La duminica samaritencei: despre setea sufletului (1)

Evanghelia de duminică (Ioan 4, 3-42) ne spune, că Isus plecase cu învăţăceii Lui peste Samaria în Galileia. În calea lor se opriră de popas la fântâna lui Iacov. Isus trimise pe învăţăcei în cetate să cumpere hrană, iar El, ostenit fiind de călătorie, Se aşeză lângă fântână.

Atunci, a venit o femeie din Samaria să scoată apă.

- Dă-Mi să beau, i-a zis Isus. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării. Femeia samariteancă I-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă? Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis:

- Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, şi cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.

- Doamne, I-a zis femeia, n-ai cu ce să scoţi apă, şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi vitele lui? Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică. Doamne, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin până aici să scot. (Ioan 4, 7-15).

Iată o parte din vorbirea lui Isus cu samariteanca. Această frumoasă vorbire este plină de învăţătură pentru noi. Să luăm aminte! Şi sufletul îşi are setea lui şi apa lui. Această sete a sufletului nostru a cântat-o aşa de frumos psalmistul David: Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă (Psalm 62, 3). Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat (Psalm 142, 6).

Sufletul nostru însetează după Dumnezeu. Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! (Psalm 41, 1).

Creştine! Simţeşti tu această sete a sufletului tău? Dacă o simţeşti, iată îţi poţi adăpa sufletul în sute de feluri din sute de izvoare şi fântâni. De câte ori împreuni mâinile în semnul crucii şi cazi în genunchi să te rogi - iată ţi se deschide un izvor pentru sufletul tău. De câte ori deschizi Biblia să citeşti în ea - iată ai o fântână cu apă vie şi cu adâncimi pe care tu poate nici nu le bănuieşti. În Psaltire găseşti oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău, iar în biserică preotul îţi picură neîncetat ploaia învăţăturii peste pământul însetat al sufletului tău.

Nimenea nu va avea deci răspuns, că n-a avut apă pentru setea sufletului său. Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea (Ioan 7, 37). Aşa zice Domnul: Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! (Isaia 55, 1).

Creştine! Cercetează-te, nu cumva pământul sufletului tău este înţelenit şi uscat, nu cumva este secetă cumplită în pământul sufletului tău - şi tu n-alergi la ape? Nu cumva rătăceşti în pământul pustiu şi fără de apă al păcatelor? Întoarce-te degrab la apa cea vie a credinţei, a darului, a lui Hristos şi atunci: Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă (Isaia 58, 11).

Să mai învăţăm apoi ceva din Evanghelia de duminică. Apa cea vie trebuie să ne schimbe şi pe noi cu totul aşa precum a schimbat pe samariteanca la fântâna lui Iacov şi din femeie păcătoasă a făcut-o apostol care vestea pe Hristos. Pomul vieţii noastre numai atunci soarbe cu vrednicie ploaia darului de sus, când arată şi roade de fapte bune, precum zice psalmistul: El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit (Psalm 1, 3).

Să ne rugăm cu cântarea bisericii de duminică: sufletul meu Doamne cel înţelenit în fărădelegi şi păcate, adapă-l cu curgerile darului şi arată-l roditor de fapte bune (Icosul).

Iosif Trifa.