Amestecătura...amestecătura...

O scrisoare a fratelui Traian Dorz adresată fraților din Rediu și din Pechea

Scumpii mei frați,

Slăvit să fie în veci Domnul nostru Iisus Hristos care, prin harul Său, ne-a răscumpărat din păcat și, prin Cuvântul Său, ne-a învățat să umblăm în neprihănire și să trăim în pace. Și oricine a avut cu adevărat parte de răscumpărarea prin har și umblă în neprihănire nu poate trăi decât în pace. Întâi în pacea cu Dumnezeu, prin smerenie, apoi în pace cu frații, prin părtășie, apoi în pace cu toți oamenii - cât atârnă de el (Rom 12, 18). Această pace, de fapt, este și dovada adevărată că neprihănirea aceluia nu-i numai o vorbă goală și că răscumpărarea sa nu-i o amăgire. Oricine nu are, ca urmare, această trăire deplină în pace, mai ales în pace cu frații și familia în care l-a așezat Domnul, acela se înșală asupra răscumpărării sale și asupra neprihănirii... Cine nu le are pe acestea )este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate” (2 Pt 1, 9). Dar pentru că marele înșelător Satana le dă acestor suflete nesmerite tocmai falsa încredințare că ei stau cel mai bine decât toți, ei nu mai primesc nici o îndreptare, nici un îndemn și nici o mustrare și astfel ei nu mai pot fi salvați. În această nefericită stare, cu un astfel de om, nu-i altceva de făcut, decât ori să încerci să trăiești împreună cu el în lupte și dezbinări lăuntrice, ori să o rupi odată și pentru totdeauna cu cel care este în această stare, după cuvântul de la Tit 3, 10.

Alegând prima cale, a trăi împreună cu cel care este mereu o piatră colțuroasă care nu se agață în zid oricum o pui, pare că ferește ruperea și pare că salvează „unitatea”, dar numai pare. Că, în realitate, ruperea este și unitate nu-i. Fiindcă acela are un alt duh, o altă învățătură, un alt Iisus (2 Cor 11, 4).

El va strâmba mereu Cuvântul, pentru a se îndreptăți pe el. Va nesocoti orice îndemn bun, spre a se apăra pe el și încredințările lui neascultătoare și nesupuse. Astfel, de la fiecare întâlnire cu el, te vei întoarce mâhnit și tulburat. Poți să-ți scoți sufletul, chinuindu-te să-l convingi, el nu se va lăsa. Poți să-ți storci ochii în lacrimi pentru el, el nu se va clinti. Știm Cuvântul sfânt că îndărătnicul nesupus și neascultător de frați nu mai poate fi salvat. De aceea ne poruncește: „...feriți-vă și depărtați-vă de el” (Rom 16, 17). „Să fie pentru tine ca un păgân și vameș” (Mt 18, 17). „Să nu-l primești în casa ta, nici să nu-i zici «Bun-venit!»” (2 In 10). Ba, cât de departe merge Sfântul Pavel, el, care a scris 1 Corinteni 13, când le spune galatenilor (Gal 5, 12) sau filipenilor (Filip 3, 2) [că] orice conviețuire cu cel ajuns în această stare este imposibilă fără pagube și fără necazuri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Rămânând împreună cu cel care nu vrea și nu vrea să se unească în chip desăvârșit cu frații și cu Lucrarea frățească nicidecum, te vei chinui în fiecare zi și noapte, îți vei irosi toate puterile în zadar și vei fi ca cel care tot vâslește într-o luntre legată de o buturugă. După ani de osteneli, te vei pomeni tot acolo, ba încă mai rău.

Alegând calea a doua, vei avea un șoc puternic la început, ca la orice operație, dar odată tumoarea scoasă, organul sănătos se va reface și, prin puterea Aceluia care ne-a spus că acesta este singurul mijloc de vindecare, totul se va vindeca și întregi curând (2 Tes 3, 6).

Când lucrurile ajung așa că, după zeci de ani, tot nu vrea cel neascultător să asculte și cel dezbinat să se unească, se dovedește că, într-adevăr, nu-i altă cale mai potrivită decât a te feri de el și a te depărta. Un astfel de om nu se va mai îndrepta niciodată. Nici Dumnezeu cel Bun și Iubitor nu mai are nici o speranță pentru el, dacă Cuvântul Sfânt spune: „...depărtează-te de el”!!!

Noi am încercat 30 de ani cu cei pentru care ne-am mai pus în primejdii încă o dată la Poiana Brașov. Dar s-a dovedit până la capăt că astfel de oameni nu mai pot fi salvați. De fiecare dată s-au făcut tot mai răi - și nu mai buni. Acum i-am încredințat pe totdeauna judecății lui Dumnezeu și răsplății Lui, a Cărui Lucrare o strică, ai Cărui copii îi tot tulbură, pe ai Cărui slujitori îi tot râd și pârăsc. Și El le va plăti după faptele lor.

Nimeni dintre noi nu-l poate feri pe semenul său de soarta pe care și-o alege singur și de urmarea faptelor pe care, cu îndărătnicie împotrivitoare, urmează să le tot facă.

De ani de zile tot urmărim cu îndurerare și strângere de inimă necazul pe care fr. voastre de la Rediu îl tot aveți cu câteva suflete care țin cu îndărătnicie și nesupunere și păstrează cu tărie niște încredințări primite dintr-o învățătură străină Frățietății noastre. Un duh deosebit, o evanghelie alta, o învățătură deosebită de cea pe care am primit-o de la început (1 In 2, 24). Din pricina aceasta, adunarea vă este mereu împărțită, sufletele tulburate, pacea nimicită, numele hulit și rodul împrăștiat. Și deci aveți acolo - ca pildă fericită - adunarea din Pechea. Totuși nici unii din cei vinovați nu iau seama și nici unul din ei nu se îndreaptă, fiindcă nu vor. Acest lucru va fi mereu așa până când vă veți hotărî fr. voastre, ceilalți, să faceți operația salvatoare.

Și această stare de lucruri nu este numai la Rediu, în părțile acelea, ci mai este încă în câteva alte adunări, unde se impune la fel o lucrare de hotărâre ca acolo. Cred că a sosit timpul unei astfel de hotărâri, care a început de la Poiana [Brașov], cu cei din frunte. Și va trebui să fie urmată de toți până la capăt, căci altfel amestecătura aceasta nu numai că nu-i va salva pe aceia - fiindcă s-a dovedit că nu vor ei să se mai salveze -, ci îi va pierde și pe alții, care sunt lesne crezători și care vor mai cădea în lațul fățărniciei acestora care se prefac frați (2 Cor 11, 15).

După cum în 1935 a trebuit operația cea grea împotriva duhului literist ucigaș, așa va trebui și operația împotriva duhului sectarist tot așa de ucigaș al Mielului Oastei. Cum duhul literist de atunci n-a nimicit decât pe cei care îi erau dați lui, tot așa nici duhul sectar de acum nu va nimici decât pe cei care, din pricină că n-au păstrat dragostea de frați în ascultare și adevărul învățăturii dintâi, Dumnezeu Însuși i-a lăsat în mâna acelui duh înșelător de care s-au alipit (2 Tes 2, 9-12). Pe cine nu caută să se salveze singur, - nici Dumnezeu nu mai luptă să-l salveze. Păcatul dezbinării e atât de mare, încât e mai ușor păcatul sinuciderii (Lc 17, 1-2). Dar pentru că acești oameni sunt atât de încredințați că rătăcirea lor este adevăr, nimeni nu-i va mai putea salva niciodată. Pentru că îngâmfarea lor disprețuiește pe oricine nu este ca ei - și împotriva oricui ei se ridică cu sfidare. Acesta este duhul lor, duhul care i-a orbit, duhul orbului care îi conduce la groapa în care se aruncă singuri, cu voia lor.

Prin aceste câteva lucruri constatate în toți lungii și greii ani ai luptelor Oastei Domnului, n-am vrut decât să vă facem cunoscute niște adevăruri dureroase, dar reale. Nici nu vrem să vă silim ca fr. voastre să urmați una sau alta din cele două căi arătate mai sus, - dacă însă n-ați ajuns la încredințarea la care am ajuns noi toți frații, cu privire la aceste lucruri. Precum și să vă arătăm încă o dată starea în care poate cădea oricine nu rămâne în smerenie și curăție între frați, în Lucrarea Domnului.

fr. T.D.