Isus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!
Fiecare din noi rămâne în viața asta numai cât vrea Dumnezeul nostru Isus Hristos.
Viața fiecăruia din noi depinde numai de voința Lui, și nu de nimic altceva și de nimeni altcineva. El a rânduit câte zile să avem și cât lucru să facem.
Dacă vrea El să rămânem în viață după clipa aceasta, după întâmplarea aceasta, după drumul acesta, - rămânem. Dacă nu vrea El - nu vom rămâne.
Pot să se prăbușească munții, pot să se năpustească valurile, pot să izbească șuvoaiele, dacă Hristos Domnul oștirilor vrea să rămânem în picioare și în viață, nimeni și nimic nu ne va putea nimici. Numărate sunt zilele noastre, ale fiecăruia încă mult înainte de a fi vreuna dintre ele (Psalm 139, 16).
Cântărite sunt poverile pe care va trebui să le purtăm - încă mult înainte de a le simți noi.
Rânduite sunt faptele bune în care trebuie să umblăm noi pe pământul acesta, încă mult înainte de a fi zidiți noi în Hristos (Efes. 2, 10).
Cunoscuți suntem noi lui Dumnezeu în tot adâncul ascunzișurilor noastre, încă mult înainte de a le avea, căci nimic nu este ascuns de ochii Lui ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face (Evrei 4, 13).
Iată deci cât de însemnat lucru este ca noi să umblăm fără prefăcătorie cu Dumnezeul nostru. Căci nicăieri altundeva nu există scăpare din mâinile Sale, decât în brațele Lui.
Domnul Isus a vrut ca Ioan, adică iubirea din duhul lui Ioan, să rămână până va veni El. Această dorință a Domnului s-a vădit și în faptul că i-a lungit viața acestui apostol al iubirii, mai mult ca a tuturor celorlalți. Pentru că el a supraviețuind tuturor, să poată imprima Bisericii pecetea dulce și caldă a iubirii din duhul său. De aceea a trăit Ioan mai mult ca toți. O, dacă ar fi rămas duhul iubirii lui până la sfârșit în toți!...
Domnul a dorit ca trăsătura sufletească a ucenicului Său preaiubit - să devină trăsătură eternă a vieții și lucrării tuturor alor Lui.
Hristos a dorit ca iubirea să fie singurul salt în care să dospească toată frământătura Lucrării de mântuire.
Pe calea iubirii să meargă îmbrățișați toți credincioșii Săi.
Și în lumina acesteia, să se desfășoare toată viața și lucrarea pe care a început-o El și la temelia căreia Și-a zidit iubirea Sa Dumnezeiască. În cea mai desăvârșită formă. Și în cel mai nemărginit preț.
Și într-adevăr dorința Domnului s-a împlinit, și se va împlini, până în vecii veacului: singura lucrare a iubirii a rămas de când S-a dus Hristos. Și numai ea va rămâne până la Venirea Lui.
Numai cei care vor trăi și vor mărturisi în duhul lui Ioan, vor supraviețui tuturor celorlalți. Și numai aceea ce s-a zidit pe temelia iubirii de Hristos și de semeni, nu va putea fi dărâmat niciodată și de nimeni.
Poate că totuși în întrebarea de atunci a sfântului Petru, era și o urmă de pretenție a lui la întâietatea față de Ioan, cum fusese și ceva mai înainte față de toți ceilalți. Iar ceva și mai înainte fusese chiar o ceartă pentru această întâietate (Luca 22, 24).
Este foarte însemnat lucru să luăm seama cu toții și cu cea mai mare atenție - la felul cum Domnul Isus taie necruțător rădăcina primejdioasă a gândului de întâietate, pentru totdeauna din inima sfântului Său apostol!
- Nu Petre, numai Eu sunt Cel mai Mare! Voi toți sunteți frați. Ai uitat tu cum ți-am spus Eu de apăsat acest lucru de atâtea ori - și mai ales la spălarea picioarelor?
Nu Petre, Eu nu v-am spus nici unuia: tu ești prietenul Meu - ci voi sunteți prietenii Mei (Ioan 15, 14). Nici nu am spus cuiva personal: Eu te-am ales pe tine, - ci: Eu v-am ales pe voi (Ioan 15, 16).
Și acest lucru trebuie să ni-l amintim și să ni-l repetăm mereu pentru că diavolul mereu va ridica în inimile unora dintre ucenici dorința întâietății, setea laudelor, pofta înălțării. Mai ales în inimile ambițioase ale celor ce își vor închipui că ei au merite mai mari decât frații lor. Și că au daruri mai alese ca ale altora.
E adevărat că noi trebuie să privim cu tot respectul, cu toată dragostea și cu o sfântă prețuire pe unii dintre noi, care ostenesc și sufăr mai mult.
Dar singurul criteriu pe care se dau aceste merite în Lucrarea lui Hristos, este măsura jertfei în smerenie, a vitejiei în lupte, a lacrimilor lângă alții și pentru ei, a ostenelilor pentru Evanghelie și a dragostei dovedită în slujirea lui Hristos și a fraților lor. Acestea fără prefăcătorie, fără pretenții și fără așteptarea de foloase. Ci în toată curăția, tăcerea, smerenia, blândețea, înfrânarea și evlavia în Hristos și ca El!
Cei care vor face într-adevăr așa, aceia nu numai că nu vor pretinde niciodată întâietatea, dar nici nu vor avea nevoie să o pretindă.
Ea le va fi dată în chipul cel mai strălucit de către Însuși Hristos.
Și toți frații vor simți aceasta și o vor binecuvânta, fără a fi nevoie să le-o fi spus nimeni, le va spune Duhul lui Hristos și recunoștința lor. Peste cei vrednici este o strălucire pe care o văd toți frații.
Tu - oricare ești - cel care vei fi pus de Hristos în Lucrarea Lui, ia seama la acest cutremurător adevăr, la această înfricoșată poruncă: nu pretinde întâietatea niciodată în Lucrarea lui Dumnezeu! În dragoste și smerenie să privești pe toți ceilalți frați mai presus de tine însuți (Filip. 2, 3).
Atunci Hristos va fi totul în toți.
Atunci Lucrarea Lui îndrumătoare nu o va face numai unul, oricare ar fi acela, ci o vor face împreună, cu toții.
Unul, oricare ar fi el, poate ușor greși. Dar toți, nu pot greși ușor. Un singur mădular, cât de iscusit, nu poate face toată lucrarea felurită a harului, - aceasta numai cu toții împreună o pot face bine și frumos.
O piatră oricât de mare ar fi ea, nu poate face singură o temelie, un zid, o clădire. Nici numai o spiță singură nu poate face o roată. Nici numai o mlădiță singură o vie.
Numai toți, numai toți împreună. Nici unul, singur.
Tu ești Cel Dintâi, pentru ca în toate și între toți, numai Tu să ai întâietatea. Tu Singur ești Capul, Conducătorul, Tu Domnul nostru (Efes. 1, 21-23; 5, 23; Apoc. 1, 8, 17).
Noi toți suntem frați. Și de aceea trebuie să rămânem împreună și la fel, cum i-au statornicit și limbile de foc în Ziua Cincizecimii, de aceeași mărime.
Nici unul nu este primul și nici unul nu este ultimul. Toți suntem primul și fiecare suntem ultimul.
Tu Singurul ești Butucul, noi suntem spițele. Ajută-ne să prețuim fiecare superioritatea celorlalți ca să căpătăm și noi superioritate în fața Ta. La Lucrarea Ta, rezemată pe toți, și pe fiecare din noi, să înainteze unită și biruitoare spre slava Ta și spre slava noastră.
Acesta a fost testamentul Tău când ai lăsat în locul Tău nu pe unul singur ci pe toți. Toți împreună să fie unul, în conducerea Lucrării Tale.
Acesta a fost testamentul părinților noștri când ne-au lăsat nouă Lucrarea Ta. Și acesta este testamentul nostru când și noi o lăsăm urmașilor noștri.
Amin.