Lumina şi credincioşia
Traian Dorz - Numele Biruitorului
1 - În relaţiile dintre oameni, numai lumina şi credincioşia lui Dumnezeu pot face dreptate.
Câtă vreme însă lumea va nesocoti aceste lucrări, pământul va trece mereu prin pârjol şi zguduire,
prin sânge şi foc,
căci fără Hristos nu poate exista nici dreptate şi nici pace. Nicăieri şi niciodată.
2 - Încă de la începutul vieţii sale pe pământ, omul a căzut în neascultare faţă de Dumnezeu,
deci în primejdia şi suferinţa care urmează totdeauna neascultării - şi vin din ea.
Şi a avut cea mai mare nevoie în starea lui grea, de ajutor, ca să se ridice.
3 - Având nevoie de ajutor, omul a ajuns la rugăciune.
Astfel rugăciunea lui a fost mai întâi cerere,
după aceea bucurie,
după aceea adoraţie în faţa lui Dumnezeu, care l-a ajutat,
căci nimeni altcineva nu-l putea ajuta.
4 - Locul de rugăciune a fost mai întâi câmpul larg sub bolta largă a cerului lui Dumnezeu.
Apoi cortul îngust.
în Casa zidită Numelui Lui, care să fie pe totdeauna loc de rugăciune pentru toate neamurile şi vremurile (2 Cronici 6, 21-41; Marcu 11, 7).
5 - Pe măsură ce sufletul credincios a dorit să trăiască într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu,
spre a se împărtăşi de tot mai multă mulţumire şi lumină
şi ca să fie scutit tot mai mult de furtunile durerii,
- a început să se ocupe tot mai smerit de rugăciunea şi de adoraţia Domnului.
6 - Să ne fie tot mai preţioasă petrecerea în locul unde putem să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru,
ca să-I aducem jertfa credinţei noastre înlăcrimate.
7 - Prin rugăciunile împlinite,
prin dovezile mereu mai multe ale iubirii lui Dumnezeu de care noi ne bucurăm,
prin totala noastră atârnare de darurile şi de bunăvoinţa cerului,
- noi să ne simţim nu numai obligaţi, dar tot mai atraşi cu evlavie şi cu recunoştinţă, spre altarul lui Dumnezeu.
8 - Darurile şi bunăvoinţa cerească faţă de om, l-au făcut pe acesta să dorească altarul Domnului şi să trăiască lângă el cele mai fericite clipe în faţa lui Dumnezeu,
când jertfele sale, sau lacrimile şi dragostea sa, Îi sunt aduse înalt şi sfânt lui Dumnezeu - atunci sufletul omului trăieşte cea mai strălucită fericire a sa.
9 - Ce neuitate devin totdeauna clipele când, cu toată fiinţa arzând, stai în faţa lui Dumnezeu să-I ceri,
să-I mulţumeşti,
să-L lauzi,
sau să-L adori,
îngenuncheat lângă altarul Său, cu faţa scăldată în lacrimi
şi cu sufletul scăldat în lumină.
10 - Clipele când darul tău se înfăţişează lui Hristos, cu toată evlavia cutremurătoare,
iar darurile Lui ţi se înfăţişează ţie, -
când tu Îi aduci Lui tot ce este mai plăcut pentru El, din inima ta, din casa ta, din lumea ta,
- iar El îţi dăruieşte ţie tot ce este mai folositor pentru tine, din cerul Său şi din binecuvântările Sale, - clipele acestea sunt cele mai fericite pentru un copil al lui Dumnezeu.
11 - Când tu stai numai în faţa lui Hristos, iar El stă numai în faţa ta!...
Nicăieri nu s-ar putea împlini atât de fericit, atât de vrednic şi atât de slobod această apropiere a sufletului de Dumnezeu,
ca acolo la altarul Lui,
după cerinţele Lui
şi după condiţiile Cuvântului Sfânt.
12 - Dragă suflete, tu cum stai oare cu respectul, cu ascultarea şi cu dragostea ta faţă de altarul Domnului, faţă de Lăcaşul Său de rugăciune, faţă de datoriile pe care le ai faţă de El?
Căci de felul cum stai tu faţă de acestea, depinde - să ştii! - mântuirea şi fericirea ta.
13 - Este oare altarul Domnului bucuria şi veselia ta, ca a tuturor ascultătorilor lui Dumnezeu,
- sau este încă o ţintă a batjocurilor şi a defăimărilor tale, - nelegiuitule necredincios sau eretic?
14 - Cauţi tu cât mai des cu evlavie şi cu credinţă, bucuria şi veselia petrecerii în faţa lui Dumnezeu, în Casa Lui şi la altarul Lui,
- sau te-ai lepădat şi-L ocoleşti cu ură şi cu dispreţ?
15 - Îţi aduci tu darul tău la altarul Domnului după porunca Mântuitorului Isus (Matei 5, 24; Fap. Ap. 24, 17),
şi după pilda Sfinţilor Apostoli şi Părinţi,
Gândeşte-te bine asupra acestor lucruri!
16 - Nimeni nu poate fi un mai necruţător martor împotriva neascultării noastre, decât propriile noastre urechi, cu care am auzit Cuvintele lui Dumnezeu.
17 - Urechile au auzit mereu bunele îndemnuri ale lui Dumnezeu.
Au auzit repetatele Lui mustrări,
au auzit despre înştiinţările Sfântului Său Cuvânt,
sau ale Dreptăţii pedepselor Sale...
- şi ele vor mărturisi contra inimii care n-a vrut să asculte ceea ce ele au auzit.
18 - Urechile noastre au auzit duioasele chemări frăţeşti,
caldele rugăciuni părinteşti,
cererile şi gemetele semenilor lipsiţi,
ţipetele deznădejdii altora,
vaietele durerilor sfâşietoare...
- şi ele ne-au înştiinţat inima de toate acestea. Dar vai de inima care nu ascultă la timp, ceea ce are un timp.
19 - Toate-toate înştiinţările le-au auzit sau le aud încă urechile noastre!
Sunetul tuturor acestora, urechile noastre l-au slobozit să pătrundă la înţelegerea minţii noastre,
pentru ca inima noastră să sară grabnic la împlinirea datoriei pe care o avea faţă de fiecare din aceste strigăte şi chemări.
Ferice de inima care îşi înţelege şi îşi împlineşte datoria ei!
20 - Cu urechile noastre am auzit istoria omenirii,
a poporului lui Dumnezeu,
a poporului nostru,
sau a atâtor vieţi şi întâmplări,
ca din toate acestea să tragă învăţăminte mântuitoare.
Ajută-ne Doamne!
Amin.