Evanghelia din duminica samaritencei: Despre apa cea vie, apa vieţii

Atunci a părăsit Iudeea, şi S-a întors în Galileia. Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria, a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul, pe care-l dăduse Iacov fiului său Iosif. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. Dă-Mi să beau, i-a zis Isus. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării. Femeia samariteancă I-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă? iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie. Doamne, I-a zis femeia, n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui? Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-I va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică. Doamne, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin până aici să scot. Du-te, i-a zis Isus, de cheamă pe bărbatul tău, şi vino aici. Femeia I-a răspuns: N-am bărbat. Isus i-a zis: Bine ai zis că n-ai bărbat. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela, pe care-l ai acum, nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul. Doamne, I-a zis femeia, văd că eşti proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii. Femeie, i-a zis Isus, crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. Dumnezeu este Duh, şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. Ştiu, i-a zis femeia, că are să vină Mesia, (căruia I se zice Hristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile. Isus i-a zis: Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.

Atunci au venit ucenicii Lui, şi se mirau că vorbea cu o femeie. Totuşi, nici unul nu I-a zis: Ce cauţi? sau: Despre ce vorbeşti cu ea? Atunci femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate, şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul? Ei au ieşit din cetate, şi veneau spre El (Ioan 4, 3-30).

Vorbirea Mântuitorului cu femeia samariteancă este plină de înţeles şi de învăţătură pentru noi. Se aseamănă mult această vorbire cu cea pe care a avut-o Isus noaptea cu Nicodim (Ioan cap. 3). Se asemăna într-aceea că nici Nicodim, nici samariteanca nu înţelegeau cuvintele şi învăţăturile Mântuitorului. Mântuitorul vorbea într-un înţeles, iar femeia şi Nicodim înţelegeau într-altul. Nicodim nu înţelegea ce înseamnă naşterea de sus, iar samariteanca nu înţelegea ce înseamnă apa cea vie. Să băgăm bine de seamă că Mântuitorul spune şi pricina de ce nu-L înţelegea samariteanca şi Nicodim. De ai fi cunoscut tu - zicea Isus către samariteancă - darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce vorbeşte cu tine, ai fi cerut şi ţi-ar fi dat apă vie. Adică vedeţi, Isus spune apriat că trebuie un dar de la Dumnezeu să înţelegi şi să primeşti apa cea vie. Apa cea vie şi naşterea de sus, sunt un dar de la Dumnezeu şi numai cine primeşte acest dar, le poate înţelege deplin. Nicodim era mare cărturar - şi totuşi se mira şi nu înţelegea ce înseamnă naşterea din nou. Sunt şi azi destui învăţaţi care nu înţeleg aceste lucruri; sunt prunci răi în Cuvântul lui Dumnezeu şi se miră, ba şi râd când le vorbeşti despre apa cea vie şi naşterea de sus. Nu le înţeleg pentru că aceste învăţături nu se învaţă din cărţi, ci se primesc în dar şi ca dar, de sus. Aceste învăţături le poţi înţelege numai atunci când te-ai întâlnit cu Mântuitorul; când ţi-ai deschis înaintea Lui inima ta ca pe un pământ ce aşteaptă cu sete ploaia cerului de sus. Aceste învăţături se pot înţelege numai când viaţa ta stă faţă în faţă cu Domnul, aşa cum a stat viaţa lui Nicodim şi a samaritencei. Să luăm aminte că femeia samariteancă ne poate fi o pildă şi în această privinţă. Citind Evanghelia cu băgare de seamă, vedem că samariteanca de la o vreme începe să-L înţeleagă pe Mântuitorul. Când? După ce Isus începe a-i vorbi despre viaţa ei şi despre trecutul ei. Când Isus îi spune că trăieşte cu al 6-lea bărbat, samariteanca deodată îşi vede toată viaţa ei şi toată ticăloşia ei pusă în faţa unui profet care cunoaşte trecutul ei păcătos.

O, ce mare schimbare se petrece în viaţa samaritencei după ce a aflat că în faţa ei stă un Mântuitor, un doctor de suflete! Mai înainte poate că samariteanca râdea despre cuvintele Domnului cu apa cea vie, însă acum dintr-odată înţelege că apa cea vie e tocmai apa ce trebuie sufletului ei. În sufletul acestei femei păcătoase - ca odinioară în Maria Magdalena - se trezeşte un dor, o dorinţă, o sete după apa mântuirii, după o ieşire din ticăloşia în care a trăit. Când a plecat înapoi spre cetate, samariteanca era alta; se întorcea în cetate schimbată cu totul; se întorcea ca o vestitoare a Domnului şi pune în picioare toată cetatea, strigând pe tot locul: veniţi la Domnul, veniţi la fântâna unde am aflat eu pe Mesia!

Tot aşa trebuie să aflăm şi noi pe Domnul şi apa vieţii, apa cea vie. Apa vieţii n-o poţi afla până când n-ai aflat mai întâi că viaţa ta este un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă (Psalm 62, 3). Ca să înţelegi apa cea vie trebuie să simţeşti mai întâi setea cea sufletească pe care a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat (Psalm 142, 6). Când simţeşti această sete, când simţeşti ticăloşia în care trăieşti, când sufletul tău se doreşte spre Domnul, spre mântuire ca cerbul spre izvoarele apelor (Psalm 41, 1), atunci auzi şi înţelegi glasul Domnului ce zice: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea (Ioan 7, 37). Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! (Isaia 55, 1).

Să luăm aminte că şi lumea aceasta îşi are setea ei şi apa ei. Dar cine e cuprins de setea acestei lumi şi bea din apa acestei lumi, nu se mai satură. Beţivul, lacomul, desfrânatul, etc, sunt cuprinşi de o sete pe care nu o pot sătura şi de care nu pot scăpa. Din ce beau, tot mai mult ar bea. Faţă de această sete rea şi apă rea, setea cea sufletească, setea mântuirii sufleteşti se adapă dintr-un izvor de apă vie care îndată potoleşte setea şi dă omului o nespusă bucurie şi fericire. Ba încă dă ceva şi mai mult. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie (Ioan 7, 38), adică cine şi-a adăpat sufletul cu apa cea vie, el însuşi se face după aceea un vestitor al Domnului, aşa cum s-a făcut samariteanca, Maria Magdalena şi alţi păcătoşi care au băut din apa cea vie a mântuirii sufleteşti. Însă durere, oamenii nu se prea îmbulzesc să bea din această apă. Mustrarea Domnului de la Ieremia prorocul se aude azi răsunând mai tare ca oricând: poporul Meu M-a părăsit pe Mine, izvorul apelor vii, şi şi-a săpat fântâni crăpate care nu ţin apă. Fântâna din care scotea samariteanca apă încă era aşa. În ţările calde e mare lipsă de izvoare, în cele mai multe fântâni se strângea numai apă de ploaie care era stătută, rea şi seca cu totul pe vreme de secetă. Cei mai mulţi oameni se adapă şi azi din astfel de fântâni cu apă moartă: din plăceri, din pofte, din bani, bogăţii şi pofte lumeşti.

Eu te întreb, dragă cititorule, ţi-ai adăpat tu sufletul cu apa cea vie, cu apa vieţii? Eu îţi zic cu vorbele Mântuitorului: o, de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu şi puterea, binecuvântarea ce se revarsă în viaţa ta după ce ţi-ai adăpat sufletul la izvoarele apelor vii! Gustă dragă suflete, din această apă şi atunci Domnul va sătura sufletul tău de secetă şi va întări oasele tale şi vei fi ca o grădină adăpată şi ca un izvor ce nu-i seacă apa (Isaia 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la adevăratul izvor al apelor vii.

Iosif Trifa.