Păcatul este moarte
Traian Dorz - Numele Biruitorului
1 - Totdeauna când păcătuim conştiinţa ni se întinează cu spurcăciunea vinovăţiei,
duhul ni se urâţeşte,
trupul ni se ruinează,
şi chipul nostru care altădată era fiu al luminii, se întunecă devenind un fiu al întunericului (1 Tes. 5, 5; Ioan 3, 10).
2 - Păcatul este o lepră care urâţeşte şi ruinează toată fiinţa omului, toată vlaga şi frumuseţea, curăţia şi sănătatea fiinţei lui.
Cine ar mai putea apoi recunoaşte sub această urâtă arătare, - înfăţişarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaşte inima curată şi mintea neprihănită,
glasul dulce şi mâinile frumoase, din vremea când era fără păcat?
Ce grozavă este urâţenia păcatului!
3 - S-ar putea că într-adevăr pentru cel căzut într-o stare de păcat, n-ar mai fi nici o nădejde...
Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească, să mai fie refăcută şi readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult şi atât de demult.
Într-adevăr la oameni acest lucru este cu neputinţă, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Matei 19, 26).
4 - Mântuitorul nostru Isus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19, 10).
El poate învia morţii, - a mai înviat morţi!...
El poate deschide ochii orbi din naştere - a mai deschis...
El poate vindeca chiar pe îndrăciţi izbăvindu-i de robia satanică - El şi astfel de minuni a mai făcut.
Vino deci la Isus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate!
5 - Iată ce lucrare Dumnezeiască este naşterea din nou, adică zidirea unei noi inimi curate în cineva care ajunsese o ruină a păcatului. Prin naşterea din nou se pot face toate aceste minuni! Ea face o făptură nouă, dintr-un mort. O construcţie nouă dintr-o ruină. O haină nouă dintr-o zdreanţă!
6 - În cine nu s-au petrecut aceste două mari schimbări, adică întâi trezirea conştiinţei îngrozită de starea păcatului (cu o adâncă şi sinceră pocăinţă),
şi întoarcerea stropită cu lacrimi amare şi întărită cu un legământ puternic cu Dumnezeu spre ascultarea neschimbată, -
în acela nu se va putea face nici cealaltă mare schimbare: inima cea nouă şi curată.
Iar fără această inimă nouă şi curată, nimeni nu va putea vedea vreodată împărăţia lui Dumnezeu (Matei 18, 3; Ioan 3, 3; 1 Petru 2, 1-2).
7 - Iată cele trei părţi ale mântuirii:
1. Starea întâia: Trezirea şi recunoaşterea păcatului, pocăinţa.
2. Starea a doua: Înnoirea, împărtăşirea şi legământul.
3. Starea a treia: Mărturisirea, trăirea şi biruinţa.
8 - Prin aceste trei stări au trecut totdeauna,
şi vor trece totdeauna
toţi cei care din nişte vrăjmaşi ai lui Hristos prin păcatul şi neascultarea lor, - au ajuns nişte credincioşi şi vestitori ai Lui.
Nimeni n-a putut şi nu va putea ajunge în alt fel la starea mântuirii cea după voia lui Dumnezeu!
9 - La starea de adevărat împreună lucrător cu Dumnezeu, la propăşirea Împărăţiei şi a cauzei Sale (1 Cor. 3, 9),
- numai aşa se poate ajunge.
Numai acela care a fost curăţit prin pocăinţă şi prin Duhul lui Dumnezeu, poate deveni un slujitor al amândurora.
Numai care a intrat pe această uşă în Biserica cea vie, în staulul lui Hristos (Ioan 10, 9), acela a devenit cu adevărat o oaie curată sau un păstor vrednic al Lui.
10 - Cine a sărit prin altă parte,
cine a ajuns în slujba Domnului prin mijloace necinstite,
fără o adevărată pocăinţă
şi fără înnoirea fiinţei sale, prin naşterea de Sus,
- acela nu poate fi o fiinţă curată
şi nici un slujitor bun şi folositor al lui Hristos.
11 - Dar vai, cu trecerea veacurilor, această Dumnezeiască şi neapărată condiţie, care este naşterea din nou,
impusă de Însuşi Hristos Domnul - tuturora,
- a ajuns azi să fie atât de nesocotită, încât aproape toţi au uitat-o.
Şi cei mai mulţi o privesc cu bănuială şi cu duşmănie.
12 - S-a ajuns la starea nenorocită când chiar mădularele cele mai sănătoase ale Trupului Sfânt sunt considerate străine şi primejdioase,
iar mădularele cele bolnave de tot felul de boli sufleteşti,
şi care trăiesc în neascultare de Acela care este Capul întregului Trup, - adică de Hristos (Efes. 4, 15),
tocmai acestea au ajuns să fie bine văzute şi nimeni să nu le învinuiască de umblarea lor vinovată,
nici să le mustre pentru starea lor rea.
13 - Trăiesc cei mai mulţi într-o vinovată neascultare chiar de Cuvântul pe care ei înşişi sunt puşi să-L propovăduiască altora.
Cum să se întoarcă atunci la Dumnezeu cei străini de El?
Şi cum să asculte cei neascultători?
Şi cum să fie opriţi de la cădere cei care văd cu sute de ochi, decăderea învăţătorilor învăţăturii lui Hristos?
14 - Numai ceea ce ţi-ai pretins tu ţie însuţi, când sincer te-ai întors la Dumnezeu şi când prin naşterea din nou ai pus legământ că vei fi şi vei rămâne neclintit şi neschimbat,
- aceasta ai dreptul şi ai datoria să o pretinzi , să o ceri şi altora...
15 - Deci învaţă mereu, mustră mereu, cheamă neîncetat şi stăruieşte neîncetat asupra dreptei şi sfintei învăţături - atât pentru tine cât şi pentru alţii. Dar numai când tu însuţi trăieşti mai întâi ceea ce spui altora.
Iar la sfârşit vei vedea Faţa Domnului cu bucurie şi tu - şi cei pe care doreşti să-i vezi mântuiţi.
16 - Asupritorul este totdeauna nu numai rău ci şi îngâmfat,
- simţindu-se faţă de cei slabi puternic,
faţă de cel fără apărare simţindu-se uriaş, - asupritorul totdeauna nesocoteşte dreptatea celui ce nu şi-o poate lua de la el cu forţa
şi calcă în picioare cu trufie şi nesimţire orice lege care l-ar obliga să fie om.
De aceea va sfârşi în asuprirea veşnică!
17 - Omul cel rău şi asupritor,
ca şi neamul cel rău şi asupritor,
- se făleşte cu puterea sa, iar după aceea se făleşte cu isprăvile sale.
Şi tocmai ceea ce ar trebui el să considere ca o ruşine pentru el, ajunge să considere ca o laudă.
18 - Un om cu mintea sănătoasă, chiar şi când face fapte vrednice de laudă, ştie că nu trebuie să se fălească cu ele sau cu el,
căci faptele bune în mod natural, un om care este om, ştie că este normal să le facă. Este dator să le facă. Deci nu se laudă că le-a făcut.
Şi apoi, nu cel ce se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Dumnezeu - şi faptele lui însuşi - îl laudă (Rom. 2, 29; 2 Cor. 10, 18).
19 - Un asupritor se arată cu atât mai nebun şi mai vinovat, cu cât după ce săvârşeşte nelegiuirea în toate felurile,
nu numai că nu-şi recunoaşte nelegiuirea săvârşită şi nu-şi îndreaptă urmările ei,
ci îşi mai şi face din această înjositoare sălbăticie o pricină de fală şi de animalică lăudăroşie.
Prin aceasta arată cât de rău este într-adevăr.
20 - Ce ruşine pentru un om cu labe puternice, să se laude că a bătut nişte copii sau nişte bătrâni, sau nişte femei!
Şi totuşi ce mulţi fac aceasta!
Dumnezeule, ia-le puterea şi dă-le mintea.
Amin.