La Apostolul din Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat. Păzirea poruncilor)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
12. Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.
13. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
14. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
15. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.
16. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.
12 - O inimă plină de îndurare
Cea mai mare parte a celor credincioşi din zilele noastre, când citesc în Cartea Sfântă despre aleşii lui Dumnezeu, despre cei sfinţi şi preaiubiţi ai Domnului, cred că este vorba numai despre primii creştini. Sau despre martirii, mucenicii şi apostolii Domnului, care au pătimit suferinţe şi au îndurat moartea pentru Numele Domnului Isus în vremile marilor prigoniri din perioada păgânismului...
Mulţi nici nu se gândesc că denumirile acestea îi privesc pe toţi cei ce spun că sunt credincioşi în Domnul Isus Hristos. Că tot ce stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu este o îndatorire sfântă pentru fiecare suflet care se numeşte al lui Hristos.
Nu numai sfinţii şi mucenicii din primele veacuri ale credinţei au trebuit să se îmbrace cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe şi cu o îndelungă răbdare, ci toţi trebuie să facem acest lucru, începând de la cei ce stau la masă, până la cel ce stă la uşă. De la tatăl familiei, până la fiul cel mai mic. De la cel ce predică, până la cel ce ascultă. De la cel din vârful scării, până la cel din josul ei.
Nimeni n-ar trebui să îndrăznească a se numi creştin, adică urmaş al lui Hristos, dacă nu-şi dă toate silinţele pentru ca, în cât depinde de el, să ajungă să şi merite acest nume prin trăirea sa cu fapta, după pilda şi după Cuvântul lui Hristos.
O inimă plină înseamnă o stare îmbelşugată în îndurare şi în toate celelalte patru surori ale ei enumerate la rând de acest sfânt verset: bunătatea, smerenia, blândeţea şi îndelunga răbdare.
În inima plină cu aceste binecuvântate comori cereşti nu mai încape nimic.
Unde este plin cu îndurare nu mai este nici un strop de asprime şi ceartă.
Unde este plin de bunătate nu mai încape nici un gând rău.
Unde este plin de smerenie nu mai poate încăpea nici un strop de mândrie.
Unde este plin de blândeţe şi de îndelungă răbdare nu mai poate încăpea nici un strop de nervozitate, de învinuiri şi de nerăbdare...
Acolo este plin. Şi unde este plin, e plin. Şi ce frumos este acest plin binecuvântat! Ca un izvor plin de ape limpezi. Ca un coş plin cu struguri dulci, ca o masă plină de bunătăţi.
Ce fericit este să te aşezi însetat la un astfel de izvor plin!
Ce bucurie să te aşezi dornic la un astfel de coş plin!
Ce desfătare să te aşezi flămând la o astfel de masă plină!
Dar şi mai mare fericire, bucurie şi desfătare, să te aşezi şi să stai lângă o astfel de inimă plină de aceste roade şi bunătăţi duhovniceşti!
De sufletul bun şi de ziua bună nu te saturi niciodată. Mereu le-ai vrea, mereu le-ai iubi, mereu le-ai ţine lângă tine, fiindcă sufletele bune şi zile bune nu sunt multe pe pământ. Mai ales în vremile de acum.
Inima Domnului e plină de îndurare totdeauna, chiar şi când pedepseşte. Domnul este drept, dar este şi plin de îndurare.
Cum poate fi asta?
Când poporul a păcătuit, Domnul l-a pedepsit, nimicind zidurile, iar nu sufletele lor.
Este scris: Plâng soarta poporului Meu, zice Domnul. Şi îngerii Lui plâng şi ei cu El, după cum se bucură când un singur păcătos se întoarce la Dumnezeu.
Nu plângeţi, le spune Domnul, ci mai bine duceţi-vă şi-i ajutaţi să-şi plângă păcatele lor şi să se întoarcă pentru a nu fi osândiţi.
Ce minunate sunt aceste gânduri care ne arată că Domnul este plin de îndurare, chiar când este silit să ne pedepsească.
În nuiaua Domnului nu este ură, ci iubire; nu este pieire, ci salvare; nu este moarte, ci viaţă.
Unde loveşte mama nu se usucă, ci creşte. Unde pedepseşte Domnul nu vine secetă aspră, ci ploaie dulce. Căci unde pedepseşte o inimă plină de îndurare, totdeauna suferă mai mult cel ce loveşte, decât cel ce primeşte lovitura.
13 - Cum v-a iertat Hristos
Îngăduiţi-vă unii pe alţii - spune Cuvântul Domnului aici - şi dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Aceasta este singura judecată la care are dreptul să se ducă un adevărat credincios al lui Isus: judecata iertării.
Acesta este singurul drept al omului duhovnicesc: dreptul de a ierta.
Aceasta este singura răzbunare îngăduită sufletului născut din Dumnezeu: iertarea.
O iertare cum a avut şi el din partea lui Hristos. O iertare totală. O iertare imediată.
O iertare pe totdeauna.
Două feluri de oameni ne pot greşi nouă: vrăjmaşii noştri, ori cei care nu-L cunosc pe Duhul Domnului. Şi fraţii noştri, ori cei care cunosc Cuvântul Sfânt.
Faţă de vrăjmaşi, Hristos a avut o iertare fără condiţii. Nu le-a cerut şi n-a aşteptat niciodată să-şi ceară iertare, nici să recunoască vreodată că I-au greşit. În chiar timpul păcătuirii contra Lui, Domnul S-a rugat pentru iertarea lor, fără să aştepte ca acestora să le pară rău că I-au păcătuit şi să-I ceară iertare, ca apoi să-i ierte.
Aşa trebuie să facem şi noi cu vrăjmaşii.
Dar faţă de fratele care îţi păcătuieşte, Mântuitorul a spus că dacă îi pare rău şi te roagă să-l ierţi, atunci eşti dator să-l ierţi.
În aceste condiţii, Mântuitorul spune că trebuie să-l ierţi pe fratele, şi în Matei 18, 15: dacă îşi cere iertare.
Pe cel ce păcătuieşte fără ştiinţă, Bunul Dumnezeu îl iartă, găsindu-i dezvinovăţire în faptul că n-a ştiut ce face (Luca 23, 34; Fap. Ap. 3, 17; 17, 30).
Şi tot aşa i-a iertat şi Mântuitorul nostru Isus Hristos şi îi iartă şi astăzi.
Dar pe cel ce păcătuieşte având ştiinţă, având cunoştinţă despre păcat şi despre datoria de căinţă şi de lacrimi pentru păcatul său, pe acela nu-l iartă fără acestea nici Dumnezeu. Şi nu ne cere s-o facem asta nici noi.
Pentru că un om care cunoaşte porunca: Să nu păcătuieşti - şi totuşi păcătuieşte cu voinţa şi cu ştiinţa sa, acela este un înrăit, un suflet stăpânit de diavolul, care găseşte plăcere în păcat şi mulţumire în rău.
Desigur, nu te vei răzbuna dacă nu-ţi cere iertare... Dar păcatul lui pentru care n-a cerut şi n-a primit iertarea va fi ţinut înaintea lui Dumnezeu (Ioan 20, 23).
Iertarea pentru cel care nu ştie este deci fără condiţii. Dar iertarea pentru cel care ştie este condiţionată de părerea lui de rău că a păcătuit şi de cererea lui sinceră de iertare.
Aşa ne-a iertat pe noi Hristos. Nici El nu ne-a iertat decât atunci când am venit la picioarele Lui cu lacrimi de căinţă şi de părere de rău pentru păcatele din trecut.
Şi cu legământ sfânt pentru viitor, să nu mai păcătuim.
Numai astfel am intrat în iertarea şi în părtăşia Lui.
Şi numai trăind în această ferire de păcat putem avea părtăşie cu El şi ne putem bucura de roadele iertării Sale. Altfel, nu.
Sufletul meu şi fiul meu iubit, şi tu trebuie să fii încredinţat de acest lucru. Dacă greşeşti fără voie cuiva, nu te ruşina niciodată să recunoşti că ai greşit, ci du-te îndată şi mărturiseşte-ţi vina înaintea celui căruia ai săvârşit-o şi cere-i sincer şi din toată inima iertare. Şi dacă l-ai păgubit cu ceva, întoarce-i înapoi tot ce-i mai poţi întoarce, pentru a repara deplin tot răul pe care l-ai făcut.
Fă tot acest lucru care eşti dator, din toată inima ta şi cu toată părerea de rău pentru răul făcut.
Dacă este om acela căruia i-ai greşit, se va bucura de sinceritatea ta şi iertarea lui sinceră vă va umple de bucurie şi de pace, şi pe tine, şi pe el.
Dacă este neom şi te va respinge şi va jigni sinceritatea ta, atunci după ce tu ai făcut totul, rămâi liniştit, încredinţând totul lui Dumnezeu, care va avea ultimul cuvânt în toate judecăţile omeneşti.
Acest lucru fă-l cu atât mai mult, mai grabnic şi mai zdrobit, atunci când ai păcătuit cu ştiinţa şi repetat împotriva oricărui om. Dar mai ales când ai păcătuit împotriva unui frate, a unui părinte şi a unui binefăcător al tău.
Atunci cererea de iertare şi dovada părerii de rău trebuie să-ţi fie adânci, amare, fierbinţi şi zdrobitoare, după mărimea păcatului făcut.
Altfel nu poate fi primită o iertare deplină nici din partea oamenilor, nici din partea lui Dumnezeu.
Şi ce nu se iartă în viaţa asta, nu va avea iertare nici în viaţa viitoare.
Şi vai de sufletul care va trebui să ispăşească acolo ceea ce n-a vrut să mărturisească aici!
14 - Legătura desăvârşirii
Dar mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
Dragostea mai presus înseamnă că ea trebuie să fie pe deasupra tuturor celorlalte.
Ca pelerina care le acoperă pe toate. Mantaua care să le acopere, care să le adăpostească şi care să le păstreze. Ea trebuie să fie ca veşmântul care se vede cel mai întâi. Ca îmbrăcămintea care îţi arată locul de unde eşti. Ca uniforma care-ţi dovedeşte unitatea ta şi gradul tău şi ţinuta ta. Aceasta este şi trebuie să fie dragostea.
Fără haina de pe deasupra, omului totdeauna îi este frig şi îi lipseşte ceva. Numai când o are pe aceasta, vezi că are totul. Atunci este gata de drum, este gata de sărbătoare, este gata de luptă. Aşa este cu dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Cu ea toate sunt îmbrăcate. Fără ea toate sunt goale.
Întâi, dragostea este legătura desăvârşirii dintre noi şi Dumnezeu. Nici un fel de apropiere nu poate fi între noi şi Domnul, dacă n-avem faţă de El o iubire desăvârşită, aşa cum ne-a cerut El.
Adică din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima şi din toată puterea noastră.
Numai o astfel de iubire faţă de El este o legătură desăvârşită. Dar când este undeva o astfel de iubire, ea este dovada unei vieţi desăvârşite, fiindcă le înfrumuseţează deplin şi pe toate celelalte virtuţi îmbrăcate pe sub ea.
Cum poţi cunoaşte această dragoste la cine o are?
Întâi, prin graba şi hotărârea cu care este gata să asculte de tot ce-i cere Dumnezeu.
De tot ce este spre binele Lucrării Sale. Şi spre mântuirea altora.
Apoi, prin măsura de jertfă, de osteneli şi de riscuri pe care este gata să şi le ia, sau să le dea pentru ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu.
Apoi prin seninătatea feţei şi bucuria inimii cu care poate face un bine, sau poate primi pe un sărac, sau poate suferi o nedreptate.
Apoi prin grija atentă şi neîncetată cu care se fereşte de tot ce este sau poate fi rău.
De tot ce poate întrista, întina sau păgubi pe Domnul sau pe semeni.
Apoi prin râvna frumoasă, plăcută, caldă şi voioasă cu care este totdeauna gata să facă binele, să cerceteze Casa Domnului, adunarea Domnului, săracii Domnului, lucrul Domnului, căile Domnului.
Apoi dragostea este legătura desăvârşirii dintre noi şi fraţi.
Prin aceasta se ţin legate sufletele noastre de sufletele fraţilor.
Prin aceasta se păstrează unitatea noastră de gânduri, de simţiri, de învăţătură şi de credinţă.
Prin dragoste circulă în fiinţele noastre acelaşi duh de viaţă sfântă, care ne întreţine sănătatea şi puterea vieţii noastre duhovniceşti şi ne face să aducem roadele Duhului mereu mai frumoase şi mai dulci. Ea ne întreţine creşterea şi rodirea tuturor crengilor, la fel. Şi a tuturor fraţilor, la fel.
Când acest sânge sfânt curge prin toate venele bisericii, atunci toate mădularele ei sunt sănătoase. Toate crengile ei sunt verzi, şi nu se vede nicăieri nici o uscătură şi nici un cusur.
O, cu ce bucurie priveşte Domnul şi privesc îngerii Săi la un astfel de pom binecuvântat, la un astfel de trup sfânt!
Dragostea este apoi şi legătura desăvârşirii dintre noi şi ceilalţi semeni ai noştri. Fiindcă numai iubindu-i cu adevărat pe toţi oamenii, care sunt fiii Aceluiaşi Tată ceresc care ne-a făcut pe toţi, putem să-i înţelegem şi să le facem binele în măsura în care li-l ştim şi li-l putem face.
Fără această legătură ne izolăm unii de alţii. Ne depărtăm şi ne înstrăinăm unii de alţii, până ajungem nişte fiare unii altora.
O legătură ca să fie bună, trebuie mai întâi făcută.
Şi cum orice legătură are două capete, înseamnă că pentru a fi cu adevărat bună se cere ca din amândouă părţile ea să se lege strâns şi să se ţină bine. Pentru ca astfel cele două părţi legate prin ea să poată deveni una.
Dacă dintr-o parte slăbeşte legătura, în zadar o va ţine strânsă cealaltă parte. Ea curând nu va mai folosi la nimic.
Ştii tu ce înseamnă asta, sufletul meu şi fiul meu iubit?
Înseamnă că părtăşia ta cu fiinţele de care Dumnezeu te-a legat prin iubire, tu trebuie s-o păstrezi totdeauna strânsă, caldă, dulce şi puternică. Nimic să nu laşi să ţi-o slăbească niciodată. Din partea ta să nu se rupă funia dragostei nicicând. Nimic să nu ţi-o slăbească, ci ea să biruie şi timpul, şi încercările, şi moartea. Numai aşa se va dovedi desăvârşită.
Dacă vreo întâmplare nefericită, vreo ispită neaşteptată sau vreo slăbiciune trecătoare, din tine sau din alţii, va rupe vreodată legătura de iubire dintre tine şi ai tăi, dintre tine şi fraţi sau dintre tine şi vreun alt semen al tău, fă tot ce poţi tu, fă tot ce depinde de tine pentru ca această legătură să se refacă!
Nu aştepta să apună soarele peste ruptura dragostei dintre tine şi soţul tău, dintre tine şi părintele tău, dintre tine şi copilul tău, dintre tine şi fraţii tăi!...
Bate fierul până ce este cald. Leagă rana îndată ce s-a făcut. Leagă prietenia îndată ce s-a rupt, fiindcă orice amânare a acestor lucruri îngreunează, întârzie sau face chiar cu neputinţă îndreptarea care nu s-a făcut la vremea ei!
Mai bine un nod decât o ruptură. Mai bine un petic decât o gaură. Mai bine o rană decât o moarte.
15 - Pacea lui Hristos
Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre. Şi fiţi recunoscători, - ne porunceşte sfântul verset. Făcând din inimile noastre centrul păcii, focarul iubirii şi izvorul întregii noastre puteri.
Pacea lui Hristos este înstăpânirea Duhului Sfânt în noi, prin înfierea noastră de către Tatăl, în urma unirii noastre desăvârşite cu Fiul. Cu Jertfa şi cu ascultarea Lui.
Aceasta este ceva, ca unirea cu soarele când eşti total în lumina lui. Ca unirea cu marea când eşti total în apele ei. Ca unirea cu mama când eşti total în sânul ei. Bucuria identificării noastre cu acestea este atunci nemărginită şi totală, atât înăuntrul cât şi în afara inimii noastre.
Fericită este inima plină de pacea lui Hristos. Dar numai pacea în inimă nu ajunge.
Ea trebuie să coboare în mâini, pentru a le face harnice la lucrul sfânt în slujba păcii şi a binefacerilor.
Şi trebuie să coboare în picioare, pentru a le porni pe calea păcii şi a împăcării, pe calea vestirii Evangheliei păcii sufletelor care nu o au. Pe calea unităţii şi a părtăşiei cu fraţii.
Pe calea armoniei şi a binefacerii între semeni.
Şi trebuie ca pacea lui Hristos să urce din inimă în gură, pentru a însufleţi cuvintele iubirii, ale rugăciunii, ale înţelegerii, ale mărturisirii păcatelor, ale cererii de iertare şi ale dăruirii iertării frumoase şi sincere.
Şi trebuie să urce în ochii blânzi şi iubitori. Pe chipul senin şi binevoitor. În toată înfăţişarea evlavioasă şi liniştită. În aşa fel încât oricine s-o vadă, oricine s-o simtă şi oricine s-o înţeleagă.
Fericită este inima fierbinte, dar numai inima fierbinte nu ajunge.
Ea trebuie să suie în lacrimi fierbinţi, în mărturisiri fierbinţi, în cântări fierbinţi, în rugăciuni fierbinţi.
O inimă care nu coboară în mâini şi în picioare sau nu suie în cuvinte şi în lacrimi, nu-i de nici un folos, nici pentru Dumnezeu şi nici pentru oameni.
Pacea lui Hristos dacă stăpâneşte o inimă, tocmai prin aceasta se dovedeşte. Şi tocmai pentru aceasta ne este dată.
Un izvor se dovedeşte viu tocmai prin apele pe care le revarsă, după cum apele revărsate îl dovedesc pe izvor.
Nici el fără ele, nici ele fără el nu pot exista. Aşa este şi cu pacea lui Hristos în noi. Şi cu noi în ea.
Recunoştinţa pe care ne-o porunceşte sfântul verset aici este şi ea ca o roadă a stăpânirii păcii lui Hristos în inima noastră.
Sufletul care are pacea lui Hristos înstăpânită în el ţine atât de mult pacea aceasta în care el petrece în cea mai fericită îmbrăţişare cu Dumnezeu, încât şi-o apără mai mult ca pe orice altă comoară.
De nimic nu se teme mai mult o astfel de inimă decât de ceea ce i-ar putea tulbura sau pierde această dulce pace Dumnezeiască.
Desigur o inimă stăpânită de Hristos se fereşte de orice păcat, îndepărtând din jurul ei până şi umbra unui gând care i-ar putea veni de la cel rău.
Ispitele unei astfel de inimi nu pot veni din partea asta, fiindcă ea este de acum străină de îndemnurile rele care vin direct de la diavolul şi se văd de departe că vin de la el.
Ci ispitele unei inimi curate pot veni mai degrabă din uitarea datoriilor iubirii.
Din neatenţia faţă de binefacerea datorată semenilor.
Din nevegherea asupra rugăciunii, înfrânării, evlaviei şi blândeţii.
Fiecare din aceste uitări produce inimii curate şi paşnice adânci şi dureroase frământări, multe mustrări de conştiinţă şi multe lacrimi şi păreri de rău.
Cele mai amare remuşcări însă cred că sunt cele pe care o astfel de inimă şi le face pentru vina de a nu fi fost destul de recunoscătoare atunci când trebuia. Şi faţă de cine era datoare să fie.
Desigur că cel mai mare Binefăcător al nostru este Dumnezeu. De aceea datoria de recunoştinţă a noastră faţă de El este cea mai dintâi, cea mai mare şi nesfârşită. Orice uitare a acestei mari şi sfinte datorii este un păcat simţit de o inimă, cu atât mai greu, cu cât ea a avut parte de la El de un har şi mai mare ca altele.
Dar noi mai avem atâţia binefăcători de la Domnul faţă de care marea datorie a recunoştinţei noastre nu va înceta niciodată.
Părinţii noştri trupeşti sau sufleteşti,
Lucrarea Domnului care ne adăposteşte,
Frăţietatea noastră şi orice semen care ne-a făcut sau ne face un bine, - sunt binefăcători ai noştri faţă de care noi trebuie să fim recunoscători pe totdeauna.
Fericită să fie inima noastră numai când ne împlinim frumos şi dulce această datorie faţă de fiecare şi cât mai deplin!
Şi neliniştită să fie inima noastră, şi ziua şi noaptea, dacă nu şi-o face şi să nu-şi afle odihnă până când Duhul Domnului o va încredinţa că şi-a făcut-o!
O, Dumnezeule al Păcii, dă-ne această odihnă totdeauna prin împlinirea datoriei recunoştinţei noastre!
16 - Cuvântul lui Hristos
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră - iată nişte îndemnuri des repetate în Sfintele Scripturi, tocmai pentru marea lor însemnătate în viaţa noastră cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.
Izvorul înţelepciunii, al învăţăturii, al laudelor şi mulţumirii este desigur Cuvântul lui Hristos.
Numai din Cuvântul lui Hristos, care este comoara înţelepciunii lui Dumnezeu, putem căpăta şi noi înţelepciune (Coloseni 2, 2-3).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este singurul nostru învăţător desăvârşit putem primi şi noi adevărata învăţătură (Ioan 13, 13-17).
Numai din Cuvântul lui Hristos care este adevărul, putem şti şi noi să lăudăm ce este vrednic de laudă şi ce trebuie să osândim. Pentru că nu cine se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă (1 Cor. 4, 5).
Şi numai din Cuvântul lui Hristos care este viaţa noastră, putem afla ce fericit este să mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Fiindcă în toate lucrează dragostea Lui pentru binele nostru, dacă noi Îl iubim pe El.
Dar de unde să ştie aceste adevăruri binecuvântate acel suflet în care Cuvântul lui Hristos nu locuieşte din belşug? Cu ce să se lumineze cel care nu cunoaşte soarele? Cu ce să se stâmpere cel care nu cunoaşte apa? Şi cu ce să se hrănească cel care nu cunoaşte pâinea?
Cuvântul lui Hristos este mai necesar pentru noi decât soarele, decât apa şi decât pâinea. Fără acelea noi mai putem trăi în viaţa asta. Dar fără Cuvântul lui Hristos nimeni nu poate nici afla şi nici trăi adevărata viaţă, nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
De aceea, iată cât este de necesar fiecăruia dintre noi să ne însuşim Cuvântul lui Hristos din belşug!
Unii învaţă pe de rost unele versete ale Bibliei, umplându-şi carnetul cu citate biblice, umplându-şi pereţii cu cuvinte din sfintele versete, umplându-şi chiar şi capul cu unele sau altele din acestea. Aceştia au într-adevăr, în afară, din belşug Cuvântul lui Hristos.
Dar tot acest belşug de versete de cerneală şi de hârtie nu le va folosi la nimic, dacă acest Cuvânt din ele n-a trecut viu din carnet în fapte. Din cap în inimă. Şi de pe pereţi în viaţa şi trăirea celor ce le-au scris şi le au acolo.
E frumos desigur când Cuvântul lui Hristos se găseşte din belşug în casa noastră, în buzunarul nostru, pe mesele sau pe pereţii noştri şi chiar în mintea noastră.
Dar dacă el nu se găseşte din belşug în inima noastră, în umblarea şi în trăirea noastră, belşugul de pe pereţi nu ne va folosi decât la o şi mai mare osândă. Fiindcă l-am ştiut, dar nu l-am împlinit.
Cuvântul lui Hristos trebuie să locuiască din belşug nu numai la noi, ci mai ales în noi.
Nu va fi tot vreme bună, vine şi vreme rea. De aceea omul chibzuit are grijă să-şi strângă cele de trebuinţă, atunci când e vremea strânsului, ca să aibă când vin zile grele şi vremuri de foamete.
De obicei după un an de belşug, vine un an de lipsă, precum şi în vremea lui Iosif, după anii buni, au venit anii cei răi, anii când spicele cele goale au înghiţit pe cele pline, şi vacile cele slabe au înghiţit pe cele grase.
Atunci Duhul Domnului l-a sfătuit pe alesul Său Iosif, să îndemne la chibzuinţă pe cel ce trebuia să aibă grija asta. Şi dacă îndemnul Domnului a găsit o inimă ascultătoare, hrana anilor îmbelşugaţi a fost strânsă şi pusă la adăpost. Iar anii viitori au arătat cât de mare comoară este un om înţelept într-o ţară şi cât de mare lucru este ca sfaturile acelui om înzestrat de Dumnezeu să fie ascultate la timp!
Din experienţa prin care am trecut şi noi în anii vieţii noastre scurte şi frământate, vă îndemnăm pe cei ce mai puteţi asculta, să strângeţi Cuvântul lui Dumnezeu în minţile şi în inimile voastre acum, până când memoria vă este trează şi inima vă este tânără, iar Cuvântul lui Hristos vă este la îndemână, atât scris, cât şi vorbit!
Umpleţi-vă capul şi sufletul cu tot Cuvântul Sfânt, dar nu numai cu litera Lui, ci mai ales cu duhul Lui!
Cugetaţi la El zi şi noapte şi deprindeţi-vă să-L adânciţi, potrivit dreptarului învăţăturii sănătoase, turnându-L fierbinte în tiparul acestor învăţături. După pilda şi îndrumarea înaintaşilor noştri sfinţi pe ale căror urme păşim.
Ţineţi-L întocmai cum ni L-au spus ei şi învăţaţi-vă urmaşii cu întocmai aceleaşi cuvinte cu care v-au învăţat pe voi părinţii.
Numai aşa învăţătura se va păstra bună şi Cuvântul curat!
16 - Mulţumirea din inimă
Acest verset sfânt se încheie cu cuvintele: Cu mulţumire în inima voastră, pentru că tot ce nu se încheie cu mulţumire, nu poate fi binecuvântat pe deplin.
Mulţumirea inimii este darul cel mai mare, avuţia cea mai mare şi comoara cea mai scumpă pe care o poate avea şi stăpâni un suflet pe lumea asta.
Într-adevăr, ce-i foloseşte unui om să aibă lumea întreagă cu toate bogăţiile ei, dacă în inima lui el nu are nici o mulţumire de nimic din ce vede, din ce aude, din ce gustă, din ce îmbracă?
Bine a întrebat înţeleptul şi bine a răspuns el când a zis:
- Cine este Viteazul?
- Cel ce se biruie pe sine însuşi!
- Cine este Bogatul?
- Cel mulţumit cu ceea ce are!
- Cine este Înţeleptul?
- Cel ce învaţă de la toţi!
- Cine este Fericitul?
- Cel ce se poate mulţumi cu mai puţin decât are!
- Cine este Mântuitul?
- Cel credincios până la moarte!
- Şi cine este cel mai mare?
- Cel ce poate spăla picioarele tuturor!
Mulţumirea inimii îţi dă şi îţi păstrează adevărata demnitate, fiindcă în felul acesta nu vei fi silit să te târăşti niciodată după gunoaiele lumii, pentru care se murdăresc atât de mulţi!
Cine are o inimă mulţumită, spune Sfânta Înţelepciune, acela are un ospăţ necurmat, fiindcă atunci când nu are bucuria mâncării, are bucuria postului.
Când nu are odihna somnului, are odihna rugăciunii.
Şi când nu are uşurarea cântării, o are pe cea a lacrimilor.
Una din frumoasele însuşiri ale unei inimi mulţumite este mulţumirea către Dumnezeu pentru această divină stare pe care i-o dă şi i-o păstrează.
Cântarea de mulţumire însoţeşte totdeauna rugăciunea de mulţumire, şi prin aceste două, inima aduce lui Dumnezeu cea mai plăcută şi cea mai dorită jertfă a dragostei şi a recunoştinţei ei, totdeauna însoţită de lacrimi. Căci adevărata mulţumire a rugăciunii şi a cântării nu se poate înălţa niciodată fără frumuseţea lacrimilor.
Din cele mai vechi timpuri, cântarea a însoţit totdeauna rugăciunea mulţumirii către Dumnezeu. Toate făpturile create de dragostea Domnului şi Dumnezeului nostru Îl preamăresc mulţumindu-I neîncetat pentru frumuseţea şi fericirea pe care le-a dat-o!
Cerurile Îi cântă slavă pentru bunătatea Lui.
Stelele, Luna şi Soarele laudă neîncetat Numele Lui.
Munţii, apele, pădurile, câmpiile, toate-toate Îi înalţă fiecare în felul său, mulţumirile lor recunoscătoare.
În poporul lui Dumnezeu, cântarea a însoţit totdeauna jertfele de mulţumire aduse lui Dumnezeu, cu glasul sau cu instrumentele.
În Biblie sunt amintite 19 feluri de instrumente muzicale cu care închinătorii Domnului îşi însoţeau mulţumirile lor înălţate spre Făcătorul şi Binefăcătorul nostru.
Să-I înălţăm şi noi mulţumirile noastre totdeauna însoţite de recunoştinţa, de lacrimile şi de cântările noastre, după cuvântul versetului acestuia sfânt. Fiindcă Dumnezeului nostru nu-I sunt alte jertfe mai plăcute decât cele înălţare de o inimă mulţumită şi mulţumitoare!
Slavă şi mulţumire veşnică Ţie, Marele nostru Părinte şi Binefăcător ceresc, care Te-ai îndurat de noi cu o atât de mare şi veşnică iubire, încât ne-ai chemat şi ne-ai ales pentru slava şi înfierea Ta veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru!
Te rugăm îmbracă-ne Tu prin Duhul Sfânt cu toată dragostea Ta din care dragostea noastră să se hrănească crescând şi rodind neîncetat tot mai frumos şi mai dulce roadele bine plăcute şi bine primite înaintea Ta.
Fă Doamne ca pacea Ta care întrece orice pricepere să stăpânească inimile noastre, şi părtăşia la care am fost chemaţi să ne facă să alcătuim un singur trup sfânt şi sănătos, al cărui Cap fericit şi binecuvântat să fii Tu.
Cuvântul Tău să locuiască din belşug în noi toţi, nu numai vorbit şi cântat, ci mai ales împlinit cu fapta în orice voie a Ta, pentru ca Tu să fii mulţumit de noi, aşa cum noi suntem mulţumiţi şi mulţumitori de Tine. Amin.