La Apostolul din Duminica a 31-a după Rusalii (a orbului din Ierihon)
Traian Dorz - Hristos - Puterea Apostoliei
15. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: “Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi“, dintre care cel dintâi sunt eu.
16. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine cel dintâi toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică.
17. A Împăratului Veşniciilor, a Nemuritorului, Nevăzutului şi Singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor! Amin.
15 - Adevărat şi vrednic
Toate Sfintele Cuvinte ale lui Dumnezeu sunt adevărate şi vrednice de crezut, dar cuvântul despre venirea Mântuitorului Hristos în lumea aceasta pentru mântuirea păcătoşilor lumii, este cel mai adevărat şi mai vrednic de crezut.
Toate veştile bune aduse de îngeri vreodată pentru oameni au fost adevărate şi vrednice de crezut, dar Vestea Bună adusă de Arhanghelul Gavril Sfintei Fecioare Maria, când i-a zis ei:
- Plecăciune, ţie, căreia ţi s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei! Iată că tu vei naşte pe Mântuitorul lumii - aceasta a fost cea mai bună veste care s-a putut auzi vreodată pentru omenirea aceasta!
Şi la fel, Vestea Bună adusă păstorilor în Dimineaţa Naşterii - când poate acelaşi Sfânt Arhanghel le-a spus şi lor: Bucuraţi-vă! Astăzi în cetatea lui David vi S-a Născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul - a fost cea mai fericită, mai adevărată şi mai vrednică de crezut Veste auzită vreodată de o ureche omenească!
O, adevărat şi vrednic de crezut, într-adevăr, este acest Cuvânt! Pentru că nici o altă făgăduinţă n-a fost adeverită mai hotărât şi n-a fost mărturisită mai stăruitor, în tot Cuvântul Sfintelor Scripturi, ca făgăduinţa aceasta a Venirii Mântuitorului pentru dezrobirea omenirii de sub puterea păcatului. Şi pentru mântuirea fiecărui suflet care va crede şi va primi darul harului acestuia.
Dar cu toate că atât de mult a repetat gura Domnului făgăduinţa aceasta - începând chiar de la izgonirea părinţilor noştri din Rai, prin gura tuturor prorocilor Vechiului Testament, şi până la Noaptea Sfântă a Naşterii Sale - totuşi atât de puţin s-a crezut acest Adevăr. Şi atât de puţini l-au primit la arătarea Lui.
O, ce Dumnezeiască bucurie cuprinde în el acest atât de mare Cuvânt despre Venirea Acelui atât de Mare Mântuitor, care este Hristos Domnul!
Ce uimită bucurie a adus el în sufletul curat al Sfintei Fecioare Maria, Maica Lui Sfântă, când ei, celei dintâi, i s-a făcut Unicul har de a i se vesti şi de a i se da acest Mare Mântuitor!
Şi ce fericită bucurie a adus el şi în sufletele smeriţilor păstori şi ale credincioşilor magi, care la fel, au avut parte de la Dumnezeu să se învrednicească ei, cei dintâi, de a-L adora şi de a-L slăvi pe Dumnezeul venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi...
Dar lucru şi mai de uimire este că de Venirea Mântuitorului nu s-au bucurat în primul rând cei mai vinovaţi şi cei mai păcătoşi - adică tocmai aceia care urmau să câştige cel mai mult în urma Venirii Lui. Pentru că ei erau cei mai nenorociţi din cauza marilor şi multelor lor nelegiuiri ce îi apăsau... Ci, dimpotrivă, aceştia au fost tocmai cei mai împotrivitori şi mai vrăjmaşi faţă de Hristos!...
Când a auzit Vestea Naşterii lui Isus, scrie Biblia, Irod s-a tulburat foarte tare. Şi tot Ierusalimul s-a tulburat cu el (Matei 2, 3). Fariseii şi cărturarii la fel au făcut.
Ci de Venirea Mântuitorului s-au bucurat cu adevărat doar sufletele nevinovate: Sfânta Fecioară, păstorii, magii. Nu oile cele pierdute, care rătăceau şi piereau căzute în prăpăstii, şi pentru care venea acum Bunul Păstor ca să le caute şi să le mântuiască, ci oiţele cele ascultătoare, care erau lângă El. Şi care nu aveau nevoie de atâta iertare şi milă din partea Lui, ca celelalte...
Aşa este şi astăzi, când Vestea marii Mântuiri, pregătită de Tatăl ceresc şi adusă lumii prin Isus Hristos, Fiul Său, se propovăduieşte tuturor oamenilor de pretutindeni, pentru ca în primul rând cei dintâi dintre păcătoşi să se bucure de ea şi să o primească.
Dar întocmai ca atunci când Irod care era cel mai mare păcătos al Ierusalimului, cetatea cea mai plină de păcate, în loc să se bucure strigând şi lăudând pe Dumnezeu pentru marea Lui milă şi iubire cu care S-a gândit şi S-a îndurat de ei, tocmai ei s-au tulburat cel mai mult!...
Şi cel dintâi gând al lui Irod a fost să-L ucidă pe Mântuitorul său şi al lumii. Nu s-a dat înapoi nicicând, pentru a-L ucide pe Isus, trebuia să mai ucidă patrusprezece mii de copii nevinovaţi. Ce blestem este păcatul şi ce blestemat este oricine trăieşte în el!
Iată cum răspund oamenii blestemaţi, oamenii vinovaţi, oamenii păcătoşi şi lumea păcătoasă dragostei lui Dumnezeu care face o Jertfă atât de mare pentru salvarea lor. Şi le dă o ocazie atât de fericită şi de uşoară pentru a primi iertarea şi mântuirea Lui!
O, drag suflet pierdut la care vine acum acest Sfânt Cuvânt trimis de Dumnezeu, pentru a-ţi aduce şi ţie vestea cea bună a mântuirii prin primirea Marelui Mântuitor Isus Hristos, - tu cum răspunzi lui Dumnezeu?
Primeşti tu pentru tine şi mântuirea ta pe Isus Hristos acum? Sau Îl respingi şi urzeşti planuri ucigaşe împotriva Lui?
Nu uita că asta poate fi ultima chemare pentru tine!
15 - Hristos Isus a venit...
Oamenii toţi s-au născut ca să fie liberi. Nimeni să nu apese pe nimeni. Nici unul să nu robească pe nici unul, ci fiecare să respecte libertatea fiecăruia. Căci toţi ne naştem la fel şi toţi murim la fel.
Dar în veacurile întunecate ale omenirii, cei vinovaţi au năvălit asupra celor nevinovaţi. Şi cei mai tari s-au năpustit asupra celor mai slabi, jefuindu-i, chinuindu-i, şi robindu-i. Pentru a le munci lor, pentru a-i îmbogăţi pe ei sau pentru a se distra, chinuindu-i, cum se făcea prin circurile romane sau prin casele şi moşiile proprietarilor de sclavi.
America de Nord a fost multă vreme locul unde au fost luaţi şi duşi robi, mari mulţimi de oameni nevinovaţi. Şi unde mulţi ani aceşti oameni ţinuţi în robie au fost vânduţi, chinuiţi şi adeseori omorâţi în muncă şi în bătaie, mai rău decât animalele.
Dar S-a îndurat Dumnezeu şi a venit o vreme când robia acestor oameni s-a sfârşit.
A venit un om al lui Dumnezeu, care a adus legea slobozeniei pentru toţi cei ce zăcuseră vremi îndelungate în robia tiranică şi ucigaşă.
Când a venit această lege, toţi robii au fost eliberaţi...
O, ce mare bucurie a fost atunci când lanţurile robiei au fost rupte, iar cei ce zăcuseră în ele strigau liberi, cântând şi plângând de bucurie.
Dar au fost şi unii robi nenorociţi pe care stăpânul lor tiran îi ţinea departe de cei eliberaţi, ca să nu audă şi ei Vestea cea bună a izbăvirii lor din robie. Ca să nu audă de Numele Eliberatorului lor. O, ce nefericită era starea acelora! Erau liberi, dar ei nu ştiau aceasta...
Când printr-o minune a ajuns la unul dintre aceşti robi nenorociţi vestea că demult s-a adus o lege a slobozeniei de către Marele Eliberator al celor robiţi şi că şi ei sunt liberi, unul dintre ei s-a prăbuşit plângând:
- Liber, şi eu n-am ştiut! Liber, şi eu m-am chinuit aici de atâta timp. Liber, şi eu stau rob de atâţia ani la acest stăpân tiran şi chinuitor... O, nenorocitul de mine, de ce n-am ştiut eu asta mai demult?...
O, fratele meu şi tu sora mea care eşti încă şi tu rob al păcatului! Şi pe care tiranul stăpân al iadului te chinuie de atâţia ani! Nici voi n-aţi auzit de Isus Hristos, Marele eliberator care a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi?
Nici voi n-aţi auzit de Legea harului, prin care s-a adus Vestea cea Bună a iertării şi a înfierii tuturor oamenilor prin Jertfa Ispăşitoare a Crucii de pe Golgota? Jertfa pe care a adus-o în locul nostru al tuturor oamenilor, Isus Hristos, Fiul şi Mielul lui Dumnezeu, Preţul răscumpărător al tuturor sufletelor noastre care erau robite prin păcat la marele vrăjmaş şi vechiul şarpe, diavolul?
Şi voi sunteţi prin acest har liberi!
Şi păcatele voastre prin acest Preţ mare, au fost plătite!
Şi sufletele voastre prin această Jertfă au fost răscumpărate!
Săltaţi de bucurie, strigaţi de veselie, lăudaţi plângând şi cântând Numele Marelui vostru Eliberator, Isus Hristos! Şi primiţi chiar acum cu toată graba şi recunoştinţa această veste scumpă şi acest Preţ Sfânt pentru mântuirea voastră!
Isus Hristos a venit în lume ca Mântuitor, ca Mesia Cel Promis prin profeţi şi prin Scripturi.
El nu trebuie să mai vină în acest fel de acum înainte. Ci El a venit aşa acum două mii de ani. Şi de atunci se vesteşte în Numele Lui iertarea păcatelor.
Şi oricine crede în El - şi-L primeşte ca Mântuitor al său personal - capătă prin Numele Lui iertarea păcatelor şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Oricât de mari ar fi păcatele aceluia şi oricât de departe ar fi fost el (Fap. Ap. 10, 43; 13, 39; Rom. 10, 4).
O, cât de nenorociţi sunt acei ce nu cred şi nu primesc această veste fericită şi mântuitoare că Hristos Isus a venit în lume! Şi că El a şi adus mântuirea păcătoşilor. Că El este chiar acum şi chiar aici, îmbiindu-le şi lor în dar această mântuire numai prin credinţa şi prin ascultarea de El. O, ce nenorociţi sunt cei ce încă mai cred că Mesia nu a venit, ci mai aşteaptă şi acum alt mesia, - şi nu pe Hristos!
Într-adevăr, ce nefericiţi sunt acei care mai cred şi acum că Isus Hristos Mesia încă n-a venit în lume! Care mai cred şi acum că El trebuie abia de acum încolo să vină, cine ştie când... Aceştia aşteaptă în zadar, privind în viitor şi aşteptând un tren care a şi sosit şi a plecat de două mii de ani. Mesia Hristos este aici. Şi îmbie pe orice om care vrea să creadă, ca să primească pe Acest Mesia, acest tren, pentru a ajunge în Împărăţia Lui cerească. Trenul spre Acolo va pleca în curând cu cei care se vor fi suit în el. Şi care vor fi rămas pe locul câştigat când au crezut în Hristos.
Dragă suflet de lângă mine, tu cum stai în privinţa asta?
Crezi tu că Hristos a venit?
Crezi tu că El a făcut mântuirea păcătoşilor prin Moartea şi Învierea Lui pentru toţi oamenii?
Crezi tu că El îţi poate da şi ţie, chiar acum, şi chiar aici, iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, dacă crezi în El şi primeşti pentru tine preţul Sângelui Său răscumpărător?
Crezi tu şi primeşti tu acest Cuvânt adevărat şi cu totul vrednic de primit?
Dacă crezi şi primeşti, îngenunchează şi tu chiar aici şi chiar acum cu lacrimi de căinţă şi de pocăinţă, predându-te lui Isus şi punând legământ ca să-L iubeşti şi să-L urmezi până la moarte. Ca să primeşti şi tu un loc şi un drept în trenul mântuirii, împreună cu cei care tot aşa, prin naşterea din nou au apucat un loc slăvit aici. Şi aşteaptă cu bucurie ajungerea fericită în Ierusalimul cel ceresc!
15 - Cel dintâi sunt eu
Dintre păcătoşii pe care Hristos Isus a venit ca să-i mântuiască, cel dintâi sunt eu - spune Sfântul Apostol Pavel - dar am căpătat îndurare.
Spune un sfânt înţelept aşa: Dacă cel păcătos s-a îndreptat, niciodată să nu-i mai pomeneşti despre păcatele lui. Căci dacă acesta singur se recunoaşte mereu că a fost păcătos, nu trebuie să-i mai spună nimeni acest lucru.
Nu-i om mai virtuos ca acela care se recunoaşte singur că nu are nici o virtute. Fiindcă smerenia lui Dumnezeu este suma tuturor virtuţilor şi garanţia pentru care Dumnezeu dă totdeauna harul Său celui ce o are. După cum este scris: El dă har celor smeriţi (Iacov 4, 6).
Din pricina acestei smerenii, acela care s-a numit pe sine cel mai dintâi dintre păcătoşi, a fost înălţat de Dumnezeu mai presus decât alţii dinaintea lui. După cum iarăşi este scris: Cel ce se poate face mai mic decât toţi, este mai marele tuturor.
Dorinţa după întâietatea în laude este una dintre cele mai mari şi mai greu de biruit ispite. Cu această ispită diavolul nimiceşte pacea multor adunări şi mântuirea multor suflete credincioase.
Dorinţa de întâietate lumească a fost pricina pierzării unora dintre cei mai mari şi mai aleşi oameni ai Bibliei şi slujitori ai bisericii lui Dumnezeu.
Începând cu Lucifer, îngerul căzut, potrivnicul lui Dumnezeu şi vrăjmaşul lui Hristos... şi sfârşind cu omul fărădelegii, care va îndrăzni să se înalţe mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau este vrednic de închinare, aşa încât se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept dumnezeu, şirul hămesiţilor după întâietate lumească este nesfârşit (2 Tes. 2, 4-12).
Foamea aceasta satanică după laude este cea mai cumplită şi mai nesăturată dintre toate patimile care macină şi năruiesc un suflet omenesc.
Sufletul stăpânit de dorinţa aceasta nu se dă înapoi de la nici o crimă pentru a o ajunge şi pentru a o păstra. Cele mai multe ucideri şi vânzări, nelegiuiri şi dezbinări s-au făcut şi se fac între oameni şi între credincioşi de către cei nebuni, după întâietate. Care fac sau gândesc totul numai pentru asta.
Dar cine oare mai aleargă după întâietatea în smerenie şi ascultare de Dumnezeu şi de fraţi?
În gândirea şi în umblarea lumească, totul se zice şi se face potrivit ordinii acesteia:
eu, tu, el. Adică:
1 - Întâi eu. Eu sunt persoana întâi.
2 - Apoi tu. Tu eşti persoana a doua.
3 - Şi în urmă el. El este persoana a treia, persoana ultimă dintre toate şi în toate.
În practica vieţii şi în ordinea obişnuită în lume, asta înseamnă că interesul meu, pofta mea, avantajul meu trebuie să fie primele.
După aceea ale tale.
Şi numai dacă mai rămâne ceva, apoi îi vine rândul şi lui. Adică de aproapelui şi semenului nostru. Sau Domnului nostru, care nu este - sau pare că nu este - de faţă!...
Dar în gândirea şi în umblarea duhovnicească a credinciosului, ordinea este chiar inversă:
1 - El, adică Domnul, cauza şi voia Lui. Sau fratele şi semenul nostru.
2 - Tu, adică cel mai apropiat, soţul, părintele, fiul şi fratele meu.
3 - Şi în urmă eu, adică persoana mea, folosul meu, voia mea.
Cine umblă după felul dintâi, după felul lumesc, acela este un om firesc, un om rău, un om blestemat, şi osândit la pedeapsa veşnică.
Cine umblă după felul al doilea, cel duhovnicesc, abia acela este un om bun, un om al lui Dumnezeu şi binecuvântat cu o răsplată veşnică. Pentru că felul dintâi este felul diavolului. Şi numai felul cel de-al doilea este al lui Hristos!
Într-un singur caz trebuie să spunem şi noi: cel dintâi sunt eu, în cazul acesta în care a spus acest cuvânt şi Sfântul Apostol Pavel: între păcătoşi.
Între păcătoşii care se recunosc pierduţi şi vin să se prăbuşească la picioarele Crucii lui Isus, spre a se împărtăşi de spălarea Sângelui Său Sfânt, care pentru noi şi pentru mulţi s-a vărsat pentru iertarea păcatelor.
Aici da, aici trebuie să zicem şi noi şi să facem primii pasul recunoaşterii şi mărturisirii acesteia. O astfel de mărturisire şi de întoarcere ne-ar da dreptul la prima binecuvântare, cum a dat şi Sfântul Apostol care a spus aceste cuvinte.
Mântuitorul a spus: Unul este Primul între voi: Domnul şi Învăţătorul vostru. Dar voi sunteţi egali.
- Egali da, a zis şi zice firea, tot firea omenească a unuia, dar între egali, primul sunt eu...
- Ba eu! Ba eu! Ba eu! - au zis atunci şi ceilalţi. Şi o ceartă lungă de aproape o mie de ani s-a încins şi continuă şi astăzi, pentru această întâietate...
Fără să fi învăţat nici unul până azi că ordinea lui Hristos este alta. Că întâietatea în ordinea lui Isus este nu a celui ce pretinde, ci a celui ce renunţă... nu a celui care cere, ci a celui care lasă.
Nu a celui ce se înalţă, ci a celui ce se smereşte...
Căci nu cel ce se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Domnul îl laudă. Şi nu acela ce se înalţă singur este înălţat, ci acela pe care Dumnezeu îl înalţă.
Înţelegem oare şi noi acest lucru, măcar cum a dorit Domnul să-l înţeleagă ucenicii Săi, în vremea ispitei lor, când şi ei se certaseră tot pentru acest ruşinos şi satanic lucru: care să fie mai mare (Luca 22, 24-27; Ioan 13, 4-15).
Binecuvântat să fie acela care dacă a înţeles acest adevăr mare şi sfânt, îl şi face cu inima şi fapta lui!
16 - Dar am căpătat îndurare
Dar am căpătat îndurare, pentru ca Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El în urmă, ca să capete viaţa veşnică.
O, cât de minunată este istoria harului Dumnezeiesc! Şi ce uriaşă este Cartea Îndurării lui Hristos!...
Ce mare, ce nesfârşit de mare este numărul sufletelor care au căpătat această îndurare!
Şi ce negrăit de frumoase sunt căile prin care Dumnezeu Şi-a arătat această mare îndurare a Lui faţă de fiecare din cei care s-au împărtăşit din ea!
Într-adevăr, dacă despre toate acestea câte le-a făcut îndurarea lui Dumnezeu şi Sângele iertării lui Hristos s-ar fi putut ori s-ar putea scrie, cred că nici în lumea întreagă n-ar încăpea cărţile mărturiilor tuturor acelora care ar avea atât de spus despre ce a făcut Hristos pentru ei. Şi cum S-a îndurat El de sufletele lor...
Dar Magdalena, dar Zacheu, dar Lazăr, dar Ninive, dar Ierusalimul, dar Sibiul, dar Săsciorii?...
Dar eu, dar tu, dar toţi?
O, şi eu, deşi eram cel mai rău şi mai căzut, am căpătat îndurare, atâta îndurare din partea Tatălui ceresc!
Nu mi-ar ajunge nici mie toată hârtia din lume şi toate vieţile omeneşti, ca să arăt câte ştiu şi câte nu ştiu, câte pot şi câte nu pot, câte am văzut şi câte n-am văzut, din marele număr şi din nesfârşitele feluri în care Hristos Şi-a arătat minunata Lui îndurare faţă de mine...
Iată ajuns aici, nu mai pot scrie nici un cuvânt mai departe, ci trebuie să mă prăbuşesc în genunchi!
Nu mai văd de lacrimi să scriu nici un rând...
Nu mai pot de mişcat să spun nici un cuvânt!
O Dumnezeule, o Dumnezeul meu, cât de nemărginit de iubitor, de bun, de înţelegător, de îndurat ai fost şi eşti Tu cu mine!
Faţă de nimeni din lumea asta nu ştiu să mai fi avut nevoie de atâta răbdare, ca faţă de mine!... Nimănui pe lumea asta n-a trebuit să-i ierţi păcate atât de multe şi de mari, cum mi-ai iertat mie...
Nimănui pe lumea asta nu i-ai împlinit cereri şi rugăciuni de felul acelora ce mie mi le-ai împlinit.
Nimeni pe lumea asta n-a avut parte de binecuvântări atât de mari, de ocrotiri atât de iubitoare, de daruri atât de Dumnezeieşti, de bucurii atât de adânci, de taine atât de fericite, de trăiri atât de cereşti, - cum am avut eu!...
Atunci cine Doamne ar mai fi atât de dator să Te laude, să-Ţi cânte, să-Ţi plângă, să-Ţi spună, să-Ţi mulţumească într-un fel unic şi veşnic, - cum sunt eu dator?
Dar oare tu, suflet scump care citeşti sau asculţi aceste cuvinte şi aceste lacrimi ale mele, tu oare n-ai nimic de spus şi de mărturisit despre vreo minune pe care să ştii că îndurarea lui Hristos a făcut-o în chip deosebit pentru tine?
Pe tine nu te-a răbdat şi nu te-a aşteptat atâţia ani Domnul până să te întorci la El? Sau nu te mai rabdă şi aşteaptă oare El şi acum?
Pe tine nu te-a izbăvit Dumnezeu oare în chip minunat şi cutremurător din nici o primejdie de moarte?
Ţie nu ţi-a ascultat El şi nu ţi-a împlinit îndată chiar nici o rugăciune?
Ţie nu ţi-a făcut Hristos nici un har unic? N-a avut El special pentru tine nici o îndurare? N-a strălucit El niciodată pe drumul tău?
Sau poate că ochii tăi şi mintea ta au fost acoperite până azi şi n-ai văzut şi n-ai înţeles nimic din toate acestea?
Dar oare nici acum tot nu poţi vedea şi înţelege?
Atunci când crezi că vei putea?
Da, noi am căpătat toată această îndurare şi am devenit conştienţi de ea, tocmai în vederea slavei lui Dumnezeu şi mântuirii altora.
Tocmai pentru ca Mântuitorul meu să-Şi arate şi în mine, în acea măsură, îndurarea Sa, - am fost salvat de unde fusesem căzut, ca să-I slăvesc şi eu această îndurare!
Cine a fost căzut puţin a avut nevoie de puţină îndurare ca să fie salvat. Dar cine a fost căzut mult, acela a avut nevoie de multă, - nu de puţină...
Hristos ne-a iertat toată datoria, tuturor. Dar noi nu toţi am fost datori la fel. Tu ai avut poate o datorie de numai o sută de talanţi, dar eu am avut de zece mii.
Şi tu eşti dator recunoştinţa, dar de o sută de ori pentru mai puţin decât mine.
Revărsarea râului umple toate vasele aşezate în mijlocul lui, dar nu toate sunt de aceeaşi mărime.
O singură condiţie se cere pentru a fi umplute: ca orice vas să stea drept, cu toată deschiderea lui înspre revărsarea apei. Pe un vas întors, nici toată apa lumii nu-l va putea umple.
Îndurarea Mântuitorului Hristos îţi iartă şi ţie toate păcatele tale, dar cu o singură condiţie: să-ţi deschizi toată inima ta, ca s-o primeşti cu credinţă.
Să-ţi deschizi gura ta ca să o mărturiseşti cu pocăinţă. Şi să-ţi deschizi ochii tăi, ca să plângi cu căinţă.
Iar după aceea, de-a lungul întregii tale vieţi să păstrezi darul harului acestuia în toată fiinţa ta, umblând printre semenii tăi ca o dovadă vie a îndurării lui Hristos. Pentru ca oricare dintre ei văzând marea şi fericita schimbare pe care Hristos a putut-o face în tine, să dorească şi să vină şi ei spre a se împărtăşi din îndurarea Lui.
16 - Ca o pildă
Oamenii nu au nevoie chiar atât de mult de sfaturi sfinte, cât au nevoie de pilde sfinte.
Nu au nevoie de cuvinte mari, cât au nevoie de pilde mari. Cuvinte mari au fost şi sunt multe, dar pilde mari au fost prea puţine.
Vorbele mari se aud şi azi destul de des. Numai vieţile şi pildele mari se văd atât de rar.
Mântuitorul nostru a spus: Eu v-am dat o pildă, cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi.
El nu ne-a spus: Cum am zis Eu, aşa să faceţi, deşi zisele Lui erau şi lumină şi putere pentru noi.
Ci ne-a zis: Cum am făcut Eu, aşa să faceţi, pentru că vorba este frunza, dar abia fapta este rodul...
Urmând Marelui nostru Dumnezeu şi Învăţător Isus Hristos, toţi marii Săi Apostoli şi urmaşi ne-au arătat la fel calea mântuirii, nu numai prin cuvintele lor, ci mai ales prin pilda vieţii lor. Căci nu cuvintele noastre sunt exprimarea noastră cu adevărat, ci trăirea noastră.
Nu vorbele noastre, nici scrisul nostru nu sunt exteriorizarea cea mai adevărată a fiinţei noastre, ci sunt faptele noastre. Însuşi Mântuitorul ne-a lăsat acest cuvânt: După faptele lor îi veţi cunoaşte. Şi după roadele lor. Nu după vorbele şi după frunzele lor (Matei 7, 15-20).
Urmaţi-mă pe mine fraţilor! - spune Sfântul Apostol Pavel... Şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei ce se poartă după pilda pe care o aveţi în noi (Filipeni 3, 17).
Ce am văzut şi ce am auzit, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre... aceea vă vestim şi vouă - spune Sfântul Apostol Ioan - ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi... (1 Ioan 1, 1-3).
Şi toţi ceilalţi mari oameni ai lui Dumnezeu din Biblie şi din Istorie au făcut la fel, lăsând mai întâi urmaşilor lor pilda unei vieţi sfinte şi vrednice de urmat. Apoi, lăsându-le acestora opera lor scrisă ori vorbită. Avuţia lor sau sfaturile lor.
În lumina acestei mari şi veşnice condiţii, se vede cel mai bine care viaţă este vrednică s-o urmăm, şi care nu.
Când este vorba despre dragoste, de exemplu, nu poeziile despre ea, nici cântările despre ea, nici predicile cele mai frumoase despre ea sunt dovada că o avem. Ci trăirea ei cu fapta în familia şi în anturajul nostru trupesc şi sufletesc în care suntem şi vieţuim.
Nu din tăria vocii cu care predicăm despre iubire, nici din instrumentul cu care cântăm sau scriem despre ea se poate constata existenţa ei în viaţa noastră. Ci din căldura şi din ascultarea părtăşiei noastre cu fraţii şi cu familia noastră duhovnicească... Din binefacerile noastre faţă de toţi semenii noştri.
În zadar aş scrie eu zeci de meditaţii despre dragoste şi aş cânta sute de cântări despre ea, dacă în mijlocul familiei mele frăţeşti eu sunt un element nesupus, îndărătnic, îngâmfat, tulburător şi dezbinat. Ce preţ mai pot avea atunci înaintea lui Dumnezeu - şi chiar înaintea oamenilor - zăngănitul ţambalului meu şi sforăitul vorbirii mele?
Nu cel ce-Mi zice Mie: Doamne, Doamne - va intra în Împărăţia cerurilor, ci acel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri - spune Mântuitorul (Matei 7, 21).
Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa, aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, - spune Sfântul Apostol Pavel - nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic (1 Cor. 13, 1-3).
Oare va putea să o înţeleagă asta acela căruia i se potriveşte cel mai bine? Acela care ar fi trebuit de multă vreme s-o fi înţeles?
Sufletul meu şi fiul meu, fiul dragostei mele, să nu uităm noi niciodată acest mare şi scump adevăr!
Să nu propovăduim Cuvântul niciodată pentru alţii în primul rând, ci pentru noi înşine.
Să nu spunem în primul rând: Voi cum staţi faţă de cuvântul ascultării, sau al smereniei, sau al dărniciei? Ci să spunem: Noi cum stăm faţă de acestea?
Să nu spunem: Să vă învăţ eu! Ci să spunem: Să învăţăm noi!
Să nu spunem: Trebuie să fiţi o pildă pentru alţii! Ci să spunem: Trebuie să fim!
Să ne rugăm Domnului să ne ajute. Dar să ne dăm şi noi toate silinţele ca să fim cu adevărat o pildă despre marea îndurare a Lui, pentru toţi. Să vadă toţi marea schimbare făcută în viaţa noastră de către naşterea din nou. De predarea şi hotărârea noastră pentru Dumnezeu. De trăirea curată şi sfântă a legământului nostru pe care l-am făcut cu Domnul nostru Isus, prin Duhul Sfânt, în clipa întâlnirii noastre cu El.
Căci numai în felul acesta toţi cei ce se vor uita la buna noastră schimbare vor fi îndemnaţi şi ei să ne urmeze.
Astfel Domnul şi Mântuitorul nostru va fi slăvit prin noi, harul Său va fi cunoscut de tot mai mulţi, iar semenii noştri vor fi şi ei aduşi la mântuire prin El.
17 - A Singurului Dumnezeu...
A Împăratului Veşniciilor, a Nemuritorului, Nevăzutului şi Singurului Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.
Aşa se încheie acest scurt apostol din trei versete, plin însă de atât de multe şi de grele adevăruri.
El conţine pe scurt toată Evanghelia mântuirii noastre. Şi toată învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Căci toată esenţa Sfintelor Scripturi sunt aceste trei adevăruri cuprinse în unul singur: adevărul mântuirii noastre.
Partea cea mai dintâi a acestui întreit adevăr unic este că noi toţi şi fiecare dintre noi eram nişte păcătoşi pierduţi. Dar pentru noi a venit din ceruri pe pământ ca să ne mântuiască Singurul Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Isus Hristos.
Acesta este începutul şi temelia mântuirii noastre. A fiecăruia din noi în parte. Şi a tuturor împreună.
Partea a doua a acestei mântuiri este adevărul că primirea mântuirii noastre are ca dovadă o totală schimbare a vieţii noastre, din felul rău dinainte, într-un fel nou şi sfânt.
Dar pentru că o astfel de schimbare nu o poate face decât puterea îndurării şi a Jertfei lui Hristos, întreaga noastră viaţă de după această schimbare este, şi trebuie să fie, o mărturie vie şi puternică a acestei Puteri. Pentru ca toţi semenii noştri aflaţi în starea noastră veche, să dorească şi ei să primească puterea Jertfei înnoitoare a lui Hristos, Domnul nostru, spre a fi aduşi şi ei în starea noastră cea nouă.
Partea a treia a acestei minunate mântuiri apoi va fi necurmata jertfă a mulţumirii şi a laudei noastre pentru tot acest mare har primit, înălţată numai Împăratului Veşniciilor, Nemuritorului, Nevăzutului şi Singurului Dumnezeu: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, care ne-a gândit-o, care ne-a adus-o şi care ne-a făcut-o cunoscută, aşa încât să ne bucurăm veşnic de ea.
Deci, pentru toată această lucrare de mântuire, toată cinstea şi slava se cuvin numai Domnului şi Dumnezeului nostru, fiindcă de la început şi până la sfârşit totul a fost făcut numai de El.
Noi toţi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre în care trăiam după mersul lumii acesteia. După duhul neascultării şi orbiei care lucrează acum în fiii veacului acestuia. După îndemnul firii noastre pământeşti, fiind din fire fii ai mâniei şi ai pierzării, ca şi ceilalţi.
Dar Dumnezeul Acesta al Milei, al Iubirii şi al Bunătăţii, care este atât de bogat în îndurare faţă de toţi, nu ne-a lăsat. Ci pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, ne-a adus şi pe noi la viaţă împreună cu Hristos, Domnul şi Răscumpărătorul sufletelor noastre.
Prin harul Său, numai prin harul Său, suntem noi mântuiţi. Nimic nu vine de la noi, ci totul este numai lucrarea dragostei Lui minunate (Efes. 2, 1-6).
De aceea, într-adevăr, toată slava şi cinstea I se cuvin numai Lui. Şi fiecare dintre noi trebuie să simtă, să creadă şi să facă aşa.
Singurul şi neînsemnatul nostru merit este că am crezut vestea acestui har, când ea ni s-a adus - acei care am crezut-o!...
Că am primit-o - acei care am primit-o.
Şi că ne dăm toate silinţele să o mărturisim cu viaţa noastră - acei care ni le dăm.
Dar ce neînsemnat este şi acest singur merit al nostru, în toată veşnica operă a mântuirii noastre!
Şi totuşi cât de scump preţuieşte el în faţa lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu numai pentru acest neînsemnat merit ne dă această veşnică şi strălucită comoară a mântuirii Lui.
Şi împreună cu ea, toate celelalte nebănuite daruri ale harului Său ceresc. După cum este scris: Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit... (1 Cor. 2, 9).
O, slavă, cinste şi laudă veşnică să-Ţi fie aduse numai Numelui Tău, Părintele Veşniciilor, Nemuritorului, Nevăzutului şi Singurului Dumnezeu Adevărat, pentru toată dragostea nespus de mare cu care ne-ai iubit, ne-ai căutat, ne-ai aflat şi ne-ai adus la Crucea şi Jertfa cea Mare şi Veşnică a Fiului Tău Isus Hristos, prin care am fost iertaţi de păcatele noastre, înviaţi din moarte, şi înfiaţi de Tine printr-un har atât de mare arătat de Tine faţă de noi.
Te rugăm ajută-ne să trăim în viaţa care ne-a mai rămas pe pământul acesta, ca nişte oameni noi, o viaţă nouă şi sfântă, închinată Ţie şi voii Tale. Pentru a fi prin aceasta nişte mărturii şi dovezi vii în faţa tuturor semenilor noştri, ca şi ei să fie îndemnaţi puternic să se predea Ţie.
Şi pentru toate binefacerile Tale faţă de noi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cea veşnică, ajută-ne Dumnezeul nostru să facem totul ca numai a Ta să fie toată cinstea şi slava, acum şi în vecii vecilor. Amin.