Apostolatul laicilor (mirenilor)

Noi cu Oastea Domnului lucrăm mai mult în cadrele așa numitului apostolat laic. Adică îi chemăm și pe mireni la lucru pentru vestirea Domnului, pentru vestirea mântuirii.

Nici acest lucru nu e o noutate a noastră. Apostolatul laic este porunca Scripturii. Începând de la cele două femei - Samariteanca și Maria Magdalena, care s-au făcut niște vestitoare ale Domnului după ce L-au aflat pe Domnul - de-a lungul tuturor Scripturilor aflăm apostolatul laicilor și porunca acestui apostolat. E destul să amintim cuvântul ap. Iacov: „Să știe că cel ce a întors pe un păcătos de la rătăcirea căii sale va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o mulțime de păcate” (Iacov 5, 20).

Orice suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul se face un vestitor al Domnului. Așa a fost la începutul creștinismului, așa trebuie să fie și azi.

Lumea însă vede o noutate primejdioasă și aici. O vede tocmai pentru că s-a stins creștinismul cel viu, cel mărturisitor și vestitor. S-a stins și în cei în care ar trebui să ardă cu putere. Cum scrie într-un loc fratele Oprișan: Până nu mult în urmă, noi laicii eram turma, oile. Atât. Oile aveau în înțelegerea vremii, numai lâna și laptele. Atât! Altă chemare nu aveau.

Dar în folosirea apostolatului laic, pe lângă Sfânta Scriptură mai avem și îndemnul unui mare și sfânt părinte bisericesc: sf. Ioan Gură de Aur.

Ce spune sf. Ioan Gură de Aur

Acest sfânt părinte a fost cel mai înflăcărat vestitor al apostolatului laic. Noi de la acest sfânt părinte am luat învățătura cu apostolatul laicilor și la acest dascăl mare îi trimitem pe toți cei ce strigă după noi că am trezit oile.

În cele ce urmează dăm o seamă din învățăturile sf. Ioan Gură de Aur despre apostolatul laicilor.

Nu aruncați totul asupra noastră

Tâlcuind cuvintele ap. Pavel: În toată înțelepciunea învățându-vă și înțelepțindu-vă pe voi înșivă, sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:

Nu aruncați totul asupra noastră; sunteți oi cuvântătoare și nu necuvântătoare. Dacă cei învățați s-ar fi apucat să învețe și ei pe alții, ar fi progresat lucrul nostru și ne-ar fi venit și nouă în ajutor. Spune-mi dacă cineva s-ar duce la un dascăl învățat și ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăța literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina și îngreuierea dascălului?

Pe timpul apostolilor nu era așa, ci întruna cei ce ieșeau de la învățătură, înlocuiau pe dascălii lor în învățarea altora. Numai așa au putut apostolii să perinde lumea întreagă, nefiind ei legați într-un singur loc. Însă voi mă țineți pe loc ca pironit... totul aruncați asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învățați de la noi, ci să învățați și voi pe alții. Voi însă toate le lăsați în sarcina noastră și de aceea avem o mare greutate.

Dascălul și alfabetul

Tâlcuind cuvintele ap. Pavel: Zidiți-vă unul pe altul, sf. Ioan Gură de Aur spune:

Este cu putință deci a fi oricine dascăl. Împărțiți cu mine, vă rog, slujba aceasta. Eu vă vorbesc în public, dar și voi fiecare în particular și fiecare să ia în mâinile sale mântuirea aproapelui. După cum sunt dascăli și printre copiii ce învață literele alfabetului (adică după cum în școală dascălii pun pe copiii cei mari să arate celor începători literele alfabetului), tot așa și în biserică, pentru că apostolul (adică Pavel) nu voiește ca dascălul să fie supărat de toți. Și de ce? Pentru că mari bunuri vor ieși de aici. Atunci osteneala dascălului nu va rămânea zadarnică ci fiecare dintre școlarii lui, imitându-l, va deveni iute și el un dascăl și va avea aceeași îngrijire față de alții precum a avut-o dascălul către el...

Astfel să îndreptăm și noi pe alții. Să nu zici: Dacă doară are el minte... ce mă privește pe mine? Apoi ascultă de la noi că nu are, fiindcă el este beat și orbit de patimi.

Așadar să nu zici: Ce mă privește pe mine? Fiecare își va purta sarcina sa (Gal. 6, 5), căci și în sarcina ta se va pune un mare păcat, adică, văzând pe fratele tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat.

Teme-te de pățania celui dintâi care a zis această vorbă: „Ori sunt eu păzitorul fratelui meu” (Geneza 4, 9). Întocmai aicea aduce și vorba: Ce mă privește pe mine? Ce-mi pasă mie de alții?

Fiecare creștin trebuie să fie o lumină, o sare, un aluat

Cum că noi - zice mai departe sf. Ioan Gură de Aur - nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci și pentru alții, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat și lumină (Matei 5, 13-14; 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare și de mare preț pentru alții. Lumina luminează și se arată nu pentru ea însăși, ci pentru aceia care șed în întuneric. Și tu ești o lumină, - nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poți întoarce și pe cei rătăciți. Căci ce le folosește lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce șed în întuneric? Și ce folosește un creștin dacă el nu câștigă pe nimenea la fapta cea bună?

Tot așa, sarea nu sărează pe sine însăși, ci împiedică pe alte trupuri să nu treacă în putreziciune și nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci și tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu ești dator a săra și a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confrații tăi care sunt leneși și cugetă cele pământești; a-i elibera de lene ca de putreziciune și iarăși a-i lega cu trupul bisericii.

Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat. Căci și aluatul nu se dospește pe sine însuși, ci plămădeala, oricât de mare sau de mică ar fi ea. Așa trebuie să fiți și voi. Chiar dacă ați fi puțini după număr, totuși după credință și după râvna cea cucernică trebuie să fiți puternici și tari. Deci precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârșește toată plămădeala, așa și voi puteți întoarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veți voi.

A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalți oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră și neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ.

Chiar de ai mânca cenușă...

Cel ce a dus înapoi talantul întreg a fost amarnic pedepsit fiindcă nu l-a înmulțit. Deci și tu frate, de ai sta nemâncat, chiar de ai dormi pe pământ, chiar de ai mânca cenușă și ai plânge întruna, iar pe altul cu nimic nu-l folosești, să știi că nimic mare n-ai făcut... Dacă te lenevești de a îngriji de fratele tău, nu te vei putea mântui... Gândește-te că dacă, spre pildă, s-ar aprinde casa vecinului tău, iar tu, gândindu-te numai la interesele tale, nu ai sări în ajutor, ci încuindu-te în casă ai sta acolo, ce pedeapsă vei avea? Focul aruncându-se asupra casei tale, vei arde și tu fiindcă n-ai înțeles interesul aproapelui tău... Nu este cu putință a te mântui în alt mod, iubitule; și chiar de ai ajunge la cea mai înaltă înțelepciune, iar de cei pierduți neglijezi a te interesa, nimic nu vei câștiga înaintea lui Dumnezeu.

Pentru aceea - zice mai departe sf. Ioan Gură de Aur - fiecare din noi este dator să mântuiască și pe alți frați, ca la Judecata cea Viitoare să-L întâmpinăm pe Hristos cu multă îndrăznire și să-I aducem ca dar sufletele oamenilor celor ce erau rătăciți. Și pentru unii ca aceștia chiar de ne-ar bate, chiar de ne-ar omorî, tot să răbdăm, numai pe ei să-i mântuim, pentru că și cei bolnavi și neputincioși de multe ori înjură și gonesc pe doctori, iar noi numai una poftim adică să vedem sănătatea celui ce ne înjură.

Când cade boul sau măgarul

N-ai auzit ce-a poruncit Dumnezeu iudeilor? Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuți să ia povara de pe măgar (Exod 23, 4-5).

Deci de vreme ce zice Dumnezeu iudeilor să nu lase să piară dobitoacele vrăjmașilor lor și noi văzând sufletele fraților noștri în toate zilele căzute și surpate de diavolul, să nu le luăm aminte? Dar cum nu este aceasta o mare neomenie și fire dobitocească să nu dăm noi atâta ajutor oamenilor cât aceia dobitoacelor celor necuvântătoare?

Lăcrimează și tremură pentru cel păcătos

Sărută-i mâinile și picioarele

Vezi pe vreun frate leneș pentru mântuirea lui? Lăcrimează și te roagă lui Dumnezeu pentru el; ia-l cu tine îndeosebi și-l îndreptează, și-l sfătuiește, și-l roagă, precum făcea Pavel acolo unde zicea că voi plânge pe mulți din cei ce au păcătuit mai înainte și nu s-au pocăit din necurăția lor și de curvie.

Așa și tu arată dragoste către cel păcătos. Mângâie-l pe el și nu-l certa că a păcătuit, ci-i fă mătănii până la pământ, apucă-l și-i sărută picioarele lui și mâinile lui, nu-ți fie rușine, de vrei să-i mântuiești sufletul, cum fac și doctorii cei învățați când văd pe cei bolnavi că nu primesc nici o doctorie; îi roagă pe ei să primească doctoria sănătății lor. Deci așa fă și tu, chiar de te-ai osteni până la moarte, ca să înțelepțești pe fratele tău sfătuindu-l și îndreptându-l, până când se va întoarce și se va lăsa de rele. Și ceea ce faci tu pentru cel păcătos o socotește Dumnezeu în loc de mare mucenicie.

Chiar dacă te și înjură

Pentru aceea frate, nu înceta niciodată a învăța și a îndrepta pe fratele tău, chiar dacă te și înjură și te înfricoșează că îți va face o pagubă. Toate acelea să le suferi cu multă răbdare, până când vei dobândi mântuirea sufletului lui, că de-ți va fi el ție vrăjmaș rău și tare, iar Dumnezeu îți va fi prieten și ajutor, nu numai aici în această lume, ci mai vârtos în Ziua aceea a Judecății, dar mare îți va dărui.

A face cineva milostenie la săraci, mare lucru este și de mântuire, dar mai mare este a scoate pe altcineva din rătăcirea necredinței și a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici toată lumea. Dacă ai da mii de avuții nu poți să faci atât ca și când ai întoarce un suflet la credință.

Iar dacă pe cel necredincios nu-l vei putea pleca astăzi sau mâine să te asculte sau chiar niciodată, tu nu te descuraja, căci tot ai plata gata de la Dumnezeu.

Ce spune un vestit teolog despre apostolatul laicilor

Un vestit teolog rus, Sergiu Bulgakoff, a scos o carte intitulată Ortodoxia. Cartea a făcut mare răsunet în lumea teologică. Vestea ei a pătruns și la noi. E una din cele mai bune cărți în care se precizează în chip minunat și rosturile apostolatului laic.

În biserică - zice acest teolog - se află păstori și păstoriți; se află deci două părți: cei care învață și cei care sunt învățați. Autoritatea învățământului bisericii nu poate să fie împuținată fără urmări (adică învățământul în biserică revine în primul rând preoților).

Dar aceasta nu înseamnă deloc că întregul învățământ aparține exclusiv ierarhiei (preoților) și că laicii sunt cu totul lipsiți de el, neavând decât datoria de a primi în mod pasiv învățătura predată. Un astfel de punct de vedere împarte societatea bisericească în două părți: partea activă și partea pasivă.

Acest lucru nu corespunde adevăratei esențe a creștinismului și trebuie să opunem, împreună cu protestanții, la această idee, concepția preoției universale și a sfințeniei poporului lui Dumnezeu (locul de la 1 Petru 2, 9, unde se spune: voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa).

Următoarele cuvinte ale Mântuitorului sunt adresate acestui popor, sunt adresate tuturor credincioșilor, întregii creștinătăți, nu numai ierarhiei singure (cum cred de obicei ultra ierarhiștii): „Mergând învățați toate popoarele”, sau și: „Mergeți în toată lumea și vestiți Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15).

Dacă săvârșirea tainelor, dacă în special, punerea mâinilor erau prerogativa apostolilor (și mai târziu a ierarhiei instituite de ei), predicarea Evangheliei era, în aceeași măsură, considerată ca opera tuturor credincioșilor, căci fiecare credincios este chemat de Mântuitorul Însuși a mărturisi (și prin aceasta tocmai a predica) înaintea oamenilor. Și cu adevărat vedem că predicarea lui Hristos se face, încă de la început, nu numai de către apostoli, ci și de credincioși în general (Fap. Ap. 6, 5; cap. 8, 5, 12, 14, 28, 36); și nu numai de bărbați, ci și de femei, dintre care unele sunt cinstite de Biserică la fel cu apostolii tocmai pentru motivul predicării Evangheliei (de ex. sf. Nina, apostol al Georgiei, pe urmă sf. Tecla, martiră - și altele).

Misiunea creștină nu este mărginită de prerogativele ierarhice, ci ea este datoria fiecărui creștin care spune despre el însuși: cred și mărturisesc și care, prin aceasta, predică. Marile fapte ale martirilor, care mărturiseau credința lor, erau cele mai bune dintre predici.

În sfârșit, dacă se are în vedere propovăduirea nu numai printre cei ce nu cred ci și printre creștini, se vor găsi de asemenea în Scriptură numeroase mărturii despre rolul activ al laicilor. Să notăm de altfel că Scriptura nu cunoaște acest cuvânt de laici; ea numește pe creștini foarte simplu cu numele de credincioși, de ucenici, de frați, etc. Laicii participă deci la învățământ, așa încât există un dar special de învățământ (Iacov 5, 19-20; 1 Tes. 5, 11; Evrei 3, 13; Gal. 6, 1-10; 1 Cor. 14, 26; Col. 3, 16; 1 Tim. 1, 7; 3, 2; 5, 17; 1 Petru 4, 10-11).

Dar dacă laicii n-au dreptul să predice în timpul slujbelor (după cum ei n-au puterea să celebreze slujbele în timpul cărora Cuvântul este predicat), ei nu sunt lipsiți de dreptul de a predica în biserică, în afară de slujbe, și cu atât mai mult ei pot să predice în afară de biserică.

În biserică nu are loc muțenia și ascultarea oarbă, căci apostolul spune: Hristos ne-a scos la libertate; rămâneți deci tari și nu vă prindeți din nou în jugul robiei (Gal. 5, 1). Mirenii nu sunt deloc un subiect pasiv al administrației, cu singura obligație de a asculta de ierarhie; ei nu sunt în oarecare fel vas gol de harisme (de daruri), pe care ierarhia l-ar umple.

Se poate considera starea mireană ca o demnitate sfântă; titlul de creștini a făcut din ei poporul lui Dumnezeu, preoție regală (1 Petru 2, 9).

Laicii participă într-o anumită măsură la confecționarea tainelor; preotul, în mod strict vorbind nu trebuie să îndeplinească tainele singur, fără popor. Cu alte cuvinte, el administrează tainele cu poporul și laicii le co-administrează cu el.

În sânul organismului spiritual al bisericii totul se îndeplinește în unitatea dragostei și nu este nici un organ care să poată exista fără să depindă de celelalte.