Cap. 9 - A doua judecată
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Ştii că cei ce sunt în Asia,
toţi m-au părăsit...”.
Credem că este destul de limpede pentru oricine că după cum în lumea trupească nu poţi intra pe altă cale decât printr-o naştere trupească, tot aşa în lumea duhovnicească nu poţi intra decât printr-o naştere duhovnicească.
Ar trebui deci să fie tot aşa de limpede şi că după cum există după naşterea trupească boli şi defecte trupeşti, - tot aşa există după naşterea sufletească boli şi defecte sufleteşti.
Şi după cum există moarte trupească prin încetarea vieţii trupeşti, - tot aşa există şi moarte sufletească. Nu prin nimicirea sufletului, ci prin încetarea vieţii duhovniceşti.
De fapt moartea nu este o nimicire a vieţii, căci viaţa este veşnică. Ceea ce pare o încetare este doar trecerea în altă existenţă. După cum spune însăşi dictonul ştiinţific: „nimic nu piere, totul se transformă”.
Totul se transformă într-adevăr. În afară de Acela care a făcut acest Tot. Fiindcă El nu Se poate transforma: El este Acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8; Psalm 102, 27). În El neputând fiind schimbare sau umbră de mutare.
De aceea în toată Creaţiunea, totul este ordonat, frumos şi sigur. Fiindcă El care le-a făcut pe toate, le susţine, le veghează, le îndrumă, trecându-le prin câte transformări găseşte potrivit Înţelepciunea Lui, - spre împlinirea hotărârilor Sale pentru fericirea celor ce-L ascultă. Sau a judecăţilor Sale, pentru pedepsirea celor ce nu-L ascultă...
În desfăşurarea de astăzi a acestei vieţi, nouă ne este dat mereu să vedem tot felul de schimbări, dar numai în unul din cele două feluri: ori spre bine, ori spre rău. Ori înspre creştere şi putere, înspre rod şi folos bun pentru ei şi pentru alţii. Ori înspre scădere şi slăbiciuni, pentru necazuri şi amărăciuni ale celor îmbolnăviţi şi a celor cu ei...
Deci naşterea de Sus îşi are şi ea bolile ei, după cum şi le are şi naşterea de jos pe ale sale. De aceea normal ar fi ca ori de câte ori omul duhovnicesc se îmbolnăveşte, să facă acelaşi lucru ca atunci când se îmbolnăveşte omul trupesc. Să se supună adică unui tratament aspru şi atent până când se vindecă.
Dar acest înţelept lucru, - duhovniceşte nu se întâmplă decât foarte rar. Din această pricină lumea duhovnicească este plină de tot felul de suflete bolnave.
Cu ochi bolnavi care văd strâmb sau rău sau întunecat...
Cu picioare bolnave care umblă dintr-o prăpastie în alta...
Cu inimi bolnave pline de răutate, de trufie, de neascultare...
Sfânta Scriptură este desigur cea mai desăvârşită Carte de medicină duhovnicească. Acolo sunt arătate amănunţit toate felurile de boli sufleteşti. Şi este indicat pentru fiecare boală, leacul sigur şi vindecător. Numai că, din nefericire, adevăraţii bolnavi, nu se recunosc decât arareori ca bolnavi... Şi atunci toată lumina Bibliei nu le mai foloseşte celor neascultători la nimic.
S-a mai spus adevărul că pentru creşterea unui nou născut, este neapărat nevoie de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură. În înţeles duhovnicesc aceste trei lucruri sunt: Cuvântul lui Dumnezeu - hrana zilnică a sufletului nostru. Rugăciunea - curăţenia lui.
Şi părtăşia frăţească, Biserica şi adunarea, - căldura sa. Fără hrană se uscă. Fără curăţenie putrezeşte. Fără căldură îngheaţă.
Un astfel de suflet, bolnav şi putred - fie că stă, fie că umblă printre ceilalţi, va fi numai spre rău semenilor săi şi spre ruşinea locului în care stă.
Dacă societatea şi familia în care se află un om bolnav de o boală trupească primejdioasă are datoria să-l oblige pe acela ca să se trateze - cu atât mai mult ar trebui ca Lucrarea lui Dumnezeu să-i oblige pe cei bolnavi duhovniceşte din ea - să facă şi ei la fel.
Când cineva are între fraţii săi gânduri rătăcite, vederi strâmbe, căi abătute sau inimă neascultătoare - nu numai că toţi ar trebui să se ferească de boala aceasta, ci ar trebui să-l oblige pe purtătorul ei la un aspru tratament vindecător. Tratamentul acesta să înceapă prin a i se arăta de către cei mai apropiaţi despre îmbolnăvirea lui. Apoi dacă nu primeşte îndrumările vindecătoare, ar trebui să urmeze izolarea sa.
Sunt aşa de necesare aceste măsuri încât Legile Sfinte ale lui Dumnezeu le porunceşte în viaţa duhovnicească cu o şi mai mare tărie, decât le poruncesc legile cele omeneşti, în viaţa trupească. Fiindcă dacă neascultarea de legile sanitare trupeşti poate aduce printr-un singur bolnav pierzarea multora, cu atât mai mult neascultarea de legile sănătăţii sufleteşti - poate aduce prin unul bolnav, pierzarea multor suflete sănătoase.
Încercarea în care ne duce uneori Dumnezeu, Marele nostru Medic Mântuitor, - fie că este vorba de spital, de închisoare sau de alt necaz - încercarea zic, este locul şi mijlocul prin care cel mai adesea suntem duşi la controlul stării noastre sufleteşti. La descoperirea şi vindecarea bolii de care suferă viaţa noastră duhovnicească. Fiindcă prin această boală mădularele infectate pot infecta tot trupul. Mai ales când aceste mădulare sunt la cap şi în frunte.
Noi ne gândeam că după ce ne-a văzut odată condamnaţi, Securitatea n-avea acum de ce să se mai ocupe de noi. Ne ţinuse opt luni în anchete, tocmai spre a controla totul şi spre a se convinge asupra tuturor „dedesubturilor” Oastei. S-a văzut astfel că Lucrarea aceasta nu are nici un alt „dedesubt” decât pe Isus Cel Răstignit. Că nu are nici alte „scopuri” şi nici alte „mijloace” decât pe Isus Cel Răstignit. Că „în general” noi ostaşii nu avem altă vină decât că suntem nişte „fanatici” ai Acestui Isus.
Dar acest „fanatism” al nostru a fost socotit ca o „atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră”. Şi faţă de „noile adevăruri asupra vieţii”, propovăduite de regim.
Dintre noi, cei cu „circumstanţele atenuante”, au fost socotiţi mai puţin primejdioşi.
Ei erau doar nişte bieţi „iresponsabili” sau nişte „induşi în eroare”, care se dovediseră în parte „recuperabili”. Pedeapsa lor deci va fi cât se poate de mică.
Pedeapsa celorlalţi însă, consideraţi nişte elemente fanatice, trebuie să fie cât se poate de lungă şi de grea. Ca aceştia să aibă timp îndeajuns fie de a se reeduca aici, fie de-a muri.
Separarea de dinainte de proces, a fost menţinută între noi şi după.
Astfel pe când cei ce fuseseră la Cluj la penitenciar - au fost puşi acum în Gherla în aceeaşi cameră mare, împreună cu încă mulţi alţi fraţi din alte locuri judecate în alte oraşe din ţară. Precum şi cu alţi condamnaţi pentru credinţă din alte culte. - Noi, cei şase de la Securitate, am fost puşi tot singuri, în celula cu nr. 64 de la etajul unu al închisorii.
Îndată ce ne-am văzut acolo împreună, mi-am zis uşurat: Slăvit să fie Domnul! Desigur tot focul prin care am trecut, este cu neputinţă să nu-l fi curăţat pe fiecare din cei ce am fost aruncaţi în el. Dacă în mine a făcut atâta lucrare cuptorul acesta, desigur o va fi făcut şi în fiecare dintre noi. Acum vom avea deci timpul şi prilejul să ne verificăm starea sănătăţii, după operaţia grea prin care trecusem. Era cu neputinţă să nu fi făcut nimic focul. Trebuie să fi făcut o lucrare fericită. Ce minunat va fi să construim acum aici împreună planurile frumoasei lucrări viitoare, cu învăţăturile pe care le vom fi tras cu toţii. Şi cu aurul, argintul şi pietrele scumpe din noi, lămurite de focul aspru şi lung...
Prima manifestare deci a fost o mare bucurie cu îmbrăţişări şi cu sărutări sincere, ca între nişte fraţi care se regăsesc, rupţi prea mult de un trecut dureros - dar legaţi printr-un viitor comun. Oricât de multe au fost ciocnirile „mărunte” dintre noi - gândeam că de acum trebuie să fim legaţi puternic.
Aici fiecare suntem singur - şi totul ne este potrivnic tuturor. Singura familie a fiecăruia din noi ne sunt fraţii. Să ne iubim deci din toată inima fiecare pe fiecare. Şi să începem o viaţă nouă, cercetând şi trăind mai adânc Cuvântul lui Dumnezeu... Aici am fost aduşi tocmai spre a ne încredinţa de aceste lucruri şi a ni le însuşi pe deplin fiecare din noi.
Stam încă în picioare în mijlocul camerei, cu toate bagajele rămase grămadă între noi.
Nu mai terminam cu întrebările şi cu răspunsurile despre toate cele prin care trecusem în cele opt luni de când nu ne mai văzusem unul cu altul.
Camera înaltă avea trei rânduri de câte patru paturi suprapuse. Ne-am ales fiecare câte unul. Întâi pe cele de jos, apoi cei mai tineri ori mai sănătoşi, pe cele de mai sus. Ne-am pus fiecare bagajul pe patul său.
Când am obosit în picioare, ne-am aşezat cu toţii pe patul meu, care era jos, cu cearşaful alb şi cu pătura îndoită în patru, întinsă peste mijloc.
Dar abia ne aşezarăm şi începusem alte întrebări, când uşa se deschise şi în cameră intră gardianul de pe secţie. Ne ridicarăm cu toţii în picioare. Dar el uitându-se la patul de pe care abia ne sculasem şi care rămăsese mototolit întrebă:
- Al cui este patul ăsta?
- Al meu, - răspunsei eu senin, - neaşteptându-mă la nimic rău.
Doi pumni grei, ca două maiuri, mă izbiră puternic, unul după altul, peste o ureche,
apoi peste cealaltă... Ochii mi se întunecară, urechile îmi ţiuiau - fusei gata să cad...
Lui Lae Marini, care se ridicase ultimul de pe pat şi îl văzuse în clipa în care intrase el,
- îi trase o palmă peste ceafă. O palmă „mai uşoară”, probabil văzându-l mai slăbuţ.
- Bandiţilor! Ca să ştiţi că aici sunteţi la Gherla şi că patul e sfânt. N-aveţi dreptul să staţi pe el decât de la stingere până la deşteptare. Să ţineţi minte!
Şi ieşi.
O săptămână m-a tot durut capul şi mi-au tot ţiuit urechile.
La mijlocul camerei era o masă mică de lemn şi lângă ea, de o parte şi alta, două bănci simple pe care puteau sta înghesuiţi trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbă, în şoapte.
Încă din primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea timpului.
Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie încheiată cu rugăciune, spre a folosi astfel timpul cât mai bine - ziserăm noi. Peste zi apoi, - vom vedea.
Ne-am înţeles ca meditaţia zilei să fie susţinută de fiecare dată de către un altul dintre noi. Fiecare îşi va alege cum va vrea cuvântul biblic asupra căruia să medităm cu toţii împreună. Apoi va scoate din cuvânt învăţămintele pe care le-a înţeles el. După aceea fiecare din noi ceilalţi pe rând, vom lua cuvântul spre a adăuga ceea ce am mai aflat nou, asupra cuvântului meditat.
- E foarte bine aşa, - gândeam şi vorbeam. În felul acesta vom avea prilejul nu numai să arătăm cât cunoaştem fiecare din Cuvântul scris al lui Dumnezeu - ci şi cum am înţeles conţinutul lui.
Va fi acesta un mijloc şi un prilej în care fiecare dintre noi ne vom putea cerceta pe noi înşine şi unul pe altul în lumina lui Hristos. Spre a ne descoperi starea noastră duhovnicească în raport cu Voia lui Dumnezeu. Spre a ne verifica cu ce fel de material şi în ce fel am zidit fiecare pe temelia lui Hristos, în Lucrarea Oastei Sale. Şi spre a li se da celorlalţi fraţi prilejul să ne ajute în ceea ce noi greşim.
Niciodată nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care trecusem nu numai cu Lucrarea Oastei Domnului - ci chiar şi noi, fiecare în parte, nu ne permiseseră până acum să ne putem aşeza cu toţii în jurul unei mese - şi în linişte să ne verificăm din adânc şi cu sinceritate între noi nu numai felul de învăţătură ci şi felul de trăire personală. Iar aceasta fusese atât de necesar, de când rămăsesem noi în fruntea coloanei frăţeşti.
O, dacă am fi găsit totuşi răgazul acesta mai demult! O, dacă am fi căutat şi am fi dorit cu adevărat fiecare din noi o astfel de sinceră şi conştiincioasă cercetare de sine între fraţi, cu toată temerea sfântă de Dumnezeu şi cu toată ascultarea sfântă de Dumnezeu şi de fraţi.
O, dacă măcar din timp în timp „ne-am fi suit şi noi fiecare, la Ierusalim, cum făcuse sf. ap. Pavel, ca să arătăm şi altora dintre fraţii noştri, evanghelia pe care o propovăduim, având permanent în inimă teama ca nu cumva să alergăm sau să fi alergat în zadar...” Aşa cum o făcea cu toată smerenia şi cu toată curăţia de conştiinţă acel minunat Pavel care lucrase mai mult ca toţi (Gal. 2, 2).
O, dacă n-am fi fost atât de mulţi dintre noi - mai ales dintre cei mai nou veniţi în Lucrarea Domnului, - la care să le placă mai degrabă a se ascunde decât a se arăta, cum lucrează!
Desigur, atunci n-ar fi fost nevoie să fim constrânşi de Domnul să venim aici spre a găsi acest răgaz de care ne-am ferit afară.
Dar acum, dacă totuşi nu s-a putut altfel, bine că măcar în felul acesta şi în locul acesta am ajuns să facem - fie că dorim fie că nu dorim într-adevăr, - acest lucru.
Ardeam deci de dorinţa de a vedea la acest examen amănunţit cum arată radioscopia şi radiografia lăuntrului nostru sufletesc al fiecăruia.
Să vedem întâi cât mai reţinem clar din litera Cuvântului Sfânt. Cât putem cita exact din versetele Bibliei. Asta este o dovadă despre cât am citit şi despre cum am păstrat în mintea noastră Cuvântul lui Dumnezeu. Cât loc şi câtă însemnătate i-am dat în timpul vieţii noastre libere de până acum.
Apoi cum îl înţelegem? Şi cât îl trăim? - Asta va fi iarăşi o dovadă care va arăta cât ni l-am însuşit pentru noi înşine. Prin aceasta vom arăta fiecare dintre noi în ce fel „am clădit deasupra”. - Şi cu ce fel de material am lucrat, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu aur, argint, pietre scumpe, - sau cu lemn, fân, trestie...
De fapt Dumnezeu nu avea nevoie să ne cunoască, - El ne ştia. Ci aveam nevoie să ne cunoaştem în primul rând noi înşine, spre a nu ne înşela singuri. Şi aveau nevoie să ne cunoască şi alţii, spre a şti în ce măsură să se mai încreadă sau să nu se mai încreadă în noi. Să se fi încrezut - sau să nu se fi încrezut.
Cu nişte astfel de frământări m-am aşezat la masa meditaţiilor frăţeşti de la Gherla, străduindu-mă din tot sufletul să-mi fac înţelese gândurile şi încredinţările pe care mi le-am arătat până aici că le-am avut prin toţi anii şi întâmplările pe care le-am descris.
Dar încă de la început am simţit cu durere că la masa meditaţiilor noastre suntem două tabere. De o parte eram Tudose, Capătă şi eu, - iar de cealaltă Pop care atrăsese lângă el pe Lae Marini şi pe Opriş.
Şi am înţeles cu şi mai mare durere că nu numai gândurile dar nici inimile acelor fraţi nu se schimbaseră chiar întru nimic prin toate flăcările astea. Rămăseseră exact cum fuseseră înainte. Masa aceasta sfântă dintre noi, care ar fi trebuit să se facă acum tot mai îngustă până ce ne-ar fi făcut pe toţi una pe deplin între noi, - se făcea pe zi ce trecea tot mai lată. Până ce ne-a despărţit de tot. Vai, ce constatare amară a fost asta pentru mine.
Încă de la început s-a văzut „calitatea” scăzută a „materialului” şi a „meşterului” care lucra.
Cine nu-i în stare dintr-o ochire să vadă ce material trebuie la un loc de muncă - acela nu ştie nici când e pus să facă singur cum să aşeze acest material. Nici care şi nici unde trebuie. Acela se dovedeşte că niciodată nici n-a ştiut nici n-a lucrat altfel, ci totdeauna a lucrat rău.
Un astfel de lucrător însă n-a fost dat pe faţă fiindcă nimeni nu l-a controlat. Unde sunt mulţi la lucru şi nimeni nu controlează, acolo fiecare face cum vrea. Şi mai ales fiecare face ce vrea.
De la un timp aceşti „lucrători” se obişnuiesc aşa necontrolaţi. Şi nici nu mai doresc nici ei să se corecteze. Şi cu atât mai mult nu doresc apoi şi nu permit să-i controleze alţii. E mult mai uşor şi mai plăcut pentru firea pământească să n-o controleze nimeni. Să facă ea ce vrea şi cum vrea.
Însă ce grozav lucru este - să ajungă cineva aşa în Lucrarea Sfântă a lui Dumnezeu: nici el să nu se controleze cu toată necruţarea în lumina lui Hristos, cu mare frică şi respect pentru Cuvântul Cel Sfânt pe care Îl predică. - Şi nici pe altul să nu-l primească să-l corecteze.
Când lucrarea făcută de un astfel de „meşter” va fi luată odată la necruţătorul „examen”, de către Marele Control al lui Hristos, - ce plată vor lua oare acei lucrători care au nimicit „materialul” Domnului şi au stricat zidăria templului Său? (1 Cor. 3, 16-17).
La „meditaţiile” noastre nu numai că aproape nici un singur verset din Biblie nu se cunoştea exact, dar când ţi-ai ales un verset spre a medita asupra lui, conducând în această meditaţie şi pe alţii, - s-ar cere ca să ai totuşi o ţintă finală a cuvântului. Iar până la această ţintă să ai un fir luminos care să te conducă. Spre a putea face astfel o bună legătură cu toate celelalte fire ale Cuvântului Sfânt care îţi vin în ajutor pentru ajungerea la această ţintă cât mai frumos, cât mai bine, cât mai curând şi cu cât mai mult folos sufletesc.
Dar când nici măcar o singură dată - după un ceas de vorbărie, - cei ce te ascultă nu se aleg cu nimic şi nu se văd duşi nicăieri,
când tot vâsleşti un ceas - şi tot în gol...
sau când tot pescuieşti o noapte întreagă şi tot nimic nu te araţi,
- ce dovadă este asta? Nu este oare o dovadă tristă ori că umbli cu ochii închişi, ori că eşti încă undeva agăţat de o rădăcină rea de păcat ascuns şi lucrezi fără Duhul Domnului?...
Dacă nu în fiecare zi, dar la a doua sau la a treia zi eram scoşi 10-15 minute pentru plimbare jos în curtea închisorii, pe celule, cu toată grija spre a nu ne vedea unii pe alţii. Curtea nu mai era ca în 1948. Aici erau acum şase ţarcuri aranjate ca o floare cu şase petale la margini mai late, ca foaia de trifoi, iar în mijlocul celor şase se înălţa ghereta paznicului care ne supraveghea de sus pe toţi. Trebuie să ne plimbăm în cerc, doi cu doi, fără să vorbim decât în şoapte, ca să nu ne recunoască cumva cei de dincolo de gard.
În gardul de scânduri însă erau crăpături şi găuri, la care ne opream pe furiş şi ne uitam... Pe acolo ne-am văzut odată cu fraţii Cornel şi Valer... Ce bucurie cerească am avut atunci. Altă dată ne-am băgat câte un deget să ni-l strângă ei. Sau ei să li-l strângem noi...
O, dragostea de fraţi, de fraţii adevăraţi, ce bucurii Dumnezeieşti cuprindea ea! Dumnezeu să vă binecuvânteze pe vecii vecilor, Valer şi Cornel, ce fraţi adevăraţi şi statornici aţi fost voi...
În celula noastră, între noi cei şase, astfel despărţirea care se produsese se adâncea din zi în zi tot mai mult. Stăteam trei de-o parte şi trei de cealaltă parte a mesei. La toate acele zise meditaţii ale celor trei, când noi făceam unele „prudente” dar necesare completări, - aproape totdeauna ei se supărau. Dragostea noastră faţă de adevăr şi grija faţă de învăţătură precum şi răspunderea noastră faţă de Domnul şi Lucrarea Oastei Sale - în starea în care ne găseam - nu ne permitea să tăcem! Trebuie să-i corectăm pe aceşti fraţi care făceau nişte mari greşeli nu numai faţă de Cuvântul lui Dumnezeu răstălmăcindu-i înţelesul, dar şi faţă de ei înşişi. Şi de lucrul pe care îl făceau între fraţi.
Însă nivelul lor pretenţios şi mai ales ambiţiile fireşti, alimentate de alte complexe, se împotriviră de la început oricărei corectări. Până ce au ajuns în curând la ruptura totală de noi şi chiar la ură directă împotriva noastră.
Prima revoltă a fost a duhului ambiţios şi trufaş al lui Pop. La aceasta s-au alăturat apoi curând duhul rece al fratelui Lae Marini, - apoi şi cel uşuratic al fratelui Opriş. Curând toţi trei s-au închis într-un cerc de gheaţă faţă de noi.
E lesne de înţeles ce deveniseră atunci frumoasele noastre meditaţii. - Şi ce se alegea de tot gândul curat cu care le începusem!
Noi cei trei de dincoace de masă, ne chinuiam sufletul să găsim vreo cale de apropiere - dar fără să trecem peste adevăr. Şi nu mai găseam nici una.
Primul dintre ei, Pop, mânios, - renunţă într-o zi să mai ţină vreo „meditaţie” cu noi. Un timp mai stătu încă la masă. Dar cu singurul ochi pe care îl avea, privea tot timpul în altă parte, zâmbind dispreţuitor şi clătinând din cap la tot ce spuneam noi, ca şi cum ar fi zis: Halal meditaţii!
Lae Marini şi Opriş îl urmară şi ei peste câteva zile. Apoi după ce el nici nu se mai aşeză cu noi la masă ci stătea retras într-un colţ, - i se alăturară şi ei acolo.
Toţi eram întristaţi de această atitudine a lui Pop, care şi acolo îşi făcu partidă. Dar fratele Tudose era cel mai necăjit. Când îl vedea pe Pop pufnind pe nări şi clătinând din ochiul său cel închis, era gata să-şi iese din fire:
- Eu sunt gata nu ştiu ce să-i fac împotrivitorului acestuia - zise el. Mă mir cum am putut noi să fim atât de orbi încât să nu-l vedem ce face. De ce l-au răbdat oare fraţii atâta vreme? Ăsta tot aşa a fost de la început. Un om total firesc şi vrăjmaş în Lucrarea lui Dumnezeu...
Între timp, într-o zi, pe neaşteptate, se făcu în camera noastră o schimbare. Îl scoseseră pe fr. Tudose - şi ne aduseră în schimb pe alţi doi. Pop scăpă astfel de Tudose, care începu să nu-l mai poată suferi deloc.
Cei noi veniţi, unul era Silagy, un preot reformat ungur, care făcea parte dintr-un grup de „betanişti” (o asociaţie religioasă maghiară). Iar celălalt era Todor, un creştin după evanghelie sau baptist, - care fusese arestat cu grupul lui Moisescu de la Arad.
Amândoi veneau din camera unde mai fuseseră cu ceilalţi fraţi ai noştri. Acolo erau şi Moldoveanu şi cu Wurmbrandt.
După nume şi din spusele fraţilor cu care stătuseră cei doi, - ne cunoşteau. De la început şi-au manifestat foarte zgomotos „marea bucurie” că mă întâlneau şi că vom putea de acum să fim împreună... Îmi cunoşteau mai ales poeziile - şi nu mai găseau cuvinte, aşa mă lăudau.
- Vom face ca dincolo, „meditaţii” împreună. Ne vom ruga. Vom cânta - ca şi cu ceilalţi fraţi dintre care am venit. Vom putea astfel „cunoaşte mai bine şi adânci adevărul” - ziceau ei fericiţi.
La primele meditaţii cu ei, au revenit la masă şi fraţii cei supăraţi.
Dar curând „ai noştri”, stătură de vorbă „mai îndeaproape” cu ei şoptindu-şi la ureche unii altora retraşi şi ascunşi pe după paturile de la peretele celălalt. - În urma celor spuse despre noi la ureche, temperatura lor faţă de noi începu să scadă răcindu-se dintr-o dată.
Această răceală se ivi chiar de la prima oră de meditaţii împreună, pe care o ţinu Todor, care ardea de nerăbdare să ne arate „marea lumină” pe care o avea el „asupra adevărului”.
Fireşte că interpretările lui total sau parţial opuse adevărului, noi nu le puturăm primi. La „completări” când veni rândul nostru, atât fr. Capătă cât şi eu nu puturăm trece fără o lămurire mai bună asupra cuvântului spus.
Aceasta iarăşi supără numaidecât. Dar deocamdată nu se rupse nimic.
A doua zi se întâmplă acelaşi lucru şi cu meditaţia lui Silagy. Din nou urmă un duş rece fiindcă ei doi erau una...
Aşa am mai continuat dar nu mult, căci întâi a venit marea supărare a lui Todor care în ziua aceea era de rând să facă meditaţie - şi iată cum a fost:
A ales pilda cu fiul cel pierdut. Iar la „lămuriri” asupra înţelesului, Todor avu cam astfel de cuvinte despre tatăl fiului pierdut:
„Ce fel de părinte este acela care poate sta liniştit acasă când fiul său suferă departe? De ce n-a lăsat totul ca să se ducă să-l caute?... Iar despre fratele rămas acasă cam tot aşa: „Ce fel de frate este acela care poate să-şi vadă nepăsător de treburile sale la câmp, în timp ce fratele său suferă departe?... De ce n-a lăsat totul şi să se ducă să-l caute până îl va găsi şi să-l aducă înapoi?”
Numai împotriva fiului pierdut, nici un cuvânt rău.
M-am mirat de atâta îndrăzneală. Adică se subînţelegea că vinovat este doar Tatăl - şi doar fiul ascultător.
Desigur că n-am putut tăcea. Am spus că prin felul acesta de a gândi, iată cum totul se poate întoarce chiar pe dos. Aşa poţi scoate vinovat pe Dumnezeu şi pe cei ascultători, - şi poţi scoate nevinovat tocmai pe cel care a provocat tot răul şi sfâşierea în familie, numai pentru că „om era şi el - şi putea greşi”... Sau numai din a scoate cu orice preţ ceva nou... Asta era boala lor.
A doua şi marea supărare veni la meditaţia lui Silagy. El a ales cuvântul din 1 Ioan 3,21 care spune în Biblie aşa: „Dacă nu ne osândeşte inima noastră - avem îndrăzneală la Dumnezeu...”
Dar de la început Silagy spuse că în Biblie scrie: „dacă ne osândeşte inima noastră să avem îndrăzneală la Dumnezeu”. Că şi el avea de la început gândul să tragă din acest cuvânt nişte învăţături din care făcea mereu nişte laţuri spre a ne prinde în ele pe noi cei lesne crezători sau neputincioşi cu cunoaşterea - cum ne considerau ei pe noi. Şi de data aceasta Silagy spuse ceea ce spunea de fiecare dată: că noi trebuie să simţim că inima noastră ne osândeşte pentru tot trecutul care a fost rău. Că toată credinţa noastră de până acum a fost rea şi că noi trebuie s-o mărturisim aceasta cu îndrăzneală. Să ne lepădăm de toate acestea şi să luăm de acum un alt drum. Formele în care am trăit n-au nici o valoare - ci numai duhul. Cei care au ţinut şi la forme - adică noi, - s-au înşelat şi se înşală...
Şi mereu în felul acesta, vizându-ne direct pe noi cei care mai ţineam „la forme”, cum ar fi de ex. Crucea, icoanele şi altele asemenea din Biserica noastră.
Vorbeau amândoi cu atâta patimă şi trufie, încât noi cei doi ne-am zis: de data asta vom angaja lupta. - Nu-i vom mai răbda. Să vedem până unde vor putea merge în stricarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Redau discuţia asta destul de urâtă cu destulă durere nu pentru alta, ci numai spre a se vedea cum întunecă păcatul mintea unor oameni. Şi cum pot aceştia merge din rău în mai rău.
Chiar credinciosul care suferă pentru Dumnezeu, dar care nu rămâne smerit şi curat cu inima, poate cădea astfel. Dacă nu se cercetează bine pe sine şi eul său firesc, în lumina aspră a voii lui Dumnezeu.
Pe urmă - şi pentru a arăta cu ruşine şi amărăciune ce fel de învăţăminte au tras unii fraţi ai noştri, din toată lecţia aspră a cuptorului de foc.
- Bine, - le-am zis noi. Voi dispreţuiţi absolut orice formă văzută. Şi preţuiţi numai ceea ce nu se vede. Dispreţuiţi Crucea care se vede - şi spuneţi că oriunde scrie Biblia despre Crucea lui Hristos, se are în vedere numai înţelesul, conţinutul Jertfei Sale. Iar Crucea văzută ziceţi că nu are nici o valoare. Şi cu toate celelalte semne văzute ale închinării noastre către Dumnezeu - faceţi la fel!
Voi nu mai vedeţi acum păcatul şi nu mai luptaţi împotriva păcatului, - cât împotriva „formelor” noastre de cult, dispreţuind orice formă. Dar oare chiar orice formă trebuieşte lepădată?
- Da! - răspunse Silagy. Forma, oricare ar fi ea, n-are nici o valoare, ba dimpotrivă, este un rău, fiindcă ea împiedică deplina cunoaştere a adevărului!
- Bine! Dar voi nu ţineţi seama că după cum noi suntem alcătuiţi din trup şi din suflet, adică dintr-o formă văzută - trupul - în care locuieşte conţinutul nevăzut, sufletul, - tot aşa este şi cu toate celelalte? De ce nu spuneţi mamei voastre: eu preţuiesc sufletul tău (conţinutul) - dar lepăd trupul tău (forma)? Fiindcă nici „forma” aceasta n-are nici o valoare!
Iată Biblia! Ce este oare Biblia în primul rând? - O carte din hârtie şi din cerneală! O „formă” văzută! Are forma asta valoare domnule Silagy sau nu are?
- Nu are nici o valoare nici forma Bibliei, - răspunse Silagy, - prinzându-se astfel în laţul său viclean.
- Chiar nici un fel de valoare?
- Nici!
- Este la fel şi Biblia cu oricare altă carte? La fel cu orice altă hârtie?
- Absolut la fel!
(Acest îngâmfat merită acum orice lecţie - gândirăm noi. Să-l facem să se dezgolească de tot. Poate se vor dumiri în sfârşit şi ai noştri, care stau pe lângă el cum stăteau filistenii pe lângă Goliatul lor când acesta arunca batjocuri lui Israel...).
(Aici trebuie să vă cerem tuturor celor ce citiţi, o îndurerată iertare şi să facem o paranteză:
Ştiţi bine cu toţii, - noi eram atunci în închisoare!
Am mai spus, ştiţi bine, că în închisoare este altă lume şi o viaţă cu totul altfel decât afară.
Aici unde nu te poţi ascunde de ceilalţi cu absolut nimic, - omul este brutal de sincer şi total descoperit în tot ce face şi în tot ce este. Este aşa - şi n-ai ce face altceva. Aici omul n-are nimic după ce să se ascundă şi cu ce să se acopere de ceilalţi. Trebuie să se arate întocmai aşa precum este într-adevăr...
Am spus că pentru a arăta adevărul va trebui să vorbim şi despre lucruri neplăcute. Ei bine iată acum trebuie să vă vorbesc despre lucrul cel mai neplăcut. Vă mai cer încă odată tuturora o ruşinoasă iertare. N-am ce face, trebuie să spun ceea ce trebuie spus.
Ştiţi, - am mai spus, - că în celulele astea, pentru nevoile cele mai ascunse şi mai normale ale omului, era aşezată la colţ tineta, hârdăul de scârnăvii. N-aveai ce face. Afară nu te scotea nimeni.
Mai târziu s-au produs şi aici unele prefaceri, amenajându-se în locul ciubărului un W.C. cu apă. Şi cu un mic paravan de ciment în faţa lui, după care bietul om se mai putea adăposti câtuşi de puţin.
Dar atunci când se întâmplau acestea între noi, era în celulă tot hârdăul cel de lemn.
Noi, dintr-un omenesc simţ de ruşine, convenisem ca programul de aşezare acolo să fie rânduit dimineaţa şi seara. Iar când unul va sta - să fie alţii doi, care să-l ferească oarecum de ochii celorlalţi, ţinând în faţă un cearşaf întins...
Cel care nu ţinea la nimeni cearşaful, - n-avea nici el pe nimeni să i-l ţină lui.
Aşa se întâmplă cu Silagy. El care nu ţinea la „forme” - nu-i păsa de ruşinea asta. A sta pe tinetă era până la urma urmei, tot o „formă”. Astfel că el stătea acolo la colţ în văzul tuturor, fără nici o jenă. Şi nu ştiu din ce motive - din boală sau din alte cauze, - stătea totdeauna acolo peste măsură de mult... Uitai uneori că stă acolo.
Treaba asta, neplăcută pentru toţi, fiecare se silea s-o termine cât mai repede şi să acopere în grabă hârdăul cu capacul. În cameră şi aşa era atâta lipsă de aer. Singura fereastră era închisă aproape de tot, iar în faţa ei oblonul gros de scândură, aproape lipit de perete.
Preotul Silagy însă nu prea avea nici o grijă pentru asta. Apoi, pentru a se îmbrăca, se întorcea cu spatele descoperit spre noi ceilalţi. Cer încă o dată iertare cu ruşine tuturor, pentru aceste brutale cuvinte. Din nou însă: nu pot arăta mai limpede ceea ce trebuie arătat - decât aşa.
Ca să cunoşti bine un adevăr, trebuie mai întâi să-l cunoşti bine pe cel care ţi-l aduce. Să vezi mai întâi cum îl înţelege şi cum îl trăieşte acela. Altfel, dacă nu te uiţi cu mare băgare de seamă la aceasta, vei ajunge călăuzit de un orb şi căzut în groapa unde va ajunge şi el.
Să nu vă întoarceţi deci faţa în altă parte cu făţărnicie şi să judecaţi că spun lucruri „necuviincioase”. Viaţa vă mai poate arăta încă şi mai multe şi încă şi mai dezgustătoare privelişti ca asta. Dacă nu veţi învăţa nimic din asta, - s-ar putea să nu învăţaţi nici din altele! Care ar putea oare să vă fie atunci sfârşitul?
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie arătarea acestor lucruri, - căci nu spun decât poate ceea ce este mai obişnuit din toate cele ce se întâmplă normal şi zilnic acolo. Ci toate să vă fie vouă spre o învăţătură bună, ca să nu ajungeţi şi voi aşa - sau poate şi mai rău!
Aceste lucruri deci erau văzute zilnic de către toţi cei care erau atunci în celula 64. Le vedeau bine şi fraţii Opriş şi Lae Marini! Ei încă mai trăiesc şi astăzi. Şi dacă vor vrea să mărturisească adevărul, pot să spună cu gura lor dacă a fost aşa sau nu).
Odată aceste lucruri ştiute şi paranteza închisă, - să arătăm acum cum a decurs mai departe de unde am lăsat, discuţia noastră cu „forma” Bibliei.
- Bine, - i-am zis noi, - dacă şi cartea Bibliei are acelaşi preţ cu orice altă carte şi nu mai mare, - atunci hai să zicem că mergând la W.C., acasă, pentru a nu pierde vremea stând acolo, d-le Silagy, iei şi o carte ca să citeşti...
- Da, eu acolo am diferite reviste religioase pe care le primesc de la parohie şi le citesc în timpul cât stau.
- Şi pe urmă le întrebuinţezi desigur!
- Păi da!
- Bine, hai să zicem ca nişte nebuni mai departe. Dacă n-ai acolo altă carte decât Noul Testament şi când ai nevoie de hârtie - ce faci?
- Rup şi folosesc! - răspunse calm Silagy, preotul reformat, închis şi condamnat pentru activitatea lui religioasă, desfăşurată în cadrul mişcării spirituale „betaniste”. (Mişcarea „betanistă” trecea drept o lucrare pretenţios evanghelică în confesiunea lor).
Am rămas uluiţi! Chiar la asta, mărturisesc că nu ne aşteptasem nici Capătă nici eu. Spuserăm doar atât:
- Îngrozitoare credinţă!
Dar „fraţii” noştri nu socotiră pesemne nimic de mirare în asta, fiindcă continuară să rămână aprobatori de partea lui Silagy şi Todor. Ei erau cinci - noi abia doi. Trecuseră acum cu totul şi cei trei „ai noştri”, de partea lor.
- Şi apoi - începurăm noi mai departe, - chiar versetul pe care l-aţi spus din epistola lui Ioan, l-aţi sucit tocmai pe dos. Chiar dacă n-avem noi acum aici Biblia, tot ar trebui să vă aduceţi aminte bine că acolo scrie: dacă „nu ne osândeşte inima noastră” - şi nu aşa cum aţi spus tocmai dimpotrivă: „dacă ne osândeşte”. Biblia nu scrie aşa, cum aţi zis voi!
- Ba da, aşa scrie! - răspunse Silagy.
- Bine, atunci hai să-i întrebăm pe toţi la rând. Trebuie să-şi aducă măcar unul aminte bine cum scrie exact. Căci doar toţi am citit Biblia de zeci de ani.
- Cum scrie frate Todor?
- Aşa: dacă ne osândeşte inima noastră!
- Cum scrie frate Pop?
- Aşa, dacă ne osândeşte inima noastră! - Cum, nici atâta memorie nu aveţi?
- Bine! Cum scrie frate Opriş?
- Aşa scrie! Şi eu aşa îmi amintesc!
- Bine! Dar fr. ta cum zici că scrie frate Marini?
- Aşa cum au zis ei. Nu cum ziceţi voi!
Ne-am îngrozit... Nu pentru că credeam chiar că nu ştiau nici unul din fraţii noştri cum scrie exact acolo Biblia. Ci văzând până unde merge ura lor faţă de noi. Erau în stare să se solidarizeze cu străinul chiar dacă acela susţinea un neadevăr, numai pentru a fi împotriva noastră. Chiar dacă noi aveam dreptate, eram tăgăduiţi.
- Bine fraţilor, fie aşa cum ziceţi voi! Acum şi aşa n-avem cum vă dovedi. Dar să vă aduceţi aminte toţi când veţi ieşi de aici şi veţi pune mâna întâia dată pe Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu - prima dată să vă uitaţi la versetul acesta. Şi dacă versetul acesta va fi scris acolo aşa cum ziceţi voi acum, atunci să fie adevărate şi toate cele ce le-aţi spus voi aici. - Iar noi doi să fim nişte mincinoşi.
Dar dacă nu va fi scris aşa cum ziceţi acum voi toţi că este, - atunci să ştiţi şi că toate cele ce le-aţi spus voi până acum aici sunt nişte stricări ale Cuvântului Sfânt, pentru care veţi avea să răspundeţi la Judecata lui Dumnezeu!...
Şi cu asta, Dumnezeu să vă binecuvânteze frate Pop şi Opriş şi Nicolae cu noii voştri fraţi cu tot! Noi, la astfel de meditaţii, unde strâmbaţi cu atâta îndrăzneală dreptele cuvinte ale lui Dumnezeu, - nu vom mai lua parte. Faceţi ce vreţi.
La vreo două zile după asta au mai fost băgaţi în celula noastră încă şase oameni.
Erau adventişti reformişti.
Grupul adventiştilor era de la început separat de noi... Aşa erau ei peste tot. Nu se împrieteneau cu nimeni. Stăteau numai între ei. I-am văzut la suprafaţă foarte solidari între ei, deşi încă de la început am observat că în adânc şi între ei erau unele neînţelegeri. Despre aceste neînţelegeri însă vorbeau numai între dânşii şi doar în şoaptă, foarte retraşi. Niciodată nu au dat prilej să se vadă pe faţă lipsa lor de unitate dintre ei.
„Ai noştri” - continuau să facă „meditaţii” cu Silagy şi Todor... Acum participau şi ei în sfârşit cu bucurie, ascultând cu admiraţie la tot ce spunea Silagy şi Todor... Iar aceia se prefăceau că ascultă cu multă bucurie şi înţeles la tot ce spuneau noii lor fraţi.
După meditaţia lor, lăsau masa liberă pentru adventişti, care îşi aveau şi ei „meditaţiile” lor.
În timpul acesta, ai noştri se retrăgeau iarăşi prin colţuri, unde îndeosebi fr. Lae Marini le făcea lungi comunicări despre păcatele noastre, ale fr. Capătă şi mai ales ale mele. Fraţii le spuneau astfel tot ce ştiau de când auziseră despre noi. Şi numai tot ce auziseră rău. Stăteau cap lângă cap, fraţii numai gură iar străinii numai urechi. Doar din când în când aruncau ochii spre noi ca să ne vadă ce facem, acolo unde stăteam retraşi, cu sufletele zdrobite de durere şi de ruşine, pentru tot ce vedeam că fac fraţii noştri.
Noii veniţi, adventiştii nu mâncau deloc nici un fel de carne. La masă, îndată ce intra primul castron cu mâncare, se repezeau cu toţii să vadă dacă are în el vreo jumară de slănină sau vreo bucăţică de carne. Dacă era, ei refuzau mâncarea, dând înapoi castroanele lor. Primeau mâncare numai dacă nu vedeau prin ea nimic din ce ar putea să-i spurce...
Unii din şefii de secţie, supăraţi pentru acest refuz, veneau în cameră şi întrebau furioşi:
- Care aţi refuzat mâncarea?
- Noi!
- Pentru ce?
- Suntem adventişti şi credinţa noastră ne opreşte să mâncăm carne.
- Ce credinţă, ce oprire? Eu vă dau ordin să mâncaţi imediat!
- Nu mâncăm!
- Nu mâncaţi?
Şi începu să-i lovească pe vreo doi cu palmele peste obraz.
- Nici acum nu mâncaţi?
- Nu mâncăm!
Văzând că n-are ce să le facă, furios şeful ieşi, înjurând:
- Atunci crăpaţi aici de foame! Eu n-am să vă dau vouă separat altceva de mâncare.
Câteodată era de două ori la rând câte vreo jumară de slănină rătăcită prin vreun castron. Atunci rămâneau nemâncaţi şi la amiază şi seara. Rămâneau doar cu cafeaua de dimineaţă şi cu porţia lor de turtoi.
Ne era milă de ei... Oricum, erau şi ei închişi pentru credinţă, chiar dacă după părerea noastră această credinţă era greşită.
Ne-am sfătuit să-i ajutăm. Astfel noi nu ne mâncam turtoiul nostru până ce sosea mâncarea. Dacă erau jumări primeam noi mâncarea lor şi le dam lor turtoiul nostru. Aşa ei scăpau de două necazuri. Şi de bătaie şi de foame. Iar noi eram mulţumiţi că puteam face ceva pentru ei.
De multe ori se „afla” jumara de slănină numai la sfârşitul mâncării. Atunci nu mai era nimic de făcut. Fie!
De la un timp unii începură să scoată doar jumările, apoi să mănânce mâncarea. Foamea doar lărgea câte puţin hotarele asprei legi. Mai târziu s-au mai lărgit şi altele.
După ruptura dintre noi şi ceilalţi, au urmat între ei câteva zile de şi mai intense consfătuiri şoptite printre colţuri... Acum eram mai mulţi în cameră, iar grupul adventiştilor stătea de obicei între noi ca un paravan, aşa că noi eram şi mai depărtaţi de ei. Iar ei şi mai feriţi de urechile noastre.
Am înţeles că puneau la cale ceva împotriva noastră.
Şi iată ce au pus:
Într-una din serile următoare, au alcătuit un fel de tribunal care să ne judece. Cum stăteam atât eu cât şi fr. Capătă de obicei împreună pe aceeaşi bancă - au venit în faţa noastră toţi cinci.
Silagy era ca un preşedinte care stătea între Todor şi Pop. El a început să ne învinuiască - şi mai ales pe mine, - folosind toate hulele şi vorbele rele pe care i le spuseseră fraţii noştri Pop Alexandru şi mai ales Nicolae Marini.
- De la început, - îmi zise Silagy mie, - tu ai fost în Lucrarea Oastei un răufăcător. Ai avut o viaţă plină de păcate şi de rătăciri. Din pricina ta au avut de suferit nespus de mult toţi fraţii. Şi mai ales fratele Ioan Marini. Tu ai provocat moartea fratelui Marini. El din pricina ta a murit... Acum vrei să duci Oastea Domnului iar la forme.
Iar pe cei care vor s-o elibereze de aceste forme îi împiedici şi îi îndepărtezi...
Eşti un vrăjmaş al Lucrării lui Dumnezeu. Eşti un stricător şi un corupător de fraţi. Eşti un ucigaş şi un nelegiuit. Iar acesta care stă lângă tine este şi el la fel. Aşa sunteţi amândoi!... - Glasul îi era plin de furie iar faţa vânătă de ură.
Todor îl ajuta, întregind cele spuse de Silagy cu toate cuvintele cele mai grele pe care le avea în gura lui. Şi cu toată ura cea mai pornită de care îi era în stare inima - mai neagră decât faţa.
Pe lângă ei doi, Pop Alexandru cu toată gura lui cunoscută, era pentru prima dată mai prejos...
Noi stăteam fără cuvânt, ca nişte miei în mijlocul unor lupi care ne rupeau bucată cu bucată toată viaţa, tăvălindu-ne-o în cel mai murdar noroi... Toată faţa noastră era scuipată. Toată spinarea noastră sfâşiată. Toată viaţa noastră călcată în picioare.
Toţi cei şase adventişti care erau martori la acestea, - stăteau acolo privind uimiţi, ascultând hulele aruncate împotriva mea, nedumeriţi de starea în care mă găseam în faţa lor. Câţiva dintre ei mă cunoscuseră după nume de afară fiindcă şi revistele lor publicaseră unele din lucrările mele. Ştiau că sunt condamnat ca fiind lucrătorul principal al Oastei Domnului. - Şi pentru ei apăreau ca nişte grozăvii cele ce le auzeau împotriva mea.
Când Silagy şi Todor au tăcut, i-am privit liniştit şi le-am zis:
- Bine! Pe voi vă înţeleg. Sunteţi nişte străini şi vrăjmaşi ai credinţei noastre, ai Bisericii noastre şi ai frăţietăţii noastre. Aţi avut un plan iar Domnul vi l-a zădărnicit şi acum ne vedeţi pe noi vinovaţi de toate acestea, cum ne-au văzut cândva şi alţii, asemenea vouă. Şi vă răzbunaţi, arătându-vă prin asta care vă este adevărata faţă şi inimă.
Poate că voi doi nu sunteţi chiar prea vinovaţi. Nu ne-aţi cunoscut decât acum aici. N-aţi avut de unde să mă ştiţi nici pe mine ce am făcut cu adevărat. Mă cunoaşteţi doar din cele ce v-au spus fraţii aceştia despre mine. De aceea n-am ce să vă mai spun vouă şi cred că nici n-am să vă mai spun niciodată nimic.
Dar vreau să-i mai întreb un cuvânt pe aceşti trei fraţi ai mei care stau aici şi ne osândesc alături de voi. Ei mă cunosc ceva mai demult ca voi. Doresc să-i aud ce zic ei despre tot ce aţi spus. Pe urmă vom şti ce avem de făcut.
- Frate Pop, chiar dacă nu mă cunoşti decât de vreo 12 ani, - ce zici despre tot ce au spus aceşti doi acuzatori împotriva mea?
- Nici n-au spus atâta rău cât ai făcut! Nici nu ţi-au descoperit toate nelegiuirile. Nici n-au arătat cât de mult ai stricat şi strici în Lucrarea lui Dumnezeu. Cât rău mi-ai făcut numai mie! Ai lucrat numai rău contra mea şi contra familiei mele. M-ai vorbit numai de rău peste tot. Şi vrei să-i duci pe toţi fraţii în rătăcire. Încă stai că de-acum încolo vei vedea!...
- Bine frate Pop! Acum vreau să văd ce zic şi ceilalţi!
- Ce zici frate Opriş, fiindcă frăţia ta mă cunoşti cel puţin din 1934. Aşa m-ai cunoscut cum au spus aceştia?
- Da! - zise fratele Opriş. - Dumnezeu a grăit prin gura lor.
- Bine frate Opriş. Dumnezeu să te binecuvânteze! Va mai fi o judecată - şi atunci se va vedea totul.
- Frate Marini, fr. ta ce zici?
- Au spus numai adevărul! - răspunse şi fr. Marini. - Asta ai făcut!
Mă uitai la fr. Capătă! Privea liniştit undeva departe. El nu era prea zdrobit. Îi cunoştea mai bine ca mine şi se aşteptase la asta, - nu se mirase deloc.
Dar mie o lespede grea şi rece mi se prăbuşi peste tot sufletul meu. Nu o deznădejde mă cuprinse, nu o descurajare, nu constatarea unui faliment total al vieţii şi luptei mă copleşi - ci altceva mult mai amar: constatarea stării fraţilor mei, a lucrătorilor Oastei.
La totala dezorientare în ce privea învăţătura şi credinţa Lucrării pe care o dovediseră înainte de stările noastre de vorbă aici, - acum se adăuga totala lor lipsă de conştiinţă frăţească, în faţa acestor străini.
Erau şi ei condamnaţi cu mine, cu noi, pentru aceeaşi Lucrare evanghelică în care simţiseră cândva chemarea şi alegerea lui Dumnezeu. Trăiseră şi ei şi luptaseră alături de noi. Se hrăniseră ei înşişi şi familiile lor, nu numai cu pâinea trudei noastre sufleteşti (- citiseră ani de zile cărţile şi revistele pe care le scrisesem, ne cântaseră cântările) ci ne mâncaseră chiar şi din pâinea noastră cea trupească. Mai mult sau mai puţin, pe fiecare din ei îi ajutorasem şi în felul acesta...
Dar, chiar dacă n-ar fi fost aceste motive, - eu eram aci totuşi, condamnat şi învinuit ca cel mai dintâi dintre ei. Clasificarea asta o făcuse altcineva şi nu eu. Prin chiar acest fapt deci, că eram considerat ca primul din Lucrarea Oastei în care erau şi ei, ar fi trebuit să vadă că înjosindu-mă atunci pe mine în faţa acestor străini ei nu înjoseau de fapt numai întreagă frățietatea Oastei, - ci se înjoseau chiar şi pe ei înşişi!
Ce părere să mai aibă aceşti străini despre ei, ceilalţi ostaşi, dacă chiar cel dintâi dintre ei era aşa cum îl zugrăviseră ei?
De fapt oamenii aceia care au fost martori la acest proces amar, chiar aşa cum erau ei, şi-au putut da şi şi-au dat uşor şi de la început seama de adevăr. Îi priveau şi ei dezgustaţi.
De aceea o milă plină de durere mi-a umplut inima mai ales pentru aceşti trei fraţi ai noştri.
Pop Alexandru ar fi fost un lucrător atât de bun, dacă el ar fi cu adevărat un om născut din nou, un om duhovnicesc! Are o memorie atât de ascuţită... Are un talent frumos de a cânta şi o râvnă deosebită. Era capabil de lucruri mari şi ar fi putut fi atât de folositor Domnului, dacă ar fi fost îndrumat de o judecată sănătoasă. Uneori vorbea atât de înflăcărat şi compunea poezii bunişoare. Ce păcat însă că toate acestea sunt nimicite de o fire ambiţioasă şi lumească, de o minte împrăştiată, de o inimă îndărătnică, potrivnică şi nestatornică!...
Fratele Opriş... are un aşa minunat dar de vorbire, de emoţionare, de cucerire. Şi-a pus viaţa întreagă, din copilărie, chiar înainte de noi ceilalţi, - în slujba Domnului. A trăit ca lucrător în librăria Oastei ani de zile alături de părintele Iosif. A fost martorul celor mai zguduitoare momente din Istoria Oastei... A văzut cu ochii săi tot ce am trăit şi am suferit atâta vreme pentru cauza lui Hristos... A fost el însuşi părtaş la aceste suferinţe de atâtea ori... - Cum se poate oare să fi uitat el toate acestea şi să vorbească acum aşa? Cum se poate să fi uitat el că doar cu câţiva ani în urmă, în unul din cele mai grele momente pentru el şi pentru familia sa numeroasă şi grea, - eu însumi mi-am pus libertatea şi cuvântul meu pentru ca el şi ai lui să ajungă să aibă un acoperiş de casă al lor?...
Apoi fratele Nicolae Marini... A putut el uita oare ziua aceea de 6 noiembrie 1945 din casa fr. Miron din Săsciori, unde el s-a predat Domnului îngenuncheat lângă mine între cei şapte de lângă patul fratelui Vasile?...
Cine l-a îmbrăţişat pe el atunci, cel mai dintâi şi cel mai fericit că în sfârşit a devenit şi el copil al lui Dumnezeu? Şi cine i-a adus fratelui său Ioan acasă la ei, această veste care l-a făcut pe acesta să-i cadă pe grumaz, cu una din cele mai mari fericiri ale vieţii sale?
Dar acum toate acestea şi multe altele pentru ei - nu mai valorau nimic! O ceaţă blestemată îi învăluia pe toţi. - Şi o otravă amară picurată strop cu strop în sufletele lor, le întunecase şi înveninase toată judecata şi simţirea faţă de noi. Vrăjmaşul reuşise să ridice împotriva noastră nu numai răzbunarea lumii necredincioase şi nu numai duşmănia prefăcuţilor credincioşi - ci şi vrăjmăşia acestor fraţi ai noştri.
Eram aruncat în cea mai îngrozitoare temniţă din toate câte le suferisem până astăzi.
Nici o lovitură din câte le primisem până aici nu mă usturase cât aceste vorbe grele ale fraţilor mei... Şi cât constatarea decăderii la care ajunsese starea noastră ca lucrători ai lui Dumnezeu, într-o Lucrare a Lui atât de minunată şi de înaltă precum era Oastea Lui. O, cum fusese gândul Său şi planul Lui cu ea, - şi ce devenise!
Eram într-o stare aşa cum am descris mai târziu în cele trei strofe din poezia:
Cum strânge rădăcina piatra
pe vârful bântuit de vânt,
aşa mă strâng de Tine Doamne
acum, în locul unde sunt.
Cu toate fibrele fiinţei
întinse, încordat, mă ţin
să nu mă smulgă să mă ducă
rafalele de vânt hain.
Să-mi sângere, să-mi crape faţa,
să mă întindă să scrâşnesc, -
dar să mă ţin să nu mă smulgă
acest vrăjmaş de vânt câinesc.
Încă odată îmi cer iertare pentru istorisirea acestor dureroase întâmplări din camera 64 de la Gherla din începutul anului 1960. Aş dori ca nimeni să nu mă înţeleagă rău, ci bine.
N-am vrut prin asta să spun nimic rău nici despre Mişcarea Betanistă din care făcea parte preotul Silagy şi nici chiar despre cultul creştin din care făcea parte Todor. Nu vreau să judec toată frăţietatea nici unuia din ei doar după valoarea duhovnicească a lor personal. Cel puţin după acea valoare pe care au dovedit-o în timpul acelor 2-3 luni pe care le-am petrecut acolo împreună.
N-ar fi drept aceasta. După cum n-a fost drept nici că a fost judecată rău Oastea Domnului de către alţii, din pricina unora dintre noi zişi ostaşi cu numele, dar cu totul departe de a fi ostaşi adevăraţi cu fapta şi cu învăţătura. Cel puţin acolo, în faţa acelora.
Poate că în Mişcarea Betanistă din care făcuse parte Silagy sau în cea evanghelică din care făcuse parte Todor, erau mulţi credincioşi adevăraţi şi vrednici cum are Dumnezeu câte unii peste tot... Pentru aceştia n-avem decât preţuire şi respect.
Dar dacă şi cu aceste lucrări duhovniceşti Dumnezeu a avut tot acelaşi scop al cernerii şi al curăţării ca şi cu Oastea Domnului, trecându-le şi pe ele prin acest cuptor al suferinţei,
- atunci înseamnă că cel puţin aceşti doi lucrători din ele - n-au învăţat cu nimic mai mult decât cei trei ai noştri, din camera 64.
Dumnezeu să aibă milă de ei. Poate că după aceea vreunul din ei să-şi mai fi revenit duhovniceşte. Nu ştiu; nu i-am mai întâlnit niciodată.
Dar ceea ce doresc din toată inima să se reţină din toate cele arătate aici este că dacă omul nu înţelege vremea când este cercetat - sau nu vrea s-o înţeleagă, după cum n-a înţeles-o nici Ierusalimul precum spune Scriptura... pentru că n-ai înţeles vremea când ai fost cercetat (Luca 19, 44) - atunci totul poate fi în zadar. După cum tot Scriptura spune: în zadar aţi suferit voi atât de mult - dacă în adevăr este în zadar!... (Gal. 3, 3-4).
În felul acesta, până şi ultima încercare a lui Dumnezeu de salvare a lor - încercarea focului - poate rămânea fără nici un folos. Atunci Domnul poate renunţa la orice nădejde pentru el. Omul mai poate face apoi parte cu numele din Lucrarea lui Dumnezeu, - spre amăgirea sa şi a celor ca şi el. Dar în realitate el este în afară de ea, fiindcă Duhul lui Hristos nu-l mai are (Rom. 8, 9).
Nimic nu poate fi mai dureros apoi ca această stare!
De aceea avem fiecare atât de mare nevoie de a ne cerca şi încerca noi înşine, mereu şi mereu prin fraţi, prin cuvânt, prin duhul, - dacă suntem sau nu în Hristos şi în credinţă (2 Cor. 13, 5). Spre a nu ne înşela singuri, având despre noi o părere bună când stăm rău - şi a ne pierde astfel pe noi înşine pentru totdeauna. Fiindcă - zice Domnul - vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: N-am predicat noi? N-am făcut noi minuni?... - iar Domnul cu ce cutremurător răspuns îi alungă! (Matei 7, 22-23).
Fiecare ar trebui să ne temem citind aceste Scripturi! Şi să căutăm cu tot dinadinsul să ascultăm de fraţi şi de cercetarea Domnului prin ei!
Dumnezeule al Milei, ai milă de noi! Iată cât de nevrednici am ajuns! Într-adevăr, bine ai făcut că n-ai mai lăsat Lucrarea Ta pe mâinile unor astfel de lucrători cum suntem noi. Noi astăzi nu mai suntem vrednici Doamne de această Lucrare atât de scumpă, în care Tu ai avut oameni atât de înalţi şi de sfinţi ca înaintaşii noştri!
Iată ei, părinţii noştri, au fost nişte lei puternici şi biruitori, - iar noi care ne lăudăm că suntem fiii şi urmaşii lor, ne dovedim nişte biete pisici, gata să ne linguşim pe lângă picioarele oricui ştie să ne perie puţin îngâmfarea noastră prostească!...
Bine ai făcut Doamne Isuse că ne-ai strâns de pe zidurile Lucrării Tale, în care iată ce eram şi cum lucram! Te rugăm ţine-ne în acest cuptor până când ori vom arde de tot, ori se va alege ceva curat din noi - dacă mai este ceva curat. Ţine-ne în această şcoală grea până când Tu Însuţi vei găsi că ne-am lămurit. Ori că este ceva bun în noi spre a ne folosi mai departe. Ori că nu mai este nimic - şi a ne îndepărta.
Din milă şi din grija de Lucrarea Ta Dumnezeul nostru, care ai investit în această Lucrare Preţul cel Mare al suferinţelor Fiului Tău Isus Hristos. Şi preţul care mai lipsea acestor suferinţe pentru mântuirea noastră, al suferinţelor acelora care se mai jertfiseră în această Lucrare a Oastei Tale, într-un fel atât de înalt!
- Fraţilor, - le-am zis cu amărăciune, - înseamnă deci că de acum încolo noi suntem despărţiţi pe totdeauna! Dacă este aşa, Dumnezeu să vă binecuvânteze, rămâneţi cu cei ce vi i-aţi ales fraţi. Iar pe noi lăsaţi-ne aşa cum ne-aţi judecat. Până la Judecata lui Dumnezeu care ne va răsplăti fiecăruia după faptele noastre, rămânem aşa!
După aceasta n-am mai avut ce să ne mai spunem nici un cuvânt unii altora.
Dar sufeream cumplit. Ştiam că nu bieţii noştri fraţi erau cei ce ne făcuseră şi ne făceau rău nouă şi durere Domnului. Ci duhurile potrivnice care îi stăpâneau. Aceste duhuri şi învăţături întunecate erau adevăraţii vrăjmaşi, iar nu fraţii. Am început să ne rugăm îndureraţi ca Domnul să îndepărteze duhurile acestea, iar nu pe fraţi. Să smulgă numai neghina, numai neghina păcatului din suflet, dar să le salveze sufletele lor.
Ce fericiţi vom fi cu toţii când vom rămâne toţi fraţii fără nimic tulburător şi dezbinător între noi, ci numai cu dragostea dintâi, una în toţi şi una toţi. Să ne tot rugăm cu toţii până atunci!
La două zile după asta fratele Opriş a fost scos şi dus într-un detaşament de muncă. Nu aveam să-l mai văd decât după aproape cinci ani, afară, la Călan, într-o zi iarăşi de mare necaz pentru el. L-am îmbrăţişat cu bucurie atunci şi i-am dat cât ajutor i-am putut, fără a-i aminti nimic de cele petrecute în celula 64.
După ce a ajuns din nou liber, în mijlocul fraţilor, fr. Opriş şi-a revenit deplin, fiind iarăşi ca înainte. Doar atunci, în vremea şi în locul ispitei aceleia, bietul frate şi-a pierdut pentru o clipă bunul cumpăt.
Dar care dintre noi oamenii nu greşim? Domnul să aibă milă de noi de toţi, când ne trezim şi ne întoarcem la ceea ce n-ar fi trebuit să părăsim niciodată. Iată dovada că nu fraţii noştri sunt vrăjmaşii noştri, ci duhurile potrivnice. Pentru că dacă vreunul poate să ne smulgă din cursele acestor duhuri şi îşi vine în fire... el devine din nou ceea ce trebuia să fi rămas prin toate (2 Tim. 2,26).
Tot în aceeaşi zi în care îl scoseseră pe fr. Opriş pentru muncă, îl scoseseră şi pe Lae Marini pentru infirmerie. Şi nu l-am mai văzut apoi nici pe el decât întâmplător după zece ani într-o trecere prin Cluj. Dar starea lui sufletească nu se schimbase întru nimic. Astfel că după câteva clipe ne-am despărţit. Nu cred că vom mai avea prilejul să mai vorbim despre el niciodată. Domnul să Se îndure totuşi de mântuirea lui. Şi a întregii familii din care s-a născut el.
În chiar ziua când i-au scos pe cei doi, ne-au mai adus pe alţii, vreo opt, dintre care patru erau fraţi ostaşi. Din ei doi erau de la Caransebeş, condamnaţi cu lotul fraţilor din Timişoara: fraţii Avram şi Andrei. Apoi fr. Nediu Petru de la Arad. - Şi fr. Ilie Marini, fostul misionar al Oastei de acum treizeci de ani... Ilie, fratele lui Ioan şi al lui Nicolae Marini din Săsciori...
Venirea lor a fost pentru noi o mare bucurie şi înviorare în amărăciunea stării prin care treceam.
Din Gherla se făcuse în zilele acelea un mare transport de deţinuţi la munci. Iar ei toţi bolnavi, fuseseră puşi cu noi. Şi noi, aproape toţi eram bolnavi.
Dar dintre ei cei noi veniţi, doi erau bolnavi mai grav. Unul era Nediu Petru de la Arad, slab şi paralizat. Apoi Ilie Marini total distrus atât trupeşte cât şi sufleteşte. Slab ca un schelet - şi cu tot spatele o rană sângerândă de o eczemă înfocată care i se întindea pe toată pielea de sus de după cap şi până jos pe picioare...
I-am aşezat în locurile noastre pe paturile cele de jos şi am căutat să facem tot ce puteam pentru ei.
De la început am avut o mare milă şi durere pentru starea fratelui Ilie. Nu i-am spus nimic despre felul cum se purtase fratele său, dar m-aş fi bucurat dacă nu-l scotea de aici pe Lae ca să se întâlnească împreună. Ar fi fost o mare bucurie pentru ei amândoi... Şi poate o izbăvire.
Încă în aceeaşi zi, fr. Ilie care era foarte grav bolnav, mă chemă la o parte şi îmi spuse:
- Frate Traian, ştie Domnul dacă eu voi mai scăpa cu viaţă de aici sau nu. Starea mea este atât de gravă încât cred că nu voi mai rezista mult. M-am tot cerut la infirmerie, dar nu au vrut să mă scoată. - Şi nici n-au vrut să-mi dea vreun tratament de cameră. Am dorit atât de mult să ne întâlnim, spre a-mi mărturisi fr. tale ceea ce am pe inimă o mare greutate. - Şi să-ţi cer să te rogi pentru mine.
Întâi vreau să-ţi spun cât de mult îmi pare rău de faptul că de optsprezece ani eu n-am mai lucrat nimic pentru Domnul. Am fost robit cu totul de alergările după bunurile lumii acesteia... Pe urmă n-am vrut să mă pun în primejdie din partea stăpânirii. Apoi vrăjmaşul m-a atras tot mai adânc în goana după avuţii şi după altele.
Acum, dacă Domnul nu mă smulgea de acolo, - doar o zi-două - şi aş fi fost pierdut pentru totdeauna...
O, dacă Domnul m-ar mai ajuta să scap de aici! Promit în faţa Lui că nu voi mai ţine seama de nimic, ci voi lucra iarăşi pentru El, cum am alergat cândva, cu tot sufletul şi cu toată râvna inimii mele... Acum văd ce zadarnice sunt toate celelalte...
Şi plângea amar. Plângeam şi eu alături de el şi mă străduiam să-l mângâi şi să-l încurajez.
- Roagă-te pentru mine. Şi ajută-mă cu ce poţi.
I-am promis că voi face totul. Voi stărui de şeful de secţie până când va fi scos şi dus la infirmerie. Acolo îl va afla şi pe Lae...
Domnul, în bunătatea Sa, poate să-l primească iarăşi. Să-l scape şi să-l aşeze din nou în slujba sfântă avută cândva.
Într-adevăr - după ce zile la rând am tot bătut în uşă înfruntând toată mânia şi răzbunarea gardianului, - fratele Ilie a fost scos şi dus la infirmerie. Până atunci am fost neîncetat lângă el, ajutându-l cu tot ce am putut.
De atunci nu l-am mai văzut pe fratele Ilie nicăieri, nici astăzi.
La vreo doisprezece ani după asta, când el era de acum acasă de aproape zece ani - trecând eu odată prin Sebeş, aproape de Lancrăm, satul lui, am trimis după el să vină la adunarea fraţilor la care eram şi eu în seara aceea să ne întâlnim. - Dar n-a venit.
Fraţii spuneau că nu mai merge deloc pe la adunările frăţeşti. Era sănătos şi liber de zece ani, dar cu nimic nu arăta o altfel de umblare de cum avusese în anii de dinainte de închisoare - şi de care îi păruse atât de rău acolo.
Ba dimpotrivă, acum, ziceau fraţii că şi el vorbea de rău biserica şi pe fraţi. Aşa cum făcea şi fratele său Lae, cum făcea şi celălalt frate al său Vasile. Şi cum făceau şi ceilalţi ai familiei lor din Săsciori...
Ce se mai poate spune în faţa tuturor acestor lucruri?
Suspini şi te rogi: Dumnezeule al Milei, ai milă...
După ce veniră atunci aceşti fraţi în cameră cu noi, eram acum foarte înghesuiţi, câte doi pe un pat de jos - şi câte trei pe două de sus.
De la fraţii aduşi la noi aflarăm multe. Ne interesa tot ce fac şi ce făcuseră toţi ceilalţi fraţi ai noştri aici pe unde am fost şi suntem risipiţi.
Am aflat astfel că eram arestaţi mult mai mulţi decât ştiusem. Fraţi de care nici nu aflasem afară, auzeam cum că erau închişi şi condamnaţi şi ei. Unii aici, alţii trimişi pe la colonii, alţii la stuf în Delta Dunării... Un frate murise la stuf, altul la o colonie, altul lângă Avram şi Ghiţă, aici jos în camera 14...
Deşi nu-l văzusem trupeşte niciodată, cunoşteam bine povestea vieţii fratelui Valer, care murise aici jos, în camera 14, în braţele celor doi fraţi, Avram şi Ghiţă.
Dintre câte vieţi s-au stins prin acest întuneric cred că nici una n-a fost atât de zguduitoare ca a acestui frate. O spun doar pe a acestuia unul, după cum am aflat-o din mărturia mai multor fraţi.
Acest frate era Mândroni Valer din Ciula Mare, jud. Hunedoara. Iată istoria vieţii lui:
Era prin anii 1954-1955 când pe Valea Haţegului Lucrarea Oastei Domnului luase un mare avânt în toate comunele acelea începând de la Subcetate, până la poalele Muntelui Retezat. Şi până departe spre Caransebeş. Bisericile erau neîncăpătoare iar Cuvântul Domnului se răspândea cu atâta putere încât o mare mulţime de suflete se întorceau la Domnul, începând o viaţă nouă cu El. Judeţul Oastei - Hunedoara, a avut totdeauna parte de la Duhul Sfânt de nişte lucrători adevărat credincioşi, smeriţi şi pătrunşi de dragostea dintâi. Prin aceştia Duhul şi Cuvântul Sfânt au adus mult rod duhovnicesc.
Printre cele mai binecuvântate comune cercetate de Duhul Sfânt erau: Sălaşul de Jos, Sălaşul de Sus, Ohaba de sub piatră, Bărăşti, Săcel, Sânpetru, Onciuc, Valea Dârjii, Hăţăgel, Densuş, Reia, Fărcădia, Ciula Mică, Ciula Mare, Băiţa, Răchitova - şi încă multe altele...
La una din adunările din satul Ciula Mare, printre sufletele care s-au predat Domnului a fost şi soţia unuia din cei mai temuţi oameni din părţile acelea: Mândroni Valer din Ciula Mare. El era pe atunci unul dintre cei mai bogaţi şi mai voinici din satul său. Ducea o viaţă total despărţită de Dumnezeu, veşnic beat şi gata de ceartă şi bătaie. Nimeni nu-i putea sta împotrivă. Bătea pe oricine îi stătea în cale şi ameninţa cu cuţitul. Era groaza comunei şi a familiei sale.
După ce soţia lui s-a întors la Domnul, el o fugărea mereu de acasă bătând-o şi ameninţând că o va omorî, ori de câte ori mergea sau venea de la adunare. Această purtare a lui era un chin pentru biata soţie şi pentru cei doi fii ai lor: Iulius şi sora sa.
Într-o seară după ce îşi îngrozise iarăşi familia, omul stătea în casă foarte abătut. A cinat ceva, apoi s-a culcat.
Dar îndată a auzit un glas limpede care îi spunea ca o ameninţare:
- Valer, bagă de seamă! Până când ai tu de gând să mai urmezi în felul acesta? Nu te gândeşti că ai un suflet şi că vine ziua când va trebui să dai seamă de toate faptele tale rele?
Omul îngrozit s-a sculat, a aprins lumina şi i-a zis soţiei sale:
- Tu, ai auzit glasul care a vorbit acum cu mine? Ai înţeles ce mi-a spus?
- N-am auzit nimic! Ce ţi-a spus?
Soţul îi spuse tot ce auzise.
- Acela a fost un glas de Dumnezeu - i-a zis soţia. Să iei bine seama la înştiinţarea lui!
Au stins lumina şi s-au culcat iarăşi. Dar îndată a răsunat din nou şi limpede glasul, spunându-i la fel. Toată noaptea nu au mai putut adormi.
A doua zi starea lui era adânc frământată. Nu avea linişte, nu putea să facă nimic altceva decât să spună celor din jurul său tot ce auzise cu urechile lui de repetate ori toată noaptea.
Aştepta seara viitoare cu groază, temându-se că se va repeta iarăşi totul ca noaptea trecută.
Într-adevăr, pe vremea de ieri s-a auzit din nou glasul care îi vorbise, dar de data asta a văzut pe Cineva îmbrăcat în alb, care îi vorbea dintr-o mare lumină.
Şi-a sculat soţia spunându-i îngrozit:
- Ia te uită, tu nu vezi şi nu auzi nimic? Scoală-te şi tu, ascultă şi priveşte!
Au aprins lumina, - dar nu mai era nimeni.
S-au culcat din nou... Fiinţa îmbrăcată în alb i s-a arătat iarăşi spunând:
- Să te întorci la Dumnezeu! Să te laşi de această viaţă decăzută care te duce sigur la pieirea veşnică. Crede în Domnul Isus şi hotărăşte-te pentru El, intră în Oastea Domnului ca să fii salvat... Duminica viitoare să-ţi iei toată familia şi să mergi la rudeniile tale din Bărăşti - acolo ţi se va spune ce trebuie să faci...
Când a ajuns în satul Bărăşti, rudeniile sale care erau fraţi din Oastea Domnului, tocmai mergând la adunare... Au lăsat totul şi au mers cu ei.
Biserica din sat era plină de fraţii care slăveau pe Dumnezeu cu mari cântări de laudă şi vesteau Cuvântul lui Hristos cu multă putere.
La încheierea adunării când s-a făcut chemarea, cel dintâi care a ieşit în faţă şi s-a prăbuşit în genunchi înaintea altarului, era Mândroni Valer. S-a predat Domnului cu o rugăciune zguduitoare de pocăinţă şi a depus un legământ neuitat, spunând cu gura mare înaintea mulţimii de fraţi tot ce se întâmplase cu el. Cât de nenorocită era starea lui înainte - şi cum l-a cercetat acum pe el Mâna şi Harul lui Dumnezeu, care nu l-a lăsat să meargă la pierzarea veşnică...
Toţi cei care îl cunoscuseră înainte au rămas uimiţi de tot ce auzeau acuma de la el.
Şi preamăreau pe Dumnezeu care lucrează şi astăzi ca în vremile primilor creştini.
Dintr-un om care fusese groaza satului, fratele Valer devenise dintr-o dată un om nou, o binecuvântare... Mulţi dintre cei care îl vedeau şi îl auzeau acum preamăreau pe Dumnezeu şi se întorceau şi ei de la calea cea rea, hotărându-se cu pocăinţă puternică la o viaţă nouă.
Astfel, după cum mai înainte cutreiera satele pe la petreceri şi tulburări păcătoase, - acum fratele Valer cutreiera aceste sate împreună cu fraţii, mărturisind pretutindeni ce i-a făcut lui Domnul şi cum a avut milă de el.
Aşa a umblat el mereu, vestind peste tot cu o mare putere şi îndrăzneală lucrările mântuitoare şi puterea cea mare a Numelui şi Crucii lui Isus Hristos. O mare mulţime de oameni s-au întors la Domnul intrând în Oastea Domnului, în urma mărturisirilor lui înflăcărate şi pline de credinţă.
În 1959, printre cei arestaţi cu lotul fraţilor din Hunedoara şi Alba, - era şi el.
A fost condamnat astfel, împreună cu ceilalţi fraţi, la mulţi ani de închisoare pentru activitatea lui religioasă.
Ajuns la Gherla, după câteva luni, în urma condiţiilor grele s-a îmbolnăvit şi el grav...
A dat în dezinterie, a slăbit de tot până ce nu s-a mai putut scula de pe pat.
Din cauza bolii sale s-au ridicat apoi împotriva lui şi unii dintre cei închişi împreună cu el, provocându-i mereu chinuri şi mustrări din ce în ce tot mai grele. Cei doi fraţi care erau lângă el îl ajutau cum puteau, dar starea lui se înrăutăţea din ceas în ceas.
Au bătut la uşă să-l scoată la infirmerie sau măcar să-i dea ceva medicamente - dar nimic.
Cei din cameră îi îngreuiau tot mai mult starea prin mustrările şi ameninţările pline de răutate şi de neînţelegere.
Astfel nu după multe zile fratele Valer a închis ochii pentru totdeauna acolo în celula 14, în braţele fraţilor Avram şi Ghiţă...
În ultimele sale ceasuri spunea fraţilor cum Îl vede pe Domnul Cel îmbrăcat în alb, aşa cum Îl văzuse în nopţile chemării lui... Şi corul de îngeri care cântau acum pentru bucuria întâmpinării sale care pleca spre ei...
Aşa s-a sfârşit, ca un martir, acest frate iubit care din clipa chemării sale s-a predat Domnului cu toată puterea sa, apoi L-a slujit pe Domnul cu o dragoste şi o statornicie pline de îndrăzneală, până la moarte.
Slăvit să fie Domnul pentru orice suflet care trece în veşnicie biruitor şi vrednic!
În amintirea lui - şi a celorlalţi fraţi ai noştri care şi-au sfârşit viaţa în acei ani şi prin acele locuri pecetluind cu sângele şi cu moartea lor sfântă slujba şi îndrăzneala lor pentru Domnul, - să ne plecăm genunchii, rugându-ne Lui pentru fericirea lor veşnică, acolo la Scumpul nostru Mântuitor Isus. - Şi să ne rugăm pentru curăţia şi biruinţa Lucrării Oastei, la temelia căreia, pe lângă suferinţele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus, sunt îngropate şi suferinţele acestor martiri, aleşi şi scumpi înaintea Lui şi a noastră, care au rămas statornici în învăţătură şi mari în credinţă până la moarte, aşa cum au primit de la început, prin cuvântul şi pilda părintelui Iosif.
Iar noi şi toţi cei care vom mai urma în această Lucrare sfântă - să luăm pildă de la ei!
Să privim sfârşitul felului lor de vieţuire şi să-i urmăm statornici în învăţătura şi în credinţa lor şi a noastră - de la început.
Îndărătul acestei uşi închise parcă de o veşnicie, stăteam acum ca într-un iad. Din cauza prea marilor chinuri, a foametei şi a apăsării - tot trupul ne era stors de orice vlagă. Eram cu toţii ca nişte jumătate morţi. Slăbisem din nou până la marginea de jos a puterii.
Din cauza durerilor sufleteşti însă sufeream şi mai mult. Mi se părea cum mi s-ar desface fâşie cu fâşie toată carnea putrezită de pe oase. Toată fiinţa îmi era ca între nişte lespezi de gheaţă sau de foc.
Tăceam cu toţii aproape tot timpul ca nişte morţi, sau ca nişte îngheţaţi care deşi aveau atât de multe să-şi spună unii altora, - nu-şi mai spuneau nimic. Starea ne era aşa de grea încât fiecare nu mai doream nimic altceva decât să fim scoşi de aici şi duşi oriunde. Numai să nu mai fim aci şi aşa.
Şi uşa asta cumplită, care stă mereu neclintită, închisă pe dinafară peste noi aici, ca un zid până la cer, prin care nu mai pătrunde de nicăieri nimic la noi de o veşnicie. Şi de la noi nicăieri...
Suntem aici închişi parcă în uitarea veşnică...
Lângă uşa aceasta închisă, gândindu-mă la o mie de bucurii şi la o singură durere,
am compus primele versuri din poezia:
Uşa...
Voi care vă puteţi deschide a voastră uşă când doriţi,
voi ce puteţi ieşi din casă sau să intraţi,
- după plăcere,
voi ce puteţi privi în voie la soarele plăcut al zilei
sau stelele şi luna nopţii,
sau câmpul înflorit şi verde,
sau ploaia primăverii caldă,
sau fulgii legănaţi ai iernii,
- voi nu ştiţi ce înseamnă-o uşă
pe care n-o puteţi deschide
nici la nevoie
nici la voie
o uşă unde n-ai tu cheia,
dar care-i totuşi uşa ta!...
Voi care nu ştiţi,
care n-aveţi de unde şti, ce-amar se plânge
şi-ngrozitor se poate arde
şi suferi, de viu în groapă,
dincolo, după-o uşă-nchisă,
mai îngropat decât toţi morţii.
Voi care n-aţi stat treji în flăcări de aşteptare
nopţi şi zile
şi luni şi ani
cu răsuflarea oprită
şi auz atent,
cu inima zdrobită-n zbucium de teamă
şi de bănuială
şi chinuiţi de deznădejde şi de nădejde totodată
napoia unei uşi închise pe dinafară,
- de un veac...
Voi care nu ştiţi în ce adâncuri întunecate
şi-n ce iaduri
se prăbuşeşte şi ridică,
trăieşte ne-ncetat
şi moare
de mii de ori pe zi un suflet zdrobit
bucată cu bucată,
clipită de clipită-ntruna
de mii de ori
gustând otravă
stând singur după-o uşă-nchisă
ca după-o piatră de mormânt.
- Voi care vă puteţi întinde din casă
mâinile-amândouă
să vi le răcoriţi în stropii călduţi ai ploilor de mai,
voi care vă culcaţi pe iarbă sub merii
sau cireşii voştri,
sau vă puteţi purta pe braţe zâmbind copiii
şi soţia,
sau iarna v-aruncaţi prin neauă
cu faţa roşie şi plină,
sau toamna vă puteţi întinde
în grădiniţa voastră mâna
spre-o prună roşie-ntre frunze
sub care încă-s stropi de rouă,
sau orişicând vă este sete puteţi bea apă
după voie
din cana voastră
sau din unda unui izvor însingurat
şi-apoi să odihniţi la umbră,
să mirosiţi o floare albă,
să vă uitaţi la peştişorii ce-noată jucăuşi în râu,
să vă scăldaţi voioşi în apă,
în soare
sau în nisipul cald.
- Voi care vă puteţi în pace ruga în odăiţa voastră
cu tatăl sau cu mama voastră,
cu fiii voştri, cu soţia
sau singuri
sau în Casa Sfântă
- şi nimeni nu vă râde-n faţă
nici nu vă bate pentru asta,
nici nu vă-njură mânios,
nici nu sunteţi siliţi s-o faceţi în pat,
cu pătura pe faţă
- ci liniştiţi,
cu tot respectul
şi bucuria clipei ei...
- Voi care după uşa voastră staţi liniştiţi,
netremurând
de câte ori s-aude-un zgomot,
de câte ori simţiţi un pas
că poţi fi scos, nu ştii de cine
că poţi fi chinuit de-oricare
şi nu ştii pentru ce, oricând...
- Voi care vă puteţi în voie culca în aşternutul vostru
şi făr-să vi se-nsemne locul
că nu-i permis să-l depăşiţi,
- Voi ce puteţi mânca o pară sau pâine,
pâine câtă vreţi,
sau care, când simţiţi nevoia de-a rămâne
cei mai singuri
puteţi ieşi când vreţi din casă
sau din mulţime, neopriţi...
- O, voi nu ştiţi,
nu ştiţi ce har e,
ce fericire negrăită-i,
ce lucru necrezut de mare-i
- o uşă ce-o deschizi când vrei!...
- O, voi ce nu ştiţi,
nu ştiţi încă,
nici vreţi să ştiţi
nici nu căutaţi
să ştiţi, ce va urma clipitei
când Dumnezeu o să vă spună:
- „Plecaţi voi blestemaţi în focul de veci
în care n-aţi crezut...”
- Voi care nu gândiţi nici astăzi
şi nici nu vreţi să ţineţi seama
ce iad-spăimântător şi veşnic e depărtarea de Hristos,
ce noapte veşnică-i aceea neluminată de-o nădejde
de nici o singură nădejde,
- pe vecii vecilor închis...
- Voi care nu vă daţi azi seama ce-ngrozitor este păcatul
fiindcă fără nici o teamă trăiţi în el
şi el în voi,
nici cât de veşnice sunt: noaptea şi chinurile remuşcării
şi usturimea conştiinţei de-a pururi nemaiadormite
şi ispăşirea nesfârşită a săvârşitului păcat
al neascultării de Cuvântul lui Dumnezeu ce-l cunoşteaţi...
- Voi nu ştiţi ce respingeţi astăzi,
când nu vă pasă de Hristos
când n-ascultaţi chemarea sfântă
a Crucii Răscumpărătoare
şi când respingeţi harul care e Uşa Veşnicei Lumini!
...Dar când veţi fi ajunşi, odată,
napoia unei uşi închise
a unei uşi pe veci închise,
pe veci închise, după voi,
când veţi fi despărţiţi de-a pururi
de orişice fiinţă scumpă,
când singuri, singuri pe vecie
în deznădejde, şi uitare,
în veşnica-ngrozire, singuri
- şi vă veţi da cu spaimă seama că-n veci
şi-n veci, aşa va fi,
că nici măcar nu-i altă moarte
s-aveţi măcar în ea nădejde,
- atunci
abia atunci,
acolo, cu-adevărat vă veţi trezi
gândindu-vă ce har odată era o uşă larg deschisă
o uşă larg deschisă vouă spre mântuire
prin Hristos...
Că-o viaţă-ntreagă-a stat deschisă,
deschisă şi îmbietoare
dar voi batjocorind iubirea,
dispreţuind înştiinţarea
şi lepădând iertarea care prin Cruce v-a răscumpărat,
n-aţi vrut să credeţi nici în moarte
nici în osânda necredinţei
nici în Gheena unde focul
şi viermele vor roade veşnic
- şi astfel v-aţi închis voi singuri,
cu mâna voastră,
uşa vieţii
şi aţi ajuns pe drept în locul unde vă chinuiţi acum...
Pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci,
pe veci de veci.
Abia atunci veţi şti ce-nseamnă
o uşă care vi s-a-nchis
o uşă ce v-a fost deschisă, atâţia ani,
atâta vreme,
dar care-acum vă va fi-nchisă, pe veci de veci,
pe veci de veci...
O, tu cel pentru care uşa mai este, încă, azi deschisă
nici la chemarea cea din urmă
ce-i poate asta,
- nu răspunzi?
Eram însă demult încredinţat că atunci când se va sfârşi ceea ce Domnul avusese de făcut cu noi, sau pentru noi, - totul se va schimba într-o clipă. Aşa cum se mai întâmplase şi până aici de atâtea ori. Numărate erau şi zilele care vor trebui suferite şi aici. Când rostul pentru care eram adus în celula asta se va fi împlinit - se va deschide şi uşa asta, cum s-au deschis şi altele.
Acest rost - acum eram încredinţat că se împlinise. Nu mai aveam de ce să stau aici.
Atunci se deschise şi uşa asta.
Slăvit să fie Domnul!