Inima omului care a ajuns la cunoașterea stării sale nenorocite și caută mântuirea

Spuneam mai înainte că trezirea păcătoșilor, trezirea la o viață nouă, o face totdeauna Duhul Domnului. Și iarăși spuneam că trebuie să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze mai departe în noi, căci altfel trezirea dă înapoi; cel trezit iarăși adoarme. Închipuie-ți că dormi într-o casă care a luat foc. Ce bine e că te-ai trezit la timp! Dar ce folos ai avea de această trezire dacă nu te-ai ridica din pat și n-ai fugi afară? O trezire fără ieșirea din focul păcatelor n-ajunge nimic.

Taina mântuirii sufletești își are și ea anumite stări prin care ne trece Duhul Sfânt când Îl lăsăm să lucreze în noi. După trezirea din somnul păcatelor, Duhul Sfânt începe a lucra mai departe. El îți deschide mai întâi ochii să vezi deplin starea nenorocită și ticăloasă în care ai ajuns... Te oprește dintr-o dată ca pe fiul cel pierdut în calea pierzării, să afli unde ai ajuns și ce ai ajuns.

În această stare se vede, în chipul următor, și Ion, cel care s-a trezit din somnul păcatelor și a lăsat pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui. Duhul Sfânt l-a adus la cunoașterea stării sale celei păcătoase și nenorocite. Cel trezit din păcate abia acum vede și pricepe în ce stare grozavă și fioroasă se află... Abia acum i s-au deschis ochii cei sufletești să vadă că a trăit o viață pierdută în zadar... Să vadă că s-a făcut slugă și rob al diavoleștilor patimi și ispite. Simțind starea aceasta, începe să-și plângă viața pierdută, începe să stropească cu lacrimi trecutul său cel păcătos... Începe să simtă lipsa unui ajutor și Mântuitor. Simțind starea aceasta, strigă plângând: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?” (Rom 7, 24). În clipa asta, Cerul îi aduce vestea cea bună: Sângele Domnului Iisus, care s-a vărsat pe Crucea Golgotei, ne curățește de orice păcat și ne scapă din orice moarte...

Când omul înaintează pe această cale de mântuire, când îl lasă pe Duhul Sfânt să lucreze în inima lui, diavolul cu dobitoceștile patimi fuge speriat. Diavolul nu mai are nici o putere asupra unei inimi care se lasă aprinsă, cuprinsă și cârmuită de darul și harul Duhului Sfânt. Patimile și ispitele nu mai au nici o putere asupra unei inimi în care a început să lucreze darul și harul Duhului Sfânt.

Un lucru trebuie să știm: începutul mântuirii noastre sufletești este în clipa în care simțim starea noastră cea păcătoasă.

Cunoașterea stării tale celei păcătoase, cunoașterea deplină a stării grozave în care te afli, în care te-a adus păcatul, este începutul și temelia mântuirii tale sufletești. Carul mântuirii tale sufletești nu pleacă la drum când ți-ai pus în gând să te lași de păcate, ci pleacă în clipa când îți simți ticăloșia în care trăiești... Pleacă în clipa când înfrângerea pentru păcat îți străpunge ca un fulger inima... Când smerenia și umilința te apleacă în genunchi să strigi: „Doamne, sunt un păcătos, sunt un mare păcătos, sunt cel mai mare păcătos!... Sunt vrednic de osândă, vrednic de pedeapsă și pieire pentru păcatele și fărădelegile mele!”.

Scripturile sunt pline de suflete care s-au mântuit în clipe de acestea când înfrângerea și umilința pentru păcat le-au doborât la picioarele Domnului.

„Ieși de la mine, Doamne, căci om păcătos sunt eu…”, a strigat Petru în clipele când Domnul l-a făcut apostol și vestitor al Evangheliei.

„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele…”, a strigat Zacheu în clipele când Mântuitorul a intrat cu mântuirea în casa lui.

Vameșul își bătea pieptul cu umilință în clipa când „s-a îndreptat”.

Saul a fost doborât de pe cal când mergea plin de trufie spre Damasc; a fost aruncat la pământ ca un biet orb neputincios și din această stare s-a ridicat un om schimbat, un om nou: Pavel, marele apostol.

Nu pentru păcate își pierd oamenii sufletul și viața de veci, ci pentru că nu simt păcatul, nu se înfioară de starea lor cea păcătoasă și nu-L lasă pe Duhul Domnului să lucreze în ei.

Satan ține încuiată inima păcătoșilor mai ales cu trufia. Păcătosul nu vrea să audă de nici un fel de umilință și înfrângere... Trufia lui împiedică lucrarea Duhului Sfânt.

Începutul și temelia mântuirii noastre sufletești sunt înfrângerea, smerenia și umilința, care purced din cunoașterea și recunoașterea stării noastre celei păcătoase. „Aproape este Domnul de cei cu inima înfrântă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Ps 33, 18). „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps 50, 18).

Un vestitor al Evangheliei l-a învățat pe un mare păcătos să-și înceapă îndreptarea rostind două săptămâni la rând o rugăciune din patru cuvinte: „Doamne, arată-mi inima mea!”

După două săptămâni, l-a aflat plângând cu amar. Își „aflase” inima. Această „aflare” este începutul mântuirii. Cu această „aflare” s-a mântuit și vameșul.

Când ai ajuns la „aflarea” aceasta, Duhul Sfânt te duce mai departe, în fața iubirii lui Dumnezeu, să vezi și să afli cum ți-ai cheltuit în zadar viața... Să vezi și să afli că tu ești într-o stare grozavă, fioroasă, într-o stare de pieire sufletească și trupească...

Ajuns în starea aceasta, deodată simți un fior, un cutremur care îți străbate toată ființa. Mâinile ți se strâng cu căldură spreolaltă, graiul ți se stinge și ochii încep a slobozi lacrimi.

Lacrimi calde și scumpe sunt acestea... Sunt lacrimi de căință… Sunt lacrimi care vestesc că se va naște un om nou, o făptură nouă.

De când eram preot la țară îmi aduc aminte că am dat odată peste un om care plângea cu hohot mare, de parcă-i murise toată familia.

- Ce ți s-a întâmplat, dragă suflete, de plângi așa de tare, l-am întrebat eu? Ți-a murit cineva din casă sau ai avut vreo pagubă în bani sau avere?

- O, dragă părinte, mi-a răspuns omul, n-am avut nici o pagubă de felul acesta…. Eu mă plâng pe mine însumi ca pe un mort în păcate și fărădelegi... Eu plâng pentru că mi-am cheltuit în zadar talanții pe care mi i-a dat Dumnezeu... Eu plâng, pentru că mi-am risipit averea cea sufletească.

- Plângi, dragă suflete, plângi înainte, i-am zis eu atunci, căci lacrimile acestea sunt lacrimi sfinte, sunt lacrimi prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu, sunt lacrimi care vestesc mântuirea sufletului tău.

Dar taina mântuirii noastre sufletești încă nu se sfârșește numai cu lacrimile căinței. Lacrimile ușurează, dar încă nu mântuie. O dată cu lacrimile, trebuie să căutăm și o scăpare, o mântuire, un Mântuitor. O dată cu lacrimile trebuie să se trezească în noi și mai mult fiorul pierzării în care am ajuns și dorința de a scăpa din această pierzare.

Un al doilea început al mântuirii tale sufletești este în clipa în care afli că singur nu te poți izbăvi; că îți trebuie un ajutor din afară... Mântuirea ta începe în clipa când te simți căzut în prăpastia pierzării și strigi plângând cu amar: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi dintr-o astfel de moarte?” (Rom 7, 24).

Când ai ajuns în starea aceasta, se ivește în zare Crucea și vestea cerească, cea mai minunată veste care s-a auzit pe acest pământ: „Sângele Lui ne curățește de orice păcat” (1 In 1, 7).

Cu aceasta se deschide o altă ușă, se deschide ușa cea din urmă care duce la taina cea mare a mântuirii noastre sufletești: la Crucea și Jertfa Mântuitorului.

Rugăciune

Doamne, Iisuse! Eu sunt un păcătos, eu sunt cel mai păcătos om din lume. Averea sufletească am risipit-o…, talanții i-am cheltuit în zadar, haina mi-am murdărit-o. Totul e stricat, totul e putred, totul e bolnav în mine. „Tot capul meu este bolnav și toată inima mea sufere de moarte” (Is 1, 5). Inima mea s-a tulburat întru mine și frica morții a căzut asupra mea (Ps 54, 4). Sufletul meu este mâhnit și mă tulbură (Ps 142, 4)... Totul s-a tulburat înlăuntrul meu... Păcatele și fărădelegile s-au grămădit în sufletul meu ca un vulcan ce clocotește... Fă Tu, Doamne, ca din acest vulcan să țâșnească lacrimi fierbinți de căință!… Să țâșnească mărturisirea păcatelor mele.

Sunt bolnav, Iisuse Doamne, și Tu singur mă poți tămădui, căci Tu ai zis: „…bolnavilor le trebuie doctor” (Mt 9, 12). Mă scufund în pieire și numai Tu singur mă poți scăpa.

Doamne Iisuse! Eu vin la Tine cu toate păcatele mele și cu toate lacrimile mele. Primește-mă și mă mântuiește... Amin.