Păcatul şi îndreptarea
Traian Dorz - Porțile Veșniciei
1 - Nu mai înşela pe nimeni, nici să-şi lase soţul, nici să-şi lase credinţa.
Nici să-şi lase fraţii, sau casa, sau pâinea, sau cinstea, sau taina - numai pentru ca tu să ai, sau vrăjmaşul să aibă vreun folos de la el. De la sinceritatea, sau neştiinţa, sau slăbiciunea semenului tău!
Păcatul înşelătoriei este totdeauna o vină.
Dar când este făcut în numele adevărului şi al sfintei credinţe, - el este de o mie de ori mai vinovat.
2 - Am păcătuit fiecare, şi mai păcătuim încă.
Dar am recunoscut prea puţin şi îndreptăm prea puţin. Ştim adesea că ceea ce facem este rău, fiindcă făptuirea acestora şi urmările lor, dovedesc aceasta. Şi totuşi din duhul încăpăţânat de mândrie nu vrem să recunoaştem aceasta.
Şi mai puţin, - să încetăm!
3 - Inima noastră ne învinuieşte oricând păcătuim,
conştiinţa noastră ne mustră
fraţii ne sfătuiesc
situaţia ne incomodează şi ne face să suferim.
- Şi totuşi adesea mândria nebunească nu lasă gura noastră să-şi reverse mărturisirea vinovăţiei şi cuvintele de pocăinţă.
Nici îndărătnicia nu lasă ochii noştri să se plece cu lacrimile amare ale întoarcerii. Şi ale cererii de iertare.
O, dacă n-ar fi aşa cu prea mulţi dintre noi!...
şi plăcerea stării cu El în rugăciune, umple toată inima credincioasă, - omul nu mai doreşte nimic altceva pe lume.
Prietenia Domnului şi dragostea frăţească îi este de-ajuns.
5 - Foarte curând, ispititorul aruncat din locaşul inimii omului, revine iarăşi însoţit mai încă şi de alte şapte puteri ispititoare.
Vine însoţit şi de ceilalţi asociaţi ai lui, care erau mai înainte plăcuţi tovarăşi de petreceri vinovate, de desfrâu şi de păcate pentru om.
Dar mult mai înrăiţi decât înainte.
6 - Mijloacele cu care cei răi vor să ne atragă din nou sufletul în mocirla din care abia ne scosese Domnul, - sunt multe şi felurite.
Iar stăruinţa cu care ei se luptă să reuşească, este îndelungată şi primejdioasă.
Vai, spre nenorocirea multora dintre noi, aceştia adesea reuşesc să ne abată, să ne clatine în hotărârea luată.
Şi să ne aplece iarăşi în păcat. Rupându-ne dulcea legătură şi unitatea cu Hristos şi cu ai Săi, - care abia ni se închegase.
7 - Atunci aruncăm Crucea lui Hristos şi luăm iarăşi paharul lumii.
Uităm fericirea prezenţei Lui, şi ne îmbătăm zâmbind vinovaţi ispititorului.
Lepădăm îmbrăcămintea curăţiei lui Hristos şi ne îmbrăcăm iarăşi cu zdrenţele din vechiul gunoi blestemat,
iar urmările nefericite nu întârzie să se arate.
Pedeapsa căderii, pedeapsa Domnului, pedeapsa conştiinţei, vine ca o palmă şi ca o nuia usturătoare şi meritată spre a ne trezi,
ca venindu-ne în fire, să ne smulgem - dacă mai putem - de la porcii şi dintre porcii păcatelor,
8 - O, atunci încep să curgă mărturisirile căderii şi lacrimile pocăinţei: nu mă pedepsi Doamne în mânia Ta... Abia atunci vede omul în toată grozăvia lui, urâciunea ademenirii duhurilor pierzătoare.
Îşi dă seama omul de rolul lor criminal - cum cei răi sunt toată cauza nenorocirii căderii sale.
Şi cu sufletul plin de scârbă el strigă: depărtaţi-vă, depărtaţi-vă de la mine... afară cu voi.
Şi în vecii vecilor nu va mai sta de vorbă cu ei. Ci îi va ocoli cu cutremur şi cu scârbă.
Acesta va fi apoi meritul său - dar şi salvarea sa.
9 - Îndată ce credinciosul Domnului alungă hotărât şi pentru totdeauna de la el, pe ademenitorii lui cei răi,
şi arată că vrea de acum cu tărie să-L urmeze pe Domnul şi Mântuitorul său Isus Hristos,
- vrăjmaşul Satana porneşte împotriva lui o altă prigoană şi mai nimicitoare.
10 - În astfel de vremuri, cel prigonit are de obicei doar puţine lucruri de scăpare.
Unii credincioşi îşi caută în prigonire scăparea în adăpostul omenesc, - dar în felul acesta ei pun în primejdie pe cei care le-au arătat bunăvoinţă şi i-au adăpostit.
În zilele tiraniei, vrăjmaşul luptă cu toată armătura sa nedreaptă şi silnică. Şi nu se dă în lături de la nici o nelegiuire. De aceea credinciosul trebuie să ia şi el toate armele Duhului Sfânt, fiindcă bătălia va fi lungă şi grea.
Dar izbânda i-o asigură Dumnezeu.
11 - Unii credincioşi în prigoană caută adăpost fugind în pustie, sau în depărtări.
Dar şi acolo sunt alte primejdii şi necazuri, încât până la urmă omul regretă că n-a murit mai bine înainte de a fugi.
Fericit acela care acceptă calvarul de la început, fiindcă această singură Cale, este cea potrivită pentru noi.
12 - Unii credincioşi în prigonire îşi caută scăparea la bunăvoinţa vrăjmaşului şi intră în robia lui, primind slujbele cele mai umilitoare şi josnice, numai pentru a-şi putea scăpa viaţa asta mizerabilă.
Dar condiţiile în care sunt siliţi pe urmă să trăiască îi dezgustă atât de adânc de ei înşişi, încât ajung să le fie silă de propria lor viaţă de târâtoare odioasă.
Şi neputând suporta nici conştiinţa care îi mustră şi nici condiţiile unei astfel de existenţe, de multe ori îşi sugrumă mai degrabă conştiinţa, ca să-şi salveze pântecul.
13 - Numai puţini sunt acei credincioşi care în vremi de prigoană a Bisericii au căutat scăparea lor în Dumnezeu,
adică încredinţându-şi soarta în mâna Lui, au acceptat calea răbdării şi a jertfei. Renunţând la drepturile lor, la libertatea lor, la avuţia lor şi chiar şi la viaţa lor ca El (Isaia 53, 10; 1 Petru 4, 12-15; 1 Tes. 1, 6).
O, numai aceştia sunt cu adevărat credincioşi.
14 - Din chiar clipa pornirii pe urmele lui Hristos nouă ni s-a spus că în lume vom avea necazuri (Ioan 16, 33).
Deci de la început ştiam că trebuie să ne aşteptăm la aceasta. Ca să nu fim nici miraţi şi nici doborâţi de ceea ce este normal să vină.
15 - Toată istoria Bisericii şi a Bibliei, este plină de martiri şi de mucenici, chinuiţi de mâinile prigonitorilor lui Hristos, care mai de care mai sălbatici.
Nici noi nu putem avea o altă soartă decât a lor, dacă mergem pe acelaşi drum cu ei.
Soarta lui Isus şi soarta alor Săi, este normal să fie şi soarta noastră.
16 - Într-o astfel de stare deci, celui hotărât pentru Domnul nu-i este greu să cunoască şi el ce are de făcut.
Greul este numai până în clipa când a acceptat în inima sa să primească jertfa...
După aceea nu-i mai este greu nimic.
Fiindcă îi vine în ajutor toată puterea de Sus, care îl face în stare să biruie totul cu uşurinţă.
17 - O, ce pace dulce şi Dumnezeiască cuprinde toată inima credinciosului, după ce scapă astfel în Dumnezeul său, în răbdarea şi în părtăşia cu El, la Crucea şi la suferinţele Lui (Filipeni 3, 10).
În locul groazei de moarte, se revarsă în sufletul martirului lui Hristos toată bucuria învierii şi a vieţii, prin cerul deschis de la Preaiubitul său Mântuitor care îl aşteaptă Acolo cu cununa slavei (Fap. Ap. 7, 56).
Ce măreaţă şi strălucită stare de biruinţă este aceasta! Câte mii de fraţi ai noştri au trăit-o suferind şi murind fericiţi pentru Isus (Apoc. 20, 4).
18 - Când nu numai prigonitorii sunt nedrepţi faţă de Hristos, ci însăşi legea care ar trebui să fie sfântă, ea însăşi ajunge să fie nedreaptă faţă de El,
atunci cel nevinovat nu va mai găsi dreptate nicăieri.
Căci omul cel care este nedrept şi rău, va face şi legile sale la fel cu el, spre a putea face nedreptatea la adăpostul acestor paragrafe.
19 - Atunci martorii proceselor sunt puşi de el, sau înfricaţi de el - şi nu vor sluji decât acuzării.
Apărarea pusă de el, sau înfricată de el, - va fi neputincioasă şi înjositoare.
Capetele de acuză vor fi neadevărate.
Faptele vor fi rău interpretate şi înfăţişate tendenţios.
Concluziile răuvoitoare.
Sentinţa impusă şi monstruoasă.
Iar nevinovatul va fi aruncat în adâncul îngrozitor al unor infernale chinuri. În mijlocul unor chinuitoare fiare, mai dinainte ațâţate împotriva lui.
20 - Ce-i mai rămâne atunci săracului şi nevinovatului căzut fără nici un fel de apărare într-o astfel de peşteră tâlhărească, decât strigătul deznădăjduit şi amar: Dumnezeule, fă-mi Tu dreptate!...
Fă-mi dreptate Doamne căci Tu ştii că nimic din ce au spus ei împotriva mea, nu-i adevărat.
N-am făcut şi n-am gândit niciodată aşa ceva...
Iar Domnul care ştie starea credinciosului Său, - va răspunde totdeauna unor astfel de stări şi unor astfel de rugăciuni.
Slavă veşnică dragostei Lui puternice.
Amin.