La Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat. Păzirea poruncilor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Astfel dar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare.
13. Îngăduiți-vă unii pe alții, și, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.
14. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.
15. Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători.
16. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră.
12 - O inimă plină de îndurare
Cea mai mare parte a celor credincioși din zilele noastre, când citesc în Cartea Sfântă despre aleșii lui Dumnezeu, despre cei sfinți și preaiubiți ai Domnului, cred că este vorba numai despre primii creștini. Sau despre martirii, mucenicii și apostolii Domnului, care au pătimit suferințe și au îndurat moartea pentru Numele Domnului Isus în vremile marilor prigoniri din perioada păgânismului...
Mulți nici nu se gândesc că denumirile acestea îi privesc pe toți cei ce spun că sunt credincioși în Domnul Isus Hristos. Că tot ce stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu este o îndatorire sfântă pentru fiecare suflet care se numește al lui Hristos.
Nu numai sfinții și mucenicii din primele veacuri ale credinței au trebuit să se îmbrace cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe și cu o îndelungă răbdare, ci toți trebuie să facem acest lucru, începând de la cei ce stau la masă, până la cel ce stă la ușă. De la tatăl familiei, până la fiul cel mai mic. De la cel ce predică, până la cel ce ascultă. De la cel din vârful scării, până la cel din josul ei.
Nimeni n-ar trebui să îndrăznească a se numi creștin, adică urmaș al lui Hristos, dacă nu-și dă toate silințele pentru ca, în cât depinde de el, să ajungă să și merite acest nume prin trăirea sa cu fapta, după pilda și după Cuvântul lui Hristos.
O inimă plină înseamnă o stare îmbelșugată în îndurare și în toate celelalte patru surori ale ei enumerate la rând de acest sfânt verset: bunătatea, smerenia, blândețea și îndelunga răbdare.
În inima plină cu aceste binecuvântate comori cerești nu mai încape nimic.
Unde este plin cu îndurare nu mai este nici un strop de asprime și ceartă.
Unde este plin de bunătate nu mai încape nici un gând rău.
Unde este plin de smerenie nu mai poate încăpea nici un strop de mândrie.
Unde este plin de blândețe și de îndelungă răbdare nu mai poate încăpea nici un strop de nervozitate, de învinuiri și de nerăbdare...
Acolo este plin. Și unde este plin, e plin. Și ce frumos este acest plin binecuvântat! Ca un izvor plin de ape limpezi. Ca un coș plin cu struguri dulci, ca o masă plină de bunătăți.
Ce fericit este să te așezi însetat la un astfel de izvor plin!
Ce bucurie să te așezi dornic la un astfel de coș plin!
Ce desfătare să te așezi flămând la o astfel de masă plină!
Dar și mai mare fericire, bucurie și desfătare, să te așezi și să stai lângă o astfel de inimă plină de aceste roade și bunătăți duhovnicești!
De sufletul bun și de ziua bună nu te saturi niciodată. Mereu le-ai vrea, mereu le-ai iubi, mereu le-ai ține lângă tine, fiindcă sufletele bune și zile bune nu sunt multe pe pământ. Mai ales în vremile de acum.
Inima Domnului e plină de îndurare totdeauna, chiar și când pedepsește. Domnul este drept, dar este și plin de îndurare.
Cum poate fi asta?
Când poporul a păcătuit, Domnul l-a pedepsit, nimicind zidurile, iar nu sufletele lor.
Este scris: Plâng soarta poporului Meu, zice Domnul. Și îngerii Lui plâng și ei cu El, după cum se bucură când un singur păcătos se întoarce la Dumnezeu.
Nu plângeți, le spune Domnul, ci mai bine duceți-vă și-i ajutați să-și plângă păcatele lor și să se întoarcă pentru a nu fi osândiți.
Ce minunate sunt aceste gânduri care ne arată că Domnul este plin de îndurare, chiar când este silit să ne pedepsească.
În nuiaua Domnului nu este ură, ci iubire; nu este pieire, ci salvare; nu este moarte, ci viață.
Unde lovește mama nu se usucă, ci crește. Unde pedepsește Domnul nu vine secetă aspră, ci ploaie dulce. Căci unde pedepsește o inimă plină de îndurare, totdeauna suferă mai mult cel ce lovește, decât cel ce primește lovitura.
13 - Cum v-a iertat Hristos
Îngăduiți-vă unii pe alții - spune Cuvântul Domnului aici - și dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Isus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea.
O iertare cum a avut și el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată.
O iertare pe totdeauna.
Două feluri de oameni ne pot greși nouă: vrăjmașii noștri, ori cei care nu-L cunosc pe Duhul Domnului. Și frații noștri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt.
Față de vrăjmași, Hristos a avut o iertare fără condiții. Nu le-a cerut și n-a așteptat niciodată să-și ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greșit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aștepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit și să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte.
Așa trebuie să facem și noi cu vrăjmașii.
Dar față de fratele care îți păcătuiește, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău și te roagă să-l ierți, atunci ești dator să-l ierți.
În aceste condiții, Mântuitorul spune că trebuie să-l ierți pe fratele, și în Matei 18, 15: dacă își cere iertare.
Pe cel ce păcătuiește fără știință, Bunul Dumnezeu îl iartă, găsindu-i dezvinovățire în faptul că n-a știut ce face (Luca 23, 34; Fap. Ap. 3, 17; 17, 30).
Și tot așa i-a iertat și Mântuitorul nostru Isus Hristos și îi iartă și astăzi.
Dar pe cel ce păcătuiește având știință, având cunoștință despre păcat și despre datoria de căință și de lacrimi pentru păcatul său, pe acela nu-l iartă fără acestea nici Dumnezeu. Și nu ne cere s-o facem asta nici noi.
Pentru că un om care cunoaște porunca: Să nu păcătuiești - și totuși păcătuiește cu voința și cu știința sa, acela este un înrăit, un suflet stăpânit de diavolul, care găsește plăcere în păcat și mulțumire în rău.
Desigur, nu te vei răzbuna dacă nu-ți cere iertare... Dar păcatul lui pentru care n-a cerut și n-a primit iertarea va fi ținut înaintea lui Dumnezeu (Ioan 20, 23).
Iertarea pentru cel care nu știe este deci fără condiții. Dar iertarea pentru cel care știe este condiționată de părerea lui de rău că a păcătuit și de cererea lui sinceră de iertare.
Așa ne-a iertat pe noi Hristos. Nici El nu ne-a iertat decât atunci când am venit la picioarele Lui cu lacrimi de căință și de părere de rău pentru păcatele din trecut.
Și cu legământ sfânt pentru viitor, să nu mai păcătuim.
Numai astfel am intrat în iertarea și în părtășia Lui.
Și numai trăind în această ferire de păcat putem avea părtășie cu El și ne putem bucura de roadele iertării Sale. Altfel, nu.
Sufletul meu și fiul meu iubit, și tu trebuie să fii încredințat de acest lucru. Dacă greșești fără voie cuiva, nu te rușina niciodată să recunoști că ai greșit, ci du-te îndată și mărturisește-ți vina înaintea celui căruia ai săvârșit-o și cere-i sincer și din toată inima iertare. Și dacă l-ai păgubit cu ceva, întoarce-i înapoi tot ce-i mai poți întoarce, pentru a repara deplin tot răul pe care l-ai făcut.
Fă tot acest lucru care ești dator, din toată inima ta și cu toată părerea de rău pentru răul făcut.
Dacă este om acela căruia i-ai greșit, se va bucura de sinceritatea ta și iertarea lui sinceră vă va umple de bucurie și de pace, și pe tine, și pe el.
Dacă este neom și te va respinge și va jigni sinceritatea ta, atunci după ce tu ai făcut totul, rămâi liniștit, încredințând totul lui Dumnezeu, care va avea ultimul cuvânt în toate judecățile omenești.
Acest lucru fă-l cu atât mai mult, mai grabnic și mai zdrobit, atunci când ai păcătuit cu știința și repetat împotriva oricărui om. Dar mai ales când ai păcătuit împotriva unui frate, a unui părinte și a unui binefăcător al tău.
Atunci cererea de iertare și dovada părerii de rău trebuie să-ți fie adânci, amare, fierbinți și zdrobitoare, după mărimea păcatului făcut.
Altfel nu poate fi primită o iertare deplină nici din partea oamenilor, nici din partea lui Dumnezeu.
Și ce nu se iartă în viața asta, nu va avea iertare nici în viața viitoare.
Și vai de sufletul care va trebui să ispășească acolo ceea ce n-a vrut să mărturisească aici!
14 - Legătura desăvârșirii
Dar mai presus de toate, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii.
Dragostea mai presus înseamnă că ea trebuie să fie pe deasupra tuturor celorlalte.
Ca pelerina care le acoperă pe toate. Mantaua care să le acopere, care să le adăpostească și care să le păstreze. Ea trebuie să fie ca veșmântul care se vede cel mai întâi. Ca îmbrăcămintea care îți arată locul de unde ești. Ca uniforma care-ți dovedește unitatea ta și gradul tău și ținuta ta. Aceasta este și trebuie să fie dragostea.
Fără haina de pe deasupra, omului totdeauna îi este frig și îi lipsește ceva. Numai când o are pe aceasta, vezi că are totul. Atunci este gata de drum, este gata de sărbătoare, este gata de luptă. Așa este cu dragostea față de Dumnezeu și față de frați. Cu ea toate sunt îmbrăcate. Fără ea toate sunt goale.
Întâi, dragostea este legătura desăvârșirii dintre noi și Dumnezeu. Nici un fel de apropiere nu poate fi între noi și Domnul, dacă n-avem față de El o iubire desăvârșită, așa cum ne-a cerut El.
Adică din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima și din toată puterea noastră.
Numai o astfel de iubire față de El este o legătură desăvârșită. Dar când este undeva o astfel de iubire, ea este dovada unei vieți desăvârșite, fiindcă le înfrumusețează deplin și pe toate celelalte virtuți îmbrăcate pe sub ea.
Cum poți cunoaște această dragoste la cine o are?
Întâi, prin graba și hotărârea cu care este gata să asculte de tot ce-i cere Dumnezeu.
De tot ce este spre binele Lucrării Sale. Și spre mântuirea altora.
Apoi, prin măsura de jertfă, de osteneli și de riscuri pe care este gata să și le ia, sau să le dea pentru ascultarea și împlinirea voii lui Dumnezeu.
Apoi prin seninătatea feței și bucuria inimii cu care poate face un bine, sau poate primi pe un sărac, sau poate suferi o nedreptate.
Apoi prin grija atentă și neîncetată cu care se ferește de tot ce este sau poate fi rău.
De tot ce poate întrista, întina sau păgubi pe Domnul sau pe semeni.
Apoi prin râvna frumoasă, plăcută, caldă și voioasă cu care este totdeauna gata să facă binele, să cerceteze Casa Domnului, adunarea Domnului, săracii Domnului, lucrul Domnului, căile Domnului.
Apoi dragostea este legătura desăvârșirii dintre noi și frați.
Prin aceasta se țin legate sufletele noastre de sufletele fraților.
Prin aceasta se păstrează unitatea noastră de gânduri, de simțiri, de învățătură și de credință.
Prin dragoste circulă în ființele noastre același duh de viață sfântă, care ne întreține sănătatea și puterea vieții noastre duhovnicești și ne face să aducem roadele Duhului mereu mai frumoase și mai dulci. Ea ne întreține creșterea și rodirea tuturor crengilor, la fel. Și a tuturor fraților, la fel.
Când acest sânge sfânt curge prin toate venele bisericii, atunci toate mădularele ei sunt sănătoase. Toate crengile ei sunt verzi, și nu se vede nicăieri nici o uscătură și nici un cusur.
O, cu ce bucurie privește Domnul și privesc îngerii Săi la un astfel de pom binecuvântat, la un astfel de trup sfânt!
Dragostea este apoi și legătura desăvârșirii dintre noi și ceilalți semeni ai noștri. Fiindcă numai iubindu-i cu adevărat pe toți oamenii, care sunt fiii Aceluiași Tată ceresc care ne-a făcut pe toți, putem să-i înțelegem și să le facem binele în măsura în care li-l știm și li-l putem face.
Fără această legătură ne izolăm unii de alții. Ne depărtăm și ne înstrăinăm unii de alții, până ajungem niște fiare unii altora.
O legătură ca să fie bună, trebuie mai întâi făcută.
Și cum orice legătură are două capete, înseamnă că pentru a fi cu adevărat bună se cere ca din amândouă părțile ea să se lege strâns și să se țină bine. Pentru ca astfel cele două părți legate prin ea să poată deveni una.
Dacă dintr-o parte slăbește legătura, în zadar o va ține strânsă cealaltă parte. Ea curând nu va mai folosi la nimic.
Știi tu ce înseamnă asta, sufletul meu și fiul meu iubit?
Înseamnă că părtășia ta cu ființele de care Dumnezeu te-a legat prin iubire, tu trebuie s-o păstrezi totdeauna strânsă, caldă, dulce și puternică. Nimic să nu lași să ți-o slăbească niciodată. Din partea ta să nu se rupă funia dragostei nicicând. Nimic să nu ți-o slăbească, ci ea să biruie și timpul, și încercările, și moartea. Numai așa se va dovedi desăvârșită.
Dacă vreo întâmplare nefericită, vreo ispită neașteptată sau vreo slăbiciune trecătoare, din tine sau din alții, va rupe vreodată legătura de iubire dintre tine și ai tăi, dintre tine și frați sau dintre tine și vreun alt semen al tău, fă tot ce poți tu, fă tot ce depinde de tine pentru ca această legătură să se refacă!
Nu aștepta să apună soarele peste ruptura dragostei dintre tine și soțul tău, dintre tine și părintele tău, dintre tine și copilul tău, dintre tine și frații tăi!...
Bate fierul până ce este cald. Leagă rana îndată ce s-a făcut. Leagă prietenia îndată ce s-a rupt, fiindcă orice amânare a acestor lucruri îngreunează, întârzie sau face chiar cu neputință îndreptarea care nu s-a făcut la vremea ei!
Mai bine un nod decât o ruptură. Mai bine un petic decât o gaură. Mai bine o rană decât o moarte.
15 - Pacea lui Hristos
Pacea lui Hristos la care ați fost chemați să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre. Și fiți recunoscători, - ne poruncește sfântul verset. Făcând din inimile noastre centrul păcii, focarul iubirii și izvorul întregii noastre puteri.
Pacea lui Hristos este înstăpânirea Duhului Sfânt în noi, prin înfierea noastră de către Tatăl, în urma unirii noastre desăvârșite cu Fiul. Cu Jertfa și cu ascultarea Lui.
Aceasta este ceva, ca unirea cu soarele când ești total în lumina lui. Ca unirea cu marea când ești total în apele ei. Ca unirea cu mama când ești total în sânul ei. Bucuria identificării noastre cu acestea este atunci nemărginită și totală, atât înăuntrul cât și în afara inimii noastre.
Fericită este inima plină de pacea lui Hristos. Dar numai pacea în inimă nu ajunge.
Ea trebuie să coboare în mâini, pentru a le face harnice la lucrul sfânt în slujba păcii și a binefacerilor.
Și trebuie să coboare în picioare, pentru a le porni pe calea păcii și a împăcării, pe calea vestirii Evangheliei păcii sufletelor care nu o au. Pe calea unității și a părtășiei cu frații.
Pe calea armoniei și a binefacerii între semeni.
Și trebuie ca pacea lui Hristos să urce din inimă în gură, pentru a însufleți cuvintele iubirii, ale rugăciunii, ale înțelegerii, ale mărturisirii păcatelor, ale cererii de iertare și ale dăruirii iertării frumoase și sincere.
Și trebuie să urce în ochii blânzi și iubitori. Pe chipul senin și binevoitor. În toată înfățișarea evlavioasă și liniștită. În așa fel încât oricine s-o vadă, oricine s-o simtă și oricine s-o înțeleagă.
Fericită este inima fierbinte, dar numai inima fierbinte nu ajunge.
Ea trebuie să suie în lacrimi fierbinți, în mărturisiri fierbinți, în cântări fierbinți, în rugăciuni fierbinți.
O inimă care nu coboară în mâini și în picioare sau nu suie în cuvinte și în lacrimi, nu-i de nici un folos, nici pentru Dumnezeu și nici pentru oameni.
Pacea lui Hristos dacă stăpânește o inimă, tocmai prin aceasta se dovedește. Și tocmai pentru aceasta ne este dată.
Un izvor se dovedește viu tocmai prin apele pe care le revarsă, după cum apele revărsate îl dovedesc pe izvor.
Nici el fără ele, nici ele fără el nu pot exista. Așa este și cu pacea lui Hristos în noi. Și cu noi în ea.
Recunoștința pe care ne-o poruncește sfântul verset aici este și ea ca o roadă a stăpânirii păcii lui Hristos în inima noastră.
Sufletul care are pacea lui Hristos înstăpânită în el ține atât de mult pacea aceasta în care el petrece în cea mai fericită îmbrățișare cu Dumnezeu, încât și-o apără mai mult ca pe orice altă comoară.
De nimic nu se teme mai mult o astfel de inimă decât de ceea ce i-ar putea tulbura sau pierde această dulce pace Dumnezeiască.
Desigur o inimă stăpânită de Hristos se ferește de orice păcat, îndepărtând din jurul ei până și umbra unui gând care i-ar putea veni de la cel rău.
Ispitele unei astfel de inimi nu pot veni din partea asta, fiindcă ea este de acum străină de îndemnurile rele care vin direct de la diavolul și se văd de departe că vin de la el.
Ci ispitele unei inimi curate pot veni mai degrabă din uitarea datoriilor iubirii.
Din neatenția față de binefacerea datorată semenilor.
Din nevegherea asupra rugăciunii, înfrânării, evlaviei și blândeții.
Fiecare din aceste uitări produce inimii curate și pașnice adânci și dureroase frământări, multe mustrări de conștiință și multe lacrimi și păreri de rău.
Cele mai amare remușcări însă cred că sunt cele pe care o astfel de inimă și le face pentru vina de a nu fi fost destul de recunoscătoare atunci când trebuia. Și față de cine era datoare să fie.
Desigur că cel mai mare Binefăcător al nostru este Dumnezeu. De aceea datoria de recunoștință a noastră față de El este cea mai dintâi, cea mai mare și nesfârșită. Orice uitare a acestei mari și sfinte datorii este un păcat simțit de o inimă, cu atât mai greu, cu cât ea a avut parte de la El de un har și mai mare ca altele.
Dar noi mai avem atâția binefăcători de la Domnul față de care marea datorie a recunoștinței noastre nu va înceta niciodată.
Părinții noștri trupești sau sufletești,
Lucrarea Domnului care ne adăpostește,
Frățietatea noastră și orice semen care ne-a făcut sau ne face un bine, - sunt binefăcători ai noștri față de care noi trebuie să fim recunoscători pe totdeauna.
Fericită să fie inima noastră numai când ne împlinim frumos și dulce această datorie față de fiecare și cât mai deplin!
Și neliniștită să fie inima noastră, și ziua și noaptea, dacă nu și-o face și să nu-și afle odihnă până când Duhul Domnului o va încredința că și-a făcut-o!
O, Dumnezeule al Păcii, dă-ne această odihnă totdeauna prin împlinirea datoriei recunoștinței noastre!
16 - Cuvântul lui Hristos
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea. Învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inima voastră - iată niște îndemnuri des repetate în Sfintele Scripturi, tocmai pentru marea lor însemnătate în viața noastră cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Izvorul înțelepciunii, al învățăturii, al laudelor și mulțumirii este desigur Cuvântul lui Hristos.
Numai din Cuvântul lui Hristos, care este comoara înțelepciunii lui Dumnezeu, putem căpăta și noi înțelepciune (Coloseni 2, 2-3).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este singurul nostru învățător desăvârșit putem primi și noi adevărata învățătură (Ioan 13, 13-17).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este adevărul, putem ști și noi să lăudăm ce este vrednic de laudă și ce trebuie să osândim. Pentru că nu cine se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă (1 Cor. 4, 5).
Și numai din Cuvântul lui Hristos care este viața noastră, putem afla ce fericit este să mulțumești lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Fiindcă în toate lucrează dragostea Lui pentru binele nostru, dacă noi Îl iubim pe El.
Dar de unde să știe aceste adevăruri binecuvântate acel suflet în care Cuvântul lui Hristos nu locuiește din belșug? Cu ce să se lumineze cel care nu cunoaște soarele? Cu ce să se stâmpere cel care nu cunoaște apa? Și cu ce să se hrănească cel care nu cunoaște pâinea?
Cuvântul lui Hristos este mai necesar pentru noi decât soarele, decât apa și decât pâinea. Fără acelea noi mai putem trăi în viața asta. Dar fără Cuvântul lui Hristos nimeni nu poate nici afla și nici trăi adevărata viață, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
De aceea, iată cât este de necesar fiecăruia dintre noi să ne însușim Cuvântul lui Hristos din belșug!
Unii învață pe de rost unele versete ale Bibliei, umplându-și carnetul cu citate biblice, umplându-și pereții cu cuvinte din sfintele versete, umplându-și chiar și capul cu unele sau altele din acestea. Aceștia au într-adevăr, în afară, din belșug Cuvântul lui Hristos.
Dar tot acest belșug de versete de cerneală și de hârtie nu le va folosi la nimic, dacă acest Cuvânt din ele n-a trecut viu din carnet în fapte. Din cap în inimă. Și de pe pereți în viața și trăirea celor ce le-au scris și le au acolo.
E frumos desigur când Cuvântul lui Hristos se găsește din belșug în casa noastră, în buzunarul nostru, pe mesele sau pe pereții noștri și chiar în mintea noastră.
Dar dacă el nu se găsește din belșug în inima noastră, în umblarea și în trăirea noastră, belșugul de pe pereți nu ne va folosi decât la o și mai mare osândă. Fiindcă l-am știut, dar nu l-am împlinit.
Cuvântul lui Hristos trebuie să locuiască din belșug nu numai la noi, ci mai ales în noi.
Nu va fi tot vreme bună, vine și vreme rea. De aceea omul chibzuit are grijă să-și strângă cele de trebuință, atunci când e vremea strânsului, ca să aibă când vin zile grele și vremuri de foamete.
De obicei după un an de belșug, vine un an de lipsă, precum și în vremea lui Iosif, după anii buni, au venit anii cei răi, anii când spicele cele goale au înghițit pe cele pline, și vacile cele slabe au înghițit pe cele grase.
Atunci Duhul Domnului l-a sfătuit pe alesul Său Iosif, să îndemne la chibzuință pe cel ce trebuia să aibă grija asta. Și dacă îndemnul Domnului a găsit o inimă ascultătoare, hrana anilor îmbelșugați a fost strânsă și pusă la adăpost. Iar anii viitori au arătat cât de mare comoară este un om înțelept într-o țară și cât de mare lucru este ca sfaturile acelui om înzestrat de Dumnezeu să fie ascultate la timp!
Din experiența prin care am trecut și noi în anii vieții noastre scurte și frământate, vă îndemnăm pe cei ce mai puteți asculta, să strângeți Cuvântul lui Dumnezeu în mințile și în inimile voastre acum, până când memoria vă este trează și inima vă este tânără, iar Cuvântul lui Hristos vă este la îndemână, atât scris, cât și vorbit!
Umpleți-vă capul și sufletul cu tot Cuvântul Sfânt, dar nu numai cu litera Lui, ci mai ales cu duhul Lui!
Cugetați la El zi și noapte și deprindeți-vă să-L adânciți, potrivit dreptarului învățăturii sănătoase, turnându-L fierbinte în tiparul acestor învățături. După pilda și îndrumarea înaintașilor noștri sfinți pe ale căror urme pășim.
Țineți-L întocmai cum ni L-au spus ei și învățați-vă urmașii cu întocmai aceleași cuvinte cu care v-au învățat pe voi părinții.
Numai așa învățătura se va păstra bună și Cuvântul curat!
16 - Mulțumirea din inimă
Acest verset sfânt se încheie cu cuvintele: Cu mulțumire în inima voastră, pentru că tot ce nu se încheie cu mulțumire, nu poate fi binecuvântat pe deplin.
Mulțumirea inimii este darul cel mai mare, avuția cea mai mare și comoara cea mai scumpă pe care o poate avea și stăpâni un suflet pe lumea asta.
Într-adevăr, ce-i folosește unui om să aibă lumea întreagă cu toate bogățiile ei, dacă în inima lui el nu are nici o mulțumire de nimic din ce vede, din ce aude, din ce gustă, din ce îmbracă?
Bine a întrebat înțeleptul și bine a răspuns el când a zis:
- Cine este Viteazul?
- Cel ce se biruie pe sine însuși!
- Cine este Bogatul?
- Cel mulțumit cu ceea ce are!
- Cine este Înțeleptul?
- Cel ce învață de la toți!
- Cine este Fericitul?
- Cel ce se poate mulțumi cu mai puțin decât are!
- Cine este Mântuitul?
- Cel credincios până la moarte!
- Și cine este cel mai mare?
- Cel ce poate spăla picioarele tuturor!
Mulțumirea inimii îți dă și îți păstrează adevărata demnitate, fiindcă în felul acesta nu vei fi silit să te târăști niciodată după gunoaiele lumii, pentru care se murdăresc atât de mulți!
Cine are o inimă mulțumită, spune Sfânta Înțelepciune, acela are un ospăț necurmat, fiindcă atunci când nu are bucuria mâncării, are bucuria postului.
Când nu are odihna somnului, are odihna rugăciunii.
Și când nu are ușurarea cântării, o are pe cea a lacrimilor.
Una din frumoasele însușiri ale unei inimi mulțumite este mulțumirea către Dumnezeu pentru această divină stare pe care i-o dă și i-o păstrează.
Cântarea de mulțumire însoțește totdeauna rugăciunea de mulțumire, și prin aceste două, inima aduce lui Dumnezeu cea mai plăcută și cea mai dorită jertfă a dragostei și a recunoștinței ei, totdeauna însoțită de lacrimi. Căci adevărata mulțumire a rugăciunii și a cântării nu se poate înălța niciodată fără frumusețea lacrimilor.
Din cele mai vechi timpuri, cântarea a însoțit totdeauna rugăciunea mulțumirii către Dumnezeu. Toate făpturile create de dragostea Domnului și Dumnezeului nostru Îl preamăresc mulțumindu-I neîncetat pentru frumusețea și fericirea pe care le-a dat-o!
Cerurile Îi cântă slavă pentru bunătatea Lui.
Stelele, Luna și Soarele laudă neîncetat Numele Lui.
Munții, apele, pădurile, câmpiile, toate-toate Îi înalță fiecare în felul său, mulțumirile lor recunoscătoare.
În poporul lui Dumnezeu, cântarea a însoțit totdeauna jertfele de mulțumire aduse lui Dumnezeu, cu glasul sau cu instrumentele.
În Biblie sunt amintite 19 feluri de instrumente muzicale cu care închinătorii Domnului își însoțeau mulțumirile lor înălțate spre Făcătorul și Binefăcătorul nostru.
Să-I înălțăm și noi mulțumirile noastre totdeauna însoțite de recunoștința, de lacrimile și de cântările noastre, după cuvântul versetului acestuia sfânt. Fiindcă Dumnezeului nostru nu-I sunt alte jertfe mai plăcute decât cele înălțare de o inimă mulțumită și mulțumitoare!
Slavă și mulțumire veșnică Ție, Marele nostru Părinte și Binefăcător ceresc, care Te-ai îndurat de noi cu o atât de mare și veșnică iubire, încât ne-ai chemat și ne-ai ales pentru slava și înfierea Ta veșnică prin Isus Hristos, Domnul nostru!
Te rugăm îmbracă-ne Tu prin Duhul Sfânt cu toată dragostea Ta din care dragostea noastră să se hrănească crescând și rodind neîncetat tot mai frumos și mai dulce roadele bine plăcute și bine primite înaintea Ta.
Fă Doamne ca pacea Ta care întrece orice pricepere să stăpânească inimile noastre, și părtășia la care am fost chemați să ne facă să alcătuim un singur trup sfânt și sănătos, al cărui Cap fericit și binecuvântat să fii Tu.
Cuvântul Tău să locuiască din belșug în noi toți, nu numai vorbit și cântat, ci mai ales împlinit cu fapta în orice voie a Ta, pentru ca Tu să fii mulțumit de noi, așa cum noi suntem mulțumiți și mulțumitori de Tine. Amin.