La duminica samaritencei: despre setea sufletului (1)

Evanghelia de duminică (Ioan 4, 3-42) ne spune, că Isus plecase cu învățăceii Lui peste Samaria în Galileia. În calea lor se opriră de popas la fântâna lui Iacov. Isus trimise pe învățăcei în cetate să cumpere hrană, iar El, ostenit fiind de călătorie, Se așeză lângă fântână.

Atunci, a venit o femeie din Samaria să scoată apă.

- Dă-Mi să beau, i-a zis Isus. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de ale mâncării. Femeia samariteancă I-a zis: Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă? Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis:

- Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau!, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie.

- Doamne, I-a zis femeia, n-ai cu ce să scoți apă, și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie? Ești Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta, și a băut din ea el însuși și feciorii lui și vitele lui? Isus i-a răspuns: Oricui bea din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică. Doamne, I-a zis femeia, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, și să nu mai vin până aici să scot. (Ioan 4, 7-15).

Iată o parte din vorbirea lui Isus cu samariteanca. Această frumoasă vorbire este plină de învățătură pentru noi. Să luăm aminte! Și sufletul își are setea lui și apa lui. Această sete a sufletului nostru a cântat-o așa de frumos psalmistul David: Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă (Psalm 62, 3). Îmi întind mâinile spre Tine, îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat (Psalm 142, 6).

Sufletul nostru însetează după Dumnezeu. Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! (Psalm 41, 1).

Creștine! Simțești tu această sete a sufletului tău? Dacă o simțești, iată îți poți adăpa sufletul în sute de feluri din sute de izvoare și fântâni. De câte ori împreuni mâinile în semnul crucii și cazi în genunchi să te rogi - iată ți se deschide un izvor pentru sufletul tău. De câte ori deschizi Biblia să citești în ea - iată ai o fântână cu apă vie și cu adâncimi pe care tu poate nici nu le bănuiești. În Psaltire găsești oricând apă de tămăduire pentru toate durerile sufletului tău, iar în biserică preotul îți picură neîncetat ploaia învățăturii peste pământul însetat al sufletului tău.

Nimenea nu va avea deci răspuns, că n-a avut apă pentru setea sufletului său. Dacă însetează cineva, să vină la Mine, și să bea (Ioan 7, 37). Așa zice Domnul: Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată! (Isaia 55, 1).

Creștine! Cercetează-te, nu cumva pământul sufletului tău este înțelenit și uscat, nu cumva este secetă cumplită în pământul sufletului tău - și tu n-alergi la ape? Nu cumva rătăcești în pământul pustiu și fără de apă al păcatelor? Întoarce-te degrab la apa cea vie a credinței, a darului, a lui Hristos și atunci: Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă (Isaia 58, 11).

Să mai învățăm apoi ceva din Evanghelia de duminică. Apa cea vie trebuie să ne schimbe și pe noi cu totul așa precum a schimbat pe samariteanca la fântâna lui Iacov și din femeie păcătoasă a făcut-o apostol care vestea pe Hristos. Pomul vieții noastre numai atunci soarbe cu vrednicie ploaia darului de sus, când arată și roade de fapte bune, precum zice psalmistul: El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit (Psalm 1, 3).

Să ne rugăm cu cântarea bisericii de duminică: sufletul meu Doamne cel înțelenit în fărădelegi și păcate, adapă-l cu curgerile darului și arată-l roditor de fapte bune (Icosul).

Iosif Trifa.