
La Apostolul din Duminica a 19-a după Rusalii
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
31. Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este binecuvântat în veci, știe că nu mint:
32. În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea Damascenilor, ca să mă prindă.
33. Dar am fost dat jos pe o fereastră, într-o coșniță, prin zid, și am scăpat din mâinile lor.
12. 1. E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni, totuși, la vedeniile și descoperirile Domnului.
2. Cunosc un om în Hristos, care acum patrusprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu știu; dacă a fost fără trup, nu știu: Dumnezeu știe).
3. Și știu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu știu: Dumnezeu știe),
4. a fost răpit în rai, și a auzit cuvinte, care nu se pot spune, și pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească.
5. Cu un astfel de om mă voi lăuda; dar întrucât mă privește pe mine însumi, nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.
6. Chiar dacă aș vrea să mă laud, n-aș fi nebun, căci aș spune adevărul; dar mă feresc, ca să n-aibă nimeni despre mine o părere mai înaltă decât ce vede în mine, sau ce aude de la mine.
7. Și, ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, și să mă împiedice să mă îngâmf.
8. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.
9. Și El mi-a zis: “Harul Meu îți este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.
31 - Dumnezeu... știe!
Adevăratul om al lui Dumnezeu, omul care prin nașterea din nou a devenit fiu al Tatălui și apoi împreună lucrător cu El în câmpul Evangheliei și în câmpul mântuirii - trebuie să aibă o conștiință atât de trează și o umblare atât de atentă în toate lucrurile - încât cea mai mică umbră de abatere de la curăția ascultării de Duhul Sfânt, să-l îngrijoreze și să-l doară.
Oricare lucrător în apostolatul lui Hristos, are desigur în Cuvântul lui Dumnezeu pe care el Îl propovăduiește nu numai o lumină călăuzitoare ci și un foc curățitor. Nu numai o apă în care se oglindește spre a-și vedea totdeauna fața sufletului său - ci și o apă în care să se spele de tot ce îi arată apa aceasta în care s-a oglindit. Are nu numai un dreptar care să-i arate cum să lucreze bine, ci și dreptarul care îi arată cum a lucrat rău. Așa că din cuvântul gurii sale el este și îndreptățit când își face cinstit slujba și datoria sa, - dar este și judecat când nu și-o face după cum se cuvine.
Însă pe lângă Cuvântul scris al lui Dumnezeu, care este mijlocul dinafară al cercetării noastre de noi înșine, noi mai avem de la Domnul nostru Isus Hristos pe Duhul Sfânt, care ne-a fost trimes de la Tatăl în Numele Său și care să rămână în noi, care să ne călăuzească în tot Adevărul, să ne descopere și să ne învețe toate lucrurile și care să ne aducă aminte de tot ce ne-a spus El (Ioan 14, 16-26; 16, 7-14).
Duhul Sfânt fiind în noi prin smerenia și curăția dată de El, ne cercetează la fel, ne arată de fiecare dată dinăuntrul inimii noastre tot adevărul stării noastre și El Însuși face nu numai lucrarea de Mângâietor în noi, ci și lucrarea de Judecător fără cruțare al abaterilor noastre de la voia lui Dumnezeu și de la calea ascultării de Cuvântul Său Sfânt.
Deci când cineva a devenit prin harul lui Dumnezeu un slujitor al Lui, un lucrător împreună cu El, părinte și un învățător în Biserica lui Hristos, - acela are în permanență o mare datorie de a se cerceta singur și necruțător în tot ce face și ce spune, pentru a fi totdeauna în adevăr și niciodată în afară de el.
Un astfel de om, având o slujbă de ochi care îndrumă pe alții, are cea mai mare nevoie să se controleze mereu spre a fi curat. Nici un alt mădular nu se vede pe sine însuși așa cum îl vede ochiul. Dar și ochiul, dacă el însuși nu se vede pe sine, nu mai există un altul să-l vadă. Ochiul trebuie să se privească cel mai dintâi pe sine să vadă dacă este curat sau nu.
Pe celelalte mădulare, un fir de praf nu înseamnă aproape nimic - dar în ochi, - ce mult rău poate însemna aceasta!
Cercetarea de sine este una din cele mai însemnate condiții și datorii ale unui lucrător al Domnului.
Pe el adesea nimeni nu îndrăznește să-l cerceteze ușor. Din pricina respectului pe care toți cei îndrumați de el - li-l datorează. Nimeni nu se ridică ușor să-i arate paiul - ba uneori nici chiar bârna din ochii lui, zicându-i: scoate-o! Din pricina asta adeseori astfel de oameni sunt depășiți de importanța care li se dă și dacă sunt caractere mai slabe, încep să se îngâmfe, și în curând nu numai că nu se cercetează niciodată pe sine, dar nu mai admit să-i cerceteze nici altcineva. Nici chiar Biserica și Lucrarea Domnului din care se pretind că fac parte!...
- Nimeni n-are dreptul să mă cerceteze - zicea nu demult un astfel de îngâmfat depășit de marea importanță pe care i-o acordaseră frații. Ceea ce am făcut mă privește pe mine personal - și nu-i dau voie nimănui să se amestece în viața mea intimă - răspundea el încruntat adunării frățești care îi cerea socoteală de călcarea învățăturii și de nesinceritatea lui față de frați.
- Cine te-a pus pe d-ta șef al adunării ca să-mi ceri mie socoteală, - se răstea el la fiecare frate mai bătrân al adunării, care încerca timid și mirat, cum poate cineva care se laudă cu întâietatea lui, să ajungă într-o astfel de stare contrară întregului Cuvânt al lui Dumnezeu...
- Lucrarea este a Domnului, nu este a d-tale, nici a lui cutare, nici a lui cutare - declara el indignat și provocator.
Ca și cum dacă Lucrarea este a Domnului, cei neascultători și îngâmfați pot face ce vreau în ea, fără a putea fi nici măcar întrebați asupra umblării lor necinstite!... Ca și cum, dacă Domnul nu trimite pe loc un înger din cer ca să-l pălmuiască peste gură - nimeni altcineva n-are dreptul să-i aducă aminte de răul care îl face, nesocotind nu numai supunerea frățească, ci chiar și Cuvântul lui Dumnezeu care îl obligă la smerenie și ascultare față de Biserică și de frați (Matei 18, 15-17).
Iată unde se ajunge dacă cercetarea de sine lipsește la un slujitor, iar ceilalți frați nu iau seama din timp la primejdia îngâmfării acelui lucrător. Sau dacă îndată ce a început să se arate nesupunerea lui - nu se folosește față de el fără cruțare mijlocul poruncit de Cuvântul lui Dumnezeu.
1 - Mustrarea între tine și el.
2 - Mustrarea între 2-3 martori.
3 - Mustrarea înaintea bisericii - și dacă nu ascultă nici de biserică, de frații din Lucrarea Domnului, de adunarea frățească, - să fie înlăturat, izolat, ocolit (Matei 18, 15-17; Rom. 16, 17; 1 Cor. 5, 9; 2 Tes. 3, 6-14; Tit 3, 10; 2 Ioan 10).
Oricine vrea să fie mai îngăduitor decât Cuvântul lui Dumnezeu față de acești îngâmfați disprețuitori de frați și călcători de Cuvânt, - se face el însuși vinovat față de Același Înfricoșat și Viu Dumnezeu, care va zdrobi orice neascultare și orice împotrivire față de El. Și pe oricine se unește cu un astfel de neascultător.
Ce lucru serios și greu este acesta! Și cât de cu mare grijă ar trebui să ia seama la înștiințarea asta toți cei care privesc cu atât de mare ușurință neascultarea, amăgindu-se cu versetele scrise despre dragoste. Dar dragostea are datorii numai față de Dumnezeu și de cei care încă n-au devenit demoni prin neascultare. Însă îndată ce omul devine diavol (Ioan 6, 70)
un astfel de suflet și-a pierdut și calitatea de creatură a lui Dumnezeu, devenind prin neascultare o creatură a diavolului, fiindcă face aceleași fapte de neascultare, de dezbinări și stricăciune în Lucrarea lui Dumnezeu, ca diavolul însuși.
Să nu ne înșelăm în privința asta, fiindcă ne vom trezi prea târziu!
Semnul după care se cunosc slujitorii Satanei s-a spus că nu sunt cuvintele lor, ci faptele lor (Matei 7, 15-20). După cuvintele lor nu-i cunoști. Ei se dau drept lucrători ai neprihănirii, învățători ai altora, vestitori ai Evangheliei, apostoli ai lui Hristos... Cu daruri, cu talente, cu laude... Căci dacă n-ar avea talente, n-ar putea înșela pe nimeni.
Dar faptele lor, ceea ce rămâne unde lucrează ei, dărâmăturile, certurile, dezbinările, stricarea adunării Domnului, împrăștierea sufletelor, rătăcirea de la învățătura dintâi, călcarea credinței sănătoase, disprețuirea fraților... toate acestea îl arată. Dar acestea îl arată ca pe un fiu al diavolului care de la început a fost un mincinos pentru om, un dezbinător pentru îngeri și un potrivnic pentru Dumnezeu.
Exact același lucru îl face și lucrătorul rău.
De aceea este el un fiu al diavolului... și va merge în veșnicie împreună cu acela!
Sau de aceea avem nevoie să cercetăm noi pe cei care nu se cercetează singuri, spre a nu ne duce și pe noi cu ei în pierzarea lor (1 Cor. 5, 12-13; 11, 31-32). Amin.
32 - Dregătorul Areta
Dacă numele și faptele celor care au ajutat Lucrarea lui Dumnezeu sunt scrise pe vecie în Cartea Iertării, în Cartea Amintirilor Cerești, în Cartea Vieții, - iată că și numele celor care au prigonit Evanghelia și pe copiii lui Dumnezeu, nu sunt nici ele uitate.
Împreună cu numele unui lucrător al Domnului care a ostenit, a luptat și a suferit pentru cauza cea sfântă a lui Dumnezeu, - sunt pomenite atât de Cartea Evangheliei cât și de Cartea Istoriei, și numele celor care au luptat să-i facă rău acelui lucrător. Și să împiedice și să nimicească lucrarea mântuirii care se făcea prin el.
Iar dacă în Ziua Răsplătirii numele celor buni vor fi binecuvântate înaintea Tatălui și a îngerilor Săi, după cum Însuși Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos a spus, - tot așa numele celor împotrivitori și prigonitori ai Lucrării sfinte și a lucrătorilor sfinți, vor fi blestemate în auzul tuturora - după cum de asemenea este scris (Matei 25, 41-46).
Alături de Cartea Albă în care sunt scrise numele celor ce au ales calea ascultării de Dumnezeu și de frați și au mers frumos pe ea, - mai este și Cartea Neagră care cuprinde numele celor care au ales calea neascultării de Domnul și de frați, mergând și lucrând împotrivă.
Alături de Cartea Amintirilor frumoase care stă pe masa Domnului la dreapta Lui, cuprinzând toate faptele bune, milosteniile, rugăciunile, binefacerile, jertfele și lacrimile celor ce-L iubesc pe Domnul, - stă în stânga Sa și Cartea Faptelor Nelegiuite, cuprinzând tot ce a gândit, a plănuit și a lucrat fiecare vânzător sau îngâmfat.
Și alături de numele celor care au strălucit în slujba Adevărului, în unirea dragostei, în frumusețea smereniei - vor fi pomenite și numele întunecate ale uneltelor Satanei care au stricat învățătura dreaptă, care au rupt unitatea frățească și care au purtat urâțenia trufiei.
Pe orice pagină a Sfintei Scripturi se poate vedea acest adevăr. Pe orice vreme din istoria creștinismului este arătată această cutremurătoare dovadă a trăirii și a lucrării pe pământ a acestor două feluri de oameni, începând cu Cain și cu Abel, cu Moise și Faraon, cu David și Goliat, apoi cu Ioan și Irod, cu Pavel și Areta, cu alții și alții, până la sfârșitul acestei lupte pe care îl va aduce Venirea Domnului, cu deplina biruință a Binelui asupra răului. Și cu deplina izbăvire a celor buni de asuprirea celor răi.
Întrebarea cea mare care se pune pentru fiecare dintre noi este: de partea cui suntem? Pentru cine luptăm? Ce slujbă facem?
Dragul meu, în lupta lui Dumnezeu cu diavolul, a Binelui cu răul și a Adevărului cu minciuna, - nu există neutralitate. Nu poți fi la mijloc. Nu poți fi neangajat. Trebuie neapărat să fii în una sau alta din aceste două partide. În una sau alta din aceste două tabere. Ori de partea lui Hristos, ori de partea lui mamona.
Numele tău trebuie să fie scris neapărat în una din aceste două Cărți. Tu te afli neapărat ori numai în dreapta, ori numai în stânga Judecătorului. Te așteaptă ori răsplata luminii, ori osânda întunericului, după cum numele tău este scris în coloana celor care începe cu numele șarpelui, apoi a lui Cain, Faraon, Iuda, Irod, Pilat, Caiafa, Areta, Neron și ceilalți.
Ori în coloana care începe cu Hristos, și se continuă cu Abel, Noe, Avraam, David, apoi apostolii, martirii, sfinții.
Vezi și cercetează-te bine acum! Și dacă ești cumva în ceata vrăjmașilor lui Dumnezeu, trezește-te îndată și fugi din ceata asta care a prigonit și prigonește pe Hristos și pe ai Lui, - și treci îndată în ceata lucrătorilor și copiilor lui Hristos, ca să ai și în veșnicie partea cu cei mântuiți - și nu cu cei pierduți.
33 - Am scăpat din mâinile lor
Din ziua când Noe, scăpat din potop, a adus jertfă de mulțumire lui Dumnezeu care l-a scăpat din apele potopului în care pieriseră toți vrăjmașii lui Dumnezeu
și din ziua când Moise, scăpat din robia Egiptului și din apele Mării Roșii, a cântat cântarea izbăvirii zicând: Domnul este tăria mea și temeiul cântărilor mele de laudă, El m-a scăpat... (Exod 15, 2),
și din clipa când David a spus: Binecuvântat să fie Domnul care nu ne-a dat pradă dinților lor. Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din lațul păsărarului, lațul s-a rupt și noi am scăpat... (Psalm 124, 6-7),
din ziua aceea, zic, o, de câte ori s-au mai înălțat spre ceruri recunoscătoarele suspine de ușurare și fericitele lacrimi de mulțumire, din partea copiilor și slujitorilor lui Dumnezeu:
- am scăpat din mâinile lor!
Acum era rândul Sfântului Apostol Pavel să treacă prin flăcări - și focul să nu-l ardă...
Să treacă prin ape - și valurile să nu-l înece, să ajungă în primejdie, dar lațul să nu-l prindă. Fiindcă Cel ce făcuse făgăduința: Iată Eu sunt cu tine, nu te teme... - fusese credincios făgăduinței Sale și fusese puternic ca să Și-o împlinească (Isaia 43, 1-2).
O, scumpi frați și surori, bizuiți-vă pe Domnul care ne-a făcut făgăduința: Iată Eu sunt cu tine ca să te scap (Ier. 1, 8).
Și nu vă temeți când sunteți cu El, de nici un rău.
În curând și voi veți cânta ca Noe, ca Moise, ca David, ca Pavel... Am scăpat din toate mâinile lor!...
Și noi am fost în primejdii ca potopul, în robii ca Moise, în lațuri ca David, în mâinile oamenilor ca Pavel - dar iată și noi am scăpat, fiindcă puternic și credincios este Domnul care ne-a făcut făgăduința.
Bizuiți-vă pe El!
1 - E nevoie să mă laud
În lumea aceasta se face atât de multă publicitate și reclamă, pentru că altfel lucrurile n-ar putea fi cunoscute.
Publicitatea și reclama au o mare putere. Nimeni n-ar fi ajuns să cunoască multe lucruri bune și mulți oameni buni dacă n-ar fi fost alții care să le laude, să spună cuvinte de laudă despre ei.
Din pricina celor ce spuneau despre Domnul cuvinte frumoase, mai veneau și alții la El. Din pricina celor ce lăudau pe apostoli, veneau atât de mulți la ascultarea cuvintelor lor (Fap. Ap. 5, 13).
Dar în lumea asta de cele mai multe ori lauda este mincinoasă, publicitatea este înșelătoare, reclama este interesată. În loc să se spună adevărul, se spun minciuni, iar cei ce le cred sunt înșelați.
Adeseori lumea laudă o minciună și pe un mincinos, - iar un adevăr și un slujitor al adevărului nu numai că nu este lăudat, dar este de-a dreptul batjocorit.
Din pricina asta cei ce se iau numai după ce aud cu urechile, se pot înșela amarnic, dacă ei înșiși nu se duc să vadă cu ochii lor. Iar dacă se duc, să cerceteze cu mintea lor dacă ce li se spune este așa sau nu (Fap. Ap. 17, 11).
Pentru că cei mincinoși sunt șireți și știu ce putere are reclama și publicitatea, - de cele mai multe ori ei știu să-și orânduiască lucrurile în așa fel încât numele lor să fie lăudat cât mai mult, inventându-se tot felul de minuni care ar fi făcute de ei, pentru a uimi lumea. Pe când despre adevărații oameni, uneori nu-i voie să se spună nimic. În felul acesta se răspândește minciuna și se oprește adevărul.
Atunci este nevoie ca noi să spunem adevărul cu laude și despre slujitorii adevărați ai Domnului, fiindcă Satana prin ai lui, spune destule minciuni cu hule despre ei.
6 - O părere mai înaltă
Fiecare om are nu școala care o arată certificatele lui - ci școala pe care o arată faptele și cuvintele sale.
Un om cu adevărat înțelept nu va avea niciodată despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine. Și nici nu va lăsa pe alții să aibă o astfel de părere. Omul însuși se cunoaște cel mai bine pe sine însuși. El știe mai bine decât oricine cât de tare sau cât de slab este în ce privește virtutea sau păcatul, binele sau răul, înfrânarea sau desfrâul, - trupesc sau sufletesc.
Deci dacă este sincer cu Dumnezeu și cu sine însuși - acel om va face totul ca părerea altora despre el să fie cât mai potrivită cu cinstea, cu adevărul, cu realitatea.
Numai omul mic caută să pară mai mare decât este.
Numai omul prost caută să pară mai învățat și cel netrebnic, mai cinstit.
Când omul acesta netrebnic este șiret, el știe foarte bine să-și ascundă adevărata lui stare, pentru ca alții necunoscând adevărul despre el, să creadă minciuna lui.
Necunoscându-i prefăcătoria, să-l creadă credincios.
Necunoscându-i rătăcirea, să-l creadă adevărat.
Și necunoscându-i vicleșugul - să-l creadă cinstit.
În felul acesta șiretul nu va spune niciodată nici ce gândește nici ce face. El își ascunde după cuvinte cu două înțelesuri, adevărata lui stare, pentru ca fiecare să aibă despre el totdeauna o părere înaltă. Căci pe cel care nu-l înțelegi ce spune, totdeauna îl consideri mai înțelept. Și pe cel care nu-l cunoști cum este, îl vezi mai bun.
Dar vine vremea când Dumnezeu va da pe față tot ce este ascuns acum cu viclenie, de către cel șiret și de către sprijinitorii lui. Atunci se va vedea adevărul și numai adevărul. Atunci vor vedea și cei ce le place să se laude și să se lingușească astăzi, numai ca să pară mai altfel de cum sunt.
Dar ferice de cei ce nu se lasă înșelați de pe acum.
7 - Un țepuș în carne
În fața vieții, omul are o mie de griji. În fața morții însă are numai una: să scape de moarte.
În mijlocul bucuriei omul are o mie de dorințe. Dar în mijlocul suferinței, are numai una - să scape de suferință.
La iad se poate merge pe o mie de căi, dar la rai nu se poate merge decât pe una.
Și păcatul poate să fie aflat oricând, dar mântuirea nu poate fi aflată decât acum, astăzi, sau niciodată...
- Iată atâtea lucruri la care omul fără țepuș în carnea sa nu prea dorește să gândească, - dar omul cu țepuș în carnea lui, este ajutat chiar de acest țepuș să mediteze la ele și să ia hotărâri de răscruce în privința lor.
Până nu i se pune omului un țepuș în carne, de cele mai multe ori disprețuiește pe Dumnezeu. Dar când îi ajunge țepușul la os, - omul nu mai vorbește cum vorbea înainte de a-l avea.
Până omului i-e bine
nu ști-n lume cine-l ține
dar când omului i-e rău
ști - că-l ține Dumnezeu.
Când unui om i se fac mari descoperiri, inima acelui om este de multe ori în marea primejdie de a se îngâmfa din pricina acelor descoperiri.
Iar Dumnezeu pentru a-l salva pe slujitorul Său de la astfel de prăbușire pierzătoare cum este totdeauna îngâmfarea, îi dă omului un țepuș în carne, spre a-i aduce totdeauna aminte de slăbiciunea și nevrednicia sa.
Din pricina unei mari străluciri lăuntrice a chipului Sf. Pavel, Domnul a lăsat o umbră peste chipul lui dinafară. Se spune că țepușul acesta ar fi fost o boală de ochi, sau o rană urâtă a feței sale.
Ce minunat este când un slujitor înzestrat al Domnului rămâne smerit, cu atât mai smerit cu cât descoperirile care i se fac și darurile care i se dau - sunt mai însemnate. În felul acesta nici Domnul nu-I nevoit să-l supună la constrângerea suferinței spre a-l păstra în umilință.
Și nici Satanei nu i s-ar îngădui să-l pălmuiască, - fiindcă n-ar mai fi nevoie de aceasta.
Atunci lumina acestui slujitor scump al lui Hristos va merge mereu crescând până la apogeul, până la amiaza lui, fără întunecimi și scăderi.
Dar cât de slabă este firea noastră omenească în privința asta, arată și cazul Sf. Ap. Pavel.
De aceea și tu frate ales și scump Domnului care ai primit sau primești vreun mare dar de la Domnul sau vreo mare descoperire, dacă nu vrei să ai de-a face cu țepușul, păstrează-te mult mai smerit decât înainte de a-l avea acest dar și înainte de a primi aceste descoperiri. Atunci umilindu-te tu însuți, nu va mai fi nevoie să fii umilit de Dumnezeu sau de Satana. Ferindu-te tu însuți de boala îngâmfării, nu va mai fi nevoie să fii ferit prin țepușul pedepsei sau al înștiințării.
Țepușul poate veni în două feluri, dacă este nevoie de el.
Întâi poate veni ca o doctorie preventivă, ca un leac înainte de a veni boala îngâmfării, pentru ca atunci când aceasta va veni, sufletul să fie pregătit contra ei - și să nu-l cuprindă.
Sau apoi, după ce boala îngâmfării a cuprins sufletul - țepușul poate veni ca o doctorie curativă, ca un leac luat pentru vindecare, ca un tratament necesar vindecării.
Oricum ar fi, scopul pentru care este trimis sau îngăduit, țepușul sub diferitele lui forme, are un singur scop: să ne ferească de focul iadului la care duce totdeauna îngâmfarea pe oricine nu se ferește el singur sau nu-l ferește Dumnezeu. Să luăm seama bine la acest adevăr!
9 - Harul îți este de ajuns
Pentru un slujitor devotat al lui Dumnezeu trebuie să fie dat harul totdeauna îndeajuns, fiindcă el este pus mereu să dea altora... și de aceea el trebuie mereu să aibă.
Să i se dea timp deajuns ca să aibă pentru toți câți au nevoie de el. Să i se dea putere deajuns, spre a avea îndeajuns pentru cei slabi pe care trebuie să-i ridice și să-i ajute. Să i se dea iubire îndeajuns, pentru a-i putea ierta, mângâia și înțelege pe toți cei de care se va atinge sau de care va fi atins... Să i se dea smerenie deajuns pentru a putea răbda, suferi și birui orice necaz, nedreptate și umilire... O, ce bogăție din aceste haruri îi trebuie unui apostol!
Harul de a fi socotit cel mai mare ca toți trebuie să-l aibă îndeajuns, tocmai acela care se poate socoti pe el însuși cel mai mic dintre toți.
Harul de a fi iubit cel mai mult de către toți trebuie să i se dea celui care poate fi mai iubitor pentru fiecare.
Harul de a fi ascultat trebuie să-l aibă din partea oricui, acela care poate să-l asculte pe oricare.
Harul de a fi ajutat cel mai mult trebuie să-l aibă îndeajuns acela care ajută pe cei mai mulți și cu cel mai mult.
Căci harul trebuie să se dea fără măsură aceluia care dă el însuși fără măsură.
Domnul așa face - și noi așa să facem!
Nimic nu vine de la noi, ci totul vine numai de la Izvorul Harului care este Hristos Domnul nostru, fiindcă este scris: Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El care este Capul oricărei domnii și stăpâniri (Colos. 2, 10).
Noi suntem numai conducta prin care se varsă acest Izvor spre alții. Numai albia acestui Fluviu Divin din care se desfac canale binecuvântate pentru udarea câmpiilor duhovnicești, a sufletelor, a familiilor, a adunărilor lui Dumnezeu.
Izvorul este puternic, Fluviul este îmbelșugat, numai conductele să fie curate. Numai canalele să fie slobode și deschise, pentru ca apele vii ale Harului să se poată revărsa neîmpiedicate de vreun păcat. Sau neabătut nefolositor de vreo spărtură sau stricăciune a vreunuia din cei chemați sau puși acolo.
Harul este deajuns în Hristos. Putere, Mântuire, Binecuvântare, Adevăr, Dragoste, Înțelepciune, - de toate acestea sunt nesfârșite în El... Numai că uneltele prin care se împart aceste haruri spre sufletele însetate, nu sunt ce ar trebui să fie. Conductele și canalele prin care se împarte apa cea vie a harului ceresc spre sufletele însetate și spre câmpiile secătuite - sunt înfundate de păcate și înglodate cu necurății.
O, cât de curate ar trebui să se păstreze conductele prin care se varsă Izvorul! Și cât de curățite ar trebui să se păstreze canalele prin care se împarte apa Vieții!...
Să ne cercetăm neîncetat pe noi înșine - și să ne curățim mereu cu lacrimile pocăinței, cu rugăciunea fierbinte, cu puterea Cuvântului, cu mustrările Duhului Sfânt, cu îndemnurile frățești, cu tot ce ne pune la îndemână o viață și o stare intimă și personală cu Hristos Domnul nostru. Pentru ca nu cumva pe conducta vieții noastre să se adune vreo murdărie, vreun păcat ascuns, vreo infecție care apoi să împiedice ori să otrăvească apa curată și dulce a Evangheliei și a harului!
Să veghem mereu fiecare din noi cu toată grija ca nu cumva diavolul care a ispitit pe primul om - să izbutească a așeza și în noi vreo piedică, vreun păcat ascuns... Sau șarpele să strecoare otrava vreunei rătăciri. Ori vrăjmașul să facă o spărtură. Iar noi să facem apoi zadarnic harul lui Dumnezeu pentru noi și pentru alții.
Ci deplin curați, păstrându-ne în orice privință și în orice vreme, să fim găsiți vrednici de isprăvnicia care ne-a fost dată.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, Tu Plinătatea Celui ce plinește totul în toți și în care au fost puse toate bogățiile harului Dumnezeiesc - fii binecuvântat în veci și în veci!
Te rugăm pe Tine care știi pe fiecare om și știi ce are în el, să ne cercetezi mereu pe fiecare din noi - și să ne duci pe calea veșniciei (Psalm 139, 24).
Tu care îl știi pe cel ce spune adevărul apără-l când este învinuit de minciună. Și Tu care îl știi pe cel ce minte, dă-l pe față să-l cunoască toți, când se ascunde cu vicleșug și vorbește cu șiretenie ca să treacă drept un slujitor al adevărului.
Tu care știi pe cel nevinovat, apără-l de prigonitorii și urmăritorii lui, scăpându-l totdeauna cu bine. Fă totdeauna câte o spărtură în zidurile închisorilor pentru a-i scăpa la timp pe apostolii Tăi din mâna asupritorilor lor.
Nu ne lăsa să avem despre noi înșine o părere mai înaltă decât se cuvine, pentru ca să nu cădem în cursa mândriei și astfel să fii silit să ne pedepsești. Ci umblând în curăție și ascultare smerită de Tine, să ne facem vrednici să primim îndeajuns harul Tău spre a avea în orice vreme belșug de har atât pentru noi cât și pentru alții.
Spre Slava Ta și mântuirea noastră. Amin.