Dreptatea și mila

Slăvit să fie Domnul!

Prin harul lui Dumnezeu și prin îngăduința Lui, câteva cuvinte vreau să spun și eu din Epistola Sfântului Pavel către Galateni, capitolul 5, versetele 4-12: „Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har. Căci noi, prin Duhul, așteptăm, prin credință, nădejdea neprihănirii. Căci în Iisus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preț, ci credința care lucrează prin dragoste. Voi alergați bine. Cine v-a tăiat calea, ca să n-ascultați de adevăr? Înduplecarea aceasta nu vine de la cel ce v-a chemat. Puțin aluat dospește toată plămădeala. Eu, cu privire la voi, am în Domnul o încredere că nu gândiți altfel. Dar cel ce vă tulbură va purta osânda, oricine ar fi el. Cât despre mine, fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus. Și de s-ar tăia măcar de tot cei ce vă tulbură pe voi”.

Plec din nou la versetul cel dintâi citit, versetul 4: „Voi, care voiți să fiți socotiți neprihăniți prin Lege, v-ați despărțit de Hristos; ați căzut din har”. Ce înseamnă lege? Legea înseamnă poruncă; legea înseamnă presă; legea înseamnă, cum se zice în țara noastră, a vinului, „săitău”; legea înseamnă clește. „Cei care voiți să fiți sub Lege v-ați despărțit de Hristos și ați căzut din har”. (Păcat că n-au rămas și ceilalți până în ultima clipă aici.) „V-ați despărțit de Hristos și ați căzut din har... acei care vreți să trăiți sub Lege.” Tot ceea ce spune: „Nu face cutare, nu face cutare... de ce-ai făcut cutare... de ce-ai făcut cutare...”.

Zice Sfântul Pavel: „Noi nu suntem dintre acei cu : «Nu lua!» și «Nu gusta!»”. Tot ceea ce îți spune mereu: „Nu face!”, aceea este lege; este un clește care te oprește: „Nu face!” „Nu fura!” „Nu desfrâna!” „Cinstește-l pe tatăl tău!” „Iubește-o pe mama ta!” „Respectă-l pe aproapele tău!” „Fă cutare...!” Asta-i lege... Asta-i lege... Și cine vrea să-și aplice lui o părticică de lege își face el o lege a lui... de pildă: „Trebuie să mă rog regulat dimineața și seara”; „Trebuie neapărat să mă duc duminica la biserică și la adunare”. Asta-i o lege. Trebuie să te duci neapărat. Trebuie! Trebuie, că-ți cere cartea! Trebuie, căci zice tatăl tău, zice mama ta, zice fratele tău; zice soțul, zice soția: „Du-te și tu la adunare, măi! Du-te la biserică!”. „Trebuie”, aceasta este lege. E o constrângere. E ceea ce te strânge. Ceea ce te obligă. Ceea ce te silește. Și cei ce trăiesc după aceste porunci, zice: „S-au despărțit de Hristos și au căzut din har”.

Fraților, când eram mai tânăr, îmi aduc aminte, citeam mult și plângeam. Mă rugam mult și făceam mătănii multe. Apoi, de la un timp, le-am părăsit. Tot mai rar am făcut, apoi n-am mai făcut deloc. Și acum, spre bătrânețe, din nou am început să mai fac. Mă aplec mai greu, mai greoi, mai în silă, dar mă aplec să fac. Atunci când îmi fac rugăciunea mea singur, particulară. Cum zice Domnul: „Intră în odăița ta și roagă-te Tatălui tău în ascuns. Și atunci se întâmplă de atâtea ori că fac mătănii. Dar toate acestea nu sunt decât legi. „Nu lua”, „Nu gusta”, „Fă cutare” sau „Nu face cutare” sunt legi. Și cine se ține mereu de legi, acesta s-a despărțit de Hristos și cade din har.

Tu trebuie să ai legea Duhului scrisă în inima ta. Ea trebuie să-ți spună continuu ce să faci. Să ai chipul Dumnezeului celui viu mereu înaintea ta. „Cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței”, cum zice Sfântul Pavel în Evrei 12. „Care, pentru bucuria ce-I sta înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și acum șade de-a dreapta scaunului de mărire al lui Dumnezeu în ceruri”. Tu trebuie în continuu să fii frământat, să fii cheltuit, să fii dospit în aluatul Evangheliei lui Hristos. „Puțin aluat dospește toată plămădeala.”

Un mare predicator, cu numele Moody (îl avea America în secolul trecut; și Europa îl avea pe Spurgeon), spunea odată într-o cuvântare a sa: „Atunci când m-am întors întâi la Dumnezeu, țineam cu orice preț să citesc cât mai mult. Și citeam capitole după capitole. Acum mă mulțumesc să citesc și mai puțin. De multe ori citesc poate un verset, două, trei, cinci dintr-un capitol. Dar acum mă silesc ca ceea ce am citit să traduc în faptă. Să trăiesc în mine însumi. Să aplic în ființa și-n viața mea”.

S-au făcut școli biblice; se dau lecții la oameni. Citește! Am spus și eu de atâtea ori: „Vine Postul Mare: citiți cât mai mult Psaltirea; cât mai mult psalmii lui David... cât mai mult!” Eu aveam canon să citesc toată Psaltirea o dată pe săptămână și încă o catismă în plus (deci încă vreo opt psalmi în plus). Și aceasta a mers așa în șir nu știu câte săptămâni... nu știu câte luni... Poate cu anii, a mers așa. Citeam mereu. Dar înțelegeam puțin.

Acum citesc mult mai puțin, însă mă silesc să trăiesc mai mult. Mă silesc să adâncesc mai mult. Mă las să fiu pătruns de aceste dumnezeiești și scumpe, și sfinte porunci și învățături. Ele să fie ca un aluat care încontinuu să se întindă în făina vieții mele; și, ori în dreapta, ori în stânga, ori în sus, ori în jos, oriunde m-aș duce, orice-aș face, eu mereu am pe Domnul și Evanghelia Lui în cap. Eu Îl am pe Domnul și pe frați... să văd adunările.

Chiar dacă era vară și mai făceam și eu câte-o treabă pe-acasă (fac și-acuma, slavă lui Dumnezeu!, dar mai puțină, că-i iarnă și nu-s treburi prea multe), când mă duceam și eu în grădină să sap sau să plivesc acolo, săpând, trăgeam pământ pe lângă porumb sau pe lângă sfeclă, sau pe lângă varză, dar gândul meu era la fratele cutare din Oradea-Mare; la sora cutare, care zace pe pat în Pechea, județul Covurlui, de 14 ani; sau la Mărioara care-i la Brașov, de 27 de ani pe pat; sau la Valentin, care-i de 17 ani pe pat în Cluj; sau la sora Lina din Ighiel (satul meu natal), de 27 de ani pe pat; sau la sora Iova, care de 49 de ani e suferindă și bolnavă, și-i mai mult pe pat decât în picioare; și la fratele Pătru de la noi, al lui Soricu, care de 49 de ani își poartă trupul lui pe două bâte și are un picior așa de umflat (frații știu, că aicea-s doi frați de la mine din comună), are un picior așa de gros ca un sac. Ce-i acolo sub bandajul acela noi nu știm, numai Dumnezeu știe. Soția sa spunea într-o zi, printre altele, că, în urma unei răni deschise, a scos odată dintr-un genunchi cincisprezece oase. Ce o fi scos de-acolo, unde au stat oasele acelea, cum au fost alcătuite și aranjate acolo, noi nu știm nimic, nici nu discutăm mai mult decât atât.

Omul acesta se duce, săracul, și el, când poate... Acum tot mai rău îi e; tot mai rău îi e... tot mai rău îi e... tot mai rău. Dar când poate să se deplaseze o sută douăzeci de metri până la un alt bolnav de la noi din comună, la fratele Gheorghe, care zace pe pat de 22 de ani, se duce până la el. Când se duce la el, în casă, se așază pe scaun, salută și-apoi, dacă e frig, se-apropie și pune un lemn pe foc... că el se poate mișca. (Și-acasă mai taie lemne, mai face câte ceva, până poate. Ba, într-o zi l-am văzut că stătea într-un picior - că pe celălalt numai pe bâtă îl poate purta și stătea cu el ridicat - și, în niște stâlpi de ciment mari de la poartă, destul de groși, turnați cu ani de zile în urmă, trebuia să taie niște găuri, ca să pună țâțâni; și el acolo, stătea într-un picior, se rezema cu mâna pe daltă și, cu ciocanul, lovea mereu. Și, cu multă răbdare și cu multă migală, a săpat și a făcut acolo...) Și el, zic, se duce la fratele Gheorghe în casă și-i pune câte-un lemn pe foc. Zice: „Gheorghe, eram în curte... sau eram la poartă și am văzut că Maria ta se ducea la Călan să-și cumpere ce-i trebuie. Și m-am uitat că, cu cursa cealaltă, Mărie nu s-a întors... și ție poate ți-e frig...”. Se duce și-i pune lemne pe foc... „Poate ai nevoie de o lingură de apă, să-ți dau... Poate ți-a rămas ușa deschisă...”, cum a pățit într-o zi când era un ger cumplit, că a intrat o țigancă în casă și, când a ieșit, a tras ușa, dar n-a închis-o cumsecade. El i-a zis: „Închide ușa bine!” dar ea a plecat ca o furtună și a lăsat ușa deschisă. El nu s-a putut scula și, când a venit [soția lui] acasă, aproape înghețat l-a găsit în pat. Focul se stinsese, ușa era deschisă... gerul era cumplit...

Și, dragii mei, într-una din zile, omul acesta ce merge târându-se pe bâte, s-a așezat aci pe-o laviță, pe-un scaun, și, cum stătea așa pe scaun, când a vrut să plece acasă, și-a căutat și el bâtele așa frumos, să și le ia, că erau rezemate de spatele scaunului, dar o bâtă era căzută jos; și nu putea s-o ia. S-a tot întins, s-a tot întins și cumva a prins-o și zice: „O Doamne... cum m-am mai săturat și de voi...”. Dar cel din pat, care de 22 de ani era pe pat, când a auzit așa, a zis: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!” El spunea că s-a săturat de bâte. Celălalt zicea: „Doamne, dă-mi-le mie, Doamne!”.

Așa, dragii mei... noi trebuie să căutăm să aplicăm și să adâncim Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. „Milă voiesc, zice Domnul Iisus, nu jertfă”. Noi ne bazăm mereu pe ce putem noi face, pe ce putem noi da.

Ortodocșii aprindem o lumânare... fratele cutare merge la adunare sau dă și el o cotizație acolo, de doi, trei lei, de un leu... ceva pentru săraci... Domnul spune: „Milă voiesc!” De sufletele care se pierd, de sufletele fără ajutor. Ajutorul în bani mai ușor îl dă oricine: un cincizeci de bani, un leu, doi lei, cinci lei... altul dă cu sutele. Dar vă aduceți aminte de unii care dădeau cu sutele și Domnul totuși nu pe aceia i-a lăudat, ci pe aceea ce-a dat doi bănuți, că erau singurii ei bani pe care-i avea pentru traiul vieții. Și pe ea a lăudat-o, pe cea cu doi bănuți; măcar că doi bănuți, în casieria pentru săraci sau în cutia pentru săraci, nu conta aproape nimic. Totuși Domnul Iisus pe femeia văduvă a lăudat-o, pentru că ea i-a dat din toată inima ei și din toată sărăcia ei; a pus doi bănuți acolo. Iar pe cei ce dădeau cu sutele nu-i lăuda.

În capitolul 11 de la Luca, versetul 42 spune așa: „...voi dați zeciuială din izmă, din mărar, din rută, din chimen”. Și în altă parte, la Matei, zice: „...și ați lăsat cele mai de lipsă lucruri din Lege: dreptatea, mila și credincioșia. Acestea trebuiau ținute și pe celelalte să nu le fi lăsat”. Acestea trebuiau ținute: dreptatea, mila și credincioșia. Acestea sunt esențialul, esența, acestea au prioritate, acestea-s cele dintâi în drept; acestea trebuiau ținute. Pe celelalte... să nu le fi lăsat. Domnul zice așa: „Voi dați zeciuială din izmă, din mărar și din rută”; iar în Mica, în capitolul 6 spune așa: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce voi ieși înaintea Lui? Îl voi întâmpina pe Domnul cu miei și cu viței de un an? Primește Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de litri de untdelemn? Sau să aduc eu pe propriul meu copil ca jertfă de ispășire pentru păcatul meu?” Ți s-a arătat, omule, că alta cere Domnul de la tine și alta vrea El: să umbli smerit cu Dumnezeul tău, să iubești mila și să iubești dreptatea. Mila față de aproapele, dreptatea față de aproapele și credincioșia sau smerenia față de Dumnezeu.

Dreptatea, mila și credincioșia... Stăpânul, în marea Lui bunătate, e mulțumit dacă, față de El, o singură poruncă o atingem și o păstrăm: credincioșia. Să-i rămânem credincioși, statornici. Iar când e vorba de aproapele nostru, de semenul nostru, ne dă două porunci esențiale și de căpetenie: dreptatea și mila. Să faci dreptate aproapelui tău și milă față de aproapele tău.

Și acum mă întorc la ceea ce am citat, de la Luca 11, cu 41. Zice: „Dați milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate și cele din afară”. Să zicem că fiecare merge la adunare sau la biserică cu obolul lui, cu porția lui. Unul pune o lumânare de cincizeci de bani, altul pune una de cinci lei; unul merge și dă douăzeci și cinci de bani pe disc, celălalt pune doi lei, cinci lei pe disc; unul merge și dă o prescură sau cine știe ce dă... fiecare dă ce crede și ce poate și cum vrea el.

Dar Domnul spune: „Dați milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate și cele din afară”. Auziți, dragii mei, că, fără cele dinăuntru, cele din afară nu-s curate? Și noi avem obiceiul ca la ce nu-i curat să-i spunem, cum? Spurcat. Deci, iată, jertfa ta poate să fie spurcată, dacă nu e însoțită de milostenia cea dinăuntru. Și milostenia cea dinăuntru care-i? „Milă voiesc...” față de cel ce zace pe pat; față de cel necăjit; față de cel amărât. Și ajutându-l; dar mângâindu-l! Și aceasta este o milă. Să-ți fie milă de el.

Evanghelia ne arată că pe un drum au trecut și au văzut pe unul căzut între tâlhari trei persoane. Unul s-a uitat la el... s-a dus mai departe, în drumul lui. Celălalt poate o fi zis - poate, zic asta de la mine -, poate o fi zis în gândul lui: „Săracul... cât e de chinuit, cum se zbate în sânge... dar nu eu i-am cauzat rănile, așa că nu-s eu vinovatul”. Și și-a văzut și el de drum mai departe. Și numai al treilea s-a dat jos de pe dobitocul lui și s-a coborât acolo până la el, unde se găsea jos, căzut în praf, bătut și plin de vânătăi și de sânge, aproape mort. L-a dezbrăcat de tot ce avea și a turnat untdelemn și vin peste el. „Milă și iertare.” L-a dus la o casă de oaspeți.

Pe câți am dus noi la casa de oaspeți? Pe câți am dus noi la adunare, cum a făcut Filip când a zis: „Natanael, noi L-am aflat pe Domnul, Cel despre care se vorbește în Lege și în Scripturi”. „Din Nazaret poate fi ceva bun?” „Vino și vezi!” Doar atât, doar atât i-a zis Filip. Nu arată Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu că ar fi zis mai mult decât atât: „Vino și vezi!”.

Și Natanael, sincer în inima lui, l-a ascultat pe Filip și a pășit după el și s-a dus. Și când s-a apropiat de Domnul Iisus - poate mai aveau cinci, zece pași -

Domnul, când îl vede de la distanță, zice: „Iată un israelit în care cu adevărat nu este vicleșug”. „Rabi, de unde mă cunoști?” „Înainte de a vorbi tu cu Filip, când erai sub smochin, te-am văzut eu pe tine.” „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești Împăratul lui Israel!” „Că ți-am spus aceste lucruri crezi? Mai mari decât acestea vei vedea!” Adică el a rămas pe urmă lângă Domnului Iisus și a devenit apostol. Apostolul Bartolomeu, dacă nu mă înșel, i s-a spus mai târziu. „Da, zice, Eu te-am văzut pe tine când erai sub smochin”.

Sfinții Părinți împart în două cazul acesta, cu el sub smochin. Unii zic că Natanael avea obiceiul ca, sub smochinii pletoși și cu frunze late din grădină, să stea și să se roage acolo... Undeva sub niște smochini deși, unde nu-l vedea nimeni, acolo avea el locul de rugăciune, de refugiu, acolo era „cămara” lui unde intra el, [cum spune Domnul]: „Intră în cămara ta și roagă-te Domnului Dumnezeului tău în ascuns... Părintelui tău în ascuns”. Și el acolo se ducea. Și Domnul îl cunoștea pe el acolo. Era locul tainic pe care numai el și-l știa. El se ducea acolo. Acolo, departe de zgomotul lumii, de zgomotul familiei.

Alții spun că acesta, care era cam de seama Mântuitorului, atunci când era copilaș mititel și hoardele sau, mai bine zis, soldații împăratului Irod veneau din casă în casă să taie fără milă copiii sub doi ani de zile, părinții săi, care au aflat despre acestea, l-au ascuns [sub un smochin], când au venit și la ei.

De fapt, soldații lui Irod au mers și la Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul. Și au mers și au căutat-o și pe Fecioara Maria, despre care au aflat că e în casa unui bătrân cu numele Iosif. Dar Iosif a primit înștiințare în vis de la înger și a plecat în Egipt, în țară străină, și acolo a fost salvat [Pruncul].

Iar la urmă, Irod moare mâncat de viermi de viu. În scurt timp moare. Și atunci îngerul Domnului îl înștiințează iarăși în vis pe Iosif: „Ia Pruncul și pe Mama Lui și te întoarce acasă, că a murit cel ce avea gând rău asupra Pruncului”.

Așa ia Dumnezeu din calea planurilor Lui... așa ia Dumnezeu orice obstacol, orice stâlp, orice cioată care se pune în calea planului lui Dumnezeu. Așa le spulberă, ca și cum n-ar fi fost niciodată. Și locul lui îl ia Irod celălalt; ca și acesta să moară tot mâncat de viermi mai târziu, cum arată în Faptele Apostolilor că, într-una din zile, ținea o cuvântare și supușii lui, suita lui, cei din anturajul lui, miniștrii lui, careva dintre ei (că sunt unii lingușitori) l-au ridicat în slavă și au spus către împăratul: „Vai de mine, bine-a mai vorbit! Glas de Dumnezeu, nu de om!” Și împăratul așa s-a uns cu această laudă... și n-a răspuns nimic. Să fi zis: „Doar și eu sunt un om ca toți oamenii; un muritor și-un păcătos, și-un greșit”. Dar el n-a spus nimic. Și de viu l-au început atunci viermii și l-au mâncat.

Dumnezeu așa înlătură toate cioatele din fața copiilor Săi. „O mie va cădea alături de tine și zeci de mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se apropie. Că El poruncește îngerilor Săi să te poarte pe palme, să nu se împiedice de piatră piciorul tău.”

Dragii mei, Dumnezeu a făcut minuni cu toți omenii și face cu fiecare... Și a făcut și cu mine. Numai de la închisoare, de șase ori m-a scăpat. Și iată, sunt doisprezece ani de când am venit de la închisoare. Am mai fost hărțuit, dus ici-colea și întrebat câte ceva. Dar încolo nu mi-au avut baiul. Și când mă gândesc că atâția oameni ca brazii își dorm somnul de veci acolo, unii chiar fără cruce la cap, cum era unul din Șard, din comuna vecină; și cum era unul, preotul Tomescu din Orăștie, care era preot în Balșa. De când sunt acolo... Eu m-am întors de doisprezece ani... și ei, înainte cu trei, patru ani de zile, au murit acolo. Unul pe Canal și altul în altă parte. Și din ăștia au fost cu miile... Douăzeci și cinci de mii au rămas numai pe Canal, morți acolo.

„Toți care, în viață, crucea ca jugul ați purtat și Mie Mi-ați urmat cu credință”... Nu numai să iei crucea s-o porți ca un jug. Că foarte mulți poartă crucea ca jugul, dar nu-I urmează Lui cu credință. Cum zicea Părintele Iosif, arătându-L pe Domnul Iisus, [Care spunea]: „Cu crucea după Mine, fiule! După Mine, fiule, cu crucea! După Mine, și nu după tine”. Nu tăia din cruce, nu scurta din cruce! Nu te duce în dreapta sau în stânga, sau în sus, sau în jos! N-o pune jos de câte ori ți se pare grea, ci fă-ți din ea jug. Ia-o după cap și du-o înainte. „Toți care, în viață, crucea ca jugul ați purtat și Mie Mi-ați urmat cu credință, veniți de luați darurile ce am pregătit Eu vouă și cununile cerești”. Către aceștia va zice: către cei obosiți. „...Că jugul Meu e bun și sarcina Mea e ușoară. ”

Noi zicem: „Crucea mea-i grea... Crucea mea-i mai grea ca la toată lumea”. Domnul Iisus spune: „Sarcina Mea sau crucea Mea-i ușoară”. Domnul Iisus zice că-i ușoară, și tu zici că-i grea. Odată, în Ziua Judecății, se va vedea cine a avut dreptate: Domnul Iisus sau tu. Dacă a spus Fiul lui Dumnezeu că crucea Lui e ușoară, că sarcina Lui e ușoară, că jugul Lui e bun... tu zici că-i rău, că-i prea greu, că nu-l mai poți duce, că a intrat carul în noroi și nu-l mai poți trage... și așa mai departe.

Va sosi o zi când vei vedea că, dacă tu duceai crucea după El, crucea ta era ușoară. Dar dacă ai mers cu crucea după tine, după capul tău, ai târât-o și ai dus-o numai așa cum își duce o oaie o blană plină de râie... Și-o duce, că n-are ce face, că ea nu se poate dezbrăca de ea și și-o duce. Așa îți duci și tu, fratele meu sau sora mea, crucea. Dacă ți se pare povară, să știi că și este povară. Și te va zdrobi într-o zi această povară, dacă o duci fără Domnul.

La Matei capitolul 11, versetul 25 zice așa: „Te laud, Tată al cerului și al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei învățați și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, că așa a fost bunăvoința Ta”. Dacă în planul lui Dumnezeu [a fost și] dacă Dumnezeu a vrut să ne descopere nouă, unor oameni fără carte sau cu carte destul de puținică, să ne descopere taina și planul mântuirii Sale, noi nu suntem în stare nicicând să-I mulțumim și să-I aducem osanale și laude, și cinste pentru harul că S-a îndurat de noi și ne-a făcut părtași acestui plan de mântuire și acestei căi, și acestui drum binecuvântat și măreț. Via Dolorosa, calea durerii, e calea noastră. Noi pe aceasta ne-am ales-o și pe aceasta să cădem de oboseală. Dar să nu cădem de oboseală, cum zice Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: „Să nu cădeți de oboseală în inimile voastre. Să vă întăriți inimile voastre”.

Și acolo zice: „Te laud, Tată al cerului și al pământului, că ai ascuns aceste lucruri...”. Noi știm că mama, când ascunde ceva de copii - fie bani, fie un lucru de preț - ascunde să nu umble copiii cu el. Fie că-l poate sparge, fie că-l poate pierde, fie că cine știe ce s-ar alege de el. Noi știm că atunci mama sau tata, părinții, ascund... Sau sunt și soți care ascund unul de altul ceva, aceia care nu trăiesc în fidelitate sau în destulă curățenie unul față de altul și ascund. Dar noi știm că ceea ce se ascunde de aceea se pune undeva dosit, ca să nu-l găsești. Doar de-aia îl ascunzi, să nu-l găsească. Ei, Domnul Iisus zice: „Tu ai ascuns aceste lucruri”. Aceste lucruri...: harul Împărăției lui Dumnezeu, harul măreț al Evangheliei milei și iertării lui Dumnezeu le-ai ascuns de cei învățați și de cei pricepuți.

A fost o înmormântare la noi, la Ighiu. A fost cineva acolo la înmormântare și a ținut o vorbire seara, la priveghere, și a spus, adresându-se mortului: „Scumpul meu, scumpul meu, de câte ori te-am îndemnat să vii la Hristos, să te întorci la Hristos cu un ceas mai devreme, și tu mi-ai spus... mereu mi-ai spus: «Eu nu pot. Eu sunt din neam mare, eu sunt din neam ales, eu sunt din neam de frunte, de oameni... Eu nu pot să mă demit, să mă cobor cu toate tărâțele, cu toți oamenii simpli, cu toți oamenii de jos»”. Domnul Iisus zice că El de cei mari a ascuns ale Lui și le-a descoperit pruncilor, celor de jos.

Și Sfântul Clement din Alexandria explică cuvântul „prunci” din această rugăciune a Domnului Iisus. Și știți cum spune? Pruncii sunteți voi, cei ce v-ați predat Lui și călcați zi de zi pe urmele Lui, adânciți în smerenie și adânciți în dragoste și în bunătate. Voi, pe al cărui chip se poate citi Hristos. Voi sunteți pruncii, care credeți... credeți ca pruncul, că pruncul pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește.

Sau cum zice în 1 Corinteni 13: „Dragostea toate le rabdă, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește. Dragostea nu se îngâmfă, nu caută ale sale, toate le acoperă...” și așa mai departe.

Și închei, că trebuie să plecăm la tren. Închei cu câteva cuvintele despre cum am putea înțelege mai bine cuvântul: „dragostea toate le acoperă”.

Într-una din zile, un călugăr cu viață sfântă trecea pe undeva pe lângă un lan de grâu, avându-l ca însoțitor pe ucenicul lui. Și în lanul de grâu, doi tineri, bărbat și femeie, păcătuiau acolo în grâu. Și ucenicul i-a văzut și a spus:

- Uite, părinte! Uite, părinte! Uită-te la ei, nelegiuiții, stricații... blestemații... afurisiții... nenorociții! Uite, spurcă și grâul... Uite, părinte... așa și așa. Părinte, hai să dăm cu pietre după ei, să-i huiduim, să-i scoatem afară din grâu!

Călugărul cu viață sfântă a dezbrăcat haina cea de deasupra, la care îi spune rasă, și a mers frumos și i-a acoperit. Atunci ucenicul s-a rușinat într-o măsură oarecare, dar a întrebat:

- Părinte, dar cum, încă-i mai și acoperi?

- Dragul meu, zice el, eu n-am nici o poruncă să-i descopăr. Eu, deocamdată, numai această poruncă o am: să-i acopăr. „Dragostea toate le acoperă...” Și eu am căutat să pun în aplicare cuvântul Evangheliei cu privire la dragoste.

Dar nouă ne place să-l descoperim pe aproapele nostru: „Ai auzit ce a făcut fratele cutare? Ai auzit ce a făcut sora cutare? N-ai auzit? Nu... cutare? Lasă, că știm noi! Vezi cum se țin ei”... și așa mai departe. În loc ca, atunci când afli că a pățit ceva fratele tău, să ți se pară ca un cui... așa cum zice Apostolul Pavel: „Dat-ai trupului meu pe îngerul Satanei ca un țepuș, să mă înțepe în coaste, să nu mă lase să mă îngâmf. De trei ori L-am rugat pe Domnul să depărteze de la mine țepușul ăsta și El mi-a spus: «Destul îți este partea de harul Meu; că harul Meu în slăbiciune se arată desăvârșit»”.

Acolo unde este slăbiciune și credință, slăbiciunea e împletită cu credința. Acolo să știți că harul lui Dumnezeu se vede... Harul lui Dumnezeu se vede. Sunt oameni care o duc greu și rău și carul lor parcă scârțâie din toate încheieturile și merge greu de tot, dar merge. Pentru că trage de-o parte, la jug, el și de cealaltă parte Domnul său Hristos; cum spune Sfântul Apostol Petru: „Aruncați asupra Lui îngrijorările voastre și El Însuși îngrijește de voi”. Aruncați asupra umărului Lui puternic și destoinic, aruncați asupra Lui povara voastră.

Dacă eu, o cioată de om, mă duc pe un drum și aș avea o pereche de desagi grei în spate, și alături de mine merge unul cel puțin ca fratele Ion Florea; cel puțin unul ca el sau chiar mai voinic ca el - și el merge liber, iar eu merg cu povară. Și eu merg tot cârtind, tot mârâind, tot oftând și tot murmurând sub povară, că-i grea. Și el spune din când în când: „Dă aici la mine, să-i duc eu, că eu sunt mai tare și mai voinic”. Și eu zic: „Lasă, că-i duc eu...”. Dar iar încep, că nu mai pot, mârâind și oftând. Și el iar zice: „Dă-mi-i să-i duc eu, că eu sunt mai tare și mai puternic”. Iar eu: „Lasă, frate... Lasă, că-i duc eu cum m-ajută Dumnezeu, cum pot...”. Apoi iată cum îți ajută Dumnezeu: că ai ocazie ca tocmai Dumnezeu să ți-i ducă, și tu nu vrei să-i dai să ți-i ducă.

Zici că-i duci tu. Și-apoi iată, ca dovadă, uite cum îi duci: că îi duci tot mârâind și tot cârtind, și tot împotrivindu-te, și tot plângându-te și tânguindu-te în dreapta și-n stânga, către unul și către altul.

Fraților, asta nu-i Evanghelie. Evanghelia e așa cum zice acolo: „Dați milostenie din cele dinăuntru, să vă fie curate și celelalte”. Căutați cât mai mult să împărtășiți sufletelor pe Hristos. Să le vorbiți despre Hristos; să le descoperiți pe Hristos. Și atunci v-ați făcut milă de cele dinăuntru, de sufletul lui, că ăla-i principalul... Ăsta... și-așa, fie că-i mai îmbrăcat, fie că-i mai dezbrăcat, fie că-i mai sătul sau e mai flămând, ca mâine, nu mai are nevoie de toate astea pe care le pretinde el, trupul. Dar sufletul cum pleacă în veșnicie și ce duce?

Slăvit să fie Domnul!