Foto Traian Dorz

Suferința Adevărului

Traian Dorz - Numele Biruitorului

1 - Nu este o mai mare durere și pierdere și hulă pentru Biserica Creștină și pentru Frățietatea credincioșilor, decât trăirea păgână și păcătoasă a celor care zic că sunt puși în slujba Domnului.
Din cauza aceasta suferă cel mai greu Adevărul.
2 - O, cât de dureros suferă Adevărul când este silit să treacă printr-o gură întinată de desfrâu, de minciună și de prefăcătorie.
De duhoare alcoolică,
și a tutunului,
și a clevetirilor,
și a înjurăturilor,
și a vorbelor rușinoase, murdare, mincinoase,
și a toată spurcăciunea care iese printr-o astfel de gură,
și dintr-o inimă plină de răutate și nelegiuiri,
al unuia din cel mai nenorocit fel de oameni care spunând că sunt în slujba lui Dumnezeu, trăiește totuși în robia diavolului!
3 - O, cât de dureros suferă Biserica Domnului, Mireasa Curată a lui Hristos (Efes. 5, 25; 2 Cor. 11, 2),
din pricina acelora care prin faptele lor sunt niște fii ai întunericului,
iar prin chemarea lor ar trebui să fie niște slujitori ai luminii!
4 - Prin misiunea lor unii sunt și ar trebui să fie niște purtători de Hristos, - dar prin viața și prin comportările lor, sunt niște purtători de slăbiciuni și de scăderi vinovate și respingătoare,
- din pricina acestora, mulți hulesc Numele Domnului (Rom. 2, 24).
5 - Nu învinovățiți învățătura cea dreaptă și sfântă prin care de două mii de ani Hristos a mântuit atâta omenire
și a făcut atâția sfinți și martiri
și a răspândit lumină pe atâtea întinderi, - nu o învinuiți,
- numai din pricina acelora ce prin viața lor sunt tot așa de departe și de ea, ca de cer.
6 - Nu sărmanii slujitori căzuți, sunt Biserica, oricât de mulți ar fi ei. Nu ei sunt cei după care să-L judecați pe Hristos...
Biserica însăși suferă cel mai dureros și se întristează cel mai adânc, silită fiind să-i suporte ca pe niște poveri josnice puse pe umerii ei.
7 - Biserica lui Hristos sunt mădularele cele vii, sănătoase și curate ale Trupului Viu al lui Hristos (1 Cor. 12, 27).
Sunt acele suflete sfinte de conducători și supuși, de sus și de jos, de păstori și de oi (Fap. Ap. 20, 28),
care trăiesc în lumina lui Hristos, în Casa lui Dumnezeu și se închină și-I slujesc cu fapta și cu adevărul (1 Ioan 3, 18; Matei 5, 23-24),
- toți ceilalți sunt în ea, dar nu sunt din ea.
8 - Domnul Dumnezeu care a îngăduit ca neghina să rămână până la seceriș, cu grâul, îi rabdă și pe cei necredincioși cu nădejdea că,
până la seceriș, sau până la moarte, mulți dintre ei se vor preface din neghină în grâu
și vor ajunge și ei în grânarul Domnului (Matei 25, 46).
9 - Cel dintâi lucru pe care-l face sufletul îngrozit de starea în care se trezește - este un strigăt deznădăjduit spre mila lui Dumnezeu.
Mila lui Dumnezeu să Se îndure și să-l primească.
Mila lui Dumnezeu, mila Lui cea mare să-l ierte și să-l salveze.
Mila cea cu mulțimea de îndurări a Tatălui,
să-i șteargă fărădelegile prin Sângele Fiului Său Isus Hristos
și să-i curețe păcatul...
10 - Aceasta este cea dintâi și cea mai mare dorință pe care o strigă omul trezit cu lacrimi și cu suspine, de sub povara care îi zdrobește sufletul,
simțind toată greutatea fărădelegii,
și toată usturimea rușinii
și toată mustrarea urâciunii pe care a făcut-o.
Numai mila cea mare a lui Dumnezeu, poate salva sufletele noastre!
11 - O, ce amară dar și ce binecuvântată, este trezirea sufletului din păcatele sale!
Ce amare lacrimi de căință pentru nebuniile căderii și înșelăciunea păcatului, - trebuie să însoțească orice trezire adevărată!
12 - Nimeni n-a putut ajunge la nașterea din nou în altfel decât cu lacrimi de căință, niciodată.
Nimeni n-a putut ajunge altfel la dobândirea unei inimi curate
și a unei vieți sfinte, - decât prin această trezire sfântă, și prin aceste lacrimi sfinte.
13 - O, suflet pierdut de frate sau de soră,
tu care ai căzut ca și mine și ca toți ceilalți semeni ai noștri, în înșelăciunea păcatului,
și care mai trăiești încă și acum în această grozavă pierdere,
- trezește-te și tu! Dar trezește-te cu lacrimi amare de sinceră și îndurerată părere de rău pentru această cădere!
14 - Trezește-te și te uită cutremurat în ce robie și în ce primejdie te afli;
un păcat de moarte, sau mai multe, te apasă.
Repetatele tale păcate și pofte, ca niște lanțuri ți-au legat sufletul și trupul, târându-l spre iad, în ruini și în rușine veșnică...
Încă mai poți a te salva!
15 - Dacă sufletul și trupul tău este înlănțuit cu pofte și cu păcate de către ucigașul Satana care te duce la pierzare,
atunci tu mai tragi cu tine
și după tine,
în același abis, încă și pe alții, împovărându-ți conștiința ta cu sângele lor.
Trezește-te până când nu va fi prea târziu.
16 - Nu te grăbi să judeci cu asprime faptele altora...
Ci pe tine însuți te judecă,
pe tine însuți te osândește,
pe tine însuți te vezi,
fie că ai săvârșit un singur păcat mare care îți apasă conștiința, și pe care nu-l mai poți uita,
fie că fără să fi făcut doar unul asemenea păcat, ai săvârșit nenumărate altele pe care le numești mici.
Judecă-te singur, osândește-te, - apoi vino la Isus ca să primești iertarea Sângelui Său pentru toate.
17 - Trebuie să fim încredințați pe deplin că suntem în pierzare, din cauza păcatelor pe care nu ni le-am judecat, osândit și părăsit.
Să ne trezim! E vremea să ne trezim cu toții.
Toate aceste păcate zilnice și repetate s-au închegat ca o singură lespede uriașă și grea, apăsându-ne conștiința și cufundându-ne sufletul în adânc.
E vremea să luăm marea hotărâre salvatoare!
18 - Să zicem sufletului nostru: trezește-te acum suflete al meu și privește cu groază la prăbușirea ta...
Agață-te cu disperare de unica ta salvare: mila lui Dumnezeu cea mare!...
Și după mulțimea îndurărilor Lui, cheamă-L în ajutorul tău strigând plin de pocăință și cu ochii plini de plâns:
- Ai milă de mine Dumnezeul meu, ai milă de mine!...
19 - Câtă vreme omul nu cunoaște binele și răul, el este un copil nevinovat,
iar inima lui este curată.
Îndată însă ce mintea lui capătă priceperea alegerii,
iar inima lui capătă puterea liberei voințe,
- omul nu mai este nevinovat dacă face răul și nu face binele.
20 - Omul săvârșește păcat atunci când nu alege binele pe care știe că trebuie să-l facă, ci răul pe care știe că nu trebuie să-l facă (Rom. 7, 18-25).
Săvârșind cu conștiință, mereu mai multe și mai cu îndrăzneală aceste acte și încălcări ale voii lui Dumnezeu, sufletul omului se împovărează cu blestemul amar al osândei veșnice.
O Duhule Sfinte, trezește-ne pe toți, oricând suntem în primejdie să nesocotim voia Ta!
Amin.
Articol 34 din 37
Folosește săgețile ← → pentru navigare