Toate îşi au vremea lor
Traian Dorz - Porțile Veșniciei
Când vremea ei a trecut, - atunci chiar şi peste voia tuturor paznicilor puternici, sau a legilor nedrepte, Mâna lui Dumnezeu deschide porţile cele de fier (Fap. Ap. 5, 19).
Şi izbăveşte totdeauna pe cei asupriţi fiindcă nici o putere nu este mai mare decât puterea Lui. Toate puterile sunt supuse Dumnezeului nostru.
2 - De aceea nu dispera credinciosule niciodată!
Când eşti nedreptăţit chiar prin lege şi judecat pe nedrept, chiar de dreptate, - ai încredere în Domnul: Mai este legea şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui Judecată (Ecles. 12, 14).
Chiar dacă ar trebui să aştepţi ani de zile până când va sosi ceasul dreptăţii tale, totuşi nu te teme căci şi în încercarea ta, tot timpul, va veghea asupra ta grija iubitoare a Dumnezeului tău, care nu va uita dreptatea ta. Fii sigur de asta!
3 - Apleacă-te smerit în faţa sentinţei pe care n-ai putut-o ocoli şi faţă de care nu eşti vinovat.
Dacă Dumnezeu a îngăduit-o, aceasta va fi spre binele tău şi spre izbânda şi cinstea Lucrării Lui, pentru care suferi tu.
Poartă-te cu demnitate sfântă.
Nu te milogi şi nu te văicări cerşind bunăvoinţa nimănui.
Renunţă la apărarea nefolositoare.
Şi nu te lepăda de frumuseţea Adevărului pentru care suferi pe nedrept.
4 - Va veni vremea când ocara ta de acum se va schimba într-o slavă eternă.
Şi lanţurile tale de fier într-o pricină de veşnică laudă şi cinste, pe care n-ai mai primi s-o schimbi cu nici un lanţ de aur din lume (1 Cor. 9, 15).
5 - Nu te teme deci, ci fii tare şi ţine cu statornicie legământul de bun ostaş al lui Hristos.
Dumnezeu este cu tine şi pentru tine, iar când El Îşi va face dreptate Numelui Său şi cauzei Sale pentru care lupţi tu, atunci vei fi îndreptăţit şi tu. Atunci da, ţi se va face dreptate şi ţie, care suferi pentru aceasta.
6 - Fii binecuvântat Dulce Isus dacă în dragostea Ta ai îngăduit ca şi eu să fiu părtaş întrucâtva la crucea şi la suferinţa Ta pe pământ, suferind pe nedrept batjocuri şi prigoniri.
Te rog ajută-mă ca să le pot şi mai departe suferi cu răbdare şi cu demnitate sfântă şi fă să pot bea în tăcere şi în linişte paharul amar până unde mi-ai hotărât Tu.
7 - Fă Doamne Isuse să mă pot ruga cu sinceritate pentru chinuitorii mei, care lucrează fără să ştie, la cununa slavei mele veşnice.
Fă să mă rog cu milă pentru ei, căci ei sărmanii nu ştiu ce ştiu eu, despre viitorul lor - şi despre pedeapsa sub care sunt.
Ei nu ştiu nimic nici despre Puterea Ta Doamne, care va schimba în curând totul spre binele al celor ce suferim, făcându-ne şi nouă dreptate, împotriva tuturor celor ce ne-au prigonit şi ne-au osândit pe nedrept pentru Tine.
8 - Numele Cel Adevărat al Domnului este alcătuit din sunete pe care încă limba omenească nu le-a putut rosti,
nici condei omenesc nu le-a putut scrie,
nici cântarea omenească nu le-a putut atinge!...
9 - Câtă vreme omul se uită numai în jos şi scormoneşte pământul numai după cele trupeşti, omul nu se deosebeşte cu nimic de celelalte vietăţi care trăiesc numai pentru a mânca şi pentru a fi mâncate.
Nici nu-şi cunoaşte adevăratele sale însuşiri. Nici măsura chemării sale - fiindcă el toate le măsoară privind numai de la el în jos.
De aceea este ispitit să se considere pe sine nu creatură ci creator.
Şi să-şi aducă sieşi laude, făcându-se propriul său idol...
10 - Când însă omul, prin harul lui Dumnezeu,
prin trezirea sănătoasă a minţii şi a conştiinţei lui, face saltul fericit de la nivelul celorlalte trupuri, - la cel superior acestora,
rupându-se de robia gunoiului şi din tirania jumătăţii lui inferioare a trupului său,
atunci ridicându-se vertical şi privind în sus,
chiar din clipa aceea se deschid ochii minţii sănătoase
şi i se reduc toate proporţiile până la realitatea sa,
da, abia de atunci începe omul să fie realist, adică înţelept.
11 - Abia din clipa aceea fiinţa lui se luminează şi începe să deosebească orizonturile adevărului.
Abia atunci omul se vede ce nimic este el însuşi, - el care se considera mai înainte totul...
Atunci se vede ce nimic este el, - omul căruia îi adusese elogii, cântări şi închinare, extaziindu-se în faţa măreţelor sale creaţii şi descoperiri...
O, ridicolă şi jalnică lăudăroşie omenească!
12 - Când omul priveşte cerurile, măreţia creaţiunii Mâinilor lui Dumnezeu,
soarele, luna şi stelele pe care le-a făcut El,
nemărginirea spaţiilor şi nebănuita mărime a corpurilor cereşti,
aşezarea acestora ca să stea - sau ca să se mişte, după legile eterne în această întindere nesfârşită,
- abia atunci bietul om se vede pe sine însuşi redus la adevărata lui micime, cu toată lumea pe care vieţuieşte el şi care este tot aşa de redusă şi ea.
13 - Atunci, umilit şi ruşinat omul se recunoaşte ce nimic este.
Un nimic nevrednic de nici o atenţie.
O creatură la care nu merită nici să te gândeşti. Doamne, nici să-l iei măcar în seamă...
- da, acesta este omul...
Chiar şi cel mai puternic om...
Chiar şi cel mai puternic neam de oameni.
Mai fără însemnătate ca o picătură de apă.
O, ce înţelepte sunt aceste cuvinte!
14 - Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire faţă de om, l-a înălţat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija şi iubirea de care l-a învrednicit. Tocmai pentru ca omul cunoscând acest mare har să nu uite niciodată cât de mult este el dator Binefăcătorului său.
Şi să nu iasă niciodată din ascultarea Sa.
15 - Vai însă ce fiinţă nerecunoscătoare este omul!
În loc să privească spre cer cu recunoştinţă şi cu smerenie, priveşte cu trufie şi cu rivalitate din ce în ce mai provocatoare.
Te cutremuri până unde poate merge omul cu provocările la adresa lui Dumnezeu...
Şi te înspăimânţi gândindu-te la ziua din care Dumnezeu nu le va mai răbda.
16 - Cred că nu este suflet de om care privind cu smerenie spre ceruri şi văzând lucrarea Mâinilor creatoare, înţelepte şi puternice ale lui Dumnezeu, să nu-L recunoască în aceste mari lucrări.
Să nu-L simtă în toate.
Să nu-L laude apoi cu toată smerenia şi dragostea fiinţei sale.
Tocmai aceasta îl arată pe omul adevărat, că e om şi nu altceva.
17 - Dar când omul n-are minte sau n-are cinste - atunci în loc să privească spre cer ca să ajungă să laude pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa,
- bietul om priveşte spre bani,
spre plăceri trupeşti,
spre slava lumii acesteia,
spre opera geniului său ridicol şi neputincios,
- şi atunci începe să-l laude pe cine-l plăteşte. Să laude plăcerile josnice,
să-şi laude calităţile sale,
să laude tot ce i le poate procura pe acestea.
18 - Pe cât de înţeleaptă şi cinstită este judecata şi strădaniile unui lăudător al Domnului,
pe atâta de nebună şi de necinstită este mintea şi fapta unui lăudător şi închipuitor al omului şi al lumii acesteia.
Când măsori pe om cu omul, totdeauna te înşeli.
Numai când îl măsori cu Dumnezeu - nu te poţi înşela.
19 - Acela care istoriseşte lucrările lui Dumnezeu şi face din Domnul bucuria şi veselia inimii sale, acela nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă şi apropiată de Dumnezeu, pe care tocmai prin slujirea aceasta a lor o au şi îngerii, -
ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai din plin de părtăşia cerească, încă din viaţa lui de pe pământ.
20 - Omul acela care pentru satisfacţii lumeşti refuză slujirea laudei lui Dumnezeu, făcându-se robul şi lăudăreţul oamenilor, - decade tot mai mult,
până ce ajunge ca tot ce era cândva urmă de inspiraţie şi de artă în îngânările lui, rămâne doar o repetare respingătoare şi o înşiruire de vorbe deşarte, presărate deasupra unei murdării,
ca o podoabă strălucitoare pe un gunoi,
ca o îmbrăcăminte împărătească pe un cadavru mizerabil.
O Marele nostru Dumnezeu, ajută-ne să-Ţi dăm toată slava numai Ţie, Singurul vrednic de ea.
Amin.