
Cu ajutorul lumii, Satan umblă să-l amăgească iarăși pe omul cel duhovnicesc
Pr. Iosif Trifa - Oglinda inimii omului
Un lucru trebuie să știe toți cei apucați pe calea mântuirii sufletești, toți cei care au atins culmea mântuirii sufletești: vor avea multe ispite, vor avea multe împotriviri și multe feluri de necazuri.
Oare de ce acest lucru? De aceea pentru că, până trăiești în păcate și fărădelegi, Satan doarme liniștit; te știe asigurat pentru împărăția lui. Te știe în mâna lui. Dar îndată ce te trezești, se trezește și Satan și începe a „lucra”, încercând în tot chipul să te adoarmă iarăși și să te întoarcă iarăși în robia lui.
Când omul începe o viață după Evanghelie, diavolul pune foc mai mult în patimile pe care le-a avut. Pune „miere” mai multă pe otrava păcatelor.
Pe lângă aceste ispite lăuntrice, cei întorși la Domnul trebuie să știe apoi că vor avea de furcă și cu lumea din afară. „A mea este lumea aceasta”, zicea diavolul în pustie, când L-a ispitit pe Mântuitorul cu măririle lumești (Lc 4, 6). Ale diavolului sunt toate plăcerile, desfătările, ispitele și poftele acestei lumi.
Cel care începe o viață nouă cu Domnul și Evanghelia Lui trebuie să o rupă cu lumea, cu duhul acestei lumi... El nu mai este din lume - „...voi nu mai sunteți din lume” (In 15, 19). El a ieșit, el trebuie să iasă din duhul acestei lumi, pentru că „prietenia acestei lumi este vrăjmășie cu Dumnezeu... Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iac 4, 4). „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii celei lumești, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume” (1 In 2, 15-16).
Lumea însă e plină de cei ce „iubesc lumea”, de cei ce „trăiesc după duhul acestei lumi” (Efes 2, 2). Aceștia nu-i înțeleg pe cei ce trăiesc o viață duhovnicească, o viață smulsă din duhul acestei lumi.
„Omul cel lumesc - zice Apostolul Pavel - nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Cor 2, 14).
Apostolul Pavel spune deci limpede că oamenii vor trăi împărțiți în două tabere: în cei duhovnicești și în cei lumești; în cei care umblă după „îndemnurile Duhului” și în cei care „umblă după îndemnurile firii celei lumești” (Rom 8). Lucrul acesta se vede și în chipul de alături. Pe oamenii cei lumești îi folosește diavolul ca să-l ispitească cu ajutorul lor pe cel care trăiește o viață duhovnicească, precum se vede în imagine. Pe cel întors la Domnul, oamenii cei lumești nu-l mai slăbesc din vorbe ca acestea: Da’ nu te face de râs, omule, cu gazetele și cărțile tale, că doar n-ai omorât pe nimeni să te faci „pocăit”… Că doar n-ai să te faci călugăr... Da’ de ce-ți canonești viața?
Hai să bem, să chefuim, viața să ne-o trăim!
Dar Ion, omul cel duhovnicesc, nu vrea să mai audă chemările lumii. El trăiește acum într-o altă lume... El are acum alte gusturi, alte cugete și alte gânduri.
În chipul de alături sunt două lumi: lumea omului duhovnicesc și lumea oamenilor lumești. Aceste două lumi sunt două stări ce nu se înțeleg și nici nu se pot înțelege, pentru că între ele este o prăpastie întreagă de gândire și de simțire.
De multe ori aceste două lumi sunt chiar și în casa omului.
O femeie intrată în Oastea Domnului îmi spunea că i-a trebuit doi ani de zile și multe suferințe până când a putut face și din bărbatul ei, care suferea de patima beției, un om duhovnicesc.
Un tânăr din județul Sibiu îmi spunea că numai pe furiș poate citi «Isus Biruitorul», din cauza tatălui său care este bețiv și nu poate suferi foaia aceasta.
Aici se împlinesc cuvintele Mântuitorului: „Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casa lui... Tatăl va fi împotriva fiului și fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei” (Mt 10, 36 și Lc 12, 52-53).
În chipul de la pag. 62 se văd cele două lumi: lumea „omului duhovnicesc” și lumea „oamenilor trupești”, puse față în față. Cu ajutorul desfătărilor lumești și al oamenilor celor trupești vrea Satan să-l întoarcă iar pe omul cel duhovnicesc în robia din care a scăpat, să-l facă iarăși un „om lumesc”. Însă Ion, omul cel duhovnicesc, stă neclintit și tare în fața ispitelor. Ispitele lumii nu-l pot birui, pentru că el s-a „răstignit față de lume”, el „a murit față de păcat” și a înviat la o viață nouă prin Jertfa Crucii Mântuitorului (cf. Rom 6 și 8). El este un om „născut din nou” prin Jertfa Crucii și darul Duhului Sfânt (cf. In 3), „iar cel ce este născut din Dumnezeu biruie lumea” (1 In 5, 4).
În fața desfătărilor lumești, omul cel duhovnicesc se miră cum de i-au putut plăcea cândva astfel de otrăvuri sufletești... Se miră de orbia sufletească în care trăia și el odată... Se îngrozește când își aduce aminte în ce stare grozavă de pieire sufletească trăia și el... El vede acum de departe mierea cu care Satan a uns otrava patimilor și se ferește de ea ca de foc...
Față de chemările „oamenilor supuși poftelor trupești, care n-au Duhul” (cf. Iuda 19), omul cel duhovnicesc răspunde: „Ajunge, în adevăr, cât am trăit până acum în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești neîngăduite” (1 Petru 4, 3). Eu sunt acum un om nou... eu nu mai sunt Ion cel care alerga cu voi la chefuri și fărădelegi. Ion cel vechi a murit. S-a dus... Eu sunt un Ion nou, care trăiesc o viață nouă cu Domnul.
Dar cei neduhovnicești nu înțeleg aceste vorbe ale lui Ion; și nici nu le pot înțelege, pentru că Ion vorbește ca un om duhovnicesc. Oamenii cei lumești se miră că Ion „nu aleargă împreună cu ei la același potop de desfrâu și îl batjocoresc” (1 Petru 4, 4). Dar Ion răspunde cu rugăciune la batjocurile lor. El plânge de mila lor, văzându-i cum își pierd sufletul... El se roagă pentru trezirea lor din somnul păcatelor.
Din fața ispitelor, omul cel duhovnicesc se retrage mereu în rugăciune și se întărește mereu prin rugăciune. Aici este locul să amintesc despre puterea rugăciunii.
O, cum n-am eu cuvinte destule și loc destul să spun ce putere mare are rugăciunea pentru un suflet de om! Voi aminti numai atât că Însuși Mântuitorul a folosit neîncetat rugăciunea în contra ispitelor lui Satan și ne-a lăsat-o și nouă ca să o folosim și noi neîncetat. „Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită” (Mt 26, 41).
Aici este locul să amintesc ceva și de prigoanele care se ridică asupra celor întorși la Domnul.
Diavolul nu încearcă numai cu mierea să-l abată pe cel întors; el folosește și prigoana.
Cei care se hotărăsc la o viață nouă după Evanghelie trebuie să știe că vor avea de suferit multe feluri de necazuri și prigoane. Însuși Mântuitorul a spus lămurit acest lucru: „În lume necaz veți avea, însă îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). „Dacă pe Mine M-au urât, și pe voi vă vor urî… dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni… și veți fi urâți de toți pentru numele Meu” (Lc 21, 12; In 15, 20). Apostolul Pavel a spus și mai răspicat acest lucru în cuvintele: „Și toți cei care vor să trăiască cu temere de Dumnezeu în Iisus Hristos vor fi prigoniți” (2 Tim 3, 12).
Lucrul acesta, de altfel, e și firesc și de înțeles. Cei păcătoși nu-i pot suferi pe cei credincioși. Credinciosul este o oglindă curată în care păcătosul își vede ticăloșia și de aceea lumea îl urăște. Îl batjocorește și îl prigonește.
Rugăciune
Iisuse, Mântuitorul meu cel scump! Îți mulțumesc că m-ai ajutat și pe mine să mă fac un om duhovnicesc. Întărește-mă, Doamne, să pot rămâne în starea aceasta până la sfârșitul vieții mele. Întărește-mă, Bunule Doamne, contra ispitelor care îmi vin de la lume și de la oamenii cei lumești. Întărește-mă contra prigoanelor care se ridică împotriva mea.
Duhule Sfinte! Aprinde-mă și mă întărește neîncetat cu darul și harul Tău, ca să nu mă mai poată birui duhul acestei lumi. Trezește-mă mereu la rugăciune și priveghere, ca să nu mă mai poată birui lumea cu ispitele ei. Amin.