Păcatul și îndreptarea
Traian Dorz - Porțile Veșniciei
1 - Nu mai înșela pe nimeni, nici să-și lase soțul, nici să-și lase credința.
Nici să-și lase frații, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina - numai pentru ca tu să ai, sau vrăjmașul să aibă vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neștiința, sau slăbiciunea semenului tău!
Păcatul înșelătoriei este totdeauna o vină.
Dar când este făcut în numele adevărului și al sfintei credințe, - el este de o mie de ori mai vinovat.
2 - Am păcătuit fiecare, și mai păcătuim încă.
Dar am recunoscut prea puțin și îndreptăm prea puțin. Știm adesea că ceea ce facem este rău, fiindcă făptuirea acestora și urmările lor, dovedesc aceasta. Și totuși din duhul încăpățânat de mândrie nu vrem să recunoaștem aceasta.
Și mai puțin, - să încetăm!
3 - Inima noastră ne învinuiește oricând păcătuim,
conștiința noastră ne mustră
frații ne sfătuiesc
situația ne incomodează și ne face să suferim.
- Și totuși adesea mândria nebunească nu lasă gura noastră să-și reverse mărturisirea vinovăției și cuvintele de pocăință.
Nici îndărătnicia nu lasă ochii noștri să se plece cu lacrimile amare ale întoarcerii. Și ale cererii de iertare.
O, dacă n-ar fi așa cu prea mulți dintre noi!...
și plăcerea stării cu El în rugăciune, umple toată inima credincioasă, - omul nu mai dorește nimic altceva pe lume.
Prietenia Domnului și dragostea frățească îi este de-ajuns.
5 - Foarte curând, ispititorul aruncat din locașul inimii omului, revine iarăși însoțit mai încă și de alte șapte puteri ispititoare.
Vine însoțit și de ceilalți asociați ai lui, care erau mai înainte plăcuți tovarăși de petreceri vinovate, de desfrâu și de păcate pentru om.
Dar mult mai înrăiți decât înainte.
6 - Mijloacele cu care cei răi vor să ne atragă din nou sufletul în mocirla din care abia ne scosese Domnul, - sunt multe și felurite.
Iar stăruința cu care ei se luptă să reușească, este îndelungată și primejdioasă.
Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceștia adesea reușesc să ne abată, să ne clatine în hotărârea luată.
Și să ne aplece iarăși în păcat. Rupându-ne dulcea legătură și unitatea cu Hristos și cu ai Săi, - care abia ni se închegase.
7 - Atunci aruncăm Crucea lui Hristos și luăm iarăși paharul lumii.
Uităm fericirea prezenței Lui, și ne îmbătăm zâmbind vinovați ispititorului.
Lepădăm îmbrăcămintea curăției lui Hristos și ne îmbrăcăm iarăși cu zdrențele din vechiul gunoi blestemat,
iar urmările nefericite nu întârzie să se arate.
Pedeapsa căderii, pedeapsa Domnului, pedeapsa conștiinței, vine ca o palmă și ca o nuia usturătoare și meritată spre a ne trezi,
ca venindu-ne în fire, să ne smulgem - dacă mai putem - de la porcii și dintre porcii păcatelor,
8 - O, atunci încep să curgă mărturisirile căderii și lacrimile pocăinței: nu mă pedepsi Doamne în mânia Ta... Abia atunci vede omul în toată grozăvia lui, urâciunea ademenirii duhurilor pierzătoare.
Își dă seama omul de rolul lor criminal - cum cei răi sunt toată cauza nenorocirii căderii sale.
Și cu sufletul plin de scârbă el strigă: depărtați-vă, depărtați-vă de la mine... afară cu voi.
Și în vecii vecilor nu va mai sta de vorbă cu ei. Ci îi va ocoli cu cutremur și cu scârbă.
Acesta va fi apoi meritul său - dar și salvarea sa.
9 - Îndată ce credinciosul Domnului alungă hotărât și pentru totdeauna de la el, pe ademenitorii lui cei răi,
și arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul și Mântuitorul său Isus Hristos,
- vrăjmașul Satana pornește împotriva lui o altă prigoană și mai nimicitoare.
10 - În astfel de vremuri, cel prigonit are de obicei doar puține lucruri de scăpare.
Unii credincioși își caută în prigonire scăparea în adăpostul omenesc, - dar în felul acesta ei pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoință și i-au adăpostit.
În zilele tiraniei, vrăjmașul luptă cu toată armătura sa nedreaptă și silnică. Și nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia și el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă și grea.
Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
11 - Unii credincioși în prigoană caută adăpost fugind în pustie, sau în depărtări.
Dar și acolo sunt alte primejdii și necazuri, încât până la urmă omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi.
Fericit acela care acceptă calvarul de la început, fiindcă această singură Cale, este cea potrivită pentru noi.
12 - Unii credincioși în prigonire își caută scăparea la bunăvoința vrăjmașului și intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare și josnice, numai pentru a-și putea scăpa viața asta mizerabilă.
Dar condițiile în care sunt siliți pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc de ei înșiși, încât ajung să le fie silă de propria lor viață de târâtoare odioasă.
Și neputând suporta nici conștiința care îi mustră și nici condițiile unei astfel de existențe, de multe ori își sugrumă mai degrabă conștiința, ca să-și salveze pântecul.
13 - Numai puțini sunt acei credincioși care în vremi de prigoană a Bisericii au căutat scăparea lor în Dumnezeu,
adică încredințându-și soarta în mâna Lui, au acceptat calea răbdării și a jertfei. Renunțând la drepturile lor, la libertatea lor, la avuția lor și chiar și la viața lor ca El (Isaia 53, 10; 1 Petru 4, 12-15; 1 Tes. 1, 6).
O, numai aceștia sunt cu adevărat credincioși.
14 - Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (Ioan 16, 33).
Deci de la început știam că trebuie să ne așteptăm la aceasta. Ca să nu fim nici mirați și nici doborâți de ceea ce este normal să vină.
15 - Toată istoria Bisericii și a Bibliei, este plină de martiri și de mucenici, chinuiți de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatici.
Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe același drum cu ei.
Soarta lui Isus și soarta alor Săi, este normal să fie și soarta noastră.
16 - Într-o astfel de stare deci, celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască și el ce are de făcut.
Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa...
După aceea nu-i mai este greu nimic.
Fiindcă îi vine în ajutor toată puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu ușurință.
17 - O, ce pace dulce și Dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului, după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea și în părtășia cu El, la Crucea și la suferințele Lui (Filipeni 3, 10).
În locul groazei de moarte, se revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii și a vieții, prin cerul deschis de la Preaiubitul său Mântuitor care îl așteaptă Acolo cu cununa slavei (Fap. Ap. 7, 56).
Ce măreață și strălucită stare de biruință este aceasta! Câte mii de frați ai noștri au trăit-o suferind și murind fericiți pentru Isus (Apoc. 20, 4).
18 - Când nu numai prigonitorii sunt nedrepți față de Hristos, ci însăși legea care ar trebui să fie sfântă, ea însăși ajunge să fie nedreaptă față de El,
atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri.
Căci omul cel care este nedrept și rău, va face și legile sale la fel cu el, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe.
19 - Atunci martorii proceselor sunt puși de el, sau înfricați de el - și nu vor sluji decât acuzării.
Apărarea pusă de el, sau înfricată de el, - va fi neputincioasă și înjositoare.
Capetele de acuză vor fi neadevărate.
Faptele vor fi rău interpretate și înfățișate tendențios.
Concluziile răuvoitoare.
Sentința impusă și monstruoasă.
Iar nevinovatul va fi aruncat în adâncul îngrozitor al unor infernale chinuri. În mijlocul unor chinuitoare fiare, mai dinainte ațâțate împotriva lui.
20 - Ce-i mai rămâne atunci săracului și nevinovatului căzut fără nici un fel de apărare într-o astfel de peșteră tâlhărească, decât strigătul deznădăjduit și amar: Dumnezeule, fă-mi Tu dreptate!...
Fă-mi dreptate Doamne căci Tu știi că nimic din ce au spus ei împotriva mea, nu-i adevărat.
N-am făcut și n-am gândit niciodată așa ceva...
Iar Domnul care știe starea credinciosului Său, - va răspunde totdeauna unor astfel de stări și unor astfel de rugăciuni.
Slavă veșnică dragostei Lui puternice.
Amin.