Sabia cuvântului biblic

„Cel ce n-are sabie să-şi cumpere” (Luca 22, 36)

Cuvântul lui Dumnezeu are multe asemănări în Biblie. Între acestea este şi asemănarea cu sabia. Dumnezeiescul Apostol Pavel, voind să arate puterea cuvântului biblic, l-a asemănat cu o sabie ascuţită. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri”.(Evrei 4, 12)

Minunată asemănare! Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie ascuţită foarte. Iar sabia aceasta are două tăişuri. Întâi, ea taie fără cruţare în păcate. Sabia cuvântului biblic nu cruţă pe nimeni. Ea n-a cruţat nici pe aleşii Domnului. Ea a tăiat fără cruţare şi în păcatele lor. Cu ce sabie ascuţită a tăiat, spre pildă, proorocul Natan în păcatul lui David!

Dar sabia cuvântului biblic are puterea nu numai de a tăia şi a răni. Ea are şi celălalt tăiş: ea are şi puterea de a tămădui.

A tăia în păcate este uşor. Şi omul are această putere. Orice om poate lua o „sabie” de mustrare cu care să taie fără cruţare în păcatele de-aproapelui. Taie şi „sabia” aceasta, dar nu vindecă. Dimpotrivă, măreşte rana. Taie rana şi o lasă deschisă. Am văzut un patron moralizând pe ucenic. Tăia fără cruţare în greşeala lui, dar în ochii ucenicului se vedea scăpărând ura ce cocea în sufletul lui. „Sabia” patronului tăia fără folos. Tăia agravând rana. De regulă, „morala” ce se face celor vinovaţi este o astfel de „sabie” ce măreşte rana.

Dar sabia cuvântului biblic nu face niciodată aşa. Ea nu taie niciodată numai cu un tăiş. Ea taie totdeauna cu ambele tăişuri. Cu unul răneşte, cu celălalt vindecă. Eu rănesc şi Eu vindec, zice Domnul (Osea 6, 1).

Sabia cuvântului biblic este cuţitul doctorului priceput care taie în rană numai atât cât trebuie. Nici un milimetru mai mult. Iar după ce taie, îndată leagă rana, turnând peste ea untdelemnul mângâierii şi al tămăduirii. Rana pe care o face sabia cuvântului biblic este o rană binecuvântată. Din ea ţâşneşte „sângele” lacrimilor, sângele căinţei. După sabia cu care a tăiat Natan în păcatul lui David, a ţâşnit Psalmul 50- cea mai dulce şi binecuvântată rugăciune de căinţă din câte au răsunat şi vor răsuna cândva pe acest pământ. După sabia cu care Cuvântul lui Dumnezeu taie în inima şi în păcatul nostru, ţâşneşte „sângele” cel cald al lacrimilor de căinţă.

Aici vom spune că şi Oastea Domnului a lucrat cu sabia aceasta. N-am tăiat numai în păcate şi fărădelegi, ci am picurat şi untdelemnul cel dulce şi tămăduitor. Predicile noastre cele vechi erau, de regulă, „moralizatoare”. Ele tăiau în păcate numai, dar nu ungeau destul rana.

O, ce sabie binecuvântată este Cuvântul lui Dumnezeu! Să o folosim şi noi, ostaşii Domnului. Mai întâi pentru noi. Să o lăsăm să taie fără cruţare în păcatele noastre, în gândurile noastre cele rele, în inima noastră cea bolnavă. Să o lăsăm să ne rănească neîncetat pentru dragostea Domnului, pentru lucrul Lui, pentru de-aproapele nostru. Să o lăsăm să taie fără cruţare fie şi în cea mai mică bubă de păcat.

În casa unui frate ostaş, am văzut pereţii plini de „săbii” ascuţite. Pe nişte coli de hârtie atârnau ca nişte „săbii” cuvinte biblice ca acestea: „Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea, şi îşi va pierde sufletul său?” (Luca 9, 25). „Cine vrea să fie prieten cu lumea, vrăjmaş se face lui Dumnezeu” (Iac 4, 4). „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate afla” (Isaia 55, 6). „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte 5, 29). „Nu puteţi sluji la doi domni…” (Mat 6, 24). „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Ios 24, 15) etc., etc.

„Aceste «săgeţi» - zicea ostaşul - sunt mai întâi pentru mine, să mă «taie» de câte ori voi uita legământul meu de ostaş al Domnului. Şi, al doilea, ele sunt pentru cei ce vor veni în casa mea. Poate îi va săgeta şi pe ei vreuna din aceste «săgeţi»”.

Să folosim apoi această „sabie” şi pentru „rănirea” altora. Să rănim neîncetat cu ea „inimile pentru Domnul”. Oriunde este o inimă bolnavă de păcate să o străpungem cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu.

Slăvit să fie Domnul! În Oastea Domnului se mânuieşte azi cu destulă izbândă sabia cuvântului biblic. Avem luptători vrednici care poartă cu mare putere „sabia” aceasta. În mâna lor, sabia cuvântului totdeauna răneşte inimile şi stropeşte „sânge” de lacrimi. În mâna unui credincios, sabia cuvântului totdeauna taie şi lasă urme. În schimb, poate fi cineva înarmat cu toate ştiinţele - chiar şi cu cele teologice - sabia lui nu răneşte pe nimeni câtă vreme nu e îmbrăcat şi în armătura de la Efeseni capitolul 6.

Oameni simpli, dar credincioşi, taie în inimi cu sabia cuvântului de rămâi uimit. La o adunare culturală a „Astrei” ţinută într-un sat din judeţul Hunedoara, a vorbit poporului un „conferenţiar cultural”. Era în Postul Paştilor şi conferenţiarul a vorbit despre Patimile Domnului. A citit ceva chiar şi din Sfânta Scriptură. Dar „conferinţa” lui n-a încălzit pe nimeni. Poporul stătea rece. S-a ridicat însă după el un ostaş al Domnului, un om simplu, şi a citit şi el din Noul Testament despre Răstignirea Domnului. Şi tot poporul a început a plânge. De ce? Pentru că „sabia” se afla de data asta în mâna unui credincios, în mâna unuia care el însuşi stropise mai întâi cu lacrimi paginile Sfintei Scripturi.

Slăvit să fie Domnul! Oastea Lui a încins cu sabia cuvântului mii de oameni simpli din popor. Când Oastea îşi va strânge la un loc misionarii laici, lumea va rămâne uimită de felul cum ştiu mânui aceştia sabia cuvântului. În vreme ce săbiile ruginesc în teaca celor ce, după pregătirea lor, sunt purtători de sabie - Oastea a înarmat atâţia oameni simpli.

Un caz penibil s-a petrecut într-o adunare de ostaşi. Unul care de meseria lui era purtător de sabie nu putea scoate sabia din teacă. Nu ştia căuta în Biblie. Se trudea să afle cartea lui Rut şi nu o putea afla. Ruginise sabia, pentru că nu o mai scosese din teacă de mult, de când era la seminar.

Unul din meritele Oastei e şi acela că ea îndeamnă - sau chiar sileşte - pe cei care sunt de meserie purtători de sabie să scoată sabia din teacă.

Să nu uităm însă niciodată un lucru: ca să putem răni cu sabia cuvântului, trebuie să fim îmbrăcaţi în toată armătura de la Efeseni, capitolul 6. Numai cine e complet echipat cu această armătură poate face biruinţe cu sabia cuvântului. O predică fără această armătură - oricât de frumos şi de meşteşugit ar fi spusă - nu răneşte inimile. Dar ce „prăpăd” binecuvântat face sabia cuvântului - spre pildă - în mâna unui preot îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu de la Efeseni capitolul 6. Din ce sporeşte cineva în credinţă, în dragoste, în rugăciune şi în celelalte „haine” şi „arme”, sabia cuvântului va fi mai „ascuţită” în mâinile lui.

Să nu uităm că cele ce spuneau oamenii despre Domnul Iisus că „niciodată om n-a grăit ca omul acesta” (In 7, 46) sunt în legătură cu cuvintele Lui: „Cine Mă mustră pe Mine pentru păcat?” (In 8, 46).

Din ce vom trăi o viaţă mai curată şi mai curăţită de păcat - sabia din mâna noastră va fi mai tăietoare. O, ce dar mare este sabia cuvântului biblic!

Cel ce n-are sabie să-și cumpere

Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această „sabie”.

Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia, pentru că atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice deci că un ostaş al Domnului (cititor de carte) fără sabia cuvântului biblic este ca un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar putea avea un astfel de soldat?

Când eram în şcoala suferinţelor de la Geoagiu, m-a cercetat un frate care venea de departe, de prin Moldova. Îmi spunea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească pe Domnul Iisus şi mântuirea. Ce bucurie pe mine!

Dar ce întristare pe urmă, când am aflat ce fel de „arme” avea. Avea plină traista de „Epistolii căzute din cer”, „Cele 12 Vămi”, o grămadă de „Visuri” şi alte cărţi „înfricoşătoare”. De Biblie nici vorbă, iar de cărţile Oastei abia dacă auzise. „O, dragul meu - i-am zis - crezi că poţi face ceva izbândă cu astfel de arme? Întoarce-te acasă şi te pune pe cititul Bibliei!”

Iubiţilor, a sosit vremea ca orice credincios adevărat să fie îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni, capitolul 6. Sosit-a vremea să scoatem puştile şi săbiile de lemn din fronturile noastre. Căci de aceste arme vrăjmaşul diavol nu se înspăimântă şi nu se teme. Văzut-aţi «craii», la Crăciun, cum se răstesc şi îşi încrucişează săbiile? Dar lumea zâmbeşte de lupta lor, pentru că săbiile lor sunt de lemn, hainele de hârtie şi coifurile de carton. Să ne păzim ca nu cumva şi noi să devenim nişte astfel de «crai» cu săbii de lemn! Căci şi aceasta este una din primejdiile de care trebuie ferită Oastea!

Încingeţi sabia cuvântului biblic, iubiţilor fraţi credincioşi! Fiecare luptător din Oastea Domnului, care ştie carte, să aibă cel puţin Noul Testament cu psalmi. Aceasta este sabia cu care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea şi în tot locul. Aceasta este arma fără de care un credincios care ştie citi nu poate fi un adevărat credincios. Cu Noul Testament în buzunar şi în inimă, iubiţi fraţi! Fiecare să ştie şi să înveţe a mânui această armă, după puterile lui.

„Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” - zicea Mântuitorul (Luca 22, 36). O, ce sabie minunată este aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt (Efes 6, 17).

Ce numire potrivită! Aici este a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Prin el taie şi lucrează Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin toate darurile cerului de sus. Prin Duhul Sfânt vine şi puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească.

Ce frumos spune despre acest adevăr o istorie din Biblie!

Iudeii - puţini şi neînarmaţi - erau strâmtoraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de-al lor, Iuda Macabeul, a început să încurajeze poporul, zicând: „Nu vă temeţi!… Am avut un vis de la Dumnezeu. L-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese Arhiereu, om bun, cuvios, cucernic, cu mâinile întinse, se ruga pentru noi. După aceea, s-a arătat Ieremia proorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat o sabie de aur, zicând: «Ia această sfântă sabie care este un dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi»”.

Şi ne spune Biblia că iudeii au biruit, „aşteptând de la cel Atotputernic biruinţă şi ajutor”. Au biruit cu „sabia cea de aur” ce li se arătase din cer. (Cartea a II-a a Macabeilor, cap. 15; în Biblia Ediţia Societăţii Britanice această carte nu se află).

Ce istorie mult-spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult-spunătoare este şi pentru noi aceasta, iubiţi fraţi!

În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă o „sfântă sabie” care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu această sabie se câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, de la Dumnezeu” (2 Cor 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu marele vrăjmaş, căruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia femeii” (Apoc 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfânt şi celelalte arme de la Efeseni, capitolul 6, care ne asigură biruinţa.

O, ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia cuvântului biblic, sabia Duhului Sfânt!

„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri; pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4, 12). Aceasta este puterea cuvântului biblic. Sabia lui - sabia Duhului Sfânt - pătrunde până la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului cel nou de omul cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi cu păcatul. Cuvântul lui Dumnezeu nu suferă nici un fel de învoială şi împăcare cu păcatul.

Într-o carte de Teologie morală am citit că păcatul beţiei e împărţit în trei clase, cam aşa: prima clasă e cea în care omul e în „curaj”, în „veselie”, şi ăsta ar fi un păcat mai mic; clasa a doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţine pe picioare şi are cunoştinţă de el; iar clasa a treia, când omul a căzut sub masă. Iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Preotul T.L., din Moldova, dezaprobând mişcarea noastră contra dansurilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială «Cronica Romanului»): „Cel ce joacă, face bine; iar cel ce nu joacă, şi mai bine”. Adică îi deschizi larg uşa păcatului, şi pe urmă iar cauţi să o mai închizi.

Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului.

Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvârşire şi sabia cuvântului aceasta face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca şi într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul. Viaţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat sabia Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în ele.

De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am slujit o dată într-o mică filie din judeţul Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta în uşa bisericii. Şi, ca la comandă, deodată îi văzui pe toţi scoţând din buzunare câte o sticlă de rachiu de prune, pe care mi le întinseră spre „închinare” şi gustare. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca tot poporul să meargă la biserică având rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia «să închine» şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii se înfiripa o micuţă cârciumă, care apoi continua pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate...

„Ăsta-i un obicei păgân şi urât! - le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune Scriptura: «Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor» (1 Cor 10, 21). Mai adineauri slujirăm la paharul Domnului, iar acum cuvine-se oare «să închinăm» la celelalte pahare?… În numele Domnului vă rog pe toţi lăsaţi-vă de acest urât obicei! Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte!…”

Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „datinile” şi „veniturile”; o parte din rachiul „închinat” fiind al lui).

Şi, iată, aşa s-au înstăpânit în Biserică datinile cele păgâneşti (botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc. etc.). Nu s-a lăsat sabia cea ascuţită a cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele; să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuia să taie au stat - şi stau şi azi - cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce şi ceva câştig, dar deficitul moral-spiritual era şi este de mii de ori mai mare.

Sabia cuvântului este cea de foc a Duhului Sfânt. Ea nu suferă răul şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr.

O, ce dar mare este pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu! O, ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia cuvântului biblic! De aceea, vom striga iară şi iară cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie, să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să „taie” cu ea.

„Şi le-a zis lor Moise: Aşa zice Domnul: fiecare din voi să se încingă cu sabia şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său şi pe ruda sa” (Exod 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Noi să încingem dar săbiile cele binecuvântate ale cuvântului biblic, săbiile cele care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia cuvântului biblic şi să tăiem cu ea mai întâi în noi înşine, în păcatele noastre. Să „tăiem” apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei ce sunt în casa noastră; pe cei ce sunt în casă cu noi şi pe cei ce sunt afară de casa noastră; pe cei ce sunt în sat cu noi şi pe cei ce sunt afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia cuvântului, pentru ca să curgă în toate părţile „sângele” lacrimilor şi al căinţei pentru păcat.

Să ne aşteptăm însă şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia cuvântului viu nu curge numai sânge de lacrimi, ci ţâşneşte şi împotrivire, îndârjire, prigoană. În atâtea şi atâtea locuri, oamenii vor cerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar cel ce este un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă în conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă. Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin, de multe ori, şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine „sabia” cuvântului. Sunt şi printre noi luptători care fac greşeli. Taie cu sabia cuvântului fără tact şi chibzuială. Folosesc mai mult numai un tăiş al sabiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri când unii fraţi mai întăriţi au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei ce nu se putuseră încă dezbăra de unele patimi. Urmarea a fost că cei „răniţi” s-au îndârjit şi n-au mai venit la adunare. În loc de câştig, pagubă!

Când mânuieşti sabia cuvântului, trebuie să ai răbdare, tact şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia cuvântului să fie totdeauna călită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sabia cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (mustrării) şi tăişul dragostei (vindecării). Numai cu tăişul mustrării încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă! Cu tăişul acesta lucrează de regulă unii credincioşi, strâmţi la vedere şi neînţelegători (sectari), care nu ştiu altceva decât să critice mereu, să taie în scăderile altora, în ale lor însă nu. De aceea, în mâna lor sabia cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea, nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta!

Să ne fie de-a pururi pildă şi aici pilda Marelui nostru Învăţător. Iisus Mântuitorul nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra de regulă numai pe cei care făţiş „se împotriveau Duhului Sfânt”: pe fariseii şi pe cărturarii cei făţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea Apostolilor.

Ferice de cei care primesc „tăieturile” sabiei cuvântului biblic. Şi ferice de cei care taie cu ea şi pe alţii! Dar vai celor care se poartă cu nepăsare şi cu ură faţă de ea! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă, înfricoşată.

Toţi cei care urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu cunoaşte-vor ascuţişul acestei săbii pedepsitoare. Cunoaşte-vor în Ziua Judecăţii judecata Mântuitorului: „Pe cel ce nu primeşte cuvintele Mele are cine să-l osândească: cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în Ziua de Apoi” (In 12, 48).