Când a luat Isus oţetul, a zis: S-a isprăvit! Apoi Şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul.
Când toate merg spre un sfârşit, oricât de încet ar fi mersul acesta, oricât de amar ar fi drumul, oricât de dureros ar fi fiecare pas, oricât de îndepărtată ar părea sosirea, oricât de lungă este fiecare clipă - tot se isprăveşte odată şi odată.
Cât de încet s-a mers spre Gheţimani şi până la Golgota, din cea dintâi durere şi până în cea din urmă, de la buza paharului şi până la fundul lui - tot s-a isprăvit.
Când vezi pe cel mai preaiubit suflet că îndură chinurile cele mai mari - capătul acestor chinuri, cu toată nemărginita durere a despărţirii de el, îţi vine ca o uşurare.
E nespus mai greu de suferit a privi durerea celui pe care îl iubeşti, decât propria ta durere, sau chiar moartea ta.
Acum suntem prăbuşiţi şi zdrobiţi de tot.
Peste tot sufletul nostru s-a năruit dintr-o dată un munte.
Cuvintele ni s-au înecat toate în gât. Ochii ne-au înmărmurit deschişi. Mintea ni s-a înecat dintr-o dată de tot. În inima noastră ceva s-a rupt sfâşietor şi puternic. Capul a început să ne vuiască - şi nu mai simţim decât o singurătate ucigaşă, nemărginită, înspăimântătoare, amară.
Ne-a murit mama scumpă?
Ne-a murit copilul drag?
Ne-a murit soţul nedespărţit?
Ne-a murit soarele?
Ne-a murit pâinea? Cine ne-a murit şi nouă tuturor dintr-o dată?
Ne-a murit nădejdea, credinţa, viaţa?
- O, ne-au murit toate acestea deodată! Am pierdut dintr-o dată nespus mai mult decât toate aceste comori! Hristos ne era toate acestea şi nespus mai mult decât ele.
Aşa trebuie să fi apărut acest moment pentru Sfânta Maică a Domnului şi pentru sfântul ei fiu nou, Ioan.
Sfântul evanghelist Ioan nu descrie nimic din tot ce se petrecea în afară, în jurul lui, în această clipă, aşa cum descriu ceilalţi, care erau mai departe de acest Loc.
Cei care au fost în Templu în clipa aceea, au văzut perdeaua rupându-se în două, de sus până jos. Cei care erau afară, au văzut îngroziţi cum pământul se cutremura iar stâncile se despicau. Cei care erau în cimitire au văzut mormintele deschizându-se şi cu spaimă au privit cum mulţi morţi sfinţi au înviat (Matei 27, 51-52).
Cu toţi au văzut soarele întunecându-se din chiar miezul zilei şi lumea rămânând în întunecimea desăvârşită trei ceasuri (Luca 23, 45). Toate acestea vor fi fost însoţite de tunete, de fulgere şi de furtună înnebunind de spaimă pe toţi cei care luaseră parte la uciderea aceasta. La cea mai înspăimântătoare ucidere care s-a înfăptuit cândva şi undeva vreodată.
Dar acei de sub Crucea lui Isus, suflete zdrobite în modul cel mai dureros de moartea Lui, nu vedeau şi nu simţeau nimic din toate acestea. Toate aceste zguduiri nu erau nimic pe lângă cea din inimile lor, după Preaiubitul lor Isus.
Tot acest întuneric nu era nimic pe lângă pierderea cea mare a iubirii lor, după comoara lor cea mai scumpă, Isus.
Pentru acela căruia Hristos îi este mai mult decât orice pe lume, nimic nu este de o mai mare valoare ca El, nici o mai mare pierdere ca a Lui.
Pentru sufletul care Îl are pe Hristos, toată lumea, cu toate ale ei, este ca şi cum n-ar fi deloc, pentru el nu este decât Isus.
Pentru ochii care privesc la Isus, fie întuneric afară sau fie lumină - el nu le mai vede.
Pentru atenţia îndreptată spre Hristos, fie zgomotul cel mai tare şi muzica cea mai frumoasă, sau groaza cea mai mare, strigătele cele mai ameninţătoare şi vuietul cel mai fioros - el nu le aude. Ceea ce se întâmplă cu Isus este cel mai însemnat pentru el. Acesta aude şoaptele lui Isus mai degrabă şi mai puternic ca orice tunet.
Are grijă de voia lui Isus, mai înainte de orice altă poruncă şi este preocupat de starea şi de soarta lui Isus, mai puternic decât orice altceva.
Asta a însemnat Hristos pentru sfântul Ioan Gură de Aur.
Asta a însemnat Hristos pentru părintele Iosif.
Asta trebuie să însemne Hristos şi pentru mine.
Aşa a isprăvit Hristos. Aşa au isprăvit ai Lui.
Aşa Te rog, Isuse Doamne, să mă ajuţi să isprăvesc şi eu.
Nemărginită şi veşnică slavă Ţie, Isuse Doamne, pentru nemărginita Ta iubire şi veşnica Ta Jertfă - adusă pentru noi.
Prăbuşiţi sub Crucea Ta, stăm şi noi cu inimile zdrobite de durere şi înfiorate de recunoştinţă. Binecuvântăm pe cei care au rămas nedespărţiţi de Tine până în cea din urmă clipă a lor.
Şi Te rugăm să ne faci şi pe noi să Te iubim pe Tine atât de mult încât nimic din cele dinafară să nu mai preţuiască nimic pentru noi faţă de Tine şi de ai Tăi.
Amin.
+
Sunt singurătăţi pe lume ce-ţi dau bucurii aşa
cum nu-i loc pe tot pământul fericit, să-ţi poată da;
şi tăceri sunt câteodată care-aşa de-adânc grăiesc
cum nu poate-n nici o limbă spune graiul omenesc.