Cap. 9 - A doua judecată
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Știi că cei ce sunt în Asia,
toți m-au părăsit...”.
Credem că este destul de limpede pentru oricine că după cum în lumea trupească nu poți intra pe altă cale decât printr-o naștere trupească, tot așa în lumea duhovnicească nu poți intra decât printr-o naștere duhovnicească.
Ar trebui deci să fie tot așa de limpede și că după cum există după nașterea trupească boli și defecte trupești, - tot așa există după nașterea sufletească boli și defecte sufletești.
Și după cum există moarte trupească prin încetarea vieții trupești, - tot așa există și moarte sufletească. Nu prin nimicirea sufletului, ci prin încetarea vieții duhovnicești.
De fapt moartea nu este o nimicire a vieții, căci viața este veșnică. Ceea ce pare o încetare este doar trecerea în altă existență. După cum spune însăși dictonul științific: „nimic nu piere, totul se transformă”.
Totul se transformă într-adevăr. În afară de Acela care a făcut acest Tot. Fiindcă El nu Se poate transforma: El este Același ieri, azi și în veci (Evrei 13, 8; Psalm 102, 27). În El neputând fiind schimbare sau umbră de mutare.
De aceea în toată Creațiunea, totul este ordonat, frumos și sigur. Fiindcă El care le-a făcut pe toate, le susține, le veghează, le îndrumă, trecându-le prin câte transformări găsește potrivit Înțelepciunea Lui, - spre împlinirea hotărârilor Sale pentru fericirea celor ce-L ascultă. Sau a judecăților Sale, pentru pedepsirea celor ce nu-L ascultă...
În desfășurarea de astăzi a acestei vieți, nouă ne este dat mereu să vedem tot felul de schimbări, dar numai în unul din cele două feluri: ori spre bine, ori spre rău. Ori înspre creștere și putere, înspre rod și folos bun pentru ei și pentru alții. Ori înspre scădere și slăbiciuni, pentru necazuri și amărăciuni ale celor îmbolnăviți și a celor cu ei...
Deci nașterea de Sus își are și ea bolile ei, după cum și le are și nașterea de jos pe ale sale. De aceea normal ar fi ca ori de câte ori omul duhovnicesc se îmbolnăvește, să facă același lucru ca atunci când se îmbolnăvește omul trupesc. Să se supună adică unui tratament aspru și atent până când se vindecă.
Dar acest înțelept lucru, - duhovnicește nu se întâmplă decât foarte rar. Din această pricină lumea duhovnicească este plină de tot felul de suflete bolnave.
Cu ochi bolnavi care văd strâmb sau rău sau întunecat...
Cu picioare bolnave care umblă dintr-o prăpastie în alta...
Cu inimi bolnave pline de răutate, de trufie, de neascultare...
Sfânta Scriptură este desigur cea mai desăvârșită Carte de medicină duhovnicească. Acolo sunt arătate amănunțit toate felurile de boli sufletești. Și este indicat pentru fiecare boală, leacul sigur și vindecător. Numai că, din nefericire, adevărații bolnavi, nu se recunosc decât arareori ca bolnavi... Și atunci toată lumina Bibliei nu le mai folosește celor neascultători la nimic.
S-a mai spus adevărul că pentru creșterea unui nou născut, este neapărat nevoie de trei lucruri: de hrană, de curățenie și de căldură. În înțeles duhovnicesc aceste trei lucruri sunt: Cuvântul lui Dumnezeu - hrana zilnică a sufletului nostru. Rugăciunea - curățenia lui.
Și părtășia frățească, Biserica și adunarea, - căldura sa. Fără hrană se uscă. Fără curățenie putrezește. Fără căldură îngheață.
Un astfel de suflet, bolnav și putred - fie că stă, fie că umblă printre ceilalți, va fi numai spre rău semenilor săi și spre rușinea locului în care stă.
Dacă societatea și familia în care se află un om bolnav de o boală trupească primejdioasă are datoria să-l oblige pe acela ca să se trateze - cu atât mai mult ar trebui ca Lucrarea lui Dumnezeu să-i oblige pe cei bolnavi duhovnicește din ea - să facă și ei la fel.
Când cineva are între frații săi gânduri rătăcite, vederi strâmbe, căi abătute sau inimă neascultătoare - nu numai că toți ar trebui să se ferească de boala aceasta, ci ar trebui să-l oblige pe purtătorul ei la un aspru tratament vindecător. Tratamentul acesta să înceapă prin a i se arăta de către cei mai apropiați despre îmbolnăvirea lui. Apoi dacă nu primește îndrumările vindecătoare, ar trebui să urmeze izolarea sa.
Sunt așa de necesare aceste măsuri încât Legile Sfinte ale lui Dumnezeu le poruncește în viața duhovnicească cu o și mai mare tărie, decât le poruncesc legile cele omenești, în viața trupească. Fiindcă dacă neascultarea de legile sanitare trupești poate aduce printr-un singur bolnav pierzarea multora, cu atât mai mult neascultarea de legile sănătății sufletești - poate aduce prin unul bolnav, pierzarea multor suflete sănătoase.
Încercarea în care ne duce uneori Dumnezeu, Marele nostru Medic Mântuitor, - fie că este vorba de spital, de închisoare sau de alt necaz - încercarea zic, este locul și mijlocul prin care cel mai adesea suntem duși la controlul stării noastre sufletești. La descoperirea și vindecarea bolii de care suferă viața noastră duhovnicească. Fiindcă prin această boală mădularele infectate pot infecta tot trupul. Mai ales când aceste mădulare sunt la cap și în frunte.
Noi ne gândeam că după ce ne-a văzut odată condamnați, Securitatea n-avea acum de ce să se mai ocupe de noi. Ne ținuse opt luni în anchete, tocmai spre a controla totul și spre a se convinge asupra tuturor „dedesubturilor” Oastei. S-a văzut astfel că Lucrarea aceasta nu are nici un alt „dedesubt” decât pe Isus Cel Răstignit. Că nu are nici alte „scopuri” și nici alte „mijloace” decât pe Isus Cel Răstignit. Că „în general” noi ostașii nu avem altă vină decât că suntem niște „fanatici” ai Acestui Isus.
Dar acest „fanatism” al nostru a fost socotit ca o „atitudine dușmănoasă față de ordinea socială existentă în țara noastră”. Și față de „noile adevăruri asupra vieții”, propovăduite de regim.
Dintre noi, cei cu „circumstanțele atenuante”, au fost socotiți mai puțin primejdioși.
Ei erau doar niște bieți „iresponsabili” sau niște „induși în eroare”, care se dovediseră în parte „recuperabili”. Pedeapsa lor deci va fi cât se poate de mică.
Pedeapsa celorlalți însă, considerați niște elemente fanatice, trebuie să fie cât se poate de lungă și de grea. Ca aceștia să aibă timp îndeajuns fie de a se reeduca aici, fie de-a muri.
Separarea de dinainte de proces, a fost menținută între noi și după.
Astfel pe când cei ce fuseseră la Cluj la penitenciar - au fost puși acum în Gherla în aceeași cameră mare, împreună cu încă mulți alți frați din alte locuri judecate în alte orașe din țară. Precum și cu alți condamnați pentru credință din alte culte. - Noi, cei șase de la Securitate, am fost puși tot singuri, în celula cu nr. 64 de la etajul unu al închisorii.
Îndată ce ne-am văzut acolo împreună, mi-am zis ușurat: Slăvit să fie Domnul! Desigur tot focul prin care am trecut, este cu neputință să nu-l fi curățat pe fiecare din cei ce am fost aruncați în el. Dacă în mine a făcut atâta lucrare cuptorul acesta, desigur o va fi făcut și în fiecare dintre noi. Acum vom avea deci timpul și prilejul să ne verificăm starea sănătății, după operația grea prin care trecusem. Era cu neputință să nu fi făcut nimic focul. Trebuie să fi făcut o lucrare fericită. Ce minunat va fi să construim acum aici împreună planurile frumoasei lucrări viitoare, cu învățăturile pe care le vom fi tras cu toții. Și cu aurul, argintul și pietrele scumpe din noi, lămurite de focul aspru și lung...
Prima manifestare deci a fost o mare bucurie cu îmbrățișări și cu sărutări sincere, ca între niște frați care se regăsesc, rupți prea mult de un trecut dureros - dar legați printr-un viitor comun. Oricât de multe au fost ciocnirile „mărunte” dintre noi - gândeam că de acum trebuie să fim legați puternic.
Aici fiecare suntem singur - și totul ne este potrivnic tuturor. Singura familie a fiecăruia din noi ne sunt frații. Să ne iubim deci din toată inima fiecare pe fiecare. Și să începem o viață nouă, cercetând și trăind mai adânc Cuvântul lui Dumnezeu... Aici am fost aduși tocmai spre a ne încredința de aceste lucruri și a ni le însuși pe deplin fiecare din noi.
Stam încă în picioare în mijlocul camerei, cu toate bagajele rămase grămadă între noi.
Nu mai terminam cu întrebările și cu răspunsurile despre toate cele prin care trecusem în cele opt luni de când nu ne mai văzusem unul cu altul.
Camera înaltă avea trei rânduri de câte patru paturi suprapuse. Ne-am ales fiecare câte unul. Întâi pe cele de jos, apoi cei mai tineri ori mai sănătoși, pe cele de mai sus. Ne-am pus fiecare bagajul pe patul său.
Când am obosit în picioare, ne-am așezat cu toții pe patul meu, care era jos, cu cearșaful alb și cu pătura îndoită în patru, întinsă peste mijloc.
Dar abia ne așezarăm și începusem alte întrebări, când ușa se deschise și în cameră intră gardianul de pe secție. Ne ridicarăm cu toții în picioare. Dar el uitându-se la patul de pe care abia ne sculasem și care rămăsese mototolit întrebă:
- Al cui este patul ăsta?
- Al meu, - răspunsei eu senin, - neașteptându-mă la nimic rău.
Doi pumni grei, ca două maiuri, mă izbiră puternic, unul după altul, peste o ureche,
apoi peste cealaltă... Ochii mi se întunecară, urechile îmi țiuiau - fusei gata să cad...
Lui Lae Marini, care se ridicase ultimul de pe pat și îl văzuse în clipa în care intrase el,
- îi trase o palmă peste ceafă. O palmă „mai ușoară”, probabil văzându-l mai slăbuț.
- Bandiților! Ca să știți că aici sunteți la Gherla și că patul e sfânt. N-aveți dreptul să stați pe el decât de la stingere până la deșteptare. Să țineți minte!
Și ieși.
O săptămână m-a tot durut capul și mi-au tot țiuit urechile.
La mijlocul camerei era o masă mică de lemn și lângă ea, de o parte și alta, două bănci simple pe care puteau sta înghesuiți trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbă, în șoapte.
Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea timpului.
Vom face în fiecare dimineață o oră de meditație încheiată cu rugăciune, spre a folosi astfel timpul cât mai bine - ziserăm noi. Peste zi apoi, - vom vedea.
Ne-am înțeles ca meditația zilei să fie susținută de fiecare dată de către un altul dintre noi. Fiecare își va alege cum va vrea cuvântul biblic asupra căruia să medităm cu toții împreună. Apoi va scoate din cuvânt învățămintele pe care le-a înțeles el. După aceea fiecare din noi ceilalți pe rând, vom lua cuvântul spre a adăuga ceea ce am mai aflat nou, asupra cuvântului meditat.
- E foarte bine așa, - gândeam și vorbeam. În felul acesta vom avea prilejul nu numai să arătăm cât cunoaștem fiecare din Cuvântul scris al lui Dumnezeu - ci și cum am înțeles conținutul lui.
Va fi acesta un mijloc și un prilej în care fiecare dintre noi ne vom putea cerceta pe noi înșine și unul pe altul în lumina lui Hristos. Spre a ne descoperi starea noastră duhovnicească în raport cu Voia lui Dumnezeu. Spre a ne verifica cu ce fel de material și în ce fel am zidit fiecare pe temelia lui Hristos, în Lucrarea Oastei Sale. Și spre a li se da celorlalți frați prilejul să ne ajute în ceea ce noi greșim.
Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condițiile și împrejurările prin care trecusem nu numai cu Lucrarea Oastei Domnului - ci chiar și noi, fiecare în parte, nu ne permiseseră până acum să ne putem așeza cu toții în jurul unei mese - și în liniște să ne verificăm din adânc și cu sinceritate între noi nu numai felul de învățătură ci și felul de trăire personală. Iar aceasta fusese atât de necesar, de când rămăsesem noi în fruntea coloanei frățești.
O, dacă am fi găsit totuși răgazul acesta mai demult! O, dacă am fi căutat și am fi dorit cu adevărat fiecare din noi o astfel de sinceră și conștiincioasă cercetare de sine între frați, cu toată temerea sfântă de Dumnezeu și cu toată ascultarea sfântă de Dumnezeu și de frați.
O, dacă măcar din timp în timp „ne-am fi suit și noi fiecare, la Ierusalim, cum făcuse sf. ap. Pavel, ca să arătăm și altora dintre frații noștri, evanghelia pe care o propovăduim, având permanent în inimă teama ca nu cumva să alergăm sau să fi alergat în zadar...” Așa cum o făcea cu toată smerenia și cu toată curăția de conștiință acel minunat Pavel care lucrase mai mult ca toți (Gal. 2, 2).
O, dacă n-am fi fost atât de mulți dintre noi - mai ales dintre cei mai nou veniți în Lucrarea Domnului, - la care să le placă mai degrabă a se ascunde decât a se arăta, cum lucrează!
Desigur, atunci n-ar fi fost nevoie să fim constrânși de Domnul să venim aici spre a găsi acest răgaz de care ne-am ferit afară.
Dar acum, dacă totuși nu s-a putut altfel, bine că măcar în felul acesta și în locul acesta am ajuns să facem - fie că dorim fie că nu dorim într-adevăr, - acest lucru.
Ardeam deci de dorința de a vedea la acest examen amănunțit cum arată radioscopia și radiografia lăuntrului nostru sufletesc al fiecăruia.
Să vedem întâi cât mai reținem clar din litera Cuvântului Sfânt. Cât putem cita exact din versetele Bibliei. Asta este o dovadă despre cât am citit și despre cum am păstrat în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu. Cât loc și câtă însemnătate i-am dat în timpul vieții noastre libere de până acum.
Apoi cum îl înțelegem? Și cât îl trăim? - Asta va fi iarăși o dovadă care va arăta cât ni l-am însușit pentru noi înșine. Prin aceasta vom arăta fiecare dintre noi în ce fel „am clădit deasupra”. - Și cu ce fel de material am lucrat, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, cu aur, argint, pietre scumpe, - sau cu lemn, fân, trestie...
De fapt Dumnezeu nu avea nevoie să ne cunoască, - El ne știa. Ci aveam nevoie să ne cunoaștem în primul rând noi înșine, spre a nu ne înșela singuri. Și aveau nevoie să ne cunoască și alții, spre a ști în ce măsură să se mai încreadă sau să nu se mai încreadă în noi. Să se fi încrezut - sau să nu se fi încrezut.
Cu niște astfel de frământări m-am așezat la masa meditațiilor frățești de la Gherla, străduindu-mă din tot sufletul să-mi fac înțelese gândurile și încredințările pe care mi le-am arătat până aici că le-am avut prin toți anii și întâmplările pe care le-am descris.
Dar încă de la început am simțit cu durere că la masa meditațiilor noastre suntem două tabere. De o parte eram Tudose, Capătă și eu, - iar de cealaltă Pop care atrăsese lângă el pe Lae Marini și pe Opriș.
Și am înțeles cu și mai mare durere că nu numai gândurile dar nici inimile acelor frați nu se schimbaseră chiar întru nimic prin toate flăcările astea. Rămăseseră exact cum fuseseră înainte. Masa aceasta sfântă dintre noi, care ar fi trebuit să se facă acum tot mai îngustă până ce ne-ar fi făcut pe toți una pe deplin între noi, - se făcea pe zi ce trecea tot mai lată. Până ce ne-a despărțit de tot. Vai, ce constatare amară a fost asta pentru mine.
Încă de la început s-a văzut „calitatea” scăzută a „materialului” și a „meșterului” care lucra.
Cine nu-i în stare dintr-o ochire să vadă ce material trebuie la un loc de muncă - acela nu știe nici când e pus să facă singur cum să așeze acest material. Nici care și nici unde trebuie. Acela se dovedește că niciodată nici n-a știut nici n-a lucrat altfel, ci totdeauna a lucrat rău.
Un astfel de lucrător însă n-a fost dat pe față fiindcă nimeni nu l-a controlat. Unde sunt mulți la lucru și nimeni nu controlează, acolo fiecare face cum vrea. Și mai ales fiecare face ce vrea.
De la un timp acești „lucrători” se obișnuiesc așa necontrolați. Și nici nu mai doresc nici ei să se corecteze. Și cu atât mai mult nu doresc apoi și nu permit să-i controleze alții. E mult mai ușor și mai plăcut pentru firea pământească să n-o controleze nimeni. Să facă ea ce vrea și cum vrea.
Însă ce grozav lucru este - să ajungă cineva așa în Lucrarea Sfântă a lui Dumnezeu: nici el să nu se controleze cu toată necruțarea în lumina lui Hristos, cu mare frică și respect pentru Cuvântul Cel Sfânt pe care Îl predică. - Și nici pe altul să nu-l primească să-l corecteze.
Când lucrarea făcută de un astfel de „meșter” va fi luată odată la necruțătorul „examen”, de către Marele Control al lui Hristos, - ce plată vor lua oare acei lucrători care au nimicit „materialul” Domnului și au stricat zidăria templului Său? (1 Cor. 3, 16-17).
La „meditațiile” noastre nu numai că aproape nici un singur verset din Biblie nu se cunoștea exact, dar când ți-ai ales un verset spre a medita asupra lui, conducând în această meditație și pe alții, - s-ar cere ca să ai totuși o țintă finală a cuvântului. Iar până la această țintă să ai un fir luminos care să te conducă. Spre a putea face astfel o bună legătură cu toate celelalte fire ale Cuvântului Sfânt care îți vin în ajutor pentru ajungerea la această țintă cât mai frumos, cât mai bine, cât mai curând și cu cât mai mult folos sufletesc.
Dar când nici măcar o singură dată - după un ceas de vorbărie, - cei ce te ascultă nu se aleg cu nimic și nu se văd duși nicăieri,
când tot vâslești un ceas - și tot în gol...
sau când tot pescuiești o noapte întreagă și tot nimic nu te arați,
- ce dovadă este asta? Nu este oare o dovadă tristă ori că umbli cu ochii închiși, ori că ești încă undeva agățat de o rădăcină rea de păcat ascuns și lucrezi fără Duhul Domnului?...
Dacă nu în fiecare zi, dar la a doua sau la a treia zi eram scoși 10-15 minute pentru plimbare jos în curtea închisorii, pe celule, cu toată grija spre a nu ne vedea unii pe alții. Curtea nu mai era ca în 1948. Aici erau acum șase țarcuri aranjate ca o floare cu șase petale la margini mai late, ca foaia de trifoi, iar în mijlocul celor șase se înălța ghereta paznicului care ne supraveghea de sus pe toți. Trebuie să ne plimbăm în cerc, doi cu doi, fără să vorbim decât în șoapte, ca să nu ne recunoască cumva cei de dincolo de gard.
În gardul de scânduri însă erau crăpături și găuri, la care ne opream pe furiș și ne uitam... Pe acolo ne-am văzut odată cu frații Cornel și Valer... Ce bucurie cerească am avut atunci. Altă dată ne-am băgat câte un deget să ni-l strângă ei. Sau ei să li-l strângem noi...
O, dragostea de frați, de frații adevărați, ce bucurii Dumnezeiești cuprindea ea! Dumnezeu să vă binecuvânteze pe vecii vecilor, Valer și Cornel, ce frați adevărați și statornici ați fost voi...
În celula noastră, între noi cei șase, astfel despărțirea care se produsese se adâncea din zi în zi tot mai mult. Stăteam trei de-o parte și trei de cealaltă parte a mesei. La toate acele zise meditații ale celor trei, când noi făceam unele „prudente” dar necesare completări, - aproape totdeauna ei se supărau. Dragostea noastră față de adevăr și grija față de învățătură precum și răspunderea noastră față de Domnul și Lucrarea Oastei Sale - în starea în care ne găseam - nu ne permitea să tăcem! Trebuie să-i corectăm pe acești frați care făceau niște mari greșeli nu numai față de Cuvântul lui Dumnezeu răstălmăcindu-i înțelesul, dar și față de ei înșiși. Și de lucrul pe care îl făceau între frați.
Însă nivelul lor pretențios și mai ales ambițiile firești, alimentate de alte complexe, se împotriviră de la început oricărei corectări. Până ce au ajuns în curând la ruptura totală de noi și chiar la ură directă împotriva noastră.
Prima revoltă a fost a duhului ambițios și trufaș al lui Pop. La aceasta s-au alăturat apoi curând duhul rece al fratelui Lae Marini, - apoi și cel ușuratic al fratelui Opriș. Curând toți trei s-au închis într-un cerc de gheață față de noi.
E lesne de înțeles ce deveniseră atunci frumoasele noastre meditații. - Și ce se alegea de tot gândul curat cu care le începusem!
Noi cei trei de dincoace de masă, ne chinuiam sufletul să găsim vreo cale de apropiere - dar fără să trecem peste adevăr. Și nu mai găseam nici una.
Primul dintre ei, Pop, mânios, - renunță într-o zi să mai țină vreo „meditație” cu noi. Un timp mai stătu încă la masă. Dar cu singurul ochi pe care îl avea, privea tot timpul în altă parte, zâmbind disprețuitor și clătinând din cap la tot ce spuneam noi, ca și cum ar fi zis: Halal meditații!
Lae Marini și Opriș îl urmară și ei peste câteva zile. Apoi după ce el nici nu se mai așeză cu noi la masă ci stătea retras într-un colț, - i se alăturară și ei acolo.
Toți eram întristați de această atitudine a lui Pop, care și acolo își făcu partidă. Dar fratele Tudose era cel mai necăjit. Când îl vedea pe Pop pufnind pe nări și clătinând din ochiul său cel închis, era gata să-și iese din fire:
- Eu sunt gata nu știu ce să-i fac împotrivitorului acestuia - zise el. Mă mir cum am putut noi să fim atât de orbi încât să nu-l vedem ce face. De ce l-au răbdat oare frații atâta vreme? Ăsta tot așa a fost de la început. Un om total firesc și vrăjmaș în Lucrarea lui Dumnezeu...
Între timp, într-o zi, pe neașteptate, se făcu în camera noastră o schimbare. Îl scoseseră pe fr. Tudose - și ne aduseră în schimb pe alți doi. Pop scăpă astfel de Tudose, care începu să nu-l mai poată suferi deloc.
Cei noi veniți, unul era Silagy, un preot reformat ungur, care făcea parte dintr-un grup de „betaniști” (o asociație religioasă maghiară). Iar celălalt era Todor, un creștin după evanghelie sau baptist, - care fusese arestat cu grupul lui Moisescu de la Arad.
Amândoi veneau din camera unde mai fuseseră cu ceilalți frați ai noștri. Acolo erau și Moldoveanu și cu Wurmbrandt.
După nume și din spusele fraților cu care stătuseră cei doi, - ne cunoșteau. De la început și-au manifestat foarte zgomotos „marea bucurie” că mă întâlneau și că vom putea de acum să fim împreună... Îmi cunoșteau mai ales poeziile - și nu mai găseau cuvinte, așa mă lăudau.
- Vom face ca dincolo, „meditații” împreună. Ne vom ruga. Vom cânta - ca și cu ceilalți frați dintre care am venit. Vom putea astfel „cunoaște mai bine și adânci adevărul” - ziceau ei fericiți.
La primele meditații cu ei, au revenit la masă și frații cei supărați.
Dar curând „ai noștri”, stătură de vorbă „mai îndeaproape” cu ei șoptindu-și la ureche unii altora retrași și ascunși pe după paturile de la peretele celălalt. - În urma celor spuse despre noi la ureche, temperatura lor față de noi începu să scadă răcindu-se dintr-o dată.
Această răceală se ivi chiar de la prima oră de meditații împreună, pe care o ținu Todor, care ardea de nerăbdare să ne arate „marea lumină” pe care o avea el „asupra adevărului”.
Firește că interpretările lui total sau parțial opuse adevărului, noi nu le puturăm primi. La „completări” când veni rândul nostru, atât fr. Capătă cât și eu nu puturăm trece fără o lămurire mai bună asupra cuvântului spus.
Aceasta iarăși supără numaidecât. Dar deocamdată nu se rupse nimic.
A doua zi se întâmplă același lucru și cu meditația lui Silagy. Din nou urmă un duș rece fiindcă ei doi erau una...
Așa am mai continuat dar nu mult, căci întâi a venit marea supărare a lui Todor care în ziua aceea era de rând să facă meditație - și iată cum a fost:
A ales pilda cu fiul cel pierdut. Iar la „lămuriri” asupra înțelesului, Todor avu cam astfel de cuvinte despre tatăl fiului pierdut:
„Ce fel de părinte este acela care poate sta liniștit acasă când fiul său suferă departe? De ce n-a lăsat totul ca să se ducă să-l caute?... Iar despre fratele rămas acasă cam tot așa: „Ce fel de frate este acela care poate să-și vadă nepăsător de treburile sale la câmp, în timp ce fratele său suferă departe?... De ce n-a lăsat totul și să se ducă să-l caute până îl va găsi și să-l aducă înapoi?”
Numai împotriva fiului pierdut, nici un cuvânt rău.
M-am mirat de atâta îndrăzneală. Adică se subînțelegea că vinovat este doar Tatăl - și doar fiul ascultător.
Desigur că n-am putut tăcea. Am spus că prin felul acesta de a gândi, iată cum totul se poate întoarce chiar pe dos. Așa poți scoate vinovat pe Dumnezeu și pe cei ascultători, - și poți scoate nevinovat tocmai pe cel care a provocat tot răul și sfâșierea în familie, numai pentru că „om era și el - și putea greși”... Sau numai din a scoate cu orice preț ceva nou... Asta era boala lor.
A doua și marea supărare veni la meditația lui Silagy. El a ales cuvântul din 1 Ioan 3,21 care spune în Biblie așa: „Dacă nu ne osândește inima noastră - avem îndrăzneală la Dumnezeu...”
Dar de la început Silagy spuse că în Biblie scrie: „dacă ne osândește inima noastră să avem îndrăzneală la Dumnezeu”. Că și el avea de la început gândul să tragă din acest cuvânt niște învățături din care făcea mereu niște lațuri spre a ne prinde în ele pe noi cei lesne crezători sau neputincioși cu cunoașterea - cum ne considerau ei pe noi. Și de data aceasta Silagy spuse ceea ce spunea de fiecare dată: că noi trebuie să simțim că inima noastră ne osândește pentru tot trecutul care a fost rău. Că toată credința noastră de până acum a fost rea și că noi trebuie s-o mărturisim aceasta cu îndrăzneală. Să ne lepădăm de toate acestea și să luăm de acum un alt drum. Formele în care am trăit n-au nici o valoare - ci numai duhul. Cei care au ținut și la forme - adică noi, - s-au înșelat și se înșală...
Și mereu în felul acesta, vizându-ne direct pe noi cei care mai țineam „la forme”, cum ar fi de ex. Crucea, icoanele și altele asemenea din Biserica noastră.
Vorbeau amândoi cu atâta patimă și trufie, încât noi cei doi ne-am zis: de data asta vom angaja lupta. - Nu-i vom mai răbda. Să vedem până unde vor putea merge în stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Redau discuția asta destul de urâtă cu destulă durere nu pentru alta, ci numai spre a se vedea cum întunecă păcatul mintea unor oameni. Și cum pot aceștia merge din rău în mai rău.
Chiar credinciosul care suferă pentru Dumnezeu, dar care nu rămâne smerit și curat cu inima, poate cădea astfel. Dacă nu se cercetează bine pe sine și eul său firesc, în lumina aspră a voii lui Dumnezeu.
Pe urmă - și pentru a arăta cu rușine și amărăciune ce fel de învățăminte au tras unii frați ai noștri, din toată lecția aspră a cuptorului de foc.
- Bine, - le-am zis noi. Voi disprețuiți absolut orice formă văzută. Și prețuiți numai ceea ce nu se vede. Disprețuiți Crucea care se vede - și spuneți că oriunde scrie Biblia despre Crucea lui Hristos, se are în vedere numai înțelesul, conținutul Jertfei Sale. Iar Crucea văzută ziceți că nu are nici o valoare. Și cu toate celelalte semne văzute ale închinării noastre către Dumnezeu - faceți la fel!
Voi nu mai vedeți acum păcatul și nu mai luptați împotriva păcatului, - cât împotriva „formelor” noastre de cult, disprețuind orice formă. Dar oare chiar orice formă trebuiește lepădată?
- Da! - răspunse Silagy. Forma, oricare ar fi ea, n-are nici o valoare, ba dimpotrivă, este un rău, fiindcă ea împiedică deplina cunoaștere a adevărului!
- Bine! Dar voi nu țineți seama că după cum noi suntem alcătuiți din trup și din suflet, adică dintr-o formă văzută - trupul - în care locuiește conținutul nevăzut, sufletul, - tot așa este și cu toate celelalte? De ce nu spuneți mamei voastre: eu prețuiesc sufletul tău (conținutul) - dar lepăd trupul tău (forma)? Fiindcă nici „forma” aceasta n-are nici o valoare!
Iată Biblia! Ce este oare Biblia în primul rând? - O carte din hârtie și din cerneală! O „formă” văzută! Are forma asta valoare domnule Silagy sau nu are?
- Nu are nici o valoare nici forma Bibliei, - răspunse Silagy, - prinzându-se astfel în lațul său viclean.
- Chiar nici un fel de valoare?
- Nici!
- Este la fel și Biblia cu oricare altă carte? La fel cu orice altă hârtie?
- Absolut la fel!
(Acest îngâmfat merită acum orice lecție - gândirăm noi. Să-l facem să se dezgolească de tot. Poate se vor dumiri în sfârșit și ai noștri, care stau pe lângă el cum stăteau filistenii pe lângă Goliatul lor când acesta arunca batjocuri lui Israel...).
(Aici trebuie să vă cerem tuturor celor ce citiți, o îndurerată iertare și să facem o paranteză:
Știți bine cu toții, - noi eram atunci în închisoare!
Am mai spus, știți bine, că în închisoare este altă lume și o viață cu totul altfel decât afară.
Aici unde nu te poți ascunde de ceilalți cu absolut nimic, - omul este brutal de sincer și total descoperit în tot ce face și în tot ce este. Este așa - și n-ai ce face altceva. Aici omul n-are nimic după ce să se ascundă și cu ce să se acopere de ceilalți. Trebuie să se arate întocmai așa precum este într-adevăr...
Am spus că pentru a arăta adevărul va trebui să vorbim și despre lucruri neplăcute. Ei bine iată acum trebuie să vă vorbesc despre lucrul cel mai neplăcut. Vă mai cer încă odată tuturora o rușinoasă iertare. N-am ce face, trebuie să spun ceea ce trebuie spus.
Știți, - am mai spus, - că în celulele astea, pentru nevoile cele mai ascunse și mai normale ale omului, era așezată la colț tineta, hârdăul de scârnăvii. N-aveai ce face. Afară nu te scotea nimeni.
Mai târziu s-au produs și aici unele prefaceri, amenajându-se în locul ciubărului un W.C. cu apă. Și cu un mic paravan de ciment în fața lui, după care bietul om se mai putea adăposti câtuși de puțin.
Dar atunci când se întâmplau acestea între noi, era în celulă tot hârdăul cel de lemn.
Noi, dintr-un omenesc simț de rușine, convenisem ca programul de așezare acolo să fie rânduit dimineața și seara. Iar când unul va sta - să fie alții doi, care să-l ferească oarecum de ochii celorlalți, ținând în față un cearșaf întins...
Cel care nu ținea la nimeni cearșaful, - n-avea nici el pe nimeni să i-l țină lui.
Așa se întâmplă cu Silagy. El care nu ținea la „forme” - nu-i păsa de rușinea asta. A sta pe tinetă era până la urma urmei, tot o „formă”. Astfel că el stătea acolo la colț în văzul tuturor, fără nici o jenă. Și nu știu din ce motive - din boală sau din alte cauze, - stătea totdeauna acolo peste măsură de mult... Uitai uneori că stă acolo.
Treaba asta, neplăcută pentru toți, fiecare se silea s-o termine cât mai repede și să acopere în grabă hârdăul cu capacul. În cameră și așa era atâta lipsă de aer. Singura fereastră era închisă aproape de tot, iar în fața ei oblonul gros de scândură, aproape lipit de perete.
Preotul Silagy însă nu prea avea nici o grijă pentru asta. Apoi, pentru a se îmbrăca, se întorcea cu spatele descoperit spre noi ceilalți. Cer încă o dată iertare cu rușine tuturor, pentru aceste brutale cuvinte. Din nou însă: nu pot arăta mai limpede ceea ce trebuie arătat - decât așa.
Ca să cunoști bine un adevăr, trebuie mai întâi să-l cunoști bine pe cel care ți-l aduce. Să vezi mai întâi cum îl înțelege și cum îl trăiește acela. Altfel, dacă nu te uiți cu mare băgare de seamă la aceasta, vei ajunge călăuzit de un orb și căzut în groapa unde va ajunge și el.
Să nu vă întoarceți deci fața în altă parte cu fățărnicie și să judecați că spun lucruri „necuviincioase”. Viața vă mai poate arăta încă și mai multe și încă și mai dezgustătoare priveliști ca asta. Dacă nu veți învăța nimic din asta, - s-ar putea să nu învățați nici din altele! Care ar putea oare să vă fie atunci sfârșitul?
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie arătarea acestor lucruri, - căci nu spun decât poate ceea ce este mai obișnuit din toate cele ce se întâmplă normal și zilnic acolo. Ci toate să vă fie vouă spre o învățătură bună, ca să nu ajungeți și voi așa - sau poate și mai rău!
Aceste lucruri deci erau văzute zilnic de către toți cei care erau atunci în celula 64. Le vedeau bine și frații Opriș și Lae Marini! Ei încă mai trăiesc și astăzi. Și dacă vor vrea să mărturisească adevărul, pot să spună cu gura lor dacă a fost așa sau nu).
Odată aceste lucruri știute și paranteza închisă, - să arătăm acum cum a decurs mai departe de unde am lăsat, discuția noastră cu „forma” Bibliei.
- Bine, - i-am zis noi, - dacă și cartea Bibliei are același preț cu orice altă carte și nu mai mare, - atunci hai să zicem că mergând la W.C., acasă, pentru a nu pierde vremea stând acolo, d-le Silagy, iei și o carte ca să citești...
- Da, eu acolo am diferite reviste religioase pe care le primesc de la parohie și le citesc în timpul cât stau.
- Și pe urmă le întrebuințezi desigur!
- Păi da!
- Bine, hai să zicem ca niște nebuni mai departe. Dacă n-ai acolo altă carte decât Noul Testament și când ai nevoie de hârtie - ce faci?
- Rup și folosesc! - răspunse calm Silagy, preotul reformat, închis și condamnat pentru activitatea lui religioasă, desfășurată în cadrul mișcării spirituale „betaniste”. (Mișcarea „betanistă” trecea drept o lucrare pretențios evanghelică în confesiunea lor).
Am rămas uluiți! Chiar la asta, mărturisesc că nu ne așteptasem nici Capătă nici eu. Spuserăm doar atât:
- Îngrozitoare credință!
Dar „frații” noștri nu socotiră pesemne nimic de mirare în asta, fiindcă continuară să rămână aprobatori de partea lui Silagy și Todor. Ei erau cinci - noi abia doi. Trecuseră acum cu totul și cei trei „ai noștri”, de partea lor.
- Și apoi - începurăm noi mai departe, - chiar versetul pe care l-ați spus din epistola lui Ioan, l-ați sucit tocmai pe dos. Chiar dacă n-avem noi acum aici Biblia, tot ar trebui să vă aduceți aminte bine că acolo scrie: dacă „nu ne osândește inima noastră” - și nu așa cum ați spus tocmai dimpotrivă: „dacă ne osândește”. Biblia nu scrie așa, cum ați zis voi!
- Ba da, așa scrie! - răspunse Silagy.
- Bine, atunci hai să-i întrebăm pe toți la rând. Trebuie să-și aducă măcar unul aminte bine cum scrie exact. Căci doar toți am citit Biblia de zeci de ani.
- Cum scrie frate Todor?
- Așa: dacă ne osândește inima noastră!
- Cum scrie frate Pop?
- Așa, dacă ne osândește inima noastră! - Cum, nici atâta memorie nu aveți?
- Bine! Cum scrie frate Opriș?
- Așa scrie! Și eu așa îmi amintesc!
- Bine! Dar fr. ta cum zici că scrie frate Marini?
- Așa cum au zis ei. Nu cum ziceți voi!
Ne-am îngrozit... Nu pentru că credeam chiar că nu știau nici unul din frații noștri cum scrie exact acolo Biblia. Ci văzând până unde merge ura lor față de noi. Erau în stare să se solidarizeze cu străinul chiar dacă acela susținea un neadevăr, numai pentru a fi împotriva noastră. Chiar dacă noi aveam dreptate, eram tăgăduiți.
- Bine fraților, fie așa cum ziceți voi! Acum și așa n-avem cum vă dovedi. Dar să vă aduceți aminte toți când veți ieși de aici și veți pune mâna întâia dată pe Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu - prima dată să vă uitați la versetul acesta. Și dacă versetul acesta va fi scris acolo așa cum ziceți voi acum, atunci să fie adevărate și toate cele ce le-ați spus voi aici. - Iar noi doi să fim niște mincinoși.
Dar dacă nu va fi scris așa cum ziceți acum voi toți că este, - atunci să știți și că toate cele ce le-ați spus voi până acum aici sunt niște stricări ale Cuvântului Sfânt, pentru care veți avea să răspundeți la Judecata lui Dumnezeu!...
Și cu asta, Dumnezeu să vă binecuvânteze frate Pop și Opriș și Nicolae cu noii voștri frați cu tot! Noi, la astfel de meditații, unde strâmbați cu atâta îndrăzneală dreptele cuvinte ale lui Dumnezeu, - nu vom mai lua parte. Faceți ce vreți.
La vreo două zile după asta au mai fost băgați în celula noastră încă șase oameni.
Erau adventiști reformiști.
Grupul adventiștilor era de la început separat de noi... Așa erau ei peste tot. Nu se împrieteneau cu nimeni. Stăteau numai între ei. I-am văzut la suprafață foarte solidari între ei, deși încă de la început am observat că în adânc și între ei erau unele neînțelegeri. Despre aceste neînțelegeri însă vorbeau numai între dânșii și doar în șoaptă, foarte retrași. Niciodată nu au dat prilej să se vadă pe față lipsa lor de unitate dintre ei.
„Ai noștri” - continuau să facă „meditații” cu Silagy și Todor... Acum participau și ei în sfârșit cu bucurie, ascultând cu admirație la tot ce spunea Silagy și Todor... Iar aceia se prefăceau că ascultă cu multă bucurie și înțeles la tot ce spuneau noii lor frați.
După meditația lor, lăsau masa liberă pentru adventiști, care își aveau și ei „meditațiile” lor.
În timpul acesta, ai noștri se retrăgeau iarăși prin colțuri, unde îndeosebi fr. Lae Marini le făcea lungi comunicări despre păcatele noastre, ale fr. Capătă și mai ales ale mele. Frații le spuneau astfel tot ce știau de când auziseră despre noi. Și numai tot ce auziseră rău. Stăteau cap lângă cap, frații numai gură iar străinii numai urechi. Doar din când în când aruncau ochii spre noi ca să ne vadă ce facem, acolo unde stăteam retrași, cu sufletele zdrobite de durere și de rușine, pentru tot ce vedeam că fac frații noștri.
Noii veniți, adventiștii nu mâncau deloc nici un fel de carne. La masă, îndată ce intra primul castron cu mâncare, se repezeau cu toții să vadă dacă are în el vreo jumară de slănină sau vreo bucățică de carne. Dacă era, ei refuzau mâncarea, dând înapoi castroanele lor. Primeau mâncare numai dacă nu vedeau prin ea nimic din ce ar putea să-i spurce...
Unii din șefii de secție, supărați pentru acest refuz, veneau în cameră și întrebau furioși:
- Care ați refuzat mâncarea?
- Noi!
- Pentru ce?
- Suntem adventiști și credința noastră ne oprește să mâncăm carne.
- Ce credință, ce oprire? Eu vă dau ordin să mâncați imediat!
- Nu mâncăm!
- Nu mâncați?
Și începu să-i lovească pe vreo doi cu palmele peste obraz.
- Nici acum nu mâncați?
- Nu mâncăm!
Văzând că n-are ce să le facă, furios șeful ieși, înjurând:
- Atunci crăpați aici de foame! Eu n-am să vă dau vouă separat altceva de mâncare.
Câteodată era de două ori la rând câte vreo jumară de slănină rătăcită prin vreun castron. Atunci rămâneau nemâncați și la amiază și seara. Rămâneau doar cu cafeaua de dimineață și cu porția lor de turtoi.
Ne era milă de ei... Oricum, erau și ei închiși pentru credință, chiar dacă după părerea noastră această credință era greșită.
Ne-am sfătuit să-i ajutăm. Astfel noi nu ne mâncam turtoiul nostru până ce sosea mâncarea. Dacă erau jumări primeam noi mâncarea lor și le dam lor turtoiul nostru. Așa ei scăpau de două necazuri. Și de bătaie și de foame. Iar noi eram mulțumiți că puteam face ceva pentru ei.
De multe ori se „afla” jumara de slănină numai la sfârșitul mâncării. Atunci nu mai era nimic de făcut. Fie!
De la un timp unii începură să scoată doar jumările, apoi să mănânce mâncarea. Foamea doar lărgea câte puțin hotarele asprei legi. Mai târziu s-au mai lărgit și altele.
După ruptura dintre noi și ceilalți, au urmat între ei câteva zile de și mai intense consfătuiri șoptite printre colțuri... Acum eram mai mulți în cameră, iar grupul adventiștilor stătea de obicei între noi ca un paravan, așa că noi eram și mai depărtați de ei. Iar ei și mai feriți de urechile noastre.
Am înțeles că puneau la cale ceva împotriva noastră.
Și iată ce au pus:
Într-una din serile următoare, au alcătuit un fel de tribunal care să ne judece. Cum stăteam atât eu cât și fr. Capătă de obicei împreună pe aceeași bancă - au venit în fața noastră toți cinci.
Silagy era ca un președinte care stătea între Todor și Pop. El a început să ne învinuiască - și mai ales pe mine, - folosind toate hulele și vorbele rele pe care i le spuseseră frații noștri Pop Alexandru și mai ales Nicolae Marini.
- De la început, - îmi zise Silagy mie, - tu ai fost în Lucrarea Oastei un răufăcător. Ai avut o viață plină de păcate și de rătăciri. Din pricina ta au avut de suferit nespus de mult toți frații. Și mai ales fratele Ioan Marini. Tu ai provocat moartea fratelui Marini. El din pricina ta a murit... Acum vrei să duci Oastea Domnului iar la forme.
Iar pe cei care vor s-o elibereze de aceste forme îi împiedici și îi îndepărtezi...
Ești un vrăjmaș al Lucrării lui Dumnezeu. Ești un stricător și un corupător de frați. Ești un ucigaș și un nelegiuit. Iar acesta care stă lângă tine este și el la fel. Așa sunteți amândoi!... - Glasul îi era plin de furie iar fața vânătă de ură.
Todor îl ajuta, întregind cele spuse de Silagy cu toate cuvintele cele mai grele pe care le avea în gura lui. Și cu toată ura cea mai pornită de care îi era în stare inima - mai neagră decât fața.
Pe lângă ei doi, Pop Alexandru cu toată gura lui cunoscută, era pentru prima dată mai prejos...
Noi stăteam fără cuvânt, ca niște miei în mijlocul unor lupi care ne rupeau bucată cu bucată toată viața, tăvălindu-ne-o în cel mai murdar noroi... Toată fața noastră era scuipată. Toată spinarea noastră sfâșiată. Toată viața noastră călcată în picioare.
Toți cei șase adventiști care erau martori la acestea, - stăteau acolo privind uimiți, ascultând hulele aruncate împotriva mea, nedumeriți de starea în care mă găseam în fața lor. Câțiva dintre ei mă cunoscuseră după nume de afară fiindcă și revistele lor publicaseră unele din lucrările mele. Știau că sunt condamnat ca fiind lucrătorul principal al Oastei Domnului. - Și pentru ei apăreau ca niște grozăvii cele ce le auzeau împotriva mea.
Când Silagy și Todor au tăcut, i-am privit liniștit și le-am zis:
- Bine! Pe voi vă înțeleg. Sunteți niște străini și vrăjmași ai credinței noastre, ai Bisericii noastre și ai frățietății noastre. Ați avut un plan iar Domnul vi l-a zădărnicit și acum ne vedeți pe noi vinovați de toate acestea, cum ne-au văzut cândva și alții, asemenea vouă. Și vă răzbunați, arătându-vă prin asta care vă este adevărata față și inimă.
Poate că voi doi nu sunteți chiar prea vinovați. Nu ne-ați cunoscut decât acum aici. N-ați avut de unde să mă știți nici pe mine ce am făcut cu adevărat. Mă cunoașteți doar din cele ce v-au spus frații aceștia despre mine. De aceea n-am ce să vă mai spun vouă și cred că nici n-am să vă mai spun niciodată nimic.
Dar vreau să-i mai întreb un cuvânt pe acești trei frați ai mei care stau aici și ne osândesc alături de voi. Ei mă cunosc ceva mai demult ca voi. Doresc să-i aud ce zic ei despre tot ce ați spus. Pe urmă vom ști ce avem de făcut.
- Frate Pop, chiar dacă nu mă cunoști decât de vreo 12 ani, - ce zici despre tot ce au spus acești doi acuzatori împotriva mea?
- Nici n-au spus atâta rău cât ai făcut! Nici nu ți-au descoperit toate nelegiuirile. Nici n-au arătat cât de mult ai stricat și strici în Lucrarea lui Dumnezeu. Cât rău mi-ai făcut numai mie! Ai lucrat numai rău contra mea și contra familiei mele. M-ai vorbit numai de rău peste tot. Și vrei să-i duci pe toți frații în rătăcire. Încă stai că de-acum încolo vei vedea!...
- Bine frate Pop! Acum vreau să văd ce zic și ceilalți!
- Ce zici frate Opriș, fiindcă frăția ta mă cunoști cel puțin din 1934. Așa m-ai cunoscut cum au spus aceștia?
- Da! - zise fratele Opriș. - Dumnezeu a grăit prin gura lor.
- Bine frate Opriș. Dumnezeu să te binecuvânteze! Va mai fi o judecată - și atunci se va vedea totul.
- Frate Marini, fr. ta ce zici?
- Au spus numai adevărul! - răspunse și fr. Marini. - Asta ai făcut!
Mă uitai la fr. Capătă! Privea liniștit undeva departe. El nu era prea zdrobit. Îi cunoștea mai bine ca mine și se așteptase la asta, - nu se mirase deloc.
Dar mie o lespede grea și rece mi se prăbuși peste tot sufletul meu. Nu o deznădejde mă cuprinse, nu o descurajare, nu constatarea unui faliment total al vieții și luptei mă copleși - ci altceva mult mai amar: constatarea stării fraților mei, a lucrătorilor Oastei.
La totala dezorientare în ce privea învățătura și credința Lucrării pe care o dovediseră înainte de stările noastre de vorbă aici, - acum se adăuga totala lor lipsă de conștiință frățească, în fața acestor străini.
Erau și ei condamnați cu mine, cu noi, pentru aceeași Lucrare evanghelică în care simțiseră cândva chemarea și alegerea lui Dumnezeu. Trăiseră și ei și luptaseră alături de noi. Se hrăniseră ei înșiși și familiile lor, nu numai cu pâinea trudei noastre sufletești (- citiseră ani de zile cărțile și revistele pe care le scrisesem, ne cântaseră cântările) ci ne mâncaseră chiar și din pâinea noastră cea trupească. Mai mult sau mai puțin, pe fiecare din ei îi ajutorasem și în felul acesta...
Dar, chiar dacă n-ar fi fost aceste motive, - eu eram aci totuși, condamnat și învinuit ca cel mai dintâi dintre ei. Clasificarea asta o făcuse altcineva și nu eu. Prin chiar acest fapt deci, că eram considerat ca primul din Lucrarea Oastei în care erau și ei, ar fi trebuit să vadă că înjosindu-mă atunci pe mine în fața acestor străini ei nu înjoseau de fapt numai întreagă frățietatea Oastei, - ci se înjoseau chiar și pe ei înșiși!
Ce părere să mai aibă acești străini despre ei, ceilalți ostași, dacă chiar cel dintâi dintre ei era așa cum îl zugrăviseră ei?
De fapt oamenii aceia care au fost martori la acest proces amar, chiar așa cum erau ei, și-au putut da și și-au dat ușor și de la început seama de adevăr. Îi priveau și ei dezgustați.
De aceea o milă plină de durere mi-a umplut inima mai ales pentru acești trei frați ai noștri.
Pop Alexandru ar fi fost un lucrător atât de bun, dacă el ar fi cu adevărat un om născut din nou, un om duhovnicesc! Are o memorie atât de ascuțită... Are un talent frumos de a cânta și o râvnă deosebită. Era capabil de lucruri mari și ar fi putut fi atât de folositor Domnului, dacă ar fi fost îndrumat de o judecată sănătoasă. Uneori vorbea atât de înflăcărat și compunea poezii bunișoare. Ce păcat însă că toate acestea sunt nimicite de o fire ambițioasă și lumească, de o minte împrăștiată, de o inimă îndărătnică, potrivnică și nestatornică!...
Fratele Opriș... are un așa minunat dar de vorbire, de emoționare, de cucerire. Și-a pus viața întreagă, din copilărie, chiar înainte de noi ceilalți, - în slujba Domnului. A trăit ca lucrător în librăria Oastei ani de zile alături de părintele Iosif. A fost martorul celor mai zguduitoare momente din Istoria Oastei... A văzut cu ochii săi tot ce am trăit și am suferit atâta vreme pentru cauza lui Hristos... A fost el însuși părtaș la aceste suferințe de atâtea ori... - Cum se poate oare să fi uitat el toate acestea și să vorbească acum așa? Cum se poate să fi uitat el că doar cu câțiva ani în urmă, în unul din cele mai grele momente pentru el și pentru familia sa numeroasă și grea, - eu însumi mi-am pus libertatea și cuvântul meu pentru ca el și ai lui să ajungă să aibă un acoperiș de casă al lor?...
Apoi fratele Nicolae Marini... A putut el uita oare ziua aceea de 6 noiembrie 1945 din casa fr. Miron din Săsciori, unde el s-a predat Domnului îngenuncheat lângă mine între cei șapte de lângă patul fratelui Vasile?...
Cine l-a îmbrățișat pe el atunci, cel mai dintâi și cel mai fericit că în sfârșit a devenit și el copil al lui Dumnezeu? Și cine i-a adus fratelui său Ioan acasă la ei, această veste care l-a făcut pe acesta să-i cadă pe grumaz, cu una din cele mai mari fericiri ale vieții sale?
Dar acum toate acestea și multe altele pentru ei - nu mai valorau nimic! O ceață blestemată îi învăluia pe toți. - Și o otravă amară picurată strop cu strop în sufletele lor, le întunecase și înveninase toată judecata și simțirea față de noi. Vrăjmașul reușise să ridice împotriva noastră nu numai răzbunarea lumii necredincioase și nu numai dușmănia prefăcuților credincioși - ci și vrăjmășia acestor frați ai noștri.
Eram aruncat în cea mai îngrozitoare temniță din toate câte le suferisem până astăzi.
Nici o lovitură din câte le primisem până aici nu mă usturase cât aceste vorbe grele ale fraților mei... Și cât constatarea decăderii la care ajunsese starea noastră ca lucrători ai lui Dumnezeu, într-o Lucrare a Lui atât de minunată și de înaltă precum era Oastea Lui. O, cum fusese gândul Său și planul Lui cu ea, - și ce devenise!
Eram într-o stare așa cum am descris mai târziu în cele trei strofe din poezia:
Cum strânge rădăcina piatra
pe vârful bântuit de vânt,
așa mă strâng de Tine Doamne
acum, în locul unde sunt.
Cu toate fibrele ființei
întinse, încordat, mă țin
să nu mă smulgă să mă ducă
rafalele de vânt hain.
Să-mi sângere, să-mi crape fața,
să mă întindă să scrâșnesc, -
dar să mă țin să nu mă smulgă
acest vrăjmaș de vânt câinesc.
Încă odată îmi cer iertare pentru istorisirea acestor dureroase întâmplări din camera 64 de la Gherla din începutul anului 1960. Aș dori ca nimeni să nu mă înțeleagă rău, ci bine.
N-am vrut prin asta să spun nimic rău nici despre Mișcarea Betanistă din care făcea parte preotul Silagy și nici chiar despre cultul creștin din care făcea parte Todor. Nu vreau să judec toată frățietatea nici unuia din ei doar după valoarea duhovnicească a lor personal. Cel puțin după acea valoare pe care au dovedit-o în timpul acelor 2-3 luni pe care le-am petrecut acolo împreună.
N-ar fi drept aceasta. După cum n-a fost drept nici că a fost judecată rău Oastea Domnului de către alții, din pricina unora dintre noi ziși ostași cu numele, dar cu totul departe de a fi ostași adevărați cu fapta și cu învățătura. Cel puțin acolo, în fața acelora.
Poate că în Mișcarea Betanistă din care făcuse parte Silagy sau în cea evanghelică din care făcuse parte Todor, erau mulți credincioși adevărați și vrednici cum are Dumnezeu câte unii peste tot... Pentru aceștia n-avem decât prețuire și respect.
Dar dacă și cu aceste lucrări duhovnicești Dumnezeu a avut tot același scop al cernerii și al curățării ca și cu Oastea Domnului, trecându-le și pe ele prin acest cuptor al suferinței,
- atunci înseamnă că cel puțin acești doi lucrători din ele - n-au învățat cu nimic mai mult decât cei trei ai noștri, din camera 64.
Dumnezeu să aibă milă de ei. Poate că după aceea vreunul din ei să-și mai fi revenit duhovnicește. Nu știu; nu i-am mai întâlnit niciodată.
Dar ceea ce doresc din toată inima să se rețină din toate cele arătate aici este că dacă omul nu înțelege vremea când este cercetat - sau nu vrea s-o înțeleagă, după cum n-a înțeles-o nici Ierusalimul precum spune Scriptura... pentru că n-ai înțeles vremea când ai fost cercetat (Luca 19, 44) - atunci totul poate fi în zadar. După cum tot Scriptura spune: în zadar ați suferit voi atât de mult - dacă în adevăr este în zadar!... (Gal. 3, 3-4).
În felul acesta, până și ultima încercare a lui Dumnezeu de salvare a lor - încercarea focului - poate rămânea fără nici un folos. Atunci Domnul poate renunța la orice nădejde pentru el. Omul mai poate face apoi parte cu numele din Lucrarea lui Dumnezeu, - spre amăgirea sa și a celor ca și el. Dar în realitate el este în afară de ea, fiindcă Duhul lui Hristos nu-l mai are (Rom. 8, 9).
Nimic nu poate fi mai dureros apoi ca această stare!
De aceea avem fiecare atât de mare nevoie de a ne cerca și încerca noi înșine, mereu și mereu prin frați, prin cuvânt, prin duhul, - dacă suntem sau nu în Hristos și în credință (2 Cor. 13, 5). Spre a nu ne înșela singuri, având despre noi o părere bună când stăm rău - și a ne pierde astfel pe noi înșine pentru totdeauna. Fiindcă - zice Domnul - vor veni mulți în ziua aceea și vor zice: N-am predicat noi? N-am făcut noi minuni?... - iar Domnul cu ce cutremurător răspuns îi alungă! (Matei 7, 22-23).
Fiecare ar trebui să ne temem citind aceste Scripturi! Și să căutăm cu tot dinadinsul să ascultăm de frați și de cercetarea Domnului prin ei!
Dumnezeule al Milei, ai milă de noi! Iată cât de nevrednici am ajuns! Într-adevăr, bine ai făcut că n-ai mai lăsat Lucrarea Ta pe mâinile unor astfel de lucrători cum suntem noi. Noi astăzi nu mai suntem vrednici Doamne de această Lucrare atât de scumpă, în care Tu ai avut oameni atât de înalți și de sfinți ca înaintașii noștri!
Iată ei, părinții noștri, au fost niște lei puternici și biruitori, - iar noi care ne lăudăm că suntem fiii și urmașii lor, ne dovedim niște biete pisici, gata să ne lingușim pe lângă picioarele oricui știe să ne perie puțin îngâmfarea noastră prostească!...
Bine ai făcut Doamne Isuse că ne-ai strâns de pe zidurile Lucrării Tale, în care iată ce eram și cum lucram! Te rugăm ține-ne în acest cuptor până când ori vom arde de tot, ori se va alege ceva curat din noi - dacă mai este ceva curat. Ține-ne în această școală grea până când Tu Însuți vei găsi că ne-am lămurit. Ori că este ceva bun în noi spre a ne folosi mai departe. Ori că nu mai este nimic - și a ne îndepărta.
Din milă și din grija de Lucrarea Ta Dumnezeul nostru, care ai investit în această Lucrare Prețul cel Mare al suferințelor Fiului Tău Isus Hristos. Și prețul care mai lipsea acestor suferințe pentru mântuirea noastră, al suferințelor acelora care se mai jertfiseră în această Lucrare a Oastei Tale, într-un fel atât de înalt!
- Fraților, - le-am zis cu amărăciune, - înseamnă deci că de acum încolo noi suntem despărțiți pe totdeauna! Dacă este așa, Dumnezeu să vă binecuvânteze, rămâneți cu cei ce vi i-ați ales frați. Iar pe noi lăsați-ne așa cum ne-ați judecat. Până la Judecata lui Dumnezeu care ne va răsplăti fiecăruia după faptele noastre, rămânem așa!
După aceasta n-am mai avut ce să ne mai spunem nici un cuvânt unii altora.
Dar sufeream cumplit. Știam că nu bieții noștri frați erau cei ce ne făcuseră și ne făceau rău nouă și durere Domnului. Ci duhurile potrivnice care îi stăpâneau. Aceste duhuri și învățături întunecate erau adevărații vrăjmași, iar nu frații. Am început să ne rugăm îndurerați ca Domnul să îndepărteze duhurile acestea, iar nu pe frați. Să smulgă numai neghina, numai neghina păcatului din suflet, dar să le salveze sufletele lor.
Ce fericiți vom fi cu toții când vom rămâne toți frații fără nimic tulburător și dezbinător între noi, ci numai cu dragostea dintâi, una în toți și una toți. Să ne tot rugăm cu toții până atunci!
La două zile după asta fratele Opriș a fost scos și dus într-un detașament de muncă. Nu aveam să-l mai văd decât după aproape cinci ani, afară, la Călan, într-o zi iarăși de mare necaz pentru el. L-am îmbrățișat cu bucurie atunci și i-am dat cât ajutor i-am putut, fără a-i aminti nimic de cele petrecute în celula 64.
După ce a ajuns din nou liber, în mijlocul fraților, fr. Opriș și-a revenit deplin, fiind iarăși ca înainte. Doar atunci, în vremea și în locul ispitei aceleia, bietul frate și-a pierdut pentru o clipă bunul cumpăt.
Dar care dintre noi oamenii nu greșim? Domnul să aibă milă de noi de toți, când ne trezim și ne întoarcem la ceea ce n-ar fi trebuit să părăsim niciodată. Iată dovada că nu frații noștri sunt vrăjmașii noștri, ci duhurile potrivnice. Pentru că dacă vreunul poate să ne smulgă din cursele acestor duhuri și își vine în fire... el devine din nou ceea ce trebuia să fi rămas prin toate (2 Tim. 2,26).
Tot în aceeași zi în care îl scoseseră pe fr. Opriș pentru muncă, îl scoseseră și pe Lae Marini pentru infirmerie. Și nu l-am mai văzut apoi nici pe el decât întâmplător după zece ani într-o trecere prin Cluj. Dar starea lui sufletească nu se schimbase întru nimic. Astfel că după câteva clipe ne-am despărțit. Nu cred că vom mai avea prilejul să mai vorbim despre el niciodată. Domnul să Se îndure totuși de mântuirea lui. Și a întregii familii din care s-a născut el.
În chiar ziua când i-au scos pe cei doi, ne-au mai adus pe alții, vreo opt, dintre care patru erau frați ostași. Din ei doi erau de la Caransebeș, condamnați cu lotul fraților din Timișoara: frații Avram și Andrei. Apoi fr. Nediu Petru de la Arad. - Și fr. Ilie Marini, fostul misionar al Oastei de acum treizeci de ani... Ilie, fratele lui Ioan și al lui Nicolae Marini din Săsciori...
Venirea lor a fost pentru noi o mare bucurie și înviorare în amărăciunea stării prin care treceam.
Din Gherla se făcuse în zilele acelea un mare transport de deținuți la munci. Iar ei toți bolnavi, fuseseră puși cu noi. Și noi, aproape toți eram bolnavi.
Dar dintre ei cei noi veniți, doi erau bolnavi mai grav. Unul era Nediu Petru de la Arad, slab și paralizat. Apoi Ilie Marini total distrus atât trupește cât și sufletește. Slab ca un schelet - și cu tot spatele o rană sângerândă de o eczemă înfocată care i se întindea pe toată pielea de sus de după cap și până jos pe picioare...
I-am așezat în locurile noastre pe paturile cele de jos și am căutat să facem tot ce puteam pentru ei.
De la început am avut o mare milă și durere pentru starea fratelui Ilie. Nu i-am spus nimic despre felul cum se purtase fratele său, dar m-aș fi bucurat dacă nu-l scotea de aici pe Lae ca să se întâlnească împreună. Ar fi fost o mare bucurie pentru ei amândoi... Și poate o izbăvire.
Încă în aceeași zi, fr. Ilie care era foarte grav bolnav, mă chemă la o parte și îmi spuse:
- Frate Traian, știe Domnul dacă eu voi mai scăpa cu viață de aici sau nu. Starea mea este atât de gravă încât cred că nu voi mai rezista mult. M-am tot cerut la infirmerie, dar nu au vrut să mă scoată. - Și nici n-au vrut să-mi dea vreun tratament de cameră. Am dorit atât de mult să ne întâlnim, spre a-mi mărturisi fr. tale ceea ce am pe inimă o mare greutate. - Și să-ți cer să te rogi pentru mine.
Întâi vreau să-ți spun cât de mult îmi pare rău de faptul că de optsprezece ani eu n-am mai lucrat nimic pentru Domnul. Am fost robit cu totul de alergările după bunurile lumii acesteia... Pe urmă n-am vrut să mă pun în primejdie din partea stăpânirii. Apoi vrăjmașul m-a atras tot mai adânc în goana după avuții și după altele.
Acum, dacă Domnul nu mă smulgea de acolo, - doar o zi-două - și aș fi fost pierdut pentru totdeauna...
O, dacă Domnul m-ar mai ajuta să scap de aici! Promit în fața Lui că nu voi mai ține seama de nimic, ci voi lucra iarăși pentru El, cum am alergat cândva, cu tot sufletul și cu toată râvna inimii mele... Acum văd ce zadarnice sunt toate celelalte...
Și plângea amar. Plângeam și eu alături de el și mă străduiam să-l mângâi și să-l încurajez.
- Roagă-te pentru mine. Și ajută-mă cu ce poți.
I-am promis că voi face totul. Voi stărui de șeful de secție până când va fi scos și dus la infirmerie. Acolo îl va afla și pe Lae...
Domnul, în bunătatea Sa, poate să-l primească iarăși. Să-l scape și să-l așeze din nou în slujba sfântă avută cândva.
Într-adevăr - după ce zile la rând am tot bătut în ușă înfruntând toată mânia și răzbunarea gardianului, - fratele Ilie a fost scos și dus la infirmerie. Până atunci am fost neîncetat lângă el, ajutându-l cu tot ce am putut.
De atunci nu l-am mai văzut pe fratele Ilie nicăieri, nici astăzi.
La vreo doisprezece ani după asta, când el era de acum acasă de aproape zece ani - trecând eu odată prin Sebeș, aproape de Lancrăm, satul lui, am trimis după el să vină la adunarea fraților la care eram și eu în seara aceea să ne întâlnim. - Dar n-a venit.
Frații spuneau că nu mai merge deloc pe la adunările frățești. Era sănătos și liber de zece ani, dar cu nimic nu arăta o altfel de umblare de cum avusese în anii de dinainte de închisoare - și de care îi păruse atât de rău acolo.
Ba dimpotrivă, acum, ziceau frații că și el vorbea de rău biserica și pe frați. Așa cum făcea și fratele său Lae, cum făcea și celălalt frate al său Vasile. Și cum făceau și ceilalți ai familiei lor din Săsciori...
Ce se mai poate spune în fața tuturor acestor lucruri?
Suspini și te rogi: Dumnezeule al Milei, ai milă...
După ce veniră atunci acești frați în cameră cu noi, eram acum foarte înghesuiți, câte doi pe un pat de jos - și câte trei pe două de sus.
De la frații aduși la noi aflarăm multe. Ne interesa tot ce fac și ce făcuseră toți ceilalți frați ai noștri aici pe unde am fost și suntem risipiți.
Am aflat astfel că eram arestați mult mai mulți decât știusem. Frați de care nici nu aflasem afară, auzeam cum că erau închiși și condamnați și ei. Unii aici, alții trimiși pe la colonii, alții la stuf în Delta Dunării... Un frate murise la stuf, altul la o colonie, altul lângă Avram și Ghiță, aici jos în camera 14...
Deși nu-l văzusem trupește niciodată, cunoșteam bine povestea vieții fratelui Valer, care murise aici jos, în camera 14, în brațele celor doi frați, Avram și Ghiță.
Dintre câte vieți s-au stins prin acest întuneric cred că nici una n-a fost atât de zguduitoare ca a acestui frate. O spun doar pe a acestuia unul, după cum am aflat-o din mărturia mai multor frați.
Acest frate era Mândroni Valer din Ciula Mare, jud. Hunedoara. Iată istoria vieții lui:
Era prin anii 1954-1955 când pe Valea Hațegului Lucrarea Oastei Domnului luase un mare avânt în toate comunele acelea începând de la Subcetate, până la poalele Muntelui Retezat. Și până departe spre Caransebeș. Bisericile erau neîncăpătoare iar Cuvântul Domnului se răspândea cu atâta putere încât o mare mulțime de suflete se întorceau la Domnul, începând o viață nouă cu El. Județul Oastei - Hunedoara, a avut totdeauna parte de la Duhul Sfânt de niște lucrători adevărat credincioși, smeriți și pătrunși de dragostea dintâi. Prin aceștia Duhul și Cuvântul Sfânt au adus mult rod duhovnicesc.
Printre cele mai binecuvântate comune cercetate de Duhul Sfânt erau: Sălașul de Jos, Sălașul de Sus, Ohaba de sub piatră, Bărăști, Săcel, Sânpetru, Onciuc, Valea Dârjii, Hățăgel, Densuș, Reia, Fărcădia, Ciula Mică, Ciula Mare, Băița, Răchitova - și încă multe altele...
La una din adunările din satul Ciula Mare, printre sufletele care s-au predat Domnului a fost și soția unuia din cei mai temuți oameni din părțile acelea: Mândroni Valer din Ciula Mare. El era pe atunci unul dintre cei mai bogați și mai voinici din satul său. Ducea o viață total despărțită de Dumnezeu, veșnic beat și gata de ceartă și bătaie. Nimeni nu-i putea sta împotrivă. Bătea pe oricine îi stătea în cale și amenința cu cuțitul. Era groaza comunei și a familiei sale.
După ce soția lui s-a întors la Domnul, el o fugărea mereu de acasă bătând-o și amenințând că o va omorî, ori de câte ori mergea sau venea de la adunare. Această purtare a lui era un chin pentru biata soție și pentru cei doi fii ai lor: Iulius și sora sa.
Într-o seară după ce își îngrozise iarăși familia, omul stătea în casă foarte abătut. A cinat ceva, apoi s-a culcat.
Dar îndată a auzit un glas limpede care îi spunea ca o amenințare:
- Valer, bagă de seamă! Până când ai tu de gând să mai urmezi în felul acesta? Nu te gândești că ai un suflet și că vine ziua când va trebui să dai seamă de toate faptele tale rele?
Omul îngrozit s-a sculat, a aprins lumina și i-a zis soției sale:
- Tu, ai auzit glasul care a vorbit acum cu mine? Ai înțeles ce mi-a spus?
- N-am auzit nimic! Ce ți-a spus?
Soțul îi spuse tot ce auzise.
- Acela a fost un glas de Dumnezeu - i-a zis soția. Să iei bine seama la înștiințarea lui!
Au stins lumina și s-au culcat iarăși. Dar îndată a răsunat din nou și limpede glasul, spunându-i la fel. Toată noaptea nu au mai putut adormi.
A doua zi starea lui era adânc frământată. Nu avea liniște, nu putea să facă nimic altceva decât să spună celor din jurul său tot ce auzise cu urechile lui de repetate ori toată noaptea.
Aștepta seara viitoare cu groază, temându-se că se va repeta iarăși totul ca noaptea trecută.
Într-adevăr, pe vremea de ieri s-a auzit din nou glasul care îi vorbise, dar de data asta a văzut pe Cineva îmbrăcat în alb, care îi vorbea dintr-o mare lumină.
Și-a sculat soția spunându-i îngrozit:
- Ia te uită, tu nu vezi și nu auzi nimic? Scoală-te și tu, ascultă și privește!
Au aprins lumina, - dar nu mai era nimeni.
S-au culcat din nou... Ființa îmbrăcată în alb i s-a arătat iarăși spunând:
- Să te întorci la Dumnezeu! Să te lași de această viață decăzută care te duce sigur la pieirea veșnică. Crede în Domnul Isus și hotărăște-te pentru El, intră în Oastea Domnului ca să fii salvat... Duminica viitoare să-ți iei toată familia și să mergi la rudeniile tale din Bărăști - acolo ți se va spune ce trebuie să faci...
Când a ajuns în satul Bărăști, rudeniile sale care erau frați din Oastea Domnului, tocmai mergând la adunare... Au lăsat totul și au mers cu ei.
Biserica din sat era plină de frații care slăveau pe Dumnezeu cu mari cântări de laudă și vesteau Cuvântul lui Hristos cu multă putere.
La încheierea adunării când s-a făcut chemarea, cel dintâi care a ieșit în față și s-a prăbușit în genunchi înaintea altarului, era Mândroni Valer. S-a predat Domnului cu o rugăciune zguduitoare de pocăință și a depus un legământ neuitat, spunând cu gura mare înaintea mulțimii de frați tot ce se întâmplase cu el. Cât de nenorocită era starea lui înainte - și cum l-a cercetat acum pe el Mâna și Harul lui Dumnezeu, care nu l-a lăsat să meargă la pierzarea veșnică...
Toți cei care îl cunoscuseră înainte au rămas uimiți de tot ce auzeau acuma de la el.
Și preamăreau pe Dumnezeu care lucrează și astăzi ca în vremile primilor creștini.
Dintr-un om care fusese groaza satului, fratele Valer devenise dintr-o dată un om nou, o binecuvântare... Mulți dintre cei care îl vedeau și îl auzeau acum preamăreau pe Dumnezeu și se întorceau și ei de la calea cea rea, hotărându-se cu pocăință puternică la o viață nouă.
Astfel, după cum mai înainte cutreiera satele pe la petreceri și tulburări păcătoase, - acum fratele Valer cutreiera aceste sate împreună cu frații, mărturisind pretutindeni ce i-a făcut lui Domnul și cum a avut milă de el.
Așa a umblat el mereu, vestind peste tot cu o mare putere și îndrăzneală lucrările mântuitoare și puterea cea mare a Numelui și Crucii lui Isus Hristos. O mare mulțime de oameni s-au întors la Domnul intrând în Oastea Domnului, în urma mărturisirilor lui înflăcărate și pline de credință.
În 1959, printre cei arestați cu lotul fraților din Hunedoara și Alba, - era și el.
A fost condamnat astfel, împreună cu ceilalți frați, la mulți ani de închisoare pentru activitatea lui religioasă.
Ajuns la Gherla, după câteva luni, în urma condițiilor grele s-a îmbolnăvit și el grav...
A dat în dezinterie, a slăbit de tot până ce nu s-a mai putut scula de pe pat.
Din cauza bolii sale s-au ridicat apoi împotriva lui și unii dintre cei închiși împreună cu el, provocându-i mereu chinuri și mustrări din ce în ce tot mai grele. Cei doi frați care erau lângă el îl ajutau cum puteau, dar starea lui se înrăutățea din ceas în ceas.
Au bătut la ușă să-l scoată la infirmerie sau măcar să-i dea ceva medicamente - dar nimic.
Cei din cameră îi îngreuiau tot mai mult starea prin mustrările și amenințările pline de răutate și de neînțelegere.
Astfel nu după multe zile fratele Valer a închis ochii pentru totdeauna acolo în celula 14, în brațele fraților Avram și Ghiță...
În ultimele sale ceasuri spunea fraților cum Îl vede pe Domnul Cel îmbrăcat în alb, așa cum Îl văzuse în nopțile chemării lui... Și corul de îngeri care cântau acum pentru bucuria întâmpinării sale care pleca spre ei...
Așa s-a sfârșit, ca un martir, acest frate iubit care din clipa chemării sale s-a predat Domnului cu toată puterea sa, apoi L-a slujit pe Domnul cu o dragoste și o statornicie pline de îndrăzneală, până la moarte.
Slăvit să fie Domnul pentru orice suflet care trece în veșnicie biruitor și vrednic!
În amintirea lui - și a celorlalți frați ai noștri care și-au sfârșit viața în acei ani și prin acele locuri pecetluind cu sângele și cu moartea lor sfântă slujba și îndrăzneala lor pentru Domnul, - să ne plecăm genunchii, rugându-ne Lui pentru fericirea lor veșnică, acolo la Scumpul nostru Mântuitor Isus. - Și să ne rugăm pentru curăția și biruința Lucrării Oastei, la temelia căreia, pe lângă suferințele Domnului și Mântuitorului nostru Isus, sunt îngropate și suferințele acestor martiri, aleși și scumpi înaintea Lui și a noastră, care au rămas statornici în învățătură și mari în credință până la moarte, așa cum au primit de la început, prin cuvântul și pilda părintelui Iosif.
Iar noi și toți cei care vom mai urma în această Lucrare sfântă - să luăm pildă de la ei!
Să privim sfârșitul felului lor de viețuire și să-i urmăm statornici în învățătura și în credința lor și a noastră - de la început.
Îndărătul acestei uși închise parcă de o veșnicie, stăteam acum ca într-un iad. Din cauza prea marilor chinuri, a foametei și a apăsării - tot trupul ne era stors de orice vlagă. Eram cu toții ca niște jumătate morți. Slăbisem din nou până la marginea de jos a puterii.
Din cauza durerilor sufletești însă sufeream și mai mult. Mi se părea cum mi s-ar desface fâșie cu fâșie toată carnea putrezită de pe oase. Toată ființa îmi era ca între niște lespezi de gheață sau de foc.
Tăceam cu toții aproape tot timpul ca niște morți, sau ca niște înghețați care deși aveau atât de multe să-și spună unii altora, - nu-și mai spuneau nimic. Starea ne era așa de grea încât fiecare nu mai doream nimic altceva decât să fim scoși de aici și duși oriunde. Numai să nu mai fim aci și așa.
Și ușa asta cumplită, care stă mereu neclintită, închisă pe dinafară peste noi aici, ca un zid până la cer, prin care nu mai pătrunde de nicăieri nimic la noi de o veșnicie. Și de la noi nicăieri...
Suntem aici închiși parcă în uitarea veșnică...
Lângă ușa aceasta închisă, gândindu-mă la o mie de bucurii și la o singură durere,
am compus primele versuri din poezia:
Ușa...
Voi care vă puteți deschide a voastră ușă când doriți,
voi ce puteți ieși din casă sau să intrați,
- după plăcere,
voi ce puteți privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele și luna nopții,
sau câmpul înflorit și verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănați ai iernii,
- voi nu știți ce înseamnă-o ușă
pe care n-o puteți deschide
nici la nevoie
nici la voie
o ușă unde n-ai tu cheia,
dar care-i totuși ușa ta!...
Voi care nu știți,
care n-aveți de unde ști, ce-amar se plânge
și-ngrozitor se poate arde
și suferi, de viu în groapă,
dincolo, după-o ușă-nchisă,
mai îngropat decât toți morții.
Voi care n-ați stat treji în flăcări de așteptare
nopți și zile
și luni și ani
cu răsuflarea oprită
și auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
și de bănuială
și chinuiți de deznădejde și de nădejde totodată
napoia unei uși închise pe dinafară,
- de un veac...
Voi care nu știți în ce adâncuri întunecate
și-n ce iaduri
se prăbușește și ridică,
trăiește ne-ncetat
și moare
de mii de ori pe zi un suflet zdrobit
bucată cu bucată,
clipită de clipită-ntruna
de mii de ori
gustând otravă
stând singur după-o ușă-nchisă
ca după-o piatră de mormânt.
- Voi care vă puteți întinde din casă
mâinile-amândouă
să vi le răcoriți în stropii călduți ai ploilor de mai,
voi care vă culcați pe iarbă sub merii
sau cireșii voștri,
sau vă puteți purta pe brațe zâmbind copiii
și soția,
sau iarna v-aruncați prin neauă
cu fața roșie și plină,
sau toamna vă puteți întinde
în grădinița voastră mâna
spre-o prună roșie-ntre frunze
sub care încă-s stropi de rouă,
sau orișicând vă este sete puteți bea apă
după voie
din cana voastră
sau din unda unui izvor însingurat
și-apoi să odihniți la umbră,
să mirosiți o floare albă,
să vă uitați la peștișorii ce-noată jucăuși în râu,
să vă scăldați voioși în apă,
în soare
sau în nisipul cald.
- Voi care vă puteți în pace ruga în odăița voastră
cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voștri, cu soția
sau singuri
sau în Casa Sfântă
- și nimeni nu vă râde-n față
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteți siliți s-o faceți în pat,
cu pătura pe față
- ci liniștiți,
cu tot respectul
și bucuria clipei ei...
- Voi care după ușa voastră stați liniștiți,
netremurând
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simțiți un pas
că poți fi scos, nu știi de cine
că poți fi chinuit de-oricare
și nu știi pentru ce, oricând...
- Voi care vă puteți în voie culca în așternutul vostru
și făr-să vi se-nsemne locul
că nu-i permis să-l depășiți,
- Voi ce puteți mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreți,
sau care, când simțiți nevoia de-a rămâne
cei mai singuri
puteți ieși când vreți din casă
sau din mulțime, neopriți...
- O, voi nu știți,
nu știți ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
- o ușă ce-o deschizi când vrei!...
- O, voi ce nu știți,
nu știți încă,
nici vreți să știți
nici nu căutați
să știți, ce va urma clipitei
când Dumnezeu o să vă spună:
- „Plecați voi blestemați în focul de veci
în care n-ați crezut...”
- Voi care nu gândiți nici astăzi
și nici nu vreți să țineți seama
ce iad-spăimântător și veșnic e depărtarea de Hristos,
ce noapte veșnică-i aceea neluminată de-o nădejde
de nici o singură nădejde,
- pe vecii vecilor închis...
- Voi care nu vă dați azi seama ce-ngrozitor este păcatul
fiindcă fără nici o teamă trăiți în el
și el în voi,
nici cât de veșnice sunt: noaptea și chinurile remușcării
și usturimea conștiinței de-a pururi nemaiadormite
și ispășirea nesfârșită a săvârșitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu ce-l cunoșteați...
- Voi nu știți ce respingeți astăzi,
când nu vă pasă de Hristos
când n-ascultați chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
și când respingeți harul care e Ușa Veșnicei Lumini!
...Dar când veți fi ajunși, odată,
napoia unei uși închise
a unei uși pe veci închise,
pe veci închise, după voi,
când veți fi despărțiți de-a pururi
de orișice ființă scumpă,
când singuri, singuri pe vecie
în deznădejde, și uitare,
în veșnica-ngrozire, singuri
- și vă veți da cu spaimă seama că-n veci
și-n veci, așa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveți măcar în ea nădejde,
- atunci
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veți trezi
gândindu-vă ce har odată era o ușă larg deschisă
o ușă larg deschisă vouă spre mântuire
prin Hristos...
Că-o viață-ntreagă-a stat deschisă,
deschisă și îmbietoare
dar voi batjocorind iubirea,
disprețuind înștiințarea
și lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-ați vrut să credeți nici în moarte
nici în osânda necredinței
nici în Gheena unde focul
și viermele vor roade veșnic
- și astfel v-ați închis voi singuri,
cu mâna voastră,
ușa vieții
și ați ajuns pe drept în locul unde vă chinuiți acum...
Pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci.
Abia atunci veți ști ce-nseamnă
o ușă care vi s-a-nchis
o ușă ce v-a fost deschisă, atâția ani,
atâta vreme,
dar care-acum vă va fi-nchisă, pe veci de veci,
pe veci de veci...
O, tu cel pentru care ușa mai este, încă, azi deschisă
nici la chemarea cea din urmă
ce-i poate asta,
- nu răspunzi?
Eram însă demult încredințat că atunci când se va sfârși ceea ce Domnul avusese de făcut cu noi, sau pentru noi, - totul se va schimba într-o clipă. Așa cum se mai întâmplase și până aici de atâtea ori. Numărate erau și zilele care vor trebui suferite și aici. Când rostul pentru care eram adus în celula asta se va fi împlinit - se va deschide și ușa asta, cum s-au deschis și altele.
Acest rost - acum eram încredințat că se împlinise. Nu mai aveam de ce să stau aici.
Atunci se deschise și ușa asta.
Slăvit să fie Domnul!