Evanghelia Duminicii a 15-a după Rusalii

Cele două porunci

În vremea aceea, un legiuitor oarecare s-a apropiat de Iisus, ispitindu-L pe El și zicând: „Învățătorule, care poruncă este mai mare în Lege?” Iar Iisus a zis lui: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta și cu tot sufletul tău. Aceasta este întâia și marea poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Într-aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii”. Și, fiind strânși la un loc fariseii, Iisus i-a întrebat: „Ce credeți voi despre Hristos? Al cui fiu este?”. „Al lui David”, I-au răspuns ei. Și Iisus le-a zis: „Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numește Domn, când zice: «Domnul a zis Domnului meu: Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi sub picioarele Tale»? Deci dacă David Îl numește Domn, cum este El fiul lui?” Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Și, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări. (Mt 22, 35-46)

În porunca iubirii de Dumnezeu și de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea și toți proorocii”. În această poruncă se cuprinde și toată Evanghelia, căci și Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poți avea dragoste creștină, adevărată, vie și lucrătoare, trebuie să cunoști mai întâi și să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl față de noi, făpturile Lui. Izvorul și puterea dragostei noastre este Însuși Dumnezeu, precum așa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, așa și noi datori suntem să ne iubim unii pe alții” (1 In 4, 10-11). „Cine nu iubește pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8).

Această învățătură a dragostei creștine a predicat-o neîncetat Iisus Mântuitorul și, pe urmă, a întărit-o cu însăși Jertfa Sa cea sfântă. Ca pe un testament a lăsat Iisus Hristos apostolilor Săi cuvintele: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiți unul pe altul precum și Eu v-am iubit. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ai Mei ucenici, dacă veți avea dragoste între voi” (In 13, 34). Mântuitorul a adus porunca cea nouă a iubirii de-aproapelui, a iubirii chiar și a „vrăjmașilor” noștri. Iisus a lăsat în lume Evanghelia iubirii de oameni și până va fi această lume nu se va ivi o învățătură mai minunată decât aceasta.

Cu această Evanghelie a iubirii au cuprins apostolii toată lumea și această iubire este și azi sufletul și duhul vieții creștine. Această iubire era și în viața celor dintâi creștini. Despre creștinii cei dintâi Scripturile ne spun că „erau în legătură frățească, întru frângerea pâinii și întru rugăciuni. Și erau una sufletul și inima celor ce s-au botezat” (Fapte 2, 42; 4, 32). Însă, durere, din ce au trecut vremea și veacurile, dragostea creștină s-a tot răcit și a slăbit. În vremile noastre parcă s-a stins cu totul dragostea creștină. Se urăsc astăzi popoarele, se urăsc fiii aceluiași neam, se urăsc chiar și cei din aceeași casă. De ce s-a stins și se stinge tot mereu dragostea creștină între oameni? Răspunsul cel mai bun îl dă Apostolul Ioan, când zice: „Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8).

Creștinii de azi nu cunosc cu adevărat pe Dumnezeu și pe Iisus Mântuitorul, de aceea lipsește dragostea creștină din viața lor. Dumnezeu este iubire; Dumnezeu și Jertfa Fiului Său este izvorul iubirii; și, când ai aflat cu adevărat acest izvor, ți se face și viața ta un izvor de iubire creștină. „Cine zice că iubește pe Dumnezeu, dar urăște pe fratele său, mincinos este” (1 In 4, 20). Cei mai mulți dintre creștini trăiesc o astfel de viață mincinoasă. Trăim un creștinism de forme goale, fără rădăcini și fără adâncimi în Evanghelia lui Hristos și de aceea lipsește dragostea din mijlocul nostru. O iubire creștină, adevărată, vie și lucrătoare o poți avea numai atunci când ți-ai pus viața în lumina iubirii lui Dumnezeu, iar această lumină o poți avea numai la poala Crucii Mântuitorului. Numai căzut și îngenuncheat la Crucea Mântuitorului poți câștiga acea dragoste sfântă, care „toate le suferă” precum și Iisus le-a suferit, „toate le rabdă”, cum și El le-a răbdat.

Dragostea creștină este o floare curată ce răsare numai într-un pământ al inimilor ce s-a udat cu Sângele Jertfei de pe Golgota. Cine nu cunoaște Golgota, cine n-a gustat cu adevărat din Jertfa cea mare a Golgotei nu poate avea o dragoste creștină adevărată. Ca pe o „poruncă nouă” a lăsat Iisus în lume dragostea creștină, adică a lăsat-o ca pe un lucru la care trebuia și la care trebuie o viață nouă, o viață schimbată, o viață dospită de aluatul Evangheliei. Numai când vor avea și vor trăi oamenii o astfel de viață, se va vedea între ei dragostea creștină.

Apostolul Pavel zice, într-un loc, despre noi că suntem - că trebuie să fim - „casa Duhului Sfânt” (1 Cor 6, 19). Această casă trebuie să aibă două uși: credința și dragostea. Credința este ușa ce se deschide spre Dumnezeu și ne face legătura cu Dumnezeu, iar dragostea este ușa ce se deschide spre aproapele, spre iubirea aproapelui nostru. Aceste două uși trebuie să fie totdeauna deschise; prin una să primim, prin cealaltă să dăm.

Viața credinciosului trebuie să fie în asemănarea unui canal cu două guri. Printr-o gură a canalului curge în noi darul și puterea cerului de Sus, iar prin cealaltă gură trebuie să curgă acest dar spre de-aproapele nostru, spre iubirea și mântuirea lui. În acest înțeles zicea Mântuitorul despre omul credincios că „din inima lui vor curge râuri de apă vie” (In 7, 38). Gurile acestui canal trebuie să fie totdeauna deschise și totdeauna în plină curgere, adică de o parte să tragem mereu dar și putere cerească, iar de alta să slobozim acest dar în slujba lui Dumnezeu, spre mântuirea de-aproapelui. În acest înțeles zice Apostolul Pavel: „...credința lucrează prin dragoste” (Gal 5, 6).

O credință din care nu curge dragoste este un canal astupat și stricat. O credință fără dragoste față de aproapele este ca un pământ ce soarbe ploaia cerului de sus, dar n-o mai sloboade afară în formă de izvor, ci o ține încuiată numai pentru sine. O credință fără dragoste este ca un lemn ce arde, dar nu dă căldură. Nu cumva și credința ta este în felul acesta? Nu cumva și canalul vieții tale este astupat la o parte, la partea unde ar trebui să curgă dragoste?

Iisus-Mântuitorul a zis: „Întru aceasta vă vor cunoaște că sunteți ai Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul” (In 13, 35). Însă acest semn de cunoaștere a creștinilor adevărați parcă a pierit cu totul în zilele noastre.

Împărăția lui Dumnezeu va sosi la noi pe pământ numai în măsura în care dragostea creștină va cuprinde inimile noastre. „Foc am venit să arunc pe pământ și cât de mult doresc să fie aprins”, zicea Iisus (Lc 12, 49). Acest foc este focul dragostei creștine pe care trebuie să-l aprindem neîncetat în inimile noastre și să aprindem cu el și pe alții. Împărăția lui Dumnezeu cu nimic nu se poate ajuta mai mult decât cu acest foc al dragostei creștine. Cu nimic nu poți câștiga mai curând pentru Evanghelie un suflet păcătos și plin de ură decât cu dragostea evanghelică. Despre David proorocul spune Biblia că liniștea cu cântecele alăutei sale furia lui Saul. Cântecul cel dulce al dragostei creștine liniștește și azi - mai mult ca orice - sufletele tulburate de valurile urii. Ajută și tu, dragă cititorule, să se audă în lume tot mai răspicat acest cântec dulce! Ostașilor din Oastea Domnului, aprindeți și voi pe tot locul focul dragostei creștine și duceți pe tot locul cântecul cel dulce al iubirii evanghelice!

Apostolul Pavel, despre dragostea creștină

„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător, și mai ascuțit decât toată sabia ascuțită pe amândouă părțile, și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului, și a mădularelor și a măduvei, și este judecător cugetelor și gândurilor inimii” (Evr 4, 12).

„De-aș grăi în limbile omenești și îngerești, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea proorocie și de-aș ști toate tainele și toată știința; și de-aș avea toată credința, cât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de-aș împărți toată avuția mea, și de-aș da trupul meu să ardă, și dragoste nu am, nici un folos nu-mi este. Dragostea îndelung rabdă, se milostivește; dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se semețește, nu se trufește. Nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul; nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă...” (1 Cor 13).

Care ochi văd mai bine?

Odată, un om l-a întrebat pe un înțelept:

- Care ochi sunt aceia care văd mai bine: cei negri sau cei albaștri? Ai bărbaților sau ai femeilor? Ai oamenilor sau ai dobitoacelor?

Ochii cei care văd mai bine, a răspuns înțeleptul, sunt aceia ai zavistnicilor, pentru că aceștia văd prin toate casele, văd prin toate depărtările, văd lucrurile cele mai mărunte, ba încă văd atât de bine, încât de cele mai multe ori văd și ceea ce nu este...

„Sabia” unui împărat

În anul 1547, a fost încoronat, ca rege al Angliei, Eduard al IV-lea.

În ziua încoronării, i s-au adus trei săbii, ca o închipuire a celor trei regate pe care le avea Anglia de atunci și pe care tânărul rege urma să le cârmuiască.

„Mai lipsește o sabie”, zise regele în clipele încoronării.

Toți curtenii se tulburară la auzul acestor cuvinte și începură a se întreba ce sabie mai lipsește. Atunci regele zise:

„Mai lipsește Biblia, sabia Duhului Sfânt... Să o aduceți aici și să o puneți în fruntea celorlalte trei, căci fără această «sabie» nu voi putea cârmui împărăția”.

Cuminte răspuns, căci scris este: „Îmbrăcați-vă întru toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva meșteșugirilor diavolului... Încingeți-vă mijlocul vostru cu adevărul, luați pavăza credinței, coiful mântuirii și sabia Duhului Sfânt” (Efes 6, 11-17). Pe această sabie a avut-o regele Angliei și această sabie ne trebuie și nouă.