Evanghelia Duminicii a 21-a după Rusalii

(a Sfinților Părinți de la Sinodul VII Ecumenic)

„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța...”

Zis-a Iisus pilda aceasta: „Ieșit-a semă nătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă cale și s-a călcat, și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, dacă a răsărit, s-a uscat, pentru că n-avea umezeală. Și alta a căzut în mijlocul spinilor și, crescând, spinii au înecat-o pe ea. Și alta a căzut pe pământ bun și, crescând, a făcut rod însutit”. Și L-au întrebat pe El ucenicii Lui, zicând: „Ce este pilda aceasta?”. Iar El a zis: „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă cale sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt cei care, când aud, cu bucurie primesc Cu vân tul; aceștia rădăcină n-au, căci la o vreme de ispită se leapădă. Iar aceea ce a căzut în spini sunt cei care au auzit, dar, cu grijile și cu bogățiile, și cu dulcețurile vieții acesteia umblând, se îneacă și nu săvârșesc roadă; iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă bună și curată, auzind Cuvântul, îl țin și fac roadă întru răbdare”. Acestea zicând, striga: „Cel ce are urechi de auzit să audă”. (Lc 8, 5-16)

Evanghelia cu pilda semănătorului e una dintre cele mai frumoase și mai cunoscute evanghelii. O știe fiecare creștin. Un semănător a ieșit să semene. Trei părți din sămânța lui au căzut în pământ rău și numai o parte în pământ bun. Tâlcuirea acestei evanghelii a spus-o Însuși Mântuitorul. Să mergem, dar, pe urmele tâlcuirii Domnului.

„Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu” - a zis Iisus. Minunată și potrivită asemănare, căci într-un grăunte de sămânță este o putere uriașă: puterea de rodire.

Toate mașinăriile și iscodirile veacurilor, strânse la un loc, n-ar putea fabrica un singur grăunte de grâu cu putere de încolțire și rodire. Aceeași minunată putere o are și Cuvântul lui Dumnezeu. El are puterea să rodească și să crească roade minunate într-o inimă de om. Despre puterea acestui Cuvânt zice Biblia: „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător”... (Evr 4, 12). „Precum se pogoară ploaia din cer și adapă pământul și-l face de rodește, așa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul” (Is 55, 10-11). Dar, pentru ca această sămânță a Cuvântului lui Dumnezeu să poată rodi, are lipsă de semănător și de ogor. Semănătorul cel mare al acestei semințe a fost Iisus Mântuitorul, iar azi sunt bisericile, preoții, vestitorii Evangheliei și toți care-și iau asupra lor frumoasa chemare de a semăna în lume sămânța dumnezeieștilor învățături.

Această sămânță se află pusă într-un hambar mare și deschis: în Biblie, în Sfânta Scriptură. Biblia este un hambar minunat din care își iau sămânță toți semănătorii și vestitorii Cuvântului lui Dumnezeu. Iar omul cititor poate el însuși să-și ia sămânța din acest hambar, pentru ogorul inimii sale. Cuvânt nu va avea nimeni de zis în Ziua Judecății că i-a lipsit sămânța dumnezeiescului Cuvânt.

Pentru ca această sămânță să poată rodi, are lipsă mai departe de ogorul, de pământul inimii oamenilor. Pilda evangheliei ne spune că acest pământ e mai mult rău decât bun. Trei feluri de astfel de pământ rău amintește evanghelia.

Cel dintâi e pământul „de lângă cale, unde sămânța aruncată s-a călcat și păsările cerului au mâncat-o”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul și-l ia din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Aceștia sunt oamenii în care pământul inimii s-a uscat și s-a învârtoșat cu totul de vânturile fărădelegilor. Inima acestora e ca o cale bătută: nu prinde deloc în ea sămânța. Când o arunci, sare înapoi. Spune-i de Dumnezeu celui cufundat în fărădelegi, că te râde; cheamă-l la Mântuitorul, că te suduie. Diavolul fură îndată din mintea și inima acestor oameni orice învățătură și chemare de mântuire. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care nu poate mânca nimic; îi este greu de orice fel de mâncare. Acesta e semnul că i se apropie moartea, e pierdut... Un așa pierdut e și cel care nu poate suferi deloc Cuvântul lui Dumnezeu.

Un alt pământ rău - spune pilda evangheliei - e acela care era plin cu piatră; sămânța a răsărit, dar s-a uscat, pentru că „n-avea umezeală”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni care „cu bucurie primesc Cuvântul, dar n-au rădăcină și, la vreme de ispită, se leapădă”. Doar cei mai mulți dintre creștinii de azi sunt în chipul acestui pământ. Le place Cuvântul lui Dumnezeu, îl ascultă cu bucurie, dar acest Cuvânt nu poate prinde rădăcină, pentru că pământul inimii lor este plin de pietrele patimilor și ale năravurilor rele.

De când eram preot la țară, îmi aduc aminte că, după o predică frumoasă despre patimile rele, poporul dintr-un sat a strigat: „Trăiască-te Dumnezeu, domnule părinte, că bine le mai potrivești!... Gândești că le scoți din viața noastră”... Eu însă așa le-am răspuns: „Pe mine, dragii mei, nu mă bucură această plăcere; eu m-aș bucura dacă ar cădea Cuvântul lui Dumnezeu în pământul cel bun și ar aduce roade de îndreptare a vieții... Câți dintre dumneavoastră ați fi gata să vă hotărâți, aici, în fața Sfântului Altar, că veți lăsa bețiile, dușmăniile, sudalmele, desfrânările și alte patimi rele și grele?”... La această întrebare, deodată tăcu toată biserica. Pilda cu sămânța căzută în pământ pietros se plinea sub ochii noștri. Sămânța dăduse în bolovanii patimilor și nu putea înainta mai departe. Primiseră cu bucurie Cuvântul lui Dumnezeu, dar Cuvântul nu putea prinde rădăcină din pricina pietrelor.

Le place oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, ascultă cu drag predica, dar fac tot aceleași urâciuni și ispitele îi biruie la tot pasul, pentru că pământul inimii lor n-are destulă umezeală. Oamenii din clasa asta sunt întocmai ca bolnavul care are poftă de mâncare. Semn bun, semn de tămăduire este această poftă, numai că bolnavul... nu poate înghiți mâncarea. Sănătatea bolnavului nu câștigă nimic cu această poftă; tot așa nu câștigă nici creștinul care cu bucurie ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu poate străbate până la schimbarea vieții lui păcătoase.

Despre al treilea fel de pământ rău zice evanghelia că era plin de spini și, „crescând spinii, au înecat sămânța”. Despre acest pământ rău a zis Mântuitorul că e chipul acelor oameni „care ascultă Cuvântul, dar, cu grijile și cu bogățiile și cu dulcețurile vieții acesteia umblând, se îneacă și nu săvârșesc roadă”. Minunată tâlcuire! Cred că e de prisos să mai adaug ceva la ea. Voi spune numai atât că e plină lumea și de astfel de oameni.

Să băgăm de seamă că „spinii” din evanghelie ne amenință pe fiecare. Rădăcini de spini - de patimi și ispite - avem fiecare în pământul inimii noastre. Chiar dacă n-au răsărit, ei stau gata în orice clipă să răsară. Chiar dacă nu sunt mari, ei stau gata să crească și pot crește foarte repede. În pământul inimii noastre crește grâu sau spini, așa după cum trăim o viață pentru cele sufletești sau pentru cele lumești. Mulți se înșală crezând că grâul poate crește alături de spini. Încap și aici vorbele Mântuitorului: „Nu puteți sluji la doi domni”... Grâul nu poate crește în spini. Sau, chiar dacă ar crește până la un loc, pe urmă, spinii patimilor și ai alergărilor lumești înăbușă grâul.

Să luăm aminte că spinii „grijilor și ai dulceților acestei vieți” sunt ispititori! Încetul cu încetul, îți fură lumina, vederea sănătoasă, căldura sufletească, până când, deodată, te afli înecat și prins în ghearele lor. Oamenii din clasa asta sunt în chipul bolnavului care are poftă de mâncare și poate mânca, dar stomacul nu-i mistuie, nu-i macină mâncarea și, așa, mâncarea ce o mănâncă nu se preface în sânge și sănătate. Sănătatea lui nu câștigă nimic cu această mâncare. Tot așa nu câștigă nimic nici cei care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, dar acest Cuvânt nu se preface în sănătate sufletească.

Abia în al patrulea rând vine pământul cel bun, adică acei oameni care, „cu inimă bună și curată, auzind Cuvântul, îl țin și fac roadă întru răbdare”.

Pământul inimii oamenilor e și azi tot așa ca și cel din pilda evangheliei, dacă încă nu și mai rău.

Dar nu-i de vină sămânța, ci e de vină pământul inimilor. S-au înțelenit ogoarele inimilor și s-au umplut de spinii și pietrele păcatelor.

O, iubiții mei cititori, dacă printr-o minune ni s-ar da nouă să vedem inimile oamenilor de astăzi în chipul pământului-ogor, apoi ne-am speria de ce ne-ar fi dat să vedem. Înaintea noastră am vedea ogoare pustii, părăsite, nelucrate, încărcate cu pietrele păcatelor și pline de spinii și scaii patimilor, ai alergărilor și ai plăcerilor vremii de acum. Care să fie pricina acestui lucru? Nu-i de vină sămânța, ci-i de vină pământul inimilor. Mai mult ca oricând, au înțelenit ogoarele sufletești și s-au umplut de spinii și pietrele păcatelor.

Trebuie desțelenite ogoarele inimii. „Al lui Dumnezeu pământ de arat suntem noi” - zice Apostolul Pavel (1 Cor 3, 9). „Arați pământul cel înțelenit al inimii voastre și nu semănați în spini. Desțeleniți-vă un ogor nou” (Ier 4, 3; Osea 10, 12). „Udați mereu pământul cel pustiu și fără de apă” al inimii voastre cu lacrimi de căință, de părere de rău pentru păcate și cu rugăciuni ca să se înmoaie și să se trezească în el un dor, o sete, o așteptare după Cuvântul lui Dumnezeu!

Creștinilor! Mare este puterea aceluia care astfel primește sămânța Cuvântului lui Dumnezeu în inima sa. „Precum se coboară ploaia din cer și nu se întoarce până când adapă pământul și îl face de rodește, așa va fi Cuvântul Meu, zice Domnul”... (Is 55, 10-11). „Au nu sunt Cuvintele Mele ca focul ce arde și ca ciocanul ce sfarmă piatra?” (Ier 23, 29). Această putere o are Cuvântul lui Dumnezeu în inima ce-l așteaptă și însetează după el.

Și tu, cititorule, trebuie să simți Cuvântul lui Dumnezeu ca pe focul ce te aprinde spre dragostea Lui și-ți aprinde spinii și scaii păcatelor din ogorul sufletului tău. Ca pe o foame și o sete zilnică trebuie să simți Cuvântul lui Dumnezeu și ca pe „ciocanul ce sparge pietrele” păcatelor din pământul inimii tale. Sămânța Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să rodească în pământul inimii tale, căci altcum „pământul care a băut ploaia de sus și a primit sămânța de sus - dar în loc de roadă a făcut spini și pălămidă - se blestemă (Evr 6, 8).

Plugarule! Sămânța ce o arunci tu în pământ „rodește mai întâi pai verde, apoi spic și după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28). Așa și sămânța Cuvântului dumnezeiesc trebuie să rodească fapta bună până la sfârșit, altcum, dacă se oprește numai la paiul vorbelor sau la florile rugăciunilor, încă nimic nu ai făcut pentru mântuirea ta sufletească.

Cum rodește un grăunte de grâu

„Mai întâi rodește pai verde, apoi spic și după aceea grâu deplin în spic” (Mc 4, 28) și pe urmă vine secera. Așa trebuie să crească și să rodească și Cuvântul lui Dumnezeu. După cum rădăcina grăuntelui se înfige în pământ, tot așa și noi să ne adâncim viața în Domnul Iisus. După cum spicul primește ploaia, căldura și lumina cerului de sus, tot așa și noi să primim darurile Duhului Sfânt, fără de care nu putem crește în adevărata viață. Cum spicul rodește pentru alții, așa să fie și viața noastră. Când spicul e plin și copt, vine secerișul. Așa e și viața noastră. „Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerișul” (Mc 4, 29). Ferice de cel ce „merge la groapă ca grâul cel copt, care la vremea lui s-a secerat” (Iov 5, 26).

Ieșit-a și diavolul să-și semene sămânța lui în țarina lumii...

Citiți la Matei capitolul 13, versetele 24-36, unde a spus Iisus pilda cu „vrăjmașul” care a semănat noaptea neghină în grâu, pe când dormeau semănătorii. Să luăm aminte că și azi sunt doi semănători și două feluri de semințe. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța cea bună, iar minciunile, clevetirile, batjocurile, vorbele urâte, zavistiile, sudalmele etc. sunt tot atâtea semințe și neghine din hambarul diavolului. Și lucru dureros este că neghina diavolului mai iute prinde rădăcină și crește decât sămânța lui Dumnezeu. Semeni o minciună seara, dimineața o găsești înflorită și înspicată în zece spice. Semeni o vorbă rea între doi oameni, o vezi cu ochii cum crește și dă roadă.

O, ce bine merge semănătura diavolului, mai ales în aceste vremuri! Doară niciodată diavolul n-a avut o semănătură cu un seceriș atât de bogat ca acum. S-a umplut țarina lumii, s-au umplut ogoarele sufletești de neghina diavolului. Ura dintre popor și popor, dintre om și om, lăcomia, zavistiile, concubinajele, bețiile, sudalmele, desfrânările și alte păcate ce cresc și înfloresc azi, toate arată că neghina lui Satan rodește astăzi din belșug.

Domnul are ajutători la semănatul grâului, dar și diavolul își are ajutătorii lui. Sunt în această lume unii oameni care parcă nimic altceva nu fac decât poartă într-un sac neghina lui Satan și o seamănă printre oameni. Aceștia sunt cei care poartă, din casă în casă și de la om la om, minciuni, clevetiri, bârfeli, zavistii și cu ele coc seceriș bogat pe seama diavolului. Inima acestor oameni e o grădină în care diavolul cultivă neghină și pentru alții. Nu cumva ești și tu, cititorule, un semănător de neghină? Sămânța cea bună rodește mai încet; neghina, mai ușor și mai repede.

Mie, de multe ori, mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc că atâta seceriș este pentru lucrul Domnului și oamenii își macină vremea și sufletul în pizme și defăimări, în vreme ce atâtea lucruri bune ar putea face pentru Evanghelia Domnului, pentru popor, pentru țară și neam.

Dragă cititorule! Nu uita că țarina inimii tale este făcută pentru sămânța cea bună, pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Apără-ți țarina inimii de neghina diavolului. În chipul de mai sus se vede cum Satan își seamănă neghina, în vreme ce oamenii dorm. Așa e și azi. Diavolul se apropie cu neghina lui când omul doarme cufundat în somnul păcatelor și al nepăsării de suflet. De aceea îi învăța Iisus neîncetat pe oameni, zicându-le: „Privegheați neîncetat și vă rugați!”.

Dragă cititorule! Poate și tu dormi în păcate și țarina inimii tale s-a umplut de neghină. Scoală-te, frate dragă, scoală-te repede, plivește-ți ogorul inimii și ajută-le și altora să și-l -curețe! Stai treaz și priveghează, ca nu cumva moartea și Ziua Judecății să te afle o neghină de ars în foc!