Isus i-a răspuns: Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!
Fiecare din noi rămâne în viaţa asta numai cât vrea Dumnezeul nostru Isus Hristos.
Viaţa fiecăruia din noi depinde numai de voinţa Lui, şi nu de nimic altceva şi de nimeni altcineva. El a rânduit câte zile să avem şi cât lucru să facem.
Dacă vrea El să rămânem în viaţă după clipa aceasta, după întâmplarea aceasta, după drumul acesta, - rămânem. Dacă nu vrea El - nu vom rămâne.
Pot să se prăbuşească munţii, pot să se năpustească valurile, pot să izbească şuvoaiele, dacă Hristos Domnul oştirilor vrea să rămânem în picioare şi în viaţă, nimeni şi nimic nu ne va putea nimici. Numărate sunt zilele noastre, ale fiecăruia încă mult înainte de a fi vreuna dintre ele (Psalm 139, 16).
Cântărite sunt poverile pe care va trebui să le purtăm - încă mult înainte de a le simţi noi.
Rânduite sunt faptele bune în care trebuie să umblăm noi pe pământul acesta, încă mult înainte de a fi zidiţi noi în Hristos (Efes. 2, 10).
Cunoscuţi suntem noi lui Dumnezeu în tot adâncul ascunzişurilor noastre, încă mult înainte de a le avea, căci nimic nu este ascuns de ochii Lui ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face (Evrei 4, 13).
Iată deci cât de însemnat lucru este ca noi să umblăm fără prefăcătorie cu Dumnezeul nostru. Căci nicăieri altundeva nu există scăpare din mâinile Sale, decât în braţele Lui.
Domnul Isus a vrut ca Ioan, adică iubirea din duhul lui Ioan, să rămână până va veni El. Această dorinţă a Domnului s-a vădit şi în faptul că i-a lungit viaţa acestui apostol al iubirii, mai mult ca a tuturor celorlalţi. Pentru că el a supravieţuind tuturor, să poată imprima Bisericii pecetea dulce şi caldă a iubirii din duhul său. De aceea a trăit Ioan mai mult ca toţi. O, dacă ar fi rămas duhul iubirii lui până la sfârşit în toţi!...
Domnul a dorit ca trăsătura sufletească a ucenicului Său preaiubit - să devină trăsătură eternă a vieţii şi lucrării tuturor alor Lui.
Hristos a dorit ca iubirea să fie singurul salt în care să dospească toată frământătura Lucrării de mântuire.
Pe calea iubirii să meargă îmbrăţişaţi toţi credincioşii Săi.
Şi în lumina acesteia, să se desfăşoare toată viaţa şi lucrarea pe care a început-o El şi la temelia căreia Şi-a zidit iubirea Sa Dumnezeiască. În cea mai desăvârşită formă. Şi în cel mai nemărginit preţ.
Şi într-adevăr dorinţa Domnului s-a împlinit, şi se va împlini, până în vecii veacului: singura lucrare a iubirii a rămas de când S-a dus Hristos. Şi numai ea va rămâne până la Venirea Lui.
Numai cei care vor trăi şi vor mărturisi în duhul lui Ioan, vor supravieţui tuturor celorlalţi. Şi numai aceea ce s-a zidit pe temelia iubirii de Hristos şi de semeni, nu va putea fi dărâmat niciodată şi de nimeni.
Poate că totuşi în întrebarea de atunci a sfântului Petru, era şi o urmă de pretenţie a lui la întâietatea faţă de Ioan, cum fusese şi ceva mai înainte faţă de toţi ceilalţi. Iar ceva şi mai înainte fusese chiar o ceartă pentru această întâietate (Luca 22, 24).
Este foarte însemnat lucru să luăm seama cu toţii şi cu cea mai mare atenţie - la felul cum Domnul Isus taie necruţător rădăcina primejdioasă a gândului de întâietate, pentru totdeauna din inima sfântului Său apostol!
- Nu Petre, numai Eu sunt Cel mai Mare! Voi toţi sunteţi fraţi. Ai uitat tu cum ţi-am spus Eu de apăsat acest lucru de atâtea ori - şi mai ales la spălarea picioarelor?
Nu Petre, Eu nu v-am spus nici unuia: tu eşti prietenul Meu - ci voi sunteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Nici nu am spus cuiva personal: Eu te-am ales pe tine, - ci: Eu v-am ales pe voi (Ioan 15, 16).
Şi acest lucru trebuie să ni-l amintim şi să ni-l repetăm mereu pentru că diavolul mereu va ridica în inimile unora dintre ucenici dorinţa întâietăţii, setea laudelor, pofta înălţării. Mai ales în inimile ambiţioase ale celor ce îşi vor închipui că ei au merite mai mari decât fraţii lor. Şi că au daruri mai alese ca ale altora.
E adevărat că noi trebuie să privim cu tot respectul, cu toată dragostea şi cu o sfântă preţuire pe unii dintre noi, care ostenesc şi sufăr mai mult.
Dar singurul criteriu pe care se dau aceste merite în Lucrarea lui Hristos, este măsura jertfei în smerenie, a vitejiei în lupte, a lacrimilor lângă alţii şi pentru ei, a ostenelilor pentru Evanghelie şi a dragostei dovedită în slujirea lui Hristos şi a fraţilor lor. Acestea fără prefăcătorie, fără pretenţii şi fără aşteptarea de foloase. Ci în toată curăţia, tăcerea, smerenia, blândeţea, înfrânarea şi evlavia în Hristos şi ca El!
Cei care vor face într-adevăr aşa, aceia nu numai că nu vor pretinde niciodată întâietatea, dar nici nu vor avea nevoie să o pretindă.
Ea le va fi dată în chipul cel mai strălucit de către Însuşi Hristos.
Şi toţi fraţii vor simţi aceasta şi o vor binecuvânta, fără a fi nevoie să le-o fi spus nimeni, le va spune Duhul lui Hristos şi recunoştinţa lor. Peste cei vrednici este o strălucire pe care o văd toţi fraţii.
Tu - oricare eşti - cel care vei fi pus de Hristos în Lucrarea Lui, ia seama la acest cutremurător adevăr, la această înfricoşată poruncă: nu pretinde întâietatea niciodată în Lucrarea lui Dumnezeu! În dragoste şi smerenie să priveşti pe toţi ceilalţi fraţi mai presus de tine însuţi (Filip. 2, 3).
Atunci Hristos va fi totul în toţi.
Atunci Lucrarea Lui îndrumătoare nu o va face numai unul, oricare ar fi acela, ci o vor face împreună, cu toţii.
Unul, oricare ar fi el, poate uşor greşi. Dar toţi, nu pot greşi uşor. Un singur mădular, cât de iscusit, nu poate face toată lucrarea felurită a harului, - aceasta numai cu toţii împreună o pot face bine şi frumos.
O piatră oricât de mare ar fi ea, nu poate face singură o temelie, un zid, o clădire. Nici numai o spiţă singură nu poate face o roată. Nici numai o mlădiţă singură o vie.
Numai toţi, numai toţi împreună. Nici unul, singur.
Tu eşti Cel Dintâi, pentru ca în toate şi între toţi, numai Tu să ai întâietatea. Tu Singur eşti Capul, Conducătorul, Tu Domnul nostru (Efes. 1, 21-23; 5, 23; Apoc. 1, 8, 17).
Noi toţi suntem fraţi. Şi de aceea trebuie să rămânem împreună şi la fel, cum i-au statornicit şi limbile de foc în Ziua Cincizecimii, de aceeaşi mărime.
Nici unul nu este primul şi nici unul nu este ultimul. Toţi suntem primul şi fiecare suntem ultimul.
Tu Singurul eşti Butucul, noi suntem spiţele. Ajută-ne să preţuim fiecare superioritatea celorlalţi ca să căpătăm şi noi superioritate în faţa Ta. La Lucrarea Ta, rezemată pe toţi, şi pe fiecare din noi, să înainteze unită şi biruitoare spre slava Ta şi spre slava noastră.
Acesta a fost testamentul Tău când ai lăsat în locul Tău nu pe unul singur ci pe toţi. Toţi împreună să fie unul, în conducerea Lucrării Tale.
Acesta a fost testamentul părinţilor noştri când ne-au lăsat nouă Lucrarea Ta. Şi acesta este testamentul nostru când şi noi o lăsăm urmaşilor noştri.
Amin.