreţuit

doar tu mi-eşti unica avere

când tot ce-aveam s-a nimicit

nădejde, har nepreţuit.

Frumoase feţe-a lui Hristos

doar voi daţi veşnic strălucire

când staţi pe chipul credincios

frumoase feţe-a lui Hristos.

...Isuse Doamne Te rugăm

păstrează-ni-le-n veci curate

ca-n totul noi să-Ţi semănăm

Isuse Doamne, Te rugăm.

Aşa mă apuca câteodată câte un dor după fraţi, după iubirea sfântă şi veşnică, după feţele neuitate şi scumpe de care fusesem despărţit atât de brutal - încât îmi părea că mi se rupe toată inima.

O, câtă uşurare îmi aduceau atunci lacrimile şi rugăciunea. Singurele care mă mai puteau face să nu mor.

Dumnezeul meu Îţi mulţumesc veşnic că mi le-ai lăsat pe acestea, când îngăduiseşi să-mi fie luate toate celelalte mângâieri de pe lumea asta. Fără de ele n-aş fi putut trăi nici cum am trăit.

Răbdam cumplit de foame!

De foame am răbdat cumplit toţi cei şaptesprezece ani câţi n-am murit pe acolo. Fiindcă mâncarea ni se dădea nu atâta cât să trăim cu ea ci atâta cât să nu murim fără ea.

Pe castronul meu ruginit şi permanent gol, gândindu-mă câţi ani din viaţă l-am privit cu lacrimi de foame, am scris cândva o însemnare de două strofe în care spuneam:

Atât amar de viaţă mi-ai fost nedespărţit

mi-ai fost un frate vitreg - dar nu m-ai părăsit

zgârcit ai fost cu mine că pe-orice strop ce-mi dai

acelaşi preţ de foame şi lacrimi îmi cereai.

Mereu sărac şi jalnic şi ruginit şi gol

erai al tiraniei şi-al foametei simbol.

- Cu lacrimile câte în tine mi-au căzut

mai darnic ca stăpânul eu i te-am dat umplut...

Acolo în închisoare era mult mai uşor de cei care aveau trupeşte o statură mică

şi nedezvoltată de munca fizică grea. Ei aveau nevoie de hrană mai puţină.

Dar a fost cumplit de greu pentru cei care am avut o statură fizică mai dezvoltată.

Ei aveau nevoie de o hrană mai multă de cum se dădea.

Celor mici aproape că le ajungea porţia lor mică... Adică măcar nu sufereau arsurile cumplite şi permanente ale stomacului gol care li se măcina singur...

Pe când celorlalţi nu le-a ajuns mâncarea niciodată.

Pe lângă toate celelalte torturi de acolo, una din cele mai grele prin permanenţa ei

- era înfometarea. Bătăile erau trecătoare. Carcera şi percheziţiile şi muncile erau trecătoare. - Dar înfometarea era permanentă. Zi şi noapte, luni şi ani...

Chinurile foamei le simţeam continuu, fiindcă ne erau secătuite toate celulele organismului nostru. Nu numai stomacul ne era flămând ci fiecare celulă a corpului ne era flămândă.

Când se întâmpla rar, câteodată ca vreun gardian mai om, să ne bage în celulă un hârdău de arpacaş rămas - şi mâncam, fiecare câte 2-3 castroane, ne umflam - dar nu ne săturam. Eram umflaţi dar nu sătui. Oricât de plin ne era stomacul atunci n-am avut niciodată senzaţia că suntem sătui.

Cine n-a suferit aşa - nu poate înţelege cum este asta.

Singura bucurie pe care o aveam acolo, era aceea când vedeam cum cei ajunşi deznădăjduiţi - se luminau de încrederea şi apropierea de Hristos.

Atunci vedeam cum oameni prăbuşiţi, zdrobiţi de greutatea în care ajunseseră, se ridicau până în genunchi şi veneau până la Hristos.

Am fost martorul fericit al hotărârilor neuitate pe care le-au luat acolo inginerul Laurean, medicul Constantin, preotul Teofil, profesorul George, ofiţerul Constantin, inginerul Ioan, avocatul Ionică...

Dumnezeu să-i binecuvânteze. Dacă mai trăiesc încă, El să-i facă să nu uite niciodată ce I-au promis Lui atunci. Iar dacă s-au dus, El să le aşeze sufletul în lumina cerească spre care s-au întors cu atâta nădejde şi bucurie acolo, în cuptorul cel mai aprins.

Dar n-am avut numai mângâieri duhovniceşti acolo - şi numai neştiutori de Dumnezeu care se apropiau de El cu toată puterea şi speranţa sufletului lor.

Ci am avut şi nefericirea să văd cum oameni care au cunoscut rău, erau de o sută de ori mai nefericiţi decât ar fi fost dacă n-ar fi cunoscut deloc. Acolo am văzut şi mai îndurerat cât de nefericită este o credinţă sucită, o învăţătură stricată, o cunoaştere rea despre Dumnezeu.

Pentru motive de credinţă mai erau închişi cu noi şi alţii, de alte crezuri.

Erau închişi adventişti reformişti, penticostali dezidenţi, milenişti, iehovişti. Toţi aceştia pentru vină mai mult politică decât religioasă. Ei nu făceau serviciul militar, nu puneau mâna pe armă, nu lucrau sâmbăta sau mai nesocoteau şi altele din obligaţiile legilor de stat.

Cu aceştia am avut dese ciocniri de vorbă, fiindcă cei mai mulţi dintre ei n-aveau o altă plăcere mai mare decât să se ia la vorbă asupra părerilor îndoielnice, - şi să batjocorească fără frică şi fără ruşine lucrurile sfinte. Şi vorbeau cu îndrăzneală ceea ce nu trebuie vorbit.

Mi-a fost dat astfel să aud din gura lor lucruri de-a dreptul îngrozitoare, împotriva Crucii, împotriva Maicii Domnului, împotriva Împărtăşaniei - şi chiar împotriva Dumnezeirii Domnului Isus... Stricau cu atâta neruşinare Adevărul şi răstălmăceau într-aşa chip Sfintele Scripturi, - încât te înspăimântai ascultându-i.

- Nu există rai, nu există iad, - ziceau ei, - pentru că nu există suflet nemuritor. Iadul este acum, raiul va fi pe pământ.

Şi atâtea altele de acest fel... Nici nu îndrăznesc să scriu aici pe hârtie ceea ce am putut auzi de la ei.

Erau îndeosebi între iehovişti, nişte conducători de ai lor, care stătuseră ascunşi ani de zile pe la unii din cei care îi credeau. Fuseseră urmăriţi de autorităţi pentru că răspândeau scrieri primejdioase. Cu greu fuseseră prinşi, iar acum erau şi ei aici.

Ce am putut auzi de la aceştia, de-a dreptul m-a îngrozit. Cred că nici diavolul însuşi n-ar fi putut grăi despre Dumnezeu ceea ce erau ei în stare să grăiască.

Aveau o isteţime plină de răutate împotriva oricărei învăţături sănătoase. Şi vorbeau plini de un neruşinat dispreţ despre tot ce nu era după învăţătura lor.

- Singurul Dumnezeu Adevărat, - zicea odată unul din ei, - este Iehova, Dumnezeul nostru! Dumnezeul vostru este ca o pilă, cu trei feţe...

Despre pilda Mântuitorului din Evanghelie cu bogatul nemilostiv din iad şi săracul Lazăr din „sânul lui Avraam” - râdeau.

- Nu vedeţi că e o prostie să crezi pilda asta! - ziceau ei. Cum putea avea Avraam un sân în care să-l bage pe Lazăr? Apoi cum să fie un foc veşnic în care Dumnezeu să-i ardă pe oameni? Ori Dumnezeu este Iubire - şi atunci nu poate să facă aşa ceva, ori dacă poate face aşa ceva Dumnezeul vostru este un criminal nemilos...

Apoi câte altele de astea!...

Şi dacă aşa vorbeau despre aceste cele mai mari adevăruri, - e uşor să-ţi închipui cum vorbeau despre celelalte...

La aşa ceva se poate ajunge primind astfel de învăţături şi nerămânând deplin în învăţătura pe care am primit-o noi de la început.

Mulţi chiar dintre fraţii noştri nu şi-au dat toate silinţele să se cerceteze mereu în limita învăţăturilor dintâi, au ajuns pe nesimţite să aibă unele păreri îndoielnice pentru alţii - iar de aici s-a creat între fraţi un gol care dacă nu se face apoi o prăpastie, tot devine o pungă cu gheaţă...

Împotriva Oastei Domnului toţi aceştia, dar mai ales iehoviştii, aveau o ură de moarte.

- Lucrarea asta, - îmi ziceau ei în faţă, - este cea mai blestemată lucrare a lui Satana.

Ea prosteşte cel mai mult pe oameni. Măcar pe ceilalţi care nu cred în nimic îi putem lămuri uşor asupra adevărului şi chiar şi pe penticostali, baptişti şi ceilalţi... - dar voi ostaşii nu numai că sunteţi nişte nebuni cu care nimeni nu mai poate face nimic, dar îi înnebuniţi şi pe alţii... Vă duceţi în sinagoga satanei şi plângeţi la nişte chipuri cioplite... Nu vedeţi că sunteţi nişte nebuni şi orbi?

Noi oriunde vom afla această Oaste o vom zdrobi ca pe o spurcăciune, ca să scăpăm sufletele din orbia ei... Pe unde am lucrat noi nici n-a mai rămas nici un ostaş!

În privinţa asta - aveau o dureroasă dreptate... Aşa s-a şi întâmplat la Săsciori, Laz, Şibot... Şi încă...

Cel mai bun lucru era să-i ocoleşti. Pentru că la cea mai mică discuţie cu ei izbucneau în astfel de grozăvii. Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că pot fi şi astăzi duhuri care să grăiască din nişte oameni astfel de hule. Că pot să răsucească într-atâta Adevărul încât să-l rupă - şi ocupându-se cu Biblia să poată ajunge atât împotriva ei... Iată acestea sunt unele din credinţele drăceşti din vremea din urmă - mi-am zis îngrozit! Duhul acestora, cu o iscusinţă satanică şi cu o îndrăzneală sfidătoare faţă de tot ce este vrednic de închinare, calcă în picioare şi batjocoreşte totul, dându-se numai pe sine Dumnezeu... Pe cei căzuţi în ghearele lui, duhul acesta îi robeşte şi îi orbeşte într-atâta încât nu mai este nimic de făcut cu ei, fiindcă el îi face să fie încredinţaţi că acela este adevărul. Astfel că merg orbeşte şi plini de o îndrăzneală primejdioasă. Ca nişte posedaţi, de care simţi că trebuie să te temi.

Când erau puţini şi slabi, întrebuinţau vicleşugul şi prefăcătoria.

Când erau mulţi şi tari, întrebuinţau îndrăzneala, neruşinarea, agresivitatea.

Niciodată însă nu se lăsau convinşi chiar dacă le înfăţişai dovezi de netăgăduit. Când nu mai aveau ce să zică, îţi spuneau:

- Chiar dacă ar fi aşa cum zici tu, eu tot nu vreau să cred aşa!

Iată acesta este îngrozitorul duh sectar. Este în stare să se prefacă ani de zile (când este slab) până când i se pare că a ajuns destul de tare. Atunci aruncă vicleşugul - şi ia neruşinarea, dar nu cedează niciodată.

Poţi să-i arăţi o mie de dovezi, - el nu se lasă convins.

Pot să-l roage o mie de fraţi, - el nu renunţă.

Poate să stea o mie de ani lângă tine, - el nu se lipeşte.

Când îţi este dator, tace prefăcut, spre a te lăsa să crezi că l-ai convins, că te-a înţeles.

Dar îndată după ce pleci de lângă el - face tot ca înainte.

Dacă îl sileşti să ia hotărâri şi să-şi spună părerea - el se va ascunde după jumătăţi de cuvinte şi după sferturi de promisiuni - până scapă. Nici un fel de cinste faţă de obligaţiile de conştiinţă în legăturile sale cu alţii decât ai lui, - nu există la el.

A trebuit să ajung acolo, lângă acest duh, ca să-l cunosc. Aşa este chipul ursului aceluia primejdios, cu care am avut şi vom avea încă mult de a face.

Dar despre el va trebui să mai vorbim...

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit... Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră şi duşi de la Securitate la Penitenciar, - semn că cu aceştia anchetatorul terminase. Mai rămăseserăm totuşi unii, de care ancheta se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul din scopurile ei.

Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră - şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care fiind aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi trecând pe la noi, că întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare...

Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile acestea întunecoase, umede şi reci...

Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:

- S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acum cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să vă descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir - şi apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, - iată-l!

Şi îmi arătă dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor - şi concluziile lui la fiecare.

- Uneori au fost şi noduri pe acest fir - dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum când ai ajuns şi d-ta ca Iov spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat...

- Aşa zic şi eu! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.

- Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă.

Le-am citit... Erau acolo înşirate toate învinuirile aduse Oastei Domnului, ca idee şi ca lucrare „mistică şi retrogradă, dăunătoare poporului şi duşmănoasă regimului. Prin activitatea ei desfăşurată în mijlocul celor mai largi mase populare”.

Lucrarea Oastei Domnului „împiedică procesul revoluţiei sociale şi politice, fiind o frână în mersul înainte al societăţii spre socialism... Avusese în trecut şi un amestec în ea al politicii celei mai reacţionare şi mai fasciste... De aceea trebuie stârpită din mijlocul poporului cât mai repede şi cât mai radical” - aşa se încheiau concluziile lui.

Noi cei care fusesem arestaţi şi cercetaţi de el, eram socotiţi drept conducători pe ţară şi eram învinuiţi fiecare după măsura în care găsise ancheta lui că activasem în această Lucrare „interzisă, ilegală, duşmănoasă”.

În primul rând eram învinuit eu, ca unul dintre primii colaboratori ai iniţiatorului Oastei şi cel care a activat mai mult şi mai demult în această Lucrare.

Apoi Capătă, Tudose, Moldoveanu, Pop, Popa Petru. Şi aşa mai departe până la Opriş, Lae Marini, Chişu, Tache Grădinaru şi... Alis Panaiodor din Biserica evreilor creştini de la Bucureşti. În total 23.

Până în clipa aceea eu nu ştiusem cu adevărat câţi dintre fraţi şi care anume sunt încadraţi cu mine în acest lot al conducătorilor pe ţară ai Oastei Domnului.

Într-adevăr mă aşteptasem la unii care acum vedeam că nu sunt printre noi. Şi nu mă aşteptam deloc la unii care erau. Nu ştiam cu ce gând fuseseră băgaţi în lotul nostru unii ca fr. Chişu, Lae Marini, Tache Grădinaru... Şi nu erau alţii ca Hărăguş, Bălăuţă, Leon, Sergiu... Ce căuta între noi sora asta din Bucureşti care nici măcar nu era din Oastea Domnului?...

- Acestea sunt concluziile dv., - i-am zis eu! Dv. le-aţi semnat acum. De ce trebuie să le mai semnăm şi noi?

- Că aţi luat cunoştinţă despre ele! Aceasta este doar o simplă formalitate pe actul trimiterii tale în judecată.

- Semnez numai în ce mă priveşte pe mine! Dacă trebuie să sufăr pentru tot ce am lucrat pentru Dumnezeu, - nu mă dau în lături de la nimic. Slăvit să fie Domnul.

Şi am semnat.

- Vrei să-ţi pui avocat?

- N-am nevoie de el!

Ştiam că sentinţa şi aşa a fost dată mai dinainte. N-avea nici un rost vreo apărare în faţa unei astfel de judecăţi. Bine, spuse anchetatorul acesta de la început când zisese: Aţi fost daţi în mâinile mele - şi orice veţi încerca voi, - rezultatul tot acelaşi va fi...

- Alţii şi-au pus apărător! - îmi zise el.

- Eu n-am nevoie! N-am cu ce să-l plătesc!

- Vei avea apărător din oficiu!

- N-am nevoie nici de acesta!

- Ce dorinţă mai ai? Sau ce nemulţumire?

- Nici una!

Procesul nostru s-a fixat pentru ziua de 18 noiembrie 1959.

În dimineaţa zilei procesului am fost scos din celulă şi băgat într-o maşină închisă.

Pe rând au fost aduşi în această maşină apoi: Capătă, Tudose, Pop, Ion Opriş, Lae Marini...

Apoi am fost duşi la Tribunalul Militar şi băgaţi într-o cameră... Abia acolo ne-am revăzut toţi câţi eram: 23.

Noi cei şase care fuseserăm ţinuţi la Securitate până la proces - eram îmbrăcaţi în hainele noastre de acasă. Toţi ceilalţi care fuseseră duşi la penitenciar - erau în hainele vărgate de condamnaţi de mai înainte chiar de a ni se fi ţinut procesul.

Era şi acest lucru un semn că noi eram şi condamnaţi de mai înainte. Procesul era numai o formalitate de ochii lumii.

Ni s-a pus de la început cu stricteţe în vedere că n-avem voie să spunem nici un cuvânt şi nici să facem măcar vreun semn familiilor noastre care se vor afla în sala procesului. Că oricare dintre noi va face aşa, o să aibă de suferit pe loc o pedeapsă. - Şi nu numai el, ci şi familia sa.

- Vă rugăm să ne daţi măcar dreptul la zece minute de vorbitor cu familia şi la pachetul de la ai noştri - le-am cerut noi ştiind că mai înaintea noastră, multora dintre cei ce fuseseră judecaţi aici - li se dăduse acest drept.

- Vi se va da după proces!

Primul am fost introdus la judecată eu. Trebuia să trec până în sala procesului printr-un coridor...

Dintr-o dată am văzut pe scări şi pe coridor - o mulţime de feţe cunoscute şi dragi. Fraţii şi surorile noastre din multe părţi ale ţării veniţi să ne vadă - nu fuseseră lăsaţi să intre în sala de judecată. Acum aşteptau aici afară, să ne vadă măcar şi de departe, trecând... Bine că îi lăsaseră totuşi măcar aici pe scări. Căutaseră gardienii să-i împiedice, dar fraţii nu s-au lăsat până nu au răzbătut.

Le-am făcut din ochi şi din mână, fără cuvânt, cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în ajutorul Domnului nostru. Şi în revederea de Sus...

În sală, erau ai noştri, familiile.

Am căutat cu ochii pe ai mei. Numai Nina era. Viorel era în armată, accidentat - şi eu nu ştiam. Florica departe, părinţii bolnavi... Apoi toţi ceilalţi, soţii, surori, mame, copii de ai noştri, care stăteau plângând şi rugându-se.

Întrebările şi învinuirile judecătorului au fost puţine şi scurte, toate de fapt ale anchetatorului nostru.

Toată formularea acestora era făcută şi pusă în aşa fel încât să nu lase loc decât pentru recunoaşterea învinuirii. Orice alt răspuns ne era tăiat scurt.

Am căutat să apăr cauza Lucrării şi dreptul nostru la credinţă...

- Să nu răspunzi altceva, decât la întrebare! - mi-a strigat tăios preşedintele.

Când am văzut că aşa merge şi judecata ca şi ancheta - am tăcut. N-am mai răspuns nimic.

- Care îţi este ultimul cuvânt? - a întrebat preşedintele.

- Înţelegere şi dreptate! - am răspuns eu. Apoi am stat jos.

- Bine! Altul!

Toţi cei din sală asistau cutremuraţi şi aveau ochii plini de lacrimi, aţintiţi la noi.

Unii încercau să ne facă semne, să ne şoptească... Dar paznicii înarmaţi ne ţineau din scurt, stând neclintiţi şi atenţi ca un zid de gheaţă şi de foc între noi şi ai noştri.

Am asistat apoi pe rând la aducerea tuturor celorlalţi, în ordinea „importanţei” în care avusese ordin să ne clasifice anchetatorul, - după scopul pe care îl urmăriseră cei ce căutau nimicirea Oastei atât cu ancheta cât şi cu procesul.

Pop s-a comportat ca unul care avea încă o deplină încredere în tot ceea ce probabil i se spusese de către anchetator: că dacă şi în faţa judecăţii el va recunoaşte totul, ba încă chiar şi mai mult decât i se cerea, - el nu numai că va fi eliberat ci şi toţi cei din sală vor vedea că el este cel mai curajos şi mai vrednic. Apoi admiraţia (şi naivitatea) fraţilor o să-l urmeze ca pe un conducător. Abilitatea lui va avea deci de trecut aici un examen. El trebuie să iese primul.

Asta şi voia ancheta. Fiindcă apoi, prin el, autoritatea va putea nu numai controla tot ce este în Lucrarea Oastei ci o va şi conduce prin el, aşa cum va vrea!

De aceea Pop, la toate întrebările preşedintelui, a răspuns cu grabă şi curaj, recunoscând că a făcut mult mai mult decât stătea scris în dosar.

Apoi cu singurul lui ochi a privit triumfător şi zâmbind peste sală - şi a stat jos mulţumit.

Au urmat aduşi pe rând ceilalţi... Unii au răspuns curajos şi demn, ca Popa Petru, Capătă, Arcadie, Cornel, Valer - şi mai ales fr. profesor Ghiţă Precupescu.

Apoi unul-doi, încercau să-şi tăgăduiască rolul... Că n-au fost chiar peste tot unde se spusese. Că n-au făcut chiar atât cât sunt acuzaţi. Că n-au avut chiar importanţa care li se dădea...

Iar alţii - vreo patru - milogindu-se, târându-se, văicărindu-se că n-au ştiut, că n-au vrut, că n-au cunoscut... - să fie iertaţi că nu vor mai face...

Îmi părea că se prăbuşeşte cerul peste mine, că se deschide pământul şi ne înghite.

Ce ruşine! După zeci de ani de credinţă, după mii de predici altora, după nu ştiu câte legăminte făcute lui Dumnezeu, - acum să ajungi să te lepezi cu atâta nevrednicie de Lucrarea lui Hristos, aici înaintea unui tribunal omenesc. Numai pentru că nădăjduiai că dacă vei face-o asta, aceşti oameni care te judecă vor avea milă şi-ţi vor scăpa de suferinţă hoitul trupului acestuia netrebnic!

Mi-e ruşine să dau numele acestora. Toţi cei ce erau în sală i-au văzut şi i-au auzit. Cred că în urechile multora mai răsună şi astăzi ecoul acestor ruşinoase văicăreli.

Pe faţa frumoasă a Oastei Domnului pe care străluceau podoabele minunate ale atâtor mărturisiri făcute de vrednicii noştri înaintaşi - ei aruncau acum cele mai urâte pete. Era deci adevărat tot ce făcuseră prin închisoare. Şi tot ce făcuseră şi înainte de asta.

Unii din aceştia şi-au plătit şi avocaţi apărători. „Apărarea” a fost tot aşa de vrednică

şi demnă ca şi ei.

Tot ce au spus aceşti avocaţi în apărarea clienţilor lor s-a redus cam la asta:

- Rugăm onorata instanţă să binevoiască a le acorda acestora circumstanţe atenuante, întrucât, după cum se poate vedea şi constata atât din declaraţiile inculpaţilor cât şi din atitudinea lor, aceştia au complexe de inferioritate şi deficienţe atât fizice cât şi psihice...

Şi cam atât!

Şi nici unuia nu le-a plesnit obrazul. Şi nici unul n-a strigat după aceea plângând cu amar:

- Sunt un netrebnic!

Odată farsa procesului încheiată, procurorul avea acum prilejul să-şi rostească rechizitoriul său necruţător, împotriva Lucrării Oastei Domnului ca idee întâi, apoi ca activitate.

Pe urmă ne-a selecţionat pe noi, după vina fiecăruia, - cerând pentru cei mai fanatici maximum de pedeapsă. Munca silnică pe viaţă pentru vârfuri - şi apoi gradat în jos, pentru fiecare din ceilalţi - după importanţă - şi după activitatea de care se făcuse vinovat.

Apoi tribunalul s-a ridicat. Noi am fost înconjuraţi şi scoşi între gardieni înarmaţi şi coborâţi din nou în maşinile care aveau să ne ducă la penitenciarul Gherla, unde ni se va comunica sentinţa şi vom avea să ne ducem ispăşirea osândei.

La ieşire am trecut printre ai noştri! Dragii şi neuitaţii noştri ne făceau semne iubitoare. Ne strigau cuvinte de îmbărbătare. Se luptau să ne dea câte ceva din cele ce ne aduseseră, haine şi mâncare.

Am stăruit de gardieni să ne permită câteva minute de vorbitor cu familiile - aşa cum ne promisese anchetatorul.

- Dar nu ni s-a permis nici unuia din noi.

Am fost împinşi în maşinile care ne aşteptau. Şi ochii înlăcrimaţi ai dragilor noştri, - nu ne-au mai văzut. Decât după ani...

Sentinţa ne-a fost comunicată la penitenciarul Gherla, unde am fost duşi îndată după terminarea procesului.

Noi cei şase care fusesem până în ziua procesului la Securitate, am fost duşi la Gherla toţi împreună şi depuşi în aceeaşi celulă cu nr. 64.

Sentinţele tribunalului ni s-au comunicat acolo. Eu fusesem condamnat la şaptesprezece ani de muncă silnică, zece ani interdicţie şi confiscarea întregii averi familiare.

La Gherla apoi am mai aflat că mulţi alţi fraţi din Oastea Domnului în toată ţara mai fuseseră astfel condamnaţi. Fuseseră făcute mai multe loturi pe regiuni. Şi tribunalele îi condamnaseră fără cruţare nefăcând nici o deosebire între Oastea Domnului şi cele mai primejdioase învăţături străine. Ne-au pus în rândul celor ce aveau nu o evanghelie a iubirii, ci o învăţătură a urii faţă de Stat şi faţă de Biserică, precum i-am văzut pe cei ce se numesc milenişti sau martori ai lui Iehova.

Am fost socotiţi de către mai-marii poporului nostru asemenea acelora care nesocoteau orice îndatorire către ţară, chiar şi aceea a apărării ei, noi cei care ne lăsasem pe front ani din viaţă, ori sângele, ori fraţii, ori părinţii noştri...

Am fost judecaţi ca vrăjmaşii Bisericii noi cei care eram însufleţiţi de cea mai curată dragoste pentru ea sprijinind-o nu numai cu cuvântul nostru - ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.

Nu ştiu dacă la hotărârile de nimicire care s-au luat atunci împotriva Oastei a contribuit - şi în ce măsură - conducerea Bisericii - nu numai a ţării noastre. Asta o va arăta numai Judecata cea Mare a lui Dumnezeu, în ceasul ei.

Dar ştiu că nici Patriarhia nici Sf. Sinod, - care au ştiut bine de nedreptatea cea mare ce se făcea împotriva Oastei Domnului care era un mădular al Bisericii, - nici Sf. Sinod deci şi nici Patriarhia n-au făcut nimic spre a ne apăra! S-a lepădat de noi ca de nişte zdrenţe urâte şi aruncate - şi ne-a lăsat să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon - trecând pe alăturea şi prefăcându-se că nici nu ne vede. Ca nu cumva să se expună la vreun risc nici cât de mic...

Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, - acolo am fi putut muri cu toţii - din partea lor... Nici unii nu s-au sesizat de asta.

Ne ştiau condamnaţi pe atâţia dintre noi la ani grei şi la un regim necruţător de închisoare - care pentru cei mai mulţi dintre noi însemna moartea, după cum a şi însemnat pentru câţiva, - dar nimeni din conducerea Bisericii nu s-a sinchisit să pună un cuvânt de apărare pentru noi. Va fi aceasta o veşnică pată pe numele acestora şi pe conştiinţa lor.

Nu cârtim împotriva nimănui pentru asta! Am mai spus-o de atâtea ori până aici şi o spunem încă: noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întâmplat era necesar să se întâmple, fiindcă lucrurile aveau o raţiune duhovnicească şi un scop duhovnicesc ca să se petreacă aşa.

Dar aceasta nu scuză totuşi întru nimic atitudinea nepăsătoare a conducerii confesiunii noastre. Eram fiii sufleteşti ai Bisericii acesteia. O sprijinisem, o apărasem, o slujisem şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Avea datoria să ne apere şi să nu ne lase!

Desigur Statul dacă voia să ne osândească pentru Hristos, ne-ar fi putut osândi foarte comod chiar şi dacă Biserica ne-ar fi apărat... Ne aşteptam ca în lupta contra lui Dumnezeu să se ia măsuri şi împotriva noastră. - Şi nu ne-am fi opus, cum nu ne-am opus nici aşa.

Dar ar fi fost o datorie Dumnezeiască să fim apăraţi de cea care îi place să se numească mama noastră. - Şi pe care noi aşa am considerat-o.

O dovadă a faptului că despre toate necazurile noastre s-a ştiut atunci până sus la conducerea Bisericii - este şi cuvântul pe care mi l-a spus un ierarh de seamă cu câţiva ani mai târziu, după ce fusesem eliberaţi:

- S-a exagerat cu dv. S-a exagerat mult... s-a exagerat mult...

Mie mi s-a părut că el se referea atunci - cel puţin într-o oarecare măsură - şi la partea pe care a luat-o conducerea Bisericii la condamnarea noastră. Împlinind astfel prima parte din profeţia părintelui Iosif din ceasul morţii sale...

Partea a doua a acestei profeţii - plata pentru toate acestea, va avea să vină desigur, la vremea ei, asupra tuturor celor vinovaţi. Şi nu numai asupra lor. Credinţele dezbinătoare şi lucrările de rătăcire se vor abate necruţătoare şi agresive atât asupra Bisericii cât şi a Neamului. Şi nimeni nu le va mai putea împiedica, fiindcă ceea ce le putea opri - a fost înlăturată din drumul lor.

Când Dumnezeu vrea să pedepsească pe cineva, îi ia aceluia mintea sănătoasă. Apoi acela se va pierde singur. Şi sigur.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Cine sunt cei fără rânduială? - Oare nu toţi acei care săvârşesc fapte contrare voii lui Dumnezeu?

Sf. Ioan Gură de Aur

Vestirea Oastei şi vestirea Cuvântului lui Hristos trebuie ferită până la sfârşit de orice sminteală.

Nici unul din cei care se îndeletnicesc cu vestirea Cuvântului ceresc nu trebuie să dea loc la vreo sminteală nimănui, prin umblarea şi trăirea lor.

Păr. Iosif Trifa