Lumina și credincioșia
Traian Dorz - Numele Biruitorului
1 - În relațiile dintre oameni, numai lumina și credincioșia lui Dumnezeu pot face dreptate.
Câtă vreme însă lumea va nesocoti aceste lucrări, pământul va trece mereu prin pârjol și zguduire,
prin sânge și foc,
căci fără Hristos nu poate exista nici dreptate și nici pace. Nicăieri și niciodată.
2 - Încă de la începutul vieții sale pe pământ, omul a căzut în neascultare față de Dumnezeu,
deci în primejdia și suferința care urmează totdeauna neascultării - și vin din ea.
Și a avut cea mai mare nevoie în starea lui grea, de ajutor, ca să se ridice.
3 - Având nevoie de ajutor, omul a ajuns la rugăciune.
Astfel rugăciunea lui a fost mai întâi cerere,
după aceea bucurie,
după aceea adorație în fața lui Dumnezeu, care l-a ajutat,
căci nimeni altcineva nu-l putea ajuta.
4 - Locul de rugăciune a fost mai întâi câmpul larg sub bolta largă a cerului lui Dumnezeu.
Apoi cortul îngust.
în Casa zidită Numelui Lui, care să fie pe totdeauna loc de rugăciune pentru toate neamurile și vremurile (2 Cronici 6, 21-41; Marcu 11, 7).
5 - Pe măsură ce sufletul credincios a dorit să trăiască într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu,
spre a se împărtăși de tot mai multă mulțumire și lumină
și ca să fie scutit tot mai mult de furtunile durerii,
- a început să se ocupe tot mai smerit de rugăciunea și de adorația Domnului.
6 - Să ne fie tot mai prețioasă petrecerea în locul unde putem să-L întâlnim pe Dumnezeul nostru,
ca să-I aducem jertfa credinței noastre înlăcrimate.
7 - Prin rugăciunile împlinite,
prin dovezile mereu mai multe ale iubirii lui Dumnezeu de care noi ne bucurăm,
prin totala noastră atârnare de darurile și de bunăvoința cerului,
- noi să ne simțim nu numai obligați, dar tot mai atrași cu evlavie și cu recunoștință, spre altarul lui Dumnezeu.
8 - Darurile și bunăvoința cerească față de om, l-au făcut pe acesta să dorească altarul Domnului și să trăiască lângă el cele mai fericite clipe în fața lui Dumnezeu,
când jertfele sale, sau lacrimile și dragostea sa, Îi sunt aduse înalt și sfânt lui Dumnezeu - atunci sufletul omului trăiește cea mai strălucită fericire a sa.
9 - Ce neuitate devin totdeauna clipele când, cu toată ființa arzând, stai în fața lui Dumnezeu să-I ceri,
să-I mulțumești,
să-L lauzi,
sau să-L adori,
îngenuncheat lângă altarul Său, cu fața scăldată în lacrimi
și cu sufletul scăldat în lumină.
10 - Clipele când darul tău se înfățișează lui Hristos, cu toată evlavia cutremurătoare,
iar darurile Lui ți se înfățișează ție, -
când tu Îi aduci Lui tot ce este mai plăcut pentru El, din inima ta, din casa ta, din lumea ta,
- iar El îți dăruiește ție tot ce este mai folositor pentru tine, din cerul Său și din binecuvântările Sale, - clipele acestea sunt cele mai fericite pentru un copil al lui Dumnezeu.
11 - Când tu stai numai în fața lui Hristos, iar El stă numai în fața ta!...
Nicăieri nu s-ar putea împlini atât de fericit, atât de vrednic și atât de slobod această apropiere a sufletului de Dumnezeu,
ca acolo la altarul Lui,
după cerințele Lui
și după condițiile Cuvântului Sfânt.
12 - Dragă suflete, tu cum stai oare cu respectul, cu ascultarea și cu dragostea ta față de altarul Domnului, față de Lăcașul Său de rugăciune, față de datoriile pe care le ai față de El?
Căci de felul cum stai tu față de acestea, depinde - să știi! - mântuirea și fericirea ta.
13 - Este oare altarul Domnului bucuria și veselia ta, ca a tuturor ascultătorilor lui Dumnezeu,
- sau este încă o țintă a batjocurilor și a defăimărilor tale, - nelegiuitule necredincios sau eretic?
14 - Cauți tu cât mai des cu evlavie și cu credință, bucuria și veselia petrecerii în fața lui Dumnezeu, în Casa Lui și la altarul Lui,
- sau te-ai lepădat și-L ocolești cu ură și cu dispreț?
15 - Îți aduci tu darul tău la altarul Domnului după porunca Mântuitorului Isus (Matei 5, 24; Fap. Ap. 24, 17),
și după pilda Sfinților Apostoli și Părinți,
Gândește-te bine asupra acestor lucruri!
16 - Nimeni nu poate fi un mai necruțător martor împotriva neascultării noastre, decât propriile noastre urechi, cu care am auzit Cuvintele lui Dumnezeu.
17 - Urechile au auzit mereu bunele îndemnuri ale lui Dumnezeu.
Au auzit repetatele Lui mustrări,
au auzit despre înștiințările Sfântului Său Cuvânt,
sau ale Dreptății pedepselor Sale...
- și ele vor mărturisi contra inimii care n-a vrut să asculte ceea ce ele au auzit.
18 - Urechile noastre au auzit duioasele chemări frățești,
caldele rugăciuni părintești,
cererile și gemetele semenilor lipsiți,
țipetele deznădejdii altora,
vaietele durerilor sfâșietoare...
- și ele ne-au înștiințat inima de toate acestea. Dar vai de inima care nu ascultă la timp, ceea ce are un timp.
19 - Toate-toate înștiințările le-au auzit sau le aud încă urechile noastre!
Sunetul tuturor acestora, urechile noastre l-au slobozit să pătrundă la înțelegerea minții noastre,
pentru ca inima noastră să sară grabnic la împlinirea datoriei pe care o avea față de fiecare din aceste strigăte și chemări.
Ferice de inima care își înțelege și își împlinește datoria ei!
20 - Cu urechile noastre am auzit istoria omenirii,
a poporului lui Dumnezeu,
a poporului nostru,
sau a atâtor vieți și întâmplări,
ca din toate acestea să tragă învățăminte mântuitoare.
Ajută-ne Doamne!
Amin.