Toate își au vremea lor
Traian Dorz - Porțile Veșniciei
Când vremea ei a trecut, - atunci chiar și peste voia tuturor paznicilor puternici, sau a legilor nedrepte, Mâna lui Dumnezeu deschide porțile cele de fier (Fap. Ap. 5, 19).
Și izbăvește totdeauna pe cei asupriți fiindcă nici o putere nu este mai mare decât puterea Lui. Toate puterile sunt supuse Dumnezeului nostru.
2 - De aceea nu dispera credinciosule niciodată!
Când ești nedreptățit chiar prin lege și judecat pe nedrept, chiar de dreptate, - ai încredere în Domnul: Mai este legea și îndurarea lui Dumnezeu și a Lui Judecată (Ecles. 12, 14).
Chiar dacă ar trebui să aștepți ani de zile până când va sosi ceasul dreptății tale, totuși nu te teme căci și în încercarea ta, tot timpul, va veghea asupra ta grija iubitoare a Dumnezeului tău, care nu va uita dreptatea ta. Fii sigur de asta!
3 - Apleacă-te smerit în fața sentinței pe care n-ai putut-o ocoli și față de care nu ești vinovat.
Dacă Dumnezeu a îngăduit-o, aceasta va fi spre binele tău și spre izbânda și cinstea Lucrării Lui, pentru care suferi tu.
Poartă-te cu demnitate sfântă.
Nu te milogi și nu te văicări cerșind bunăvoința nimănui.
Renunță la apărarea nefolositoare.
Și nu te lepăda de frumusețea Adevărului pentru care suferi pe nedrept.
4 - Va veni vremea când ocara ta de acum se va schimba într-o slavă eternă.
Și lanțurile tale de fier într-o pricină de veșnică laudă și cinste, pe care n-ai mai primi s-o schimbi cu nici un lanț de aur din lume (1 Cor. 9, 15).
5 - Nu te teme deci, ci fii tare și ține cu statornicie legământul de bun ostaș al lui Hristos.
Dumnezeu este cu tine și pentru tine, iar când El Își va face dreptate Numelui Său și cauzei Sale pentru care lupți tu, atunci vei fi îndreptățit și tu. Atunci da, ți se va face dreptate și ție, care suferi pentru aceasta.
6 - Fii binecuvântat Dulce Isus dacă în dragostea Ta ai îngăduit ca și eu să fiu părtaș întrucâtva la crucea și la suferința Ta pe pământ, suferind pe nedrept batjocuri și prigoniri.
Te rog ajută-mă ca să le pot și mai departe suferi cu răbdare și cu demnitate sfântă și fă să pot bea în tăcere și în liniște paharul amar până unde mi-ai hotărât Tu.
7 - Fă Doamne Isuse să mă pot ruga cu sinceritate pentru chinuitorii mei, care lucrează fără să știe, la cununa slavei mele veșnice.
Fă să mă rog cu milă pentru ei, căci ei sărmanii nu știu ce știu eu, despre viitorul lor - și despre pedeapsa sub care sunt.
Ei nu știu nimic nici despre Puterea Ta Doamne, care va schimba în curând totul spre binele al celor ce suferim, făcându-ne și nouă dreptate, împotriva tuturor celor ce ne-au prigonit și ne-au osândit pe nedrept pentru Tine.
8 - Numele Cel Adevărat al Domnului este alcătuit din sunete pe care încă limba omenească nu le-a putut rosti,
nici condei omenesc nu le-a putut scrie,
nici cântarea omenească nu le-a putut atinge!...
9 - Câtă vreme omul se uită numai în jos și scormonește pământul numai după cele trupești, omul nu se deosebește cu nimic de celelalte vietăți care trăiesc numai pentru a mânca și pentru a fi mâncate.
Nici nu-și cunoaște adevăratele sale însușiri. Nici măsura chemării sale - fiindcă el toate le măsoară privind numai de la el în jos.
De aceea este ispitit să se considere pe sine nu creatură ci creator.
Și să-și aducă sieși laude, făcându-se propriul său idol...
10 - Când însă omul, prin harul lui Dumnezeu,
prin trezirea sănătoasă a minții și a conștiinței lui, face saltul fericit de la nivelul celorlalte trupuri, - la cel superior acestora,
rupându-se de robia gunoiului și din tirania jumătății lui inferioare a trupului său,
atunci ridicându-se vertical și privind în sus,
chiar din clipa aceea se deschid ochii minții sănătoase
și i se reduc toate proporțiile până la realitatea sa,
da, abia de atunci începe omul să fie realist, adică înțelept.
11 - Abia din clipa aceea ființa lui se luminează și începe să deosebească orizonturile adevărului.
Abia atunci omul se vede ce nimic este el însuși, - el care se considera mai înainte totul...
Atunci se vede ce nimic este el, - omul căruia îi adusese elogii, cântări și închinare, extaziindu-se în fața mărețelor sale creații și descoperiri...
O, ridicolă și jalnică lăudăroșie omenească!
12 - Când omul privește cerurile, măreția creațiunii Mâinilor lui Dumnezeu,
soarele, luna și stelele pe care le-a făcut El,
nemărginirea spațiilor și nebănuita mărime a corpurilor cerești,
așezarea acestora ca să stea - sau ca să se miște, după legile eterne în această întindere nesfârșită,
- abia atunci bietul om se vede pe sine însuși redus la adevărata lui micime, cu toată lumea pe care viețuiește el și care este tot așa de redusă și ea.
13 - Atunci, umilit și rușinat omul se recunoaște ce nimic este.
Un nimic nevrednic de nici o atenție.
O creatură la care nu merită nici să te gândești. Doamne, nici să-l iei măcar în seamă...
- da, acesta este omul...
Chiar și cel mai puternic om...
Chiar și cel mai puternic neam de oameni.
Mai fără însemnătate ca o picătură de apă.
O, ce înțelepte sunt aceste cuvinte!
14 - Dar Dumnezeu, în marea Sa iubire față de om, l-a înălțat atât de mult, făcându-i o cinste nebănuit de mare prin grija și iubirea de care l-a învrednicit. Tocmai pentru ca omul cunoscând acest mare har să nu uite niciodată cât de mult este el dator Binefăcătorului său.
Și să nu iasă niciodată din ascultarea Sa.
15 - Vai însă ce ființă nerecunoscătoare este omul!
În loc să privească spre cer cu recunoștință și cu smerenie, privește cu trufie și cu rivalitate din ce în ce mai provocatoare.
Te cutremuri până unde poate merge omul cu provocările la adresa lui Dumnezeu...
Și te înspăimânți gândindu-te la ziua din care Dumnezeu nu le va mai răbda.
16 - Cred că nu este suflet de om care privind cu smerenie spre ceruri și văzând lucrarea Mâinilor creatoare, înțelepte și puternice ale lui Dumnezeu, să nu-L recunoască în aceste mari lucrări.
Să nu-L simtă în toate.
Să nu-L laude apoi cu toată smerenia și dragostea ființei sale.
Tocmai aceasta îl arată pe omul adevărat, că e om și nu altceva.
17 - Dar când omul n-are minte sau n-are cinste - atunci în loc să privească spre cer ca să ajungă să laude pe Domnul Dumnezeu din toată inima sa,
- bietul om privește spre bani,
spre plăceri trupești,
spre slava lumii acesteia,
spre opera geniului său ridicol și neputincios,
- și atunci începe să-l laude pe cine-l plătește. Să laude plăcerile josnice,
să-și laude calitățile sale,
să laude tot ce i le poate procura pe acestea.
18 - Pe cât de înțeleaptă și cinstită este judecata și strădaniile unui lăudător al Domnului,
pe atâta de nebună și de necinstită este mintea și fapta unui lăudător și închipuitor al omului și al lumii acesteia.
Când măsori pe om cu omul, totdeauna te înșeli.
Numai când îl măsori cu Dumnezeu - nu te poți înșela.
19 - Acela care istorisește lucrările lui Dumnezeu și face din Domnul bucuria și veselia inimii sale, acela nu numai că se păstrează într-o stare de unire sfântă și apropiată de Dumnezeu, pe care tocmai prin slujirea aceasta a lor o au și îngerii, -
ci înaintează mereu în această sfântă unire, bucurându-se tot mai din plin de părtășia cerească, încă din viața lui de pe pământ.
20 - Omul acela care pentru satisfacții lumești refuză slujirea laudei lui Dumnezeu, făcându-se robul și lăudărețul oamenilor, - decade tot mai mult,
până ce ajunge ca tot ce era cândva urmă de inspirație și de artă în îngânările lui, rămâne doar o repetare respingătoare și o înșiruire de vorbe deșarte, presărate deasupra unei murdării,
ca o podoabă strălucitoare pe un gunoi,
ca o îmbrăcăminte împărătească pe un cadavru mizerabil.
O Marele nostru Dumnezeu, ajută-ne să-Ți dăm toată slava numai Ție, Singurul vrednic de ea.
Amin.