Când a luat Isus oțetul, a zis: S-a isprăvit! Apoi Și-a plecat capul, și Și-a dat duhul.
Când toate merg spre un sfârșit, oricât de încet ar fi mersul acesta, oricât de amar ar fi drumul, oricât de dureros ar fi fiecare pas, oricât de îndepărtată ar părea sosirea, oricât de lungă este fiecare clipă - tot se isprăvește odată și odată.
Cât de încet s-a mers spre Ghețimani și până la Golgota, din cea dintâi durere și până în cea din urmă, de la buza paharului și până la fundul lui - tot s-a isprăvit.
Când vezi pe cel mai preaiubit suflet că îndură chinurile cele mai mari - capătul acestor chinuri, cu toată nemărginita durere a despărțirii de el, îți vine ca o ușurare.
E nespus mai greu de suferit a privi durerea celui pe care îl iubești, decât propria ta durere, sau chiar moartea ta.
Acum suntem prăbușiți și zdrobiți de tot.
Peste tot sufletul nostru s-a năruit dintr-o dată un munte.
Cuvintele ni s-au înecat toate în gât. Ochii ne-au înmărmurit deschiși. Mintea ni s-a înecat dintr-o dată de tot. În inima noastră ceva s-a rupt sfâșietor și puternic. Capul a început să ne vuiască - și nu mai simțim decât o singurătate ucigașă, nemărginită, înspăimântătoare, amară.
Ne-a murit mama scumpă?
Ne-a murit copilul drag?
Ne-a murit soțul nedespărțit?
Ne-a murit soarele?
Ne-a murit pâinea? Cine ne-a murit și nouă tuturor dintr-o dată?
Ne-a murit nădejdea, credința, viața?
- O, ne-au murit toate acestea deodată! Am pierdut dintr-o dată nespus mai mult decât toate aceste comori! Hristos ne era toate acestea și nespus mai mult decât ele.
Așa trebuie să fi apărut acest moment pentru Sfânta Maică a Domnului și pentru sfântul ei fiu nou, Ioan.
Sfântul evanghelist Ioan nu descrie nimic din tot ce se petrecea în afară, în jurul lui, în această clipă, așa cum descriu ceilalți, care erau mai departe de acest Loc.
Cei care au fost în Templu în clipa aceea, au văzut perdeaua rupându-se în două, de sus până jos. Cei care erau afară, au văzut îngroziți cum pământul se cutremura iar stâncile se despicau. Cei care erau în cimitire au văzut mormintele deschizându-se și cu spaimă au privit cum mulți morți sfinți au înviat (Matei 27, 51-52).
Cu toți au văzut soarele întunecându-se din chiar miezul zilei și lumea rămânând în întunecimea desăvârșită trei ceasuri (Luca 23, 45). Toate acestea vor fi fost însoțite de tunete, de fulgere și de furtună înnebunind de spaimă pe toți cei care luaseră parte la uciderea aceasta. La cea mai înspăimântătoare ucidere care s-a înfăptuit cândva și undeva vreodată.
Dar acei de sub Crucea lui Isus, suflete zdrobite în modul cel mai dureros de moartea Lui, nu vedeau și nu simțeau nimic din toate acestea. Toate aceste zguduiri nu erau nimic pe lângă cea din inimile lor, după Preaiubitul lor Isus.
Tot acest întuneric nu era nimic pe lângă pierderea cea mare a iubirii lor, după comoara lor cea mai scumpă, Isus.
Pentru acela căruia Hristos îi este mai mult decât orice pe lume, nimic nu este de o mai mare valoare ca El, nici o mai mare pierdere ca a Lui.
Pentru sufletul care Îl are pe Hristos, toată lumea, cu toate ale ei, este ca și cum n-ar fi deloc, pentru el nu este decât Isus.
Pentru ochii care privesc la Isus, fie întuneric afară sau fie lumină - el nu le mai vede.
Pentru atenția îndreptată spre Hristos, fie zgomotul cel mai tare și muzica cea mai frumoasă, sau groaza cea mai mare, strigătele cele mai amenințătoare și vuietul cel mai fioros - el nu le aude. Ceea ce se întâmplă cu Isus este cel mai însemnat pentru el. Acesta aude șoaptele lui Isus mai degrabă și mai puternic ca orice tunet.
Are grijă de voia lui Isus, mai înainte de orice altă poruncă și este preocupat de starea și de soarta lui Isus, mai puternic decât orice altceva.
Asta a însemnat Hristos pentru sfântul Ioan Gură de Aur.
Asta a însemnat Hristos pentru părintele Iosif.
Asta trebuie să însemne Hristos și pentru mine.
Așa a isprăvit Hristos. Așa au isprăvit ai Lui.
Așa Te rog, Isuse Doamne, să mă ajuți să isprăvesc și eu.
Nemărginită și veșnică slavă Ție, Isuse Doamne, pentru nemărginita Ta iubire și veșnica Ta Jertfă - adusă pentru noi.
Prăbușiți sub Crucea Ta, stăm și noi cu inimile zdrobite de durere și înfiorate de recunoștință. Binecuvântăm pe cei care au rămas nedespărțiți de Tine până în cea din urmă clipă a lor.
Și Te rugăm să ne faci și pe noi să Te iubim pe Tine atât de mult încât nimic din cele dinafară să nu mai prețuiască nimic pentru noi față de Tine și de ai Tăi.
Amin.
+
Sunt singurătăți pe lume ce-ți dau bucurii așa
cum nu-i loc pe tot pământul fericit, să-ți poată da;
și tăceri sunt câteodată care-așa de-adânc grăiesc
cum nu poate-n nici o limbă spune graiul omenesc.