La Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii (a celor zece leproşi)

4. Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.

5. De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.

6. Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

7. Din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate.

8. Dar acum, lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.

9. Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui,

10. şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.

11. Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.

4 - Când Se va arăta Hristos

Cel mai dulce, dar şi cel mai greu de crezut adevăr din toate cele scrise în Scripturi este adevărul venirii în Slavă a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos.

Deşi oamenii mărturisesc acest lucru în fiecare zi când zic: şi iarăşi va veni cu mărire să judece viii şi morţii, - totuşi atât de puţini oameni mai cred astăzi cu adevărat în venirea Lui pe norii cerului, împreună cu sfinţii şi îngerii Săi.

Cea mai bună dovadă a faptului că oamenii nu cred în venirea Domnului Isus, este viaţa lor. Sunt faptele lor şi purtările lor. Căci dacă ar crede în venirea Lui apropiată, altfel - cu totul altfel - ar trebui să trăiască, să umble şi să lucreze, cei ce zic că cred în Hristos!

Cum să-ţi închipui că ar crede în venirea Domnului şi în sfârşitul acestor lucruri lumeşti acei oameni care în vorbă spun asta, dar în fapte îi vezi alergând şi ei aproape numai după cele pe care cu cuvântul le dispreţuiesc, dar cu inima sunt plini de lăcomie după ele?

Cum să mai crezi că aşteaptă venirea Domnului un credincios care îşi umple casa de covoare luxoase, de mobile scumpe, de costume elegante, de prietenii lumeşti, cu televizor, cu bijuterii, cu podoabe de tot felul?...

Pivniţa şi cămara lui şi le umple cu băuturi îmbătătoare. Iar timpul şi-l umple cu tot felul de preocupări care de care mai străine de gândul şi simţământul venirii Domnului?

O, dacă ar crede, n-ar fi aşa!

Nu, oamenii nu mai cred decât aşa de puţini - şi aşa de puţin, cu adevărat, în venirea Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor.

Când Domnul vorbea despre venirea Sa, a înfăţişat Biserica Sa ca pe cele zece fecioare care spuneau că aşteaptă venirea Mirelui, dar jumătate din ele erau numai cu numele în aşteptarea Lui, şi asta s-a văzut îndată ce S-a arătat El. În graba şi în zăpăceala lor, nu mai ştiau încotro să alerge şi ce să facă. Dar totul a fost în zadar. Credincioşii de nume şi de formă, nepregătiţi, din adunările şi bisericile Domnului vor pieri afară din Împărăţia lui Hristos. Tot aşa ca şi cei care nici n-au auzit niciodată despre o mântuire a lui Dumnezeu!

Cine crede cu adevărat în arătarea lui Hristos, acela trebuie să trăiască - şi trăieşte - într-o zilnică aşteptare iubitoare şi dulce venirea Sa.

Acela se străduieşte să-şi strângă averi nu pe pământ, ci în ceruri, unde nu le rod moliile şi rugina. Unde nu le sapă inflaţia şi devalorizarea. Unde nu le fură teama şi hoţii.

Acela răscumpără nu numai ziua sa în mărturisire şi în binefaceri, ci şi noaptea sa în rugăciuni şi privegheri.

Acela nu zice despre Dumnezeu dar umblă după păcat, ci zice despre păcat şi umblă după Dumnezeu.

Prin aceasta se deosebesc cei ce cred în venirea Domnului când vorbesc despre ea. Şi cei ce nu cred, când tac.

O, când Se va arăta Hristos în slava Lui, ce fericiţi vor fi atunci lângă El acei care s-au arătat aici pe pământ lângă El şi în ocara Sa!

Pentru că nu vor putea să împărăţească împreună cu Hristos decât aceia care au şi răbdat pe pământ împreună cu El (2 Timotei 2, 12).

Nu se vor putea arăta atunci în slavă lângă Hristos decât aceia care au fost văzuţi şi în viaţa lor pământească trăind lângă El.

Şi nu vor putea avea Chipul lui Hristos în viaţa veşnică decât aceia care s-au străduit să aibă şi în viaţa asta o asemănare cu El.

O, sufletul meu şi fiul meu iubit, tu cum te porţi şi cum te arăţi înăuntrul tău şi în afara ta, cu privire la aceste adevăruri?

Domnul Isus într-adevăr este gata să Se arate venind pe norii cerului; toate semnele arată asta. Tu oare crezi în venirea Lui?

Crezi tu cu adevărat şi cutremurător acest adevăr?

Dacă tu crezi, atunci ce faci pentru ca venirea Lui să te afle aşa cum ar vrea El?

Iar dacă şi crezi aceasta încă demult şi dacă aştepţi cu dor şi cu lacrimi bucuria asta, nu cădea de oboseală şi nu adormi! Încarcă-ţi mereu candela zilei cu binefaceri şi a nopţii cu rugăciuni!

Împodobeşte-ţi trupul cu smerenie şi sufletul cu nevinovăţie!

Şi goleşte-ţi casa trupească de podoabe, încărcându-ţi-o cu iubire şi cu lacrimi pe cea sufletească!

Atunci cu siguranţă vei fi şi tu lângă Hristos la venirea Sa!

5 - Omorâţi mădularele voastre

Orice nouă stăpânire care vine în putere după o lungă luptă, caută în primul rând să scape de vrăjmaşii săi vechi, din pricina cărora a avut cel mai greu de suferit înainte.

Cei cinci vrăjmaşi necruţători enumeraţi în acest sfânt verset şi faţă de care Cuvântul Domnului ne porunceşte să fim foarte hotărâţi şi să nu-i lăsăm până ce îi vom ucide, sunt cei care ne-au făcut şi ei nouă cel mai mare rău înainte de a veni noi la Dumnezeu.

Viaţa omului duhovnicesc stă tocmai în înfrânare, în curăţie, în cumpătare, în dorinţele bune şi în dărnicie, - care sunt opusul desfrânării, necurăţiei, patimii, poftei rele şi lăcomiei. Acestea sunt viaţa omului firesc.

Şi cum viaţa firească este moartea vieţii duhovniceşti, tot aşa viaţa duhovnicească poate să trăiască numai dacă reuşeşte să omoare acele mădulare ale vieţii fireşti. Căci acestea vor căuta totdeauna să sugrume şi să ucidă cu necruţare orice urmă de viaţă sfântă din omul nostru duhovnicesc.

Când noi ne-am predat Domnului şi ne-am născut din nou, atunci în fiinţa noastră s-a făcut minunea altoirii firii celei noi.

Până atunci fusesem ca nişte pomi sălbatici care aduceam roadele amare şi otrăvite ale păcatului, spre pedeapsa şi osânda noastră veşnică.

Dar din momentul altoirii noastre, noi am primit prin Duhul şi Cuvântul Sfânt, mlădiţele noi şi nobile ale firii Dumnezeieşti, care au ca scop aducerea roadelor dulci şi frumoase ale Duhului Sfânt. Şi au ca urmare slava lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale. Iar ca răsplată, slava şi lauda veşnică.

Dar mlădiţa cea nouă va avea mereu de dus în trunchiul ei o mare şi grea luptă cu vechea fire care a fost tăiată din el prin locul unde i s-a altoit mlădiţa cea nouă. Şi de sub care vor da mereu lăstari, vechile porniri tăiate atunci.

Lăstarii ieşiţi de sub altoi sunt mădulare mai fireşti pentru trunchiul purtător al noului altoi, decât mlădiţele nobile ce i-au fost implantate în inima lui. De aceea vechile rădăcini alimentează mai cu bucurie pe lăstarii ieşiţi pe dedesubt, din firea lor, decât pe ceilalţi care sunt străini de firea lor.

Dorinţele curate, luminoase, înalte şi frumoase, care sunt întrupate în noile mlădiţe, îi sunt atât de străine şi chiar nesuferite trupului nostru, vechilor rădăcini ale trunchiului nostru vechi, care nu poate nici înţelege şi nici iubi cele înalte. După cum este scris: omul firesc nu poate înţelege lucrurile Duhului, pentru că ele trebuiesc judecate duhovniceşte.

Şi el nici nu poate şi nici nu vrea să facă aceasta (1 Cor. 2, 14).

Creştinii cei fireşti şi creştinii cei duhovniceşti nu se deosebesc unii de alţii nici prin limbă, nici prin case, nici prin îmbrăcăminte, nici prin înfăţişare - ci prin viaţă.

Singurul semn care îi arată pe cei duhovniceşti este că ei şi-au omorât mădularele fireşti şi au răstignit patimile şi poftele lumeşti... Şi se străduiesc să şi le păstreze mereu răstignite şi moarte, prin lupta lor neîncetată cu acestea până la moartea lor fizică, trupească.

Creştinii cei fireşti nici nu ştiu despre lupta aceasta, nici n-o doresc. Pentru ei aceasta este o nebunie, o prostie şi o caznă nu numai zadarnică, dar şi imposibilă.

Pentru ei, cei cinci duşmani ai omului duhovnicesc sunt nu vrăjmaşi, ci prieteni.

Nu străini, ci de-ai lor. De-ai familiei. Şi de-ai casei lor.

Dragul meu frate, draga mea soră, tu ce fel de creştin eşti: firesc sau duhovnicesc?

Ce fel de fire trăieşte mai puternic în tine: firea pământească sau firea cerească?

Ce fel de mădulare hrăneşti tu şi ce fel de mlădiţe creşti?

Cu ce fel de roade întâmpini tu pe Domnul: cu cele ale păcatului sau cu cele ale harului sfânt?

Bagă de seamă că dacă te-ai întors la Dumnezeu, tu nu mai poţi să slujeşti şi lui Satana!

Dacă ai fost altoit pentru firea duhovnicească spre roada dătătoare de pace a neprihănirii, tu nu mai trebuie să laşi să se dezvolte în trupul tău şi lăstarii păcatului, aducători de roadele amare ale întunericului (Evrei 12, 15).

Şi dacă rosteşti Numele Domnului, trebuie să te depărtezi de orice fărădelege (2 Timotei 2, 19).

Fiindcă oricine nu-şi ucide aceste mădulare ale păcatului, va ajunge el însuşi ucis de ele foarte curând. După cum cel ce nu-şi taie cu necruţare lăstarii de sub altoi, ajunge în curând ca aceştia să-i ucidă toată viaţa curată şi nobilă care se născuse în el.

Iar tu, om al lui Dumnezeu, tu sufletul meu şi tu fiul meu iubit, veghează neîncetat şi roagă-te neîncetat ca să ai nu numai lumina, ci şi voinţa şi puterea de care ai nevoie mereu, ca să descoperi aceşti vrăjmaşi care sunt în mădularele tale, în firea ta, în fiinţa ta cea pământească, şi să-i stârpeşti cu hotărâre şi cu grabă oricând îi descoperi în tine.

Roagă-te mereu şi luptă mereu, să nu te laşi doborât în această luptă sfântă. Ia pildă cutremurătoare de la cei care n-au vegheat la timp, iar acum au ajuns atât de năpădiţi de aceste patimi şi păcate, de aceste fapte ale firii pământeşti, încât sunt mai răi de cum erau înainte de a fi altoiţi.

Pedeapsa focului va fi mai necruţătoare pentru aceştia decât pentru cei care n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu!

7 - Din numărul lor eraţi

Când un om care a fost închis cândva, trece liber pe lângă un convoi de deţinuţi şi îi vede pe aceştia legaţi în lanţuri, îmbrăcaţi în haine de ocară, împinşi şi loviţi de paznicii lor neînduraţi, un simţământ de mulţumire îi cutremură sufletul şi lacrimi de recunoştinţă îi scaldă ochii pentru că acum el este liber. Pentru că azi nu mai este unul dintre aceia, din numărul acelora între care era atunci, odinioară şi el.

Un frate credincios povestea odată:

În una din închisorile prin care am trecut pentru Numele Domnului Isus, era un coridor cu şapte celule ce n-aveau uşi masive, ci uşi numai de gratii prin care se vedeau bine cei dinăuntru.

În una din acele celule am zăcut şi eu multă vreme. Dar uneori ne scoteau pentru unele treburi afară. În timpul acesta treceam de-a lungul coridorului prin faţa uşilor de gratii prin care vedeam pe cei închişi acolo, în mizeria şi foamea în care se chinuiau.

Deşi starea mea era în fond aceeaşi ca şi a lor, căci doar cu un minut înainte eram şi eu acolo, iar cu alte minute voi fi din nou, totuşi acum când mă plimbam pe coridor cu o libertate de zece minute şi de zece metri mai mare ca a lor, îmi dam cu groază seama de uriaşa proporţie a nenorocirii în care erau ei!

Şi nu-mi puteam repeta îndeajuns cele două cuvinte înspăimântătoare: oameni închişi!...

Ce grozav: oameni închişi! Ca animalele. Ca fiarele. Şi ca mai ce oare? Căci nici fiarele nu fac aşa ceva cu semenii lor...

Din numărul lor, al acelora şi mai închişi ca aceştia, eram şi noi odinioară când trăiam în robia şi în orbia păcatului.

Fiindcă păcatul îl prăbuşeşte pe om şi-l ţine într-o închisoare mult mai cumplită decât toate închisorile, fiindcă este totală şi eternă!

Legat de mâini cu lanţurile păcatelor care îi atrag mâinile numai spre lucruri rele,

legat de picioare cu lanţurile căilor rele,

legat de ochi cu lanţurile priveliştilor rele,

legat de urechi cu lanţurile ascultării cuvintelor rele,

legat de inimă cu lanţurile dorinţelor rele,

şi legat de creier cu lanţurile închipuirilor şi ale planurilor rele, întreaga fiinţă a omului robit de păcat se prăbuşeşte tot mai adânc... ca un mort, îngropat în flăcări şi în scârnăvie pe vecii vecilor.

Ce osândă mai îngrozitoare poate fi ca asta?

Şi atunci când cineva se află în felul acesta, gândiţi-vă cât de nenorocit poate fi!...

Trei stări sunt în situaţia asta şi anume:

- În starea întâi sunt acei care zac închişi înapoia acestor gratii grozave şi în această stare de moarte totală şi veşnică. În această robie şi orbie, condamnaţi pe totdeauna, dar care nu-şi dau seama de marea şi veşnica lor nenorocire. Şi pentru că nu-şi dau seama de starea lor, nici nu caută vreo scăpare din ea.

- În starea a doua sunt acei care îşi dau seama de grozăvia stării lor, doresc scăparea din starea aceasta şi caută cu tot dinadinsul un Izbăvitor care să-i poată mântui.

- Şi în sfârşit, în starea a treia sunt acei care au fost scoşi, au fost eliberaţi, au fost izbăviţi din celulele grozavelor închisori a păcatului. Ale căror lanţuri au fost rupte pe totdeauna.

Şi ale căror mădulare au fost dezlegate deplin de orice legături ale vechii robii. Acei al căror Izbăvitor şi Mântuitor Slăvit este Hristos Domnul, Biruitorul lui Satana şi zdrobitorul porţilor iadului.

Dragă suflet care ai ajuns până aici, iată Duhul Sfânt te cercetează acum şi pe tine şi Cuvântul Sfânt te întreabă: Tu între care din aceste trei feluri de suflete te găseşti?

Dacă eşti între cei care zac în tot felul de păcate şi legat cu tot felul de lanţuri: cu al paharului, cu al ţigării, cu al jocurilor lumeşti, cu al plăcerilor vinovate, cu al lăcomiei, al zgârceniei, al desfrânării - o, nu mai sta nepăsător în această nefericită stare, fiindcă aceste lanţuri te trag în iad şi acolo vei fi închis pe veci, fără nici o salvare!

Trezeşte-te şi strigă-L pe Hristos Mântuitorul în ajutorul tău, să vină să te salveze. El Şi-a dat viaţa pentru mântuirea ta şi El este gata să vină îndată ce-L chemi din toată inima ta şi doreşti cu adevărat să ieşi din starea asta.

Iar dacă eşti cumva între cei din starea a doua, cheamă-L cu lacrimi pe Domnul Isus şi fii încredinţat că El te izbăveşte. Crede în puterea Sângelui Său care te spală de orice păcat şi primeşte-L şi peste tine. Şi El te va spăla.

Iar dacă eşti în starea a treia, dacă Jertfa Mântuitorului Isus Hristos te-a izbăvit de sub puterea păcatului şi a morţii în care erai, mulţumeşte-I cu toată recunoştinţa şi păzeşte-te cu toată grija şi teama, spre a nu mai cădea niciodată în vechea robie, fiindcă vrăjmaşul care te-a pierdut, mereu se va lupta să te câştige iarăşi!

8 - Dar acum lăsaţi-vă!

E o minune cerească izbăvirea pe care Domnul Isus o dă oricui Îl cheamă pe El să-l izbăvească din lanţurile diavolului.

Domnul Isus a făcut mereu şi face mereu astfel de minuni, izbăvind pe oricine Îl cheamă cu lacrimi de căinţă, cu o dorinţă şi o credinţă puternică să-l scape.

Dar fiecăruia din cei pe care Mântuitorul îi dezleagă din acele lanţuri, El îi spune:

Vezi, acum ai fost eliberat, bagă de seama să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Dar ce se întâmplă cu mulţi? Se întâmplă întocmai ca în unul din desenele dintr-o carte a părintelui Iosif Trifa. În acel desen era înfăţişat un om pe care diavolul îl trăgea spre cimitir cu un lanţ. Dar omul nu mai era acum legat de acel lanţ, ci fusese dezlegat de Domnul Isus. Totuşi omul se mai ţinea cu amândouă mâinile de lanţul diavolului, strigând:

- Fraţilor, nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi fraţilor, căci iată Satana mă duce la iad!...

- Dar lasă-te tu de lanţul lui Satana, - îi ziceau fraţii; căci el nu te poate duce dacă nu te ţii tu de el!

Aşa se întâmplă cu foarte multe suflete pe care Domnul le-a dezlegat din toate lanţurile diavolului şi i-a izbăvit de toate patimile şi păcatele cu care erau legaţi odinioară şi ţinuţi în moartea şi osânda diavolului...

Când diavolul le mai trece prin faţa lor câte un astfel de lanţ, ei se apucă din nou de el, spunând sau gândind că unul sau altul din păcatele pe care le iubiseră înainte, n-ar fi oprit...

Că una sau alta din vechile dorinţe şi plăceri n-ar fi păcat.

Că ici şi colo, ceva din asta sau din cealaltă mai poţi face.

Câte un pahar din când în când, câte o măsură mai mică, câte un pic ici şi colo, omul crede că le mai poate face. Le scuză şi le îndreptăţeşte, uitând că nu este nici un păcat uşor şi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Că toate sunt grele şi osândite de Cuvântul Sfânt.

Şi iată aşa omul se înşală pe sine însuşi, crezând că poate să-L înşele pe Dumnezeu şi să lărgească uşa cea strâmtă a mântuirii, pentru ca să poată intra pe ea cu acele păcate ale sale de care nu vrea să se despartă.

Dar uşa cea strâmtă a mântuirii nu se poate lărgi. Iar pe Domnul Dumnezeu nimeni nu-L poate înşela. Ci bietul om care umblă astfel se înşală şi se pierde singur pe sine, prin înşelăciunea păcatului său de care nu vrea să se despartă.

Orice om care mai iubeşte vreun păcat, prin acest păcat el slujeşte diavolului. Şi prin urmare el nu poate sluji şi lui Dumnezeu, fiindcă este scris: Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).

Scumpii mei fraţi şi scumpele mele surori, dacă aţi fost eliberaţi de Domnul Isus, Eliberatorul nostru ceresc, din lanţurile diavolului, nu vă mai apucaţi voi din nou de nici unul din aceste lanţuri ale lui Satana.

Alcoolul este un astfel de lanţ în care mulţi dintre voi aţi fost legaţi atât de crunt şi de murdar! Acum desigur nu vă mai îmbătaţi să faceţi bătăi şi scandaluri ca mai înainte. Dar oare nu v-aţi apucat voi din nou de acest lanţ?

Aveţi o livadă de pruni sau câteva arii de viţă de vie. Oare voi cu acest lanţ nu sunteţi traşi după Satana?

Nu faceţi voi din rodul prunilor sau al perilor voştri, sau din rodul viei voastre băuturi îmbătătoare din care beţi şi voi şi mai turnaţi şi altora în paharul dracilor? Cum spune Sfântul Cuvânt care vă osândeşte: Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor. Sau vrem noi să-L întărâtăm pe Domnul?... (1 Cor. 10, 21-22).

Vai de cel ce dă aproapelui său să bea, vai de tine care îi torni băutură spumoasă şi-l ameţeşti!... Te vei sătura de ruşine... Îţi va veni şi ţie rândul să iei paharul din dreapta Domnului şi va veni ruşinea peste slava ta (Habacuc 2, 15-16).

Vreţi voi să vă pierdeţi mântuirea veşnică pentru o ispită a diavolului?

Mântuitorul Cel Bun v-a scăpat din legăturile diavolului, iar acum voi de ce vă mai ţineţi de unul din acele lanţuri ale lui?

Credeţi voi că nu-i aşa de mare primejdia fiindcă oricând vă puteţi lăsa de lanţ?

Dar iată că e mare, fiindcă de ani de zile vă târăşte Satana cu el spre moarte, iar voi tot nu vă lăsaţi!

De atâtea ori vi s-a spus, dar în loc să vă lăsaţi, v-aţi supărat pe fraţi. Şi vă apăraţi lanţul şi-l îndreptăţiţi pe Satana!...

Destul! Nici o clipă mai mult şi nici un pas mai departe! Dacă nu vreţi să ajungeţi în focul veşnic şi în osânda morţii din care v-a izbăvit Domnul Isus.

Nu vă înşelaţi! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Cuvântul lui Dumnezeu este Adevărul şi oricine rosteşte Numele Domnului trebuie să se depărteze de orice păcat. Şi de acesta! (Galateni 6, 7-8; 2 Timotei 2, 19).

10 - Omul cel vechi

Nu vă minţiţi unii pe alţii, spune acest sfânt verset, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu poftele lui...

Minciuna ca şi celelalte păcate dinaintea ei, este şi ea unul din lanţurile de care se mai ţin încă multe suflete pe care Satana le atrage astfel din nou spre iadul din care le eliberase Mântuitorul Hristos!

Minciuna mică, minciuna nevinovată, minciuna de scăpare, minciuna de circumstanţă, de ocazie, este un lanţ de care mulţi nu se mai pot lăsa nicidecum, până ce ajung la iad cu ea.

Pe mulţi îi prinzi cu ea în mână şi tot nu o lasă, deşi cunosc bine cuvântul că în Ierusalimul ceresc nu va intra nici unul din cei care trăiesc în spurcăciune şi în minciună.

În spurcăciune, înăuntru şi în minciună în afară... În orice fel de minciună. Şi de orice mărime a ei.

Iată una din minciunile dinafară:

Era un credincios care propovăduia în adunări mereu despre înfrânarea de la băutură, dar el acasă nu se lăsase de tot de pahar.

Într-o duminică după masă, a vorbit la adunare foarte frumos despre dărnicia creştină, spunând cuvintele Mântuitorului: Cine are două haine să dea una celui ce nu are şi cine are mâncare să facă la fel (Luca 3, 11).

În ziua următoare a venit la casa lui un frate sărac, iar sora, nevastă-sa, văzându-l cu haina zdrenţuită şi urmând îndemnul din predica soţului ei de ieri, a luat unul din costumele lui de haine şi i l-a dat fratelui lipsit.

Peste două zile, soţul i-a zis soţiei sale:

- Adu-mi costumul cutare, ca să mă îmbrac; trebuie să merg undeva.

Soţia i-a adus altul, nu pe cel pe care îl ceruse el.

- Nu pe acesta l-am cerut! Adu-mi-l pe celălalt, îi zise soţul.

- Pe acela l-am dat fratelui lipsit, care a venit la noi luni, - îi răspunse ea.

- Cum l-ai dat? De ce l-ai dat?

- Păi n-ai spus tu duminică aşa de frumos la adunare că dacă avem două haine, să dăm una celui ce nu are? Tu aveai două, fratele nu avea nici una...

- Da, am spus eu asta, dar pentru alţii, nu pentru noi! - zise supărat predicatorul mincinos...

Şi iată aşa se poate predica foarte frumos pentru alţii, iar nu pentru noi!

Se poate să cântăm, să ne rugăm mereu, să citim şi să vorbim Cuvântul lui Dumnezeu pentru alţii. Să propovăduim pentru alţii, să vestim pentru alţii, şi nu pentru noi.

În felul acesta alţii cei cărora le vestim, le scriem, le predicăm Cuvântul Domnului, dacă vor asculta şi vor împlini cele auzite de la noi, ei se vor mântui prin ele. Iar noi care le-am spus acelora, se poate să ne pierdem sufletul pentru totdeauna, fiindcă nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia cerurilor, a zis Domnul Isus, - ci acela care face voia Tatălui ceresc (Matei 7, 21).

Iată un mijloc sigur spre a ne mântui: când citim Cuvântul Domnului, să-l citim totdeauna pentru noi. Şi când Îl propovăduim, să-l spunem totdeauna pentru noi.

În felul acesta vom face noi ceea ce spunem. Sau nu vom spune altora ceea ce noi nu facem, până ce vom ajunge să putem face noi mai întâi.

Şi iată şi un mijloc sigur spre a ne pierde: Să citim sau să vorbim mereu numai pentru alţii. Să predicăm pentru alţii. Să scriem numai pentru alţii. În felul acesta noi vom spune totdeauna altora să facă ceea ce noi nu facem. Şi vom arăta mereu altora drumuri pe care noi nu luptăm să mergem niciodată.

Acestea sunt fapte care arată că noi încă nu ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, ci numai i-am pus pe haina lui cea veche câte un petic nou, mai mare sau mai mic, mai la faţă sau mai la spate, mai pe puţin sau mai pe mult, pentru o ocazie sau pentru alta!...

Aceasta înseamnă de-a dreptul spus: a trăi în minciună, în prefăcătorie, în aluatul fariseilor, care este făţărnicia. Acesta este, după îngâmfare, păcatul cel mai urât înaintea lui Dumnezeu. Şi mai vinovat înaintea Duhului Sfânt.

Fraţilor şi surorilor, veniţi să ne lăsăm de acest lanţ cu care diavolul mai trage sigur la moartea veşnică şi azi pe oricine se ţine şi nu se lasă de el!

11 - Hristos este totul

Binecuvântată este starea când sufletul născut din nou şi-a omorât toate mădularele sale vechi, când şi-a rupt toate mlădiţele sălbatice, lăstarii acelei firi pământeşti în care trăia înainte de întoarcerea sa la Dumnezeu. Şi a ajuns să trăiască numai pentru altoiul cel nou, pentru firea sa cea duhovnicească, răsadul Duhului Sfânt. Binecuvântată este înălţimea vieţii în Hristos, când sufletul curăţit prin Sângele lui Isus, respiră numai aerul ozonat şi dulce al sfinţeniei, al bucuriei depline şi al evlaviei cereşti.

Binecuvântate sunt şi roadele şi frunzele unui astfel de pom răsădit în terenul harului divin, care îşi are toate rădăcinile sale în Hristos, din care îşi trage mustul vieţii sale. Din care îşi îndulceşte roadele coapte şi pline ale faptelor sale. Şi din care îşi păstrează frăgezimea şi verdeaţa frunzelor, adică a vorbelor sale sănătoase şi plăcute.

Un suflet care trăieşte astfel în Hristos nu numai că s-a lăsat de tot răul şi a smuls pentru totdeauna din inima sa orice rădăcină şi orice lăstar al vechi firi aducătoare de moarte, dar el şi însufleţeşte tot mai frumos şi tot mai puternic orice gând bun şi orice dorinţă curată. Pentru a face totdeauna mai frumoasă Lucrarea Domnului în care este pus. Şi pentru a bucura pe fraţii săi între care a fost născut din Dumnezeu.

Trăind prin Duhul Sfânt o viaţă potrivită în totul cu cerinţele Cuvântului Sfânt, un astfel de suflet credincios se va înnoi mereu, înnobilându-şi toate trăsăturile chipului său duhovnicesc după cele ale Modelului nostru Slăvit: Omul Dumnezeu, Isus Hristos.

Cum Hristos, Domnul său este Iubire, şi el se va strădui să devină un fiu al iubirii.

Cum Domnul său este Milă, se va strădui şi el să fie un fiu al milei.

Cum Domnul său este plinătatea Bunătăţii, a Dărniciei, a Blândeţii, a Răbdării, mereu se va strădui şi el din toate puterile sale să se transforme prin harul Sfânt, după acelaşi Chip al Lui, spre a fi cât mai asemănător cu Preaiubitul său Mântuitor şi Domnul.

În astfel de condiţii, desigur că sufletul credincios trăieşte, încă de pe pământul acesta în atmosfera şi în bucuria cerească. Adică în acea stare sfântă în care dispare orice deosebire dintre suflete.

Aici nu mai este într-adevăr nici grec, nici iudeu. Nici tăiere împrejur, nici netăiere.

Nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod. Nici negru, nici alb, nici ortodox, nici protestant. Nici cult, nici incult, - ci Hristos este totul şi în toţi.

Şi numai când ajungem în starea aceasta suntem cu adevărat credincioşi. Şi numai cine poate ajunge aici şi se poate păstra aşa, acela va vedea cu adevărat şi va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, Te rugăm ajută-ne ca la Arătarea Ta în Slavă, să putem fi şi noi atunci împreună cu Tine şi având Chipul Tău, după cum ne făgăduieşte Sfântul Tău Cuvânt!

Dar până atunci Te rugăm ajută-ne prin Duhul Sfânt să omorâm şi noi, fiecare, toate mădularele noastre vechi din pricina cărora vine mânia cerească peste cei neascultători.

Îţi mulţumim Ţie Marele nostru Eliberator că ne-ai scăpat din lanţurile diavolului, dar Te rugăm ajută-ne ca nu cumva noi înşine să ne mai legăm din nou de vreunul din acele lanţuri cu care Satana duce pe mulţi la moarte.

Fă Doamne ca trăind prin Duhul Tău Sfânt, omul nostru cel nou să se sfinţească tot mai mult, până vom ajunge plini de toată plinătatea vieţii Tale, pentru ca Tu să fii totul în noi, iar noi totul în Tine.

Ca să avem Împărăţia Ta în noi şi noi să fim în ea, încă din viaţa aceasta. Amin.