Păcatul este moarte
Traian Dorz - Numele Biruitorului
1 - Totdeauna când păcătuim conștiința ni se întinează cu spurcăciunea vinovăției,
duhul ni se urâțește,
trupul ni se ruinează,
și chipul nostru care altădată era fiu al luminii, se întunecă devenind un fiu al întunericului (1 Tes. 5, 5; Ioan 3, 10).
2 - Păcatul este o lepră care urâțește și ruinează toată ființa omului, toată vlaga și frumusețea, curăția și sănătatea ființei lui.
Cine ar mai putea apoi recunoaște sub această urâtă arătare, - înfățișarea nevinovată de cândva, când omul era copil?
Cine ar mai recunoaște inima curată și mintea neprihănită,
glasul dulce și mâinile frumoase, din vremea când era fără păcat?
Ce grozavă este urâțenia păcatului!
3 - S-ar putea că într-adevăr pentru cel căzut într-o stare de păcat, n-ar mai fi nici o nădejde...
Că n-ar mai exista nici un mijloc prin care această ruină omenească, să mai fie refăcută și readusă la starea cea curată din care a căzut atât de mult și atât de demult.
Într-adevăr la oameni acest lucru este cu neputință, dar la Dumnezeu e posibilă orice minune (Matei 19, 26).
4 - Mântuitorul nostru Isus Hristos tocmai de aceasta a venit: să caute și să mântuiască ce era pierdut (Luca 19, 10).
El poate învia morții, - a mai înviat morți!...
El poate deschide ochii orbi din naștere - a mai deschis...
El poate vindeca chiar pe îndrăciți izbăvindu-i de robia satanică - El și astfel de minuni a mai făcut.
Vino deci la Isus Mântuitorul, de orice boală ai fi cuprins. El te poate salva. El Singurul te poate!
5 - Iată ce lucrare Dumnezeiască este nașterea din nou, adică zidirea unei noi inimi curate în cineva care ajunsese o ruină a păcatului. Prin nașterea din nou se pot face toate aceste minuni! Ea face o făptură nouă, dintr-un mort. O construcție nouă dintr-o ruină. O haină nouă dintr-o zdreanță!
6 - În cine nu s-au petrecut aceste două mari schimbări, adică întâi trezirea conștiinței îngrozită de starea păcatului (cu o adâncă și sinceră pocăință),
și întoarcerea stropită cu lacrimi amare și întărită cu un legământ puternic cu Dumnezeu spre ascultarea neschimbată, -
în acela nu se va putea face nici cealaltă mare schimbare: inima cea nouă și curată.
Iar fără această inimă nouă și curată, nimeni nu va putea vedea vreodată împărăția lui Dumnezeu (Matei 18, 3; Ioan 3, 3; 1 Petru 2, 1-2).
7 - Iată cele trei părți ale mântuirii:
1. Starea întâia: Trezirea și recunoașterea păcatului, pocăința.
2. Starea a doua: Înnoirea, împărtășirea și legământul.
3. Starea a treia: Mărturisirea, trăirea și biruința.
8 - Prin aceste trei stări au trecut totdeauna,
și vor trece totdeauna
toți cei care din niște vrăjmași ai lui Hristos prin păcatul și neascultarea lor, - au ajuns niște credincioși și vestitori ai Lui.
Nimeni n-a putut și nu va putea ajunge în alt fel la starea mântuirii cea după voia lui Dumnezeu!
9 - La starea de adevărat împreună lucrător cu Dumnezeu, la propășirea Împărăției și a cauzei Sale (1 Cor. 3, 9),
- numai așa se poate ajunge.
Numai acela care a fost curățit prin pocăință și prin Duhul lui Dumnezeu, poate deveni un slujitor al amândurora.
Numai care a intrat pe această ușă în Biserica cea vie, în staulul lui Hristos (Ioan 10, 9), acela a devenit cu adevărat o oaie curată sau un păstor vrednic al Lui.
10 - Cine a sărit prin altă parte,
cine a ajuns în slujba Domnului prin mijloace necinstite,
fără o adevărată pocăință
și fără înnoirea ființei sale, prin nașterea de Sus,
- acela nu poate fi o ființă curată
și nici un slujitor bun și folositor al lui Hristos.
11 - Dar vai, cu trecerea veacurilor, această Dumnezeiască și neapărată condiție, care este nașterea din nou,
impusă de Însuși Hristos Domnul - tuturora,
- a ajuns azi să fie atât de nesocotită, încât aproape toți au uitat-o.
Și cei mai mulți o privesc cu bănuială și cu dușmănie.
12 - S-a ajuns la starea nenorocită când chiar mădularele cele mai sănătoase ale Trupului Sfânt sunt considerate străine și primejdioase,
iar mădularele cele bolnave de tot felul de boli sufletești,
și care trăiesc în neascultare de Acela care este Capul întregului Trup, - adică de Hristos (Efes. 4, 15),
tocmai acestea au ajuns să fie bine văzute și nimeni să nu le învinuiască de umblarea lor vinovată,
nici să le mustre pentru starea lor rea.
13 - Trăiesc cei mai mulți într-o vinovată neascultare chiar de Cuvântul pe care ei înșiși sunt puși să-L propovăduiască altora.
Cum să se întoarcă atunci la Dumnezeu cei străini de El?
Și cum să asculte cei neascultători?
Și cum să fie opriți de la cădere cei care văd cu sute de ochi, decăderea învățătorilor învățăturii lui Hristos?
14 - Numai ceea ce ți-ai pretins tu ție însuți, când sincer te-ai întors la Dumnezeu și când prin nașterea din nou ai pus legământ că vei fi și vei rămâne neclintit și neschimbat,
- aceasta ai dreptul și ai datoria să o pretinzi , să o ceri și altora...
15 - Deci învață mereu, mustră mereu, cheamă neîncetat și stăruiește neîncetat asupra dreptei și sfintei învățături - atât pentru tine cât și pentru alții. Dar numai când tu însuți trăiești mai întâi ceea ce spui altora.
Iar la sfârșit vei vedea Fața Domnului cu bucurie și tu - și cei pe care dorești să-i vezi mântuiți.
16 - Asupritorul este totdeauna nu numai rău ci și îngâmfat,
- simțindu-se față de cei slabi puternic,
față de cel fără apărare simțindu-se uriaș, - asupritorul totdeauna nesocotește dreptatea celui ce nu și-o poate lua de la el cu forța
și calcă în picioare cu trufie și nesimțire orice lege care l-ar obliga să fie om.
De aceea va sfârși în asuprirea veșnică!
17 - Omul cel rău și asupritor,
ca și neamul cel rău și asupritor,
- se fălește cu puterea sa, iar după aceea se fălește cu isprăvile sale.
Și tocmai ceea ce ar trebui el să considere ca o rușine pentru el, ajunge să considere ca o laudă.
18 - Un om cu mintea sănătoasă, chiar și când face fapte vrednice de laudă, știe că nu trebuie să se fălească cu ele sau cu el,
căci faptele bune în mod natural, un om care este om, știe că este normal să le facă. Este dator să le facă. Deci nu se laudă că le-a făcut.
Și apoi, nu cel ce se laudă singur este lăudat, ci acela pe care Dumnezeu - și faptele lui însuși - îl laudă (Rom. 2, 29; 2 Cor. 10, 18).
19 - Un asupritor se arată cu atât mai nebun și mai vinovat, cu cât după ce săvârșește nelegiuirea în toate felurile,
nu numai că nu-și recunoaște nelegiuirea săvârșită și nu-și îndreaptă urmările ei,
ci își mai și face din această înjositoare sălbăticie o pricină de fală și de animalică lăudăroșie.
Prin aceasta arată cât de rău este într-adevăr.
20 - Ce rușine pentru un om cu labe puternice, să se laude că a bătut niște copii sau niște bătrâni, sau niște femei!
Și totuși ce mulți fac aceasta!
Dumnezeule, ia-le puterea și dă-le mintea.
Amin.