La Apostolul din Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

11. Fraţilor, vă mărturisesc că, Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească;

12. pentru că, n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.

13. Aţi auzit, în adevăr, care era purtarea mea de altădată, în religia iudeilor. Cum, adică, prigoneam peste măsură de mult Biserica lui Dumnezeu, şi făceam prăpăd în ea;

14. Şi cum eram mai înaintat în religia iudeilor decât mulţi din neamul meu, de o vârstă cu mine. Eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti.

15. Dar, când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale

16. să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om,

17. nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.

18. După trei ani, m-am suit la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chifa, şi am rămas la el cincisprezece zile.

19. Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

11 - Evanghelia propovăduită de noi

Când vasul este curat, curat este şi conţinutul pus în el. Când o conductă este curată, curată va fi şi apa care curge prin ea, de la Izvor... Şi când vestitorul Evangheliei este curat, - curată va fi şi învăţătura. Curat va fi şi Cuvântul. Curat va fi tot ce vine din Hristos prin el, pentru cei la care este trimes vestitorul acesta.

Nu există nimic mai de preţ pentru Hristos, la un trimes al Lui, de cum este curăţia sufletească. Curăţia şi sfinţenia una sunt. Şi cea dintâi condiţie pe care o cere Dumnezeu unui împreună lucrător cu El, - aceasta este: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt Sfânt - zice Domnul - şi aceasta este o poruncă de la care Dumnezeu nu Se abate niciodată când este vorba de Lucrarea Lui, cu noi sau prin noi. Fiindcă necurăţia este starea în care diavolul îşi ţine toate păcatele lui, - iar cine este necurat are în el toate urâciunile Satanei. O singură necurăţie este deajuns pentru a-l despărţi pe om de Dumnezeu, care nu poate locui în nimic necurat. Depărtează-te de tot ce este necurat - şi te voi primi - asta înseamnă (2 Cor. 6, 17).

Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna Sfânt şi este întru totul curat, după cum este scris. Cuvintele Domnului sunt Cuvinte curate, un argint lămurit în cuptor de pământ şi curăţit de şapte ori (Psalm 12, 6). De aceea şi cel care Îl poartă, trebuie să fie un vas curat.

Iar dacă nu este - Dumnezeu ori îl curăţeşte, ori îl leapădă!

În locul din Psalmul 12, 6 se spune despre Cuvânt că este un argint lămurit în cuptor de pământ... Dar acest pământ trebuie să fie îndelung de mult ars şi ţinut mereu în focul curăţitor pentru a lămuri Cuvântul. Până cineva n-a fost ars în focul curăţitor, el nu va fi în stare să lămurească bine Cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă n-are harul focului în el. Numai care are în el focul Duhului Sfânt, va putea scoate prin gura lui ca dintr-un cuptor fierbinte, Cuvântul strălucitor şi lămurit, Cuvântul curat şi preţios al lui Dumnezeu, în aşa fel încât oricine îl primeşte să simtă că este o comoară adevărată, un mărgăritar de preţ, un adevăr sfânt şi scump.

Oricât de curat este un argint, dacă el este trecut printr-un cuptor rece şi murdar, el nu iese de acolo lămurit şi strălucitor - ci îmbâcsit cu mirosuri grele, cu fumul sau noroiul cuptorului nears. De aceea nici nu va avea nici un preţ pentru cine îl vede la purtătorul lui.

Oricât de bun ar fi un medicament, dacă este luat cu o lingură murdară sau cu o seringă infectată, - medicamentul nu va folosi la nimic iar bolnavul în loc să se vindece, se va face şi mai rău. Iată ce mare lucru este curăţia mijlocului de care Se foloseşte Dumnezeu pentru alţii!

De ce omenirea arată acum ca un uriaş spital plin de tot felul de bolnavi sufleteşti, când avem atâtea medicamente la îndemână - mai multe ca niciodată?

Biblia, Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu este doctoria cea mai fericită şi vindecătoare, - dar când această doctorie trece printr-o mijlocire necurată, un microb rău pătrunde în inima bietului bolnav, odată cu Cuvântul Sfânt! Iar bietul suflet dă şi el în boala celui care îl atinge.

O, ce Evanghelie curată şi lămurită am primit noi de la Domnul nostru Isus Hristos, prin marii şi sfinţii noştri înaintaşi care ne-au vestit nouă Cuvântul Cel curat şi lămurit al lui Dumnezeu!

Dacă trebuie să mulţumim pentru ceva de mii de ori, acest ceva este harul pe care ni l-a dat nouă Domnul Isus când a făcut să căutăm şi să aflăm noi mântuirea noastră într-o învăţătură, într-o Lucrare şi într-o cale atât de dulce şi de curată, cum este cea pe care ne-a pus El paşii prin înaintaşii noştri.

Când vedem pe ce căi răsucite şi în ce învăţături încurcate bâjbâiesc alţii, fără să afle dulcea pace şi curata lumină de care ne-a făcut nouă parte Dumnezeu, - nu găsim îndeajuns nici lacrimi nici cântări să-I mulţumim lui Dumnezeu!

Numai să luăm bine seama că acest har ne învaţă să preţuim în smerenie şi curăţie ascultarea noastră de Evanghelia care ni s-a propovăduit şi în care am crezut şi prin care vom fi mântuiţi, dar numai dacă o ţinem întocmai cum am primit-o... Altfel, dacă o părăsim şi luăm alta - degeaba am crezut. Vom fi pierduţi (1 Cor. 15, 1).

Ferice de cine ascultă şi păstrează cu scumpătate bunul cel scump al Cuvântului curat şi lămurit al Evangheliei unice şi mântuitoare prin care am venit noi la Hristos! El să ne ajute să ne curăţim şi noi tot mai mult şi să ne lămurim deplin, până nu ne va mai întina nimic şi nu se va mai rătăci nimeni.

13 - Purtarea ... de altădată

Adevăratul trimes al lui Hristos nu-şi ascunde nimic şi de nimeni. Nu-şi ascunde trecutul neascultător sau rătăcit, fiindcă odată cu aflarea lui Hristos, el a părăsit acest trecut şi l-a osândit pentru totdeauna.

Nu-şi ascunde gândurile, fiindcă ele toate îi sunt acum curate şi binevoitoare faţă de toţi.

Nu-şi ascunde intenţiile, fiindcă ele nu au alt scop decât slava lui Dumnezeu şi binele semenilor.

Nu-şi ascunde căile, fiindcă ele sunt făcute în lumină şi nu urmăresc altceva decât ascultarea de Domnul şi de fraţi.

Nu-şi ascunde decât binefacerile, lacrimile, rugăciunile şi jertfele lui pentru Domnul său şi pentru semenii săi. Pentru ca nu cumva să-şi primească pentru ele o laudă sau o răsplată acum în lumea aceasta - şi să o piardă pe cea de la Tatăl Cel ceresc!

Adevărata întoarcere la Dumnezeu este o moarte şi o naştere. Moare un eu în mine şi se naşte un alt eu în fiinţa mea. Încetează total un fel de trăire - şi începe un alt fel. Se produce o ruptură totală între altădată - şi acum. Şi deşi credinciosul Domnului nu mai doreşte niciodată să se mai întoarcă la felul său vechi de umblare, - el îşi reaminteşte neîncetat de purtările sale de altădată, întâi pentru a-şi osândi aceste purtări, apoi pentru a mulţumi totdeauna lui Dumnezeu care l-a scăpat din ele şi care i-a dat acum făptura cea nouă care are şi doreşte cu totul umblările cereşti şi viaţa din Hristos.

Atâta har primim de la Dumnezeu, câtă mărturisire sinceră înălţăm noi spre El. Atâta iertare avem de la Hristos, câtă părere de rău sinceră arătăm noi pentru păcatele noastre.

Şi atâta revărsare de binecuvântări avem noi pentru viitor de la Duhul Sfânt, câtă revărsare sinceră de lacrimi avem pentru trecutul neascultării noastre de călăuzirea Lui.

Cine îşi ascunde păcatele sale nu propăşeşte - spune Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare (Prov. 28, 13).

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate... dar când Ţi-am mărturisit păcatul meu şi nu mi-am mai ascuns fărădelegea... Tu ai uitat vina păcatului meu (Psalm 32, 3-5).

Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire (1 Ioan 1, 9).

Căinţa şi mărturisirea sunt pentru sufletul greşit ceea ce este o doctorie pentru omul bolnav. Dar nici un doctor din lume nu poate prescrie leacul unui bolnav care nu-şi mărturiseşte sincer şi drept ce durere are şi nu-şi arată deschis ranele ce-l dor.

Dragă frate ori soră... Nu-ţi mai ascunde nici tu boala sufletului tău păcătos. Nu te mai ascunde după dezvinovăţiri înşelătoare, cum se ascundeau odată primii oameni, după ce nu ascultaseră de Dumnezeu (Geneza 3, 7-10).

Ci mai degrabă vino chiar acum, îngenunche în faţa Domnului şi mărturiseşte-I cu sinceritate păcatele tale şi neascultarea ta, ca să afli îndurare înaintea Feţei Sale - şi să fii vindecat.

Oricât de multe sau de puţine păcate ai avea.

Oricât de mari sau de mici ar fi fărădelegile tale.

Oricât de grele sau de uşoare ar fi nelegiuirile pe care le-ai săvârşit, Sângele scump al lui Isus Hristos Cel Răstignit - ţi le poate spăla!...

Numai dacă vii cu o sinceră şi smerită căinţă şi căzând la picioarele Crucii Lui, le mărturiseşti cu lacrimi, cerând iertarea Sângelui Său Sfânt pentru ele.

O, vino azi suflet scump, predă-te Domnului Isus şi primeşte-I răscumpărarea şi iertarea Lui!

Numai aşa vei fi iertat şi fericit!

14 - Râvna pentru datini...

Frumoase sunt datinile noastre creştineşti şi bine este să ţinem la ele, dar când noi suntem însufleţiţi numai de râvna pentru ele, fără a-L cunoaşte şi avea pe Hristos Viu în inima şi în umblarea noastră, - atunci oricât de creştineşti şi de frumoase ar fi aceste datini - ţinerea lor nu ne va folosi la nimic. Ba dimpotrivă ele ne vor fi spre pagubă şi pierzare.

Oricât de frumoase ar fi scutecele unui copil, ele nu pot înlocui copilul iubit şi viu, în inima mamei lui. Pot fi oricât de creştineşti datinile noastre, - dacă noi nu-L avem în sufletele noastre pe Hristos Cel Viu şi adevărat, ele nu numai că nu ne vor folosi la nimic, dar ţinerea lor ne va da un fel de mulţumire sufletească înşelătoare, care nu ne va lăsa să-L căutăm şi să-L aflăm cu adevărat pe Hristos şi naşterea din nou.

Taina mântuirii noastre stă în aflarea şi dobândirea lui Isus Hristos Cel Viu şi adevărat.

Cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul nostru Unic este viaţa, fericirea şi slava noastră veşnică. Nimic altceva nu-L poate înlocui în viaţa noastră pe Hristos. Nimic nu poate da nici iertarea păcatelor noastre, nici mântuirea sufletului nostru, decât El, Isus Hristos, Singurul care ne poate mântui... Tatăl ceresc, Dumnezeul nostru a pus în Hristos Isus, Domnul nostru şi Fiul Său Iubit - tot preţul iertării şi mântuirii noastre.

Oricine doreşte cu adevărat mântuirea sa, acela trebuie să ajungă neapărat până la Hristos, la Crucea şi Jertfa Lui mântuitoare.

Printre multele piedici care stau în calea sufletelor dornice de mântuire, oprindu-le în drumul spre Hristos, sunt şi frumoasele datini religioase, pe care mulţi le ţin cu toată tăria şi le respectă cu multă evlavie şi teamă.

Ele sunt piedici fiindcă îi dă omului un fel de mulţumire care îi adoarme conştiinţa şi îi satisface într-un anumit fel setea după Hristos, fără de Hristos...

Dar nu numai atât... Datinile acestea îi dau celui ce le ţine îngâmfarea şi orbirea fariseului care se lăuda pe sine şi hulea pe vameş, semenul lui (Luca 18, 9-14).

Pe lângă astea, aceste datini dau celui ce le ţine cu toată tăria, un duh aspru şi necruţător pentru oricine le stă în cale, punând mai presus pe Hristos decât pe ele.

Sufletele superstiţioase şi habotnice pun totdeauna mai presus datinile decât pe Hristos şi trăirea Lui. De aceea acolo unde sunt respectate cel mai mult aceste datini - este preţuit Hristos mai puţin. Nicăieri nu pătrunde mai greu Cuvântul lui Hristos, ca acolo unde oamenii ţin cel mai mult numai la datini strămoşeşti. Acolo Biblia nu este citită şi adâncită. Acolo naşterea din nou este total necunoscută. Acolo părtăşia personală cu Hristos şi dulcea iubire frăţească, rugăciunea în duh sau cântarea şi mărturisirea sfântă, sunt nişte noţiuni despre care nici nu s-a auzit... şi pe care chiar şi cei ce au auzit, nu numai că nu le doresc, dar chiar le alungă din hotarele lor cu toată duşmănia şi graba!...

Dragă suflet scump, tu cum stai în privinţa asta?

Iubeşti şi tu mai mult datinile, decât pe Isus? Iubeşti tu mai mult scutecele moarte ale datinilor, decât pe Copilul Viu al Adevărului şi Sfinţeniei, - pe Hristos?

O, te rog deschideţi bine ochii şi gândeşte-te bine la această întrebare!

Cine Îl are pe Hristos ştie să dea preţul care se cuvine oricărui lucru al Lui. Când Îl ai cu adevărat pe Hristos, din pricina Lui ştii să preţuieşti bine şi lucrurile Lui. Nici mai mult, dar nici mai puţin decât se cuvine.

Dar cine nu-L are pe Hristos în inima şi în viaţa sa, acela se va înşela mereu, numind aurul paie, iar paiele aur...

15 - Dar când Dumnezeu...

Între versetele 14 şi 15 din acest capitol, este o mare prăpastie şi un ceresc hotar despărţitor. Cu versetul 14 se încheie o stare nefericită şi pierzătoare fără Hristos, iar în 15 începe starea mântuitoare şi binecuvântată de Dumnezeu a sufletului care a aflat puntea şi scara prin care să scape din întuneric la lumină şi din robia Satanei la înfierea cerească în Hristos.

Când bogatul nemilostiv despre care spune Evanghelia că era în iad în flăcările veşnice şi a strigat spre Avraam cerându-i să trimită pe Lazăr să-i răcorească măcar cu vârful degetului udat limba arsă de flăcări, - a primit răspunsul: Nu se poate! Între noi şi voi există o prăpastie peste care nimeni nu mai poate trece (Luca 16, 23-26).

A fost o punte cândva... A fost o vreme cândva, a fost o ocazie cândva, - dar acum puntea s-a luat, vremea a trecut, ocazia s-a dus. Adu-ţi aminte că Lazăr suferea iar tu te veseleai. Acum este drept ca el să fie fericit, iar tu să te chinui!...

Atunci Dumnezeu te chema, iar tu dispreţuiai chemarea Lui. Dumnezeu făcuse peste prăpastia dintre tine şi cer o punte scumpă şi grea: Jertfa şi Crucea Fiului Său... A rânduit o vreme şi pentru tine să vii la El, dar tu n-ai vrut nici să te gândeşti la aceasta... Harul Său te îmbia şi pe tine cu mântuirea Sa, dar tu ai dispreţuit toată această dragoste a Lui. Ai ales mai bine desfătarea pântecelui tău pentru o vreme scurtă şi ai nesocotit pe cea veşnică a sufletului tău. Ai înfruntat pe Dumnezeu, ai batjocorit Jertfa cea scumpă a lui Hristos şi ai dispreţuit pe Duhul harului... Acum ispăşeşti în flăcările veşnice păcatul cel neiertat al sfidării lui Dumnezeu, al lepădării de Hristos, al batjocoririi Duhului Sfânt.

Cu Sf. Pavel însă n-a fost aşa. El a înţeles vremea când a fost chemat... A ascultat chemarea îndată ce a auzit-o. Şi a prins ocazia mântuirii chiar în ziua aceea, - fără să-i mai pese de nici un om, de nici o părere şi de nici o piedică.

Din prima clipă a chemării, el a răspuns din toată inima şi cu toată hotărârea.

Iar după aceea nimic şi niciodată nu l-a mai putut despărţi de dragostea lui Hristos. Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare. Din locul lui de lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit, nu l-a mai putut smulge şi depărta nimeni şi nimic.

În oraşul Lubek din Germania este un vestit tablou cu Isus pe Cruce. Pictorul care l-a lucrat a fost un adânc credincios. În acest tablou de pe Golgota, se văd o mare mulţime de oameni în jurul Crucii. O mare înghesuială se vede peste tot... Nici un singur loc nu se vede gol, cât ţine Dealul Golgotei, până departe. Numai la picioarele Crucii lui Isus, se vede un gol, cât ar încăpea un om în genunchi...

Când pictorul a fost întrebat:

- Dar pentru cine ai lăsat acest loc gol, - el a răspuns:

- Pentru tine!

Scump suflet care citeşti sau auzi această chemare, - să ştii că şi tu ai un loc gol la picioarele Crucii lui Isus, şi acolo unde picură Sângele Lui vărsat pentru spălarea păcatelor noastre!

Vino şi îngenunche sub Crucea iertării şi mântuirii Lui. Strigă cu lacrimi amare cerând iertarea şi mântuirea pe care a adus-o Jertfa Crucii Sale. Şi primeşte acest Sânge vărsat şi pentru tine, predându-te Lui pe totdeauna, spre a-L asculta şi sluji cu tot sufletul tău, ca să poţi fi la capătul vieţii tale ascultătoare de El primit şi tu în Împărăţia fericită a harului Său!

16 - N-am întrebat pe nici un om

Când în viaţa unui om al lui Dumnezeu se petrece o minune, sau vine o chemare sau se descopere un adevăr, - acest lucru se face în aşa fel, încât omul cu care se petrece aceasta - nu mai are nici o îndoială că Duhul lui Dumnezeu face aceasta cu el.

Tot ceea ce vine de la Dumnezeu în viaţa cuiva, vine însoţit de o puternică încredinţare a adevărului acestei descoperiri. Revelaţia lui Dumnezeu este însoţită de mărturia unei mari puteri care încredinţează toată fiinţa alesului Său, că descoperirea este Dumnezeiască.

Şi sufletul se umple de puterea nebiruită a siguranţei şi încrederii neclintite...

Taina naşterii din nou este unică, după cum şi sufletul nostru este unic. Ea chiar dacă se întâmplă în viaţa mai multora în acelaşi timp, este totuşi unică pentru fiecare suflet. Fiecare din cei cu care se petrece taina aceasta o simte altfel. Şi în fiecare ea lucrează în alt fel, potrivit cu starea fiecăruia, cu chemarea fiecăruia, cu ascultarea fiecăruia.

Cel cu care se petrece taina aceasta, simte totdeauna o putere cerească lucrând asupra sa, fără să o poată respinge sau stăpâni, aşa cum nu poţi stăpâni sau împiedica un vânt puternic, ci trebuie să te laşi dus de el.

Când această lucrare vine de la Dumnezeu în chip biruitor şi măreţ, - ea se impune puternic, fără putinţă de respingere. Schimbarea totală pe care o face în fiinţa celui peste care vine, este plină de putere şi de siguranţă. Nimic şovăitor, nimic îndoielnic, nimic neclar.

Ci totul luminos, limpede şi întreg.

Din pricina asta n-ai nevoie să întrebi pe nimeni.

Şi chiar dacă ai întreba, nimeni n-ar fi în stare şi în măsură să-ţi explice această minune. Dacă n-a explicat-o Hristos lui Nicodim, atunci cu atât mai mult un om n-o poate explica.

Ea este o minune - şi minunile nu se pot explica, se pot numai vedea sau crede.

Drag suflet care auzi aceste taine mântuitoare, ia bine seama la ele. Vino chiar acum la Hristos şi cere-I să facă şi în viaţa ta minunea naşterii din nou, fără de care nimeni nu va intra în Împărăţia Lui cea cerească (Ioan 3, 5).

Când Hristos te cheamă să vii şi să te predai Lui, atunci nici un alt glas să nu mai audă urechile tale. Nici o îndoială să nu mai asculte inima ta. Nici o altă iubire să nu te reţină... Pe nimeni altcineva să nu mai întrebi. Ci cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată fiinţa ta, vino şi te predă lui Isus în totul totului tot...

Această predare va face în tine naşterea din nou şi te va transforma din om firesc în om duhovnicesc. Şi dintr-un rob al păcatului te va face un copil al lui Dumnezeu, o unealtă folositoare în mâna şi în slujba Lui.

Se petrec în viaţa noastră lucruri care se văd puternic că vin de la Dumnezeu. Şi când Duhul Sfânt face lucrări care ne arată cu tărie că sunt de la Hristos, atunci noi trebuie să credem puternic - şi să nu ne îndoim nicidecum cu privire la ascultarea îndrumării pe care ne-o poruncesc ele.

Adevărul lui Dumnezeu trebuie să ne fie mai scump decât orice comoară din lumea asta, iar dragostea faţă de El nu trebuie să o întreacă în inima noastră nici o altă dragoste pământească, oricare ar fi ea.

Când vezi astfel de adevăruri şi auzi astfel de porunci cereşti - orice întrebare omenească este un păcat, fiindcă pune la îndoială măreţia lui Dumnezeu.

17 - Ci m-am dus în Arabia...

Când în viaţa cuiva se întâmplă fapte mari, minuni mari, dureri mari sau schimbări mari, acel om are nevoie neapărat de o linişte mare - spre a-şi reveni. De o singurătate mare, spre a-şi apropia marile adevăruri care produc aceste stări în viaţa lui.

Când apele adânci ale sufletului nostru se tulbură, noi avem o foarte mare nevoie de o mare linişte, pentru ca aceste ape să ni se poată limpezi. De aceea marii oameni ai lui Dumnezeu au ales totdeauna singurătatea munţilor şi peşterilor, a pustiului. Pentru că numai acolo unde toate frământările lumeşti au încetat, unde toate ţipetele ispitelor tac şi unde toate zgomotele uşurătăţii se sting - Dumnezeu ne poate vorbi neîmpiedicat. Şi marile adevăruri ni se pot limpezi pe deplin, frumos şi uşor.

Marile binecuvântări Dumnezeieşti, dulcea intimitate cu Hristos - şi adevărata comuniune cu Duhul Sfânt le putem trăi cu adevărat în cea mai frumoasă şi deplină măsură, numai în singurătatea şi liniştea retragerii din vâltoarea lumii şi din zgomotul ei. Acolo sufletul poate să se adâncească nestingherit în tainele adevărului. Şi poate să o înalţe neoprit în lumina cunoaşterii şi părtăşiei cu prezenţa divină a lui Dumnezeu.

N-a fost nici un om cu adevărat mare, care să nu iubească singurătatea şi să nu dorească tăcerea ei. Toţi marii noştri înaintaşi despre care se scriu cutremurătoarele adevăruri din Evrei cap. 11, - ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului (Evrei 11, 38).

Mântuitorul Însuşi a fost dus de Duhul Sfânt în pustie pentru a Se pregăti şi întări în vederea marii Lucrări de mântuire a lumii, pe care Se pregătea s-o facă (Matei 4, 1).

Omului firesc şi lumesc îi este groază de singurătate. Mai ales de singurătatea sufletească fiindcă în singurătate sufletească sufletul este pus faţă în faţă cu el însuşi, cu păcatul său, cu conştiinţa sa, cu judecata şi cu mustrarea sa, cu Judecătorul şi Dumnezeul său împotriva căruia a păcătuit şi de care îi este groază, fiindcă şi-L ştie vrăjmaş, - iar nu prieten.

Dar omul duhovnicesc, omul rugăciunii şi al ascultării, omul trăirilor înalte cu Hristos, - doreşte totdeauna şi caută cu însetare singurătăţile care îl ajută, îl înalţă şi îl ţin tot mai mult în prezenţa lui Dumnezeu, în comuniune cu El, în părtăşia Sa cerească.

Pentru omul firesc singurătatea înseamnă un gol care îl îngrozeşte şi de care caută mereu să fugă. Dar pentru omul duhovnicesc singurătatea este un loc plin de fiinţe cereşti, de înălţimi strălucite, de binecuvântări unice. Acolo este Taborul transfigurărilor divine... în care s-ar face mereu colibe pentru a nu mai coborî niciodată în văile de jos.

Pentru Moise, alesul lui Dumnezeu, şederea în singurătatea muntelui cu El a însemnat o trăire cerească, o stare care i-a dăruit chiar şi fiinţei sale trupeşti, o strălucire divină. Când s-a întors de pe muntele Legii, faţa lui Moise strălucea în aşa fel încât inspira o taină sfântă tuturor celor ce-l vedeau (Exod 34, 28-30).

Şederea Sf. Pavel în Arabia, trebuie să fi fost timpul cel mai binecuvântat pentru el, timpul în care Duhul Sfânt a lucrat în sufletul său cel mai mult. Acolo trebuie să se fi făcut înăuntrul lui cea mai frumoasă limpezire a adevărului şi cea mai puternică zidire a dragostei. Acolo L-a înţeles el cel mai bine pe Hristos. Fără aceste două însuşiri, el nu era nimic.

18 - M-am suit la Ierusalim

În înţeles sufletesc Ierusalimul înseamnă starea cea mai înalt duhovnicească, locul prezenţei lui Dumnezeu, nivelul până la care se poate ridica un suflet credincios în virtutea sa cu Dumnezeu - şi de la care un om născut de Sus, nu trebuie să se mai poată coborî niciodată.

Ierusalimul era şi locul unde se petrecuseră toate marile întâmplări biblice, unde Se propovăduise Domnul, unde pătimise El pentru mântuirea lumii, de unde Se înălţase Domnul la cer şi unde Se pogorâse Duhul Sfânt, întemeind prima Biserică a lui Hristos.

Însuşi Mântuitorul nostru Isus Hristos a făcut din Ierusalim locul din care ai Lui vor trebui să înceapă propovăduirea Evangheliei Sale în toată lumea (Luca 24, 47).

Ierusalimul şi ca loc şi ca stare - este deci ceea ce trebuie să înţelegem noi mai înalt şi mai frumos, mai vrednic şi mai sfânt în Lucrarea mântuirii. Este locul şi starea către care fiecare din noi, trebuie să suim, să năzuim, să dorim a ajunge, oricâte eforturi şi jertfe ni s-ar cere pentru aceasta.

Dar Ierusalimul era şi centrul Bisericii lui Hristos. Acolo erau apostolii Domnului. Acolo erau fraţii aleşi. Acolo era mijlocul lumii noi. Toate drumurile Evangheliei de acolo trebuiau să pornească - şi acolo trebuiau să sfârşească...

Sfântul Apostol Pavel nu putea face altfel. Mai înainte de a-şi începe uriaşa lui lucrare de evanghelizare a lumii, - el trebuia să se suie la Ierusalim unde să ia înţelegere cu fraţii mai mari în apostolat şi de la care el învăţa tot ce avea de făcut, pentru ca nu cumva să alerge în zadar (Galateni 2, 2).

Ce adevăr slăvit avem noi a învăţa din aceste mărturisiri a Sf. Pavel! El spune: m-am suit la Ierusalim, - arătând astfel cât respect sfânt trebuie să avem totdeauna şi noi către fraţii noştri de la centrul nostru de evanghelizare. Câtă nevoie avem să ne consultăm cu fraţii noştri în tot ce priveşte viaţa şi slujba noastră în Lucrarea lui Dumnezeu. Cât de însemnat lucru este ca noi să ne verificăm toate încredinţările pe care le dobândim, - cu fraţii noştri. Şi numai după ce am ajuns deplin de acord cu ei, apoi să pornim în lucrarea noastră personală pentru Hristos.

Ce mult spunătoare sunt aceste cuvinte ale Sf. Pavel!... M-am suit la Ierusalim...

Pentru că pe fraţi trebuie să-i priveşti totdeauna mai sus ca tine, oricine ai fi tu!

Ce pildă minunată de smerenie ne dă în locul acesta Sfântul Pavel! Cu toată înalta lui pregătire şcolară, cu toate motivele pe care le avea de a se socoti pe sine însuşi în comparaţie cu ei - nespus mai presus, - el iată, se arată atât de smerit şi de mai prejos ca ei.

Spre fraţi nu trebuie să privim niciodată în jos. Spre fraţi trebuie totdeauna să privim în sus. La fraţi niciodată să nu ţi se pară că cobori, ci totdeauna că te sui.

Ce minunat spune Cuvântul Domnului despre aceasta când zice: Isus Şi-a ridicat privirile spre ucenicii Săi (Luca 6, 20).

Până şi Mântuitorul ne dă în privinţa asta o dovadă atât de luminoasă cu cât respect şi preţuire se cuvine să-i privim şi noi pe aleşii lui Dumnezeu care sunt în fruntea Lucrării Sale.

Dragă suflet credincios, iată şi felul cum trebuie şi tu să te porţi în Lucrarea lui Dumnezeu şi între fraţii tăi duhovniceşti.

În primul rând să ai în vedere năzuinţa de a te sui spre Ierusalim. Adică toată străduinţa să ne-o dăm în fiecare zi de a ne sui prin toate ostenelile tot mai sus, spre o viaţă şi trăire tot mai rodnică şi mai frumoasă spre Ierusalim... Până vom ajunge la o deplină trăire în Hristos. La un tot mai înalt nivel duhovnicesc, până când se va fi realizat în noi Hristos, - precum zice Sfântul Pavel... Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.

Apoi în al doilea rând, grija şi teama cea mare ca nu cumva să ne pomenim izolaţi de fraţii noştri, lucrând şi învăţând altfel decât ei. Pentru că oricine nu ţine seama de ascultarea frăţească şi nu-şi pune de acord încredinţările sale cu ale fraţilor, - acela oricine ar fi, aleargă în zadar, a suferit în zadar şi mai lucrează în zadar (1 Cor. 15, 2; Gal. 2, 2).

Frate lucrător al Domnului, învaţă de la Domnul felul în care trebuie să priveşti spre Lucrarea Lui şi spre fraţii tăi.

Spre Lucrarea Lui trebuie să-ţi dai mereu toate silinţele să sui ca înspre Ierusalimul cel sfânt şi frumos până când starea ta duhovnicească se va statornici la cel mai înalt nivel sufletesc - fără a te mai coborî vreodată de acolo.

Spre fraţii tăi în Domnul trebuie să priveşti mereu în sus, socotindu-i totdeauna mai înalţi şi mai frumoşi ca tine. În felul acesta nu-ţi va fi greu să-i asculţi, să-i urmezi, să-i iubeşti.

Atunci vei fi binecuvântat şi de Domnul şi de fraţii tăi, iar lucrarea pe care o vei face, va fi rodnică şi frumoasă, plăcută şi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea fraţilor tăi.

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos!

Îţi mulţumim Ţie pentru marii noştri înaintaşi care ne-au vestit nouă o Evanghelie atât de înaltă, de curată şi de puternică încât noi am văzut fără nici o greutate că aceasta e însăşi Evanghelia Ta cea unică, adevărată şi mântuitoare.

Îţi mulţumim că prin această Evanghelie, Tu ne-ai făcut să cunoaştem cea mai frumoasă familie duhovnicească, cele mai frumoase suflete de fraţi şi surori. Şi cele mai frumoase bucurii prin Duhul Sfânt, lângă Tine şi lângă ei.

Te rugăm Doamne Isuse să ne dai mereu putere şi lumină prin Duhul Sfânt, pentru a trăi şi lupta pentru ca Lucrarea Ta scumpă să crească mereu în număr, în putere şi în roade, spre slava Sfântului Tău Nume şi spre mântuirea noastră şi a multora!

Nu ne mai lăsa să fim plini de râvnă pentru nimic altceva decât pentru Tine şi cauza Ta.

Ajută-ne să ne dăm mereu toate silinţele să suim mai frumos şi mai grăbiţi spre starea cea mai frumoasă şi mai înaltă a vieţii duhovniceşti.

Ajută-ne să-i privim mereu pe fraţii noştri mai presus ca noi, pentru a le arăta totdeauna o sinceră ascultare şi preţuire, prin care sufletul nostru să se îmbogăţească în virtuţile Tale, fără de care nimeni nu va putea moşteni Împărăţia Ta cea cerească. Amin.