Armele pe care le foloseşte diavolul
Pr. Iosif Trifa - Ce este Oastea Domnului
Cu alcoolul câştigă diavolul cele mai multe suflete
Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi asediatori: Domnul şi diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să câştige cetatea inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile şi armele ce ni le dă Domnul pentru câştigarea şi păstrarea biruinţei noastre asupra ispititorului.
Rămâne să spunem acum ceva şi despre armele cu care diavolul umblă să cucerească cetatea unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu puterea cetatea sufletului nostru. De aceea foloseşte fel de fel de meşteşuguri şi înşelăciuni.
Armele de luptă ale diavolului sunt multe şi diferite. A mea este lumea aceasta - zicea diavolul când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumeşti. A diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile şi deşertăciunile acestei lumi. Cu cele şapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea şi celelalte ispite şi păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.
Cu ele - cu cele şapte păcate de moarte - umblă Satana să cucerească pe om şi să-l abată de la cele sufleteşti şi cereşti.
Dar dintre toate armele are Satana una cu care face cele mai multe biruinţe: alcoolul. Satana e viclean mare. El ştie că puterea unei vieţi de creştin biruitor e darul şi harul Duhului Sfânt. De aceea şi-a ales şi el un duh al lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului face Satana prin lume cea mai cumplită năvală şi pieire sufletească.
Ţinând seamă de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra alcoolului: arma cea mai teribilă pe care diavolul o foloseşte în lupta ce se dă pentru câştigarea sufletelor.
Mântuitorul a zis: „temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă şi trupul şi sufletul în gheena focului” (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaş care omoară şi trupul şi sufletul omului este alcoolul, duhul diavolului.
Alcoolul este arma cea mai puternică şi undiţa cea mai bună a diavolului.
Feriţi-vă de el!
Şarpele din Grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool
Biblia ne spune că oarecând şarpele diavol a înşelat pe strămoşii noştri cu un măr şi cu acest măr i-a atras în moarte trupească şi sufletească. Azi se pare că şarpele diavol a aflat un altfel de măr cu care înşală pe oameni şi-i atrage la moarte şi pieire. Acest măr e sticla cu băutură. Diavolul pune şi această patimă în faţa omului cu un măr mic, cu un păhărel de băutură. Patima beţiei se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar şi se termină cu pieire trupească şi sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul pe Adam şi Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.
Şarpele din Grădina Edenului pândeşte azi din sticla de alcool. De aici îşi îmbie mărul. Vai de cei ce se lasă înşelaţi!
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârşite răutăţi trupeşti şi sufleteşti pentru neamul omenesc. Aşa-i şi sticla cu băutură, un izvor de răutăţi: sudalme, bătăi, omoruri, desfrânări, etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam şi Eva frumos la vedere şi dulce la gustare, dar pe urmă amare au fost roadele lui. Aşa-i şi băutura, precum zice Sf. Scriptură: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar: alunecă uşor, dar pe urmă muşcă precum un şarpe şi înţeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după femei străine şi gura ta va grăi prostii. Şi vei fi ca un om culcat în mijlocul mării şi ca un cârmaci ce doarme la cârmă...” (Prov. 23, 31-34).
Din sticla de alcool şarpele diavol muşcă de moarte trupul şi sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, şarpele diavol bea vlaga cea trupească şi sufletească a omului.
Fugiţi de alcool ca de şarpele ce muşcă de moarte!
Ce a cerut diavolul...
În ţările răsăritului circulă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.
Diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om şi îi zise:
- Am să te omor sau numai aşa îţi mai las viaţa dacă omori pe tatăl tău, sau baţi pe soră-ta sau te îmbeţi.
Ce să fac? - îşi zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputinţă. Să bat pe soră-mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată şi îmi voi scăpa viaţa. Şi s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă şi s-a îmbătat una bună. Dar mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei de acasă şi îngroşându-se cearta, a bătut pe soră-sa şi a omorât pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul şi beţia este un izvor de rele şi fărădelegi.
Un război pustieşte omenirea...
Războiul cel mare a fost o nimica toată faţă de un alt mare război şi prăpăd pe care îl face diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată chipul de alături. În fruntea acestui război se văd cei doi comandanţi: diavolul şi moartea. Le râde barba de bucurie văzând că au muniţie destulă şi soldaţi destui (crâşmari) care bagă mereu gloanţe în tun. Cu acest război aprinde diavolul satele şi oraşele şi face cumplite pustiiri cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâne prăpăd trupesc şi sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrânări, sudalme, hoţii, etc. S-a făcut socoata că băutura omoară într-un singur an atâţia oameni câţi a omorât războiul cel mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea încă pe deasupra.
Un sat bombardat
Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe, multe. Într-o comună fruntaşă de lângă Orăştie s-au băut în anul 1924 băuturi în preţ de două milioane şi jumătate de lei. Atâta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. Azi în acest sat statistica spune că sunt 24 de muţi şi surzi şi 74 de hăbăuci (reduşi mintal) şi sănătatea oamenilor scade văzând cu ochii.
Oare nu sunt aceştia nişte invalizi din războiul cel groaznic pe care îl face diavolul şi moartea cu ajutorul băuturilor? Sunt pline satele şi oraşele cu astfel de invalizi. Şi-apoi oare câţi rămân invalizi cu sufletul pe urma acestui groaznic război? În America, Anglia şi alte ţări înaintate, oamenii şi statul au început un adevărat război împotriva băuturilor şi beţiilor. O ofensivă trebuie să pornească şi în ţara noastră unde avem sute de mii de crâşme şi mii de fabrici care fac mereu muniţie (spirt, rachiu, etc), pentru războiul diavolului. E plină ţara şi cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod vlaga poporului.
O jumătate de milion de cârciumi avem în ţară faţă de 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli
Statistica ţării arată un lucru înspăimântător. În ţara noastră sunt 500 de mii de cârciumi, socotite la un loc toate cârciumile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de localuri unde se vând băuturi alcoolice. Faţă de acest număr îngrozitor, sunt în toată ţara, 32 de mii de biserici şi 19 mii de şcoli. Grozavă cumpănă! Împărţite crâşmele după numărul locuitorilor ţării, tot la 165 de suflete (cam la 36-40 de case), se vine o cârciumă. Dar nici o altă ţară din lume nu stă atât de bine de... cârciumi, ca noi. Cu adevărat azi-mâine ni se va zice ţara cârciumilor!...
Se beau 10 miliarde de lei pe an
Statistica ţării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în preţ de 11 miliarde de lei! De şase miliarde s-a băut spirt şi ţuică, adică băutura cea mai otrăvitoare. Şi în ceilalţi ani a fost tot cam aşa. Se beau la noi pe an cel puţin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul ţării (care e de 30 miliarde de lei) se bea. Împărţită băutura pe numărul sufletelor, pe fiecare cap de om se vine 49 litri de băutură, iar în bani 3520 de lei. Ce lucruri minunate, ce de şcoli, biblioteci, spitale, etc, s-ar putea face cu atâta amar de bănet!
Unde sunt apoi şi celelalte pagube ce le face atâta amar de cârciumi şi de băuturi! Alcoolul roade sănătatea neamului. Cârciumile sunt pline de băuturi false care fac cumplite stricăciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureş, pe la Braşov, Oradea, s-au prins cârciumari care întăreau rachiul cu var, vitriol şi cenuşă.
Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atâta amar de cârciumi şi băuturi în sănătatea sufletească a poporului! Tot ce clădeşte biserica şi şcoala, dărâmă cârciuma. Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma în ziua Domnului aşteptând să înghită pe oameni după ieşirea din biserică. Iese omul de la biserica lui Dumnezeu şi intră în casa diavolului.
Ah! ce prăpăd cumplit fac cârciumile şi băuturile! Ele sunt vrăjmaşul cel mare despre care a zis Mântuitorul că omoară şi trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28).
Popoarele culte din apus au luat măsuri cuminţi contra acestei mari primejdii. La noi însă de ani de zile cârciumile s-au tot sporit mereu. Oare când îşi vor deschide ochii şi oamenii noştri şi statul nostru să vadă primejdia ce ne ameninţă?
Alcoolul a stricat şi praznicele Domnului
Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul alcoolului. Dar parcă pe nici una n-a stricat-o aşa de mult ca pe ziua Domnului şi praznicele Domnului.
Biblia şi Biserica ne spun că ziua de odihnă este ziua Domnului, dar diavolul sare astăzi şi răspunde că a lui e această zi. A mea este şi ziua de sărbătoare - zice diavolul - pentru că în această zi aleargă oamenii să-şi isprăvească daraverile şi fac negustorii şi târguri de unde nu lipseşte fiica mea, înşelăciunea. În această zi se strâng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii şi mai ales în această zi intră în casa şi biserica mea, la cârciumă, unde mă preamăresc cu sudalme, beţii, jocuri şi destrăbălări. Ziua Domnului e ziua mea - zice Satana - pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii mai mult ca oricând.
Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă şi mărire lui Dumnezeu (aşa cum arată chipul de alături). În această zi ar trebui să cânte cerul şi pământul (sau mai bine zis şi pământul şi cerul): „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El soarele şi luna, stelele şi lumina. Lăudaţi-L pe El împăraţii pământului şi popoarele...” (Psalm 148). Dar în loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, duminica răsună crâşmele, jocurile, clăcile, balurile, ospeţele şi toate tămbălăurile şi păcatele. O, ce nărav urât şi păgân am apucat noi creştinii de azi că toate desfătările cele lumeşti şi de suflet stricătoare le facem duminica în ziua Domnului, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul păgân, a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. Şi sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim s-a făţărnicit a fi pace şi a aşteptat sărbătoarea sâmbetei când tot poporul era în preumblare pe uliţe şi pe la petreceri. Atunci ieşi Apolonie fără veste cu soldaţii pe uliţe şi umplu de sânge şi ucidere uliţele Ierusalimului (BOS 2 Macabei 5, 24-26).
Această istorie este cu mare înţeles şi pentru noi creştinii de azi. Şi diavolul, ca Apolonie, aşteaptă cu vicleşug sărbătorile Domnului şi atunci se sloboade cu oastea lui asupra creştinilor şi face grozavă ucidere şi vărsare de sânge în sufletul lor. Cârciumile, uliţele, locurile de joc şi petreceri, în fiecare duminică şi sărbătoare, se stropesc cu sângele sufletesc al celor pe care Satana cu oastea lui i-a rănit şi i-a omorât.
Diavolul îşi are şi el o armată a lui: armata băutorilor
Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui: armata băutorilor, armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi, armata celor biruiţi de ispitele diavolului.
O, cum sporeşte de bine această armată! Noi cu Oastea Domnului de ani de zile umblăm prin toată ţara chemând pe oameni sub steagul Domnului Isus şi abia am aflat câteva mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci şi sute de mii. Îndeosebi, vai, cât de grozav sporeşte armata băutorilor, armata beţivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Şi Satana are grijă de ea să nu scadă.
Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumile sunt tot cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumarii sunt cei ce strâng şi înscriu mereu recruţi pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi şi rezervişti noi, căci armata lui, armata beţivilor îşi are şi ea pierderile ei. Zi de zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborât de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zicea Mântuitorul că omoară şi trupul şi sufletul omului (Matei 10, 28). Cade beţivul omorât de alcool, de duhul şi puterea necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi noi pentru armata diavolului. Îi aduce cârciumarul şi îi pune la rând (cum se vede în chipul de mai jos). Îi râde diavolului barba de bucurie văzându-şi armata crescând mereu.
Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ala Satanei (cârciumile), gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi neînvăţaţi, se înşiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
O, ce lucru înfricoşător se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadului. Sunt pline satele şi oraşele de creştini care cad şi mor moarte de eroi şi mucenici în armata diavolului, în armata beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de astfel de mucenici care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului. Fugiţi şi feriţi-vă de el!
Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului. Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine ispita beţiei în armata diavolului? Ieşi dragă suflete, ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mântuirii tale sufleteşti!
Ce spun Scripturile despre alcool şi beţie?
„Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt gâlcevile? Ale cui sunt necazurile şi sfezile? Ai cui sunt ochii roşii? Ori nu a celor ce întârzie la vin şi a celor ce merg unde se fac ospeţe? Nu te uita că vinul curge roş în pahar şi face spume, el alunecă uşor, dar pe urmă muşcă precum un şarpe” (Prov. 5, 11-12). „Vai de cei tari când este vorba de băut vin şi de cei viteji când e vorba de amestecat băuturi tari” (Isaia 5, 22). „Batjocoritor este vinul şi de ocară beţia şi tot cel stricat de el nu va fi înţelept” (Prov. 20, 1).
Domnul a vorbit lui Aaron şi i-a zis: „Tu şi fiii tăi împreună cu tine să nu beţi vin, nici băuturi ameţitoare... pentru ca să puteţi deosebi între lucrul sfânt şi cel de rând, între cel curat şi cel necurat” (Levitic 10, 8-10).
„Vinul şi femeile au amăgit pe cei înţelepţi” (Sirah 19, 2). „Nu petrece cu băutorii de vin căci beţivul sărăceşte şi beţia în zdrenţe îmbracă pe cel somnoros” (Prov. 23, 20-21). „Iară pe sluga cea rea care... va începe a bea şi mânca cu beţivii, venind Domnul... îl va pune acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 24, 48-51).
„Vreme este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut iar ziua s-a apropiat. Să lepădăm dar lucrurile întunericului. Ca ziua cu bun chip să umblăm, nu în ospeţe şi beţii, nu în curvii şi fapte de ruşine, nu în pricini şi pizme” (Romani 13, 13).
„Ajunge în adevăr că în trecut aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri neîngăduite... de aceea se miră cei necredincioşi că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrânări şi vă batjocoresc” (1 Petru 4, 3-4). „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 9-10).
Ce caută alcoolul în tainele şi slujbele noastre bisericeşti?
Oastea Domnului alungă alcoolul şi datinile cele păgâneşti de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni
Oastea Domnului se ridică şi cu întrebarea: ce caută alcoolul în tainele şi slujbele noastre bisericeşti?
Vai, cât de mult a săpat diavolul, mişelul, şi aici. Sfinte sunt tainele bisericii, frumoase sunt slujbele noastre bisericeşti, frumoase datinile noastre bisericeşti, dar diavolul a alergat şi aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părţile.
Spre pildă, la moartea şi îngropăciunea oamenilor e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete gândul veşniciei şi al mântuirii sufleteşti. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbuşe acest gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lucruri. În cele două nopţi de priveghere se bea, se citeşte în biblia diavolului cea cu cele 32 de foi (cărţile de joc), se tămâiază cu tămâia diavolului (tutunul), se fac tot felul de glume şi lucruri păgâneşti. Şi însăşi îngropăciunea e plină de alcool. De când eram preot la ţară ştiu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paraclisierul (crâsnicul) s-a îmbătat aşa de rău încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel n-a fost chip să fie adus în sat.
Ostaşii Domnului fac priveghiuri şi îngropăciuni fără alcool şi fără datini păgâneşti. La privegherea ostaşilor adormiţi în Domnul - şi a altor fraţi creştini pe unde vor fi chemaţi - ostaşii Domnului se roagă, citesc din Biblie şi din alte cărţi religioase, cântă cântări duhovniceşti şi petrec în adevărată priveghere.
Aşijderea la botezul copiilor, ostaşii Domnului însoţesc slujba preotului cu cântările lor şi cu petrecerea lor cea duhovnicească.
Şi mai grozave lucruri se petrec apoi la ospeţe. Nu odată, chiar în sfânta biserică, la taina sfintei cununii, nuntaşii se prezintă morţi de beţi... iar încolo beţii, bătăi, ba chiar şi omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău încât îşi închipuie oamenii, de multe ori, că nu se pot face slujbe bisericeşti fără alcool. De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un credincios ce îmi zicea că ar face sfeştanie în casă, dar n-are... rachiu... e silit să amâne sfeştania până va da Dumnezeu rod de prune şi rachiu, să facă el atunci o sfeştanie de cea mare...
Ostaşii Domnului vor arăta prin pilda lor că slujbele bisericeşti şi datinile noastre creştineşti n-au lipsă de alcool. Ostaşul Domnului alungă alcoolul şi datinile cele rele de la botezuri, ospeţe, îngropăciuni, etc.
Ce spune sf. Ioan Gură de Aur despre datinile şi obiceiurile cele rele de la nunţi, ospeţe, etc.
Mulţi îşi închipuie că lupta noastră e ceva nou, şi mai mulţi ne mustră spunând că suntem contra datinilor şi obiceiurilor. Spre pildă, ostaşii Domnului fac nunţi fără jocuri şi beţii, şi lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe sf. Ioan Gură de Aur ce ne spune despre acest lucru.
Cinstită este nunta - zice sf. Ioan Gură de Aur - însă la săvârşirea nunţilor se petrec atâtea fapte urâte încât rămâi uimit văzându-le şi auzindu-le. Veţi vedea la nunţi fluiere şi cântece (de lăutari) amestecate cu cuvinte murdare şi beţii şi ospeţe desfrânate, şi cu un cuvânt tot felul de lucruri urâte introduse de diavolul... Să nu-mi spui că aşa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun, facă-se pururea.
Dar nimeni din sat - vei zice tu - nu a făcut aşa! Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, sileşte-te şi te fă începător al acestui bun obicei.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavoleşti, ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă şi cei ce iau acum soţii: să aibă adică pe Hristos în mijlocul lor. Şi cum este cu putinţă aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, dacă cântecele cele murdare, dacă versurile cele înverşunătoare şi jocurile cele de ocară, şi pompa diavolească şi tulburarea, şi râsul cel desfrânat, şi celelalte necuviinţe le vei scoate în afară atunci Hristos cu adevărat va veni înăuntru împreună cu Maica Sa şi fraţii (Ioan 2, 2). Ştiu că îngreuitor mă voi părea unora şi însărcinător, de astea sfătuind şi obicei rău trăind. Însă nimic de acestea eu nu grijesc. Că nu îmi trebuieşte harul cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu îmi zică mie cineva că aşa este obiceiul. Unde se îndrăzneşte şi se face păcatul, de obicei nu pomeni. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de nu sunt rele măcar obicei de nu va fi, bagă-l şi îl sădeşte pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu au fost obicei vechi, ci scornirea oare cărora sunt cele ce se fac.
O carte despre alcool
În curând va ieşi de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool
Au trecut 10 ani de când luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaş care este alcoolul, duhul diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învăţături, pilde, chemări, etc. În cartea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele multe-multe.
Acum toate aceste învăţături s-au strâns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut şi ele ies într-o carte mare intitulată Alcoolul - duhul diavolului. Este cea mai mare şi mai minunată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în româneşte. Este cartea de căpetenie înfăţişând marea luptă pe care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Este cartea în care arătăm că Oastea, prin puterea Evangheliei, a scos zeci de mii de suflete din ghearele beţiei, din pieire trupească şi sufletească. Este cartea ce va arăta că ceea ce n-au putut face în ţara aceasta medicii, conferinţele, şcolile, predicile - a făcut Evanghelia, a făcut o mişcare prin care a suflat cu putere Vântul cel ceresc.
Cartea are şi peste o sută de chipuri. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat în ţara aceasta diavolului-alcool.
Slăvit să fie Domnul şi pentru această biruinţă!
Un alt păcat înfiorător: sudalma, contra căruia luptă Oastea Domnului
„Adevărat vă spun că toate păcatele şi toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic” (Marcu 3, 28-29).
Iată ce vorbe grele şi pline de fior ne-a lăsat Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos. Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepseşte cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfânt. Între acele păcate este şi sudalma, înjurăturile.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui ceresc. În sute de locuri şi în sute de feluri ne spune Scriptura cât de milos şi de iertător este Bunul Dumnezeu. Sunt pline Scripturile de datornici iertaţi, de tâlhari mântuiţi, de fii rătăciţi primiţi cu ospăţ şi de alte tot atâtea pilde ale iertării şi milei Dumnezeieşti. Mai mult chiar, Isus a strigat şi de pe Cruce iertare pentru aceia care băteau cuie în mâinile şi picioarele Sale.
Şi iată sudalma este un păcat căruia nu i se dă iertare. Grozav trebuie să fie aşa păcat! De ce oare?
De aceea, pentru că sudalma - înţeleg sudalma de cele sfinte - vatămă Dumnezeirea mai greu decât alte păcate. Ascultaţi numai şi gândiţi-vă mai de aproape la spurcăciunile cele le scoate suduitorul din gura sa şi veţi înţelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.
Despre Satana se ştie că este un răsculat şi hulitor împotriva lui Dumnezeu şi că el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzut-aţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor înjurături îşi ridică mâinile şi privirea spre cer ca şi când ar ameninţa pe cineva de acolo? El este - ca Satana - un răsculat pe faţă, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoşi şi din rândul creştinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate şi o face mai grea decât altele. Multe alte păcate le face omul silit de anumite porniri şi împrejurări. Fură omul din lipsă, minte ca să scape de ceva, jură strâmb ca să câştige ceva - suduie însă de fălos şi de îngâmfat, suduie de prea sănătos, de prea tare şi puternic. Suduitorul este aşadar un batjocoritor al milei şi darurilor ce le are de la Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc - şi de aceea păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuţitul cu care suduitorul, nesilit de nimenea, ci de bunăvoie îşi înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se suduie sunt doi nebuni ce-şi omoară sufletul ziua la amiază.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic şi înfricoşat. Intră în Oastea Domnului şi te lasă îndată de acest nărav cu care îţi omori sufletul.
Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra beţiilor şi sudalmelor
Am scris pe larg despre cele două mari păcate: beţia şi sudalma, cu ajutorul cărora Satana omoară atâtea suflete.
Ţinem însă şi aici să spunem îndată cu tot apăsul că Oastea Domnului nu luptă numai contra beţiilor şi sudalmelor. Sunt ele şi alte beţii tot atât de rele ca beţia de alcool (mânia, trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia, etc). Oastea Domnului e o mişcare de curăţire, de înnoire şi de schimbare totală a vieţii celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaştere sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieţii, predicăm o viaţă nouă.
„Nimenea nu pune petic nou la haină veche” - a zis Mântuitorul (Marcu 2, 21). Oastea Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viaţă nouă. Astă vară am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe uşa ei era lipită înştiinţarea: Aici se deschide şcoala. Cârciuma era sub o transformare radicală. Îşi schimbase stăpânul. Trecea sub o stăpânire nouă. Odată cu această schimbare, îşi schimba şi chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă plină de beţii şi păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăţa de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viaţă nouă începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie şi cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieţii noastre... înseamnă că viaţa noastră îşi schimbă stăpânul... îşi schimbă rosturile şi chemările. Înseamnă că inima noastră se curăţă de toate spurcăciunile... un duh nou se sălăşluieşte în ea... abzice arenda diavolului şi se face lăcaş Duhului Sfânt (1 Cor. 3, 16).
Ce înfăţişare grozavă ar fi avut şcoala de mai sus dacă cârciuma s-ar fi împărţit în două: o odaie ar fi pe mai departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în şcoală. Adică şi cârciumă şi şcoală sub acelaşi acoperământ...
O aşa grozavă înfăţişare sufletească ar avea şi Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea beţiilor şi sudalmelor. O aşa grozavă înfăţişare sufletească au şi cei ce cred că se pot mântui alegând păcatele: dezbărându-se de unele şi ţinând pe altele. „Nimenea nu poate sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24).
Distrugeţi podurile!
O tactică de luptă ce s-a folosit şi se foloseşte în unele războaie este şi aceasta:
Când o armată începe ofensiva, distruge în urma ei toate podurile şi toate căile de retragere. De ce? Pentru ca soldaţii şi armata să ştie că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă înainte pe moarte sau viaţă.
Această tactică ne trebuie şi nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate podurile ce ne mai leagă cu lumea... trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am ieşit.
Scumpii mei fraţi din Oastea Domnului! Distrugeţi toate podurile ce vă leagă cu lumea. Zvârliţi-le în aer cu dinamita credinţei. Noi n-avem - şi nu trebuie să avem - decât o singură cale: înainte spre biruinţă!
Armele unui ostaş din Oastea Domnului
În epistola sa către Efeseni cap. 6 ap. Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos:
„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-17).
Să cercetăm puţin înţelesul acestor arme.
„Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu...” asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar şi ajutor de sus, de la Dumnezeu, şi cu întărirea puterilor noastre cele sufleteşti, duhovniceşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească şi această luptă se poate câştiga numai cu arme sufleteşti.
„Staţi drept aceea încingeţi-vă mijlocul vostru cu adevărul”. Asta înseamnă că un creştin trebuie să fie înarmat înainte de toate cu adevărul Evangheliei. Un creştin adevărat trebuie să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului Evangheliei. Diavolul este tatăl minciunii. El pune înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă. El ne înfăţişează viaţa ca o viaţă pe care trebuie să o trăim în chefuri, în beţii, în pofte, desfătări lumeşti şi alte fel de fel de datini şi năravuri de suflet pierzătoare. Faţă de această viaţă mincinoasă, Evanghelia pune viaţa cea adevărată, pune viaţa în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creştin adevărat trebuie să fie şi un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o şi în orice loc s-ar întâlni cu ea.
„Îmbrăcaţi-vă cu zaua dreptăţii...” Satana este şi un mare duşman al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii şi în locul ei a pus strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să fie şi un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoşează după dreptate şi să luptăm pentru izbânda dreptăţii.
„Încălţaţi-vă picioarele cu râvna Evangheliei păcii”, asta înseamnă că lupta noastră şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe pământul cel tare şi neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învăţăturilor din Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra ispititorului.
„Peste toate luaţi pavăza credinţei”, asta înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită. Trebuie să avem o credinţă care duce la încredere desăvârşită în Dumnezeu, la ascultarea în toate de Dumnezeu şi la o predare a vieţii noastre în totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă.
„Luaţi coiful mântuirii”... asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice în sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim şi trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranţa şi încrederea mântuirii noastre prin Jertfa cea mare şi sfântă a Mântuitorului. Noi trebuie să avem încrederea şi credinţa nezguduită că Sângele Lui ne-a spălat - şi ne spală - de orice păcat şi prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 12, 11) pe ispititorul şi câştigăm biruinţa.
„Şi sabia Duhului Sfânt care este Cuvântul lui Dumnezeu...” asta înseamnă că pentru câştigarea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă, nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este şi Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, din Biblie, din Evanghelia Mântuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar şi har ceresc.
Acestea sunt armele pe care le recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.
Comanda noastră
Da’ voi ce fel de comandă aveţi? - întrebă odată un om, aşa cam în batjocură, pe un ostaş din Oastea Domnului.
- Când am păşit în Oaste - răspunde ostaşul - Domnul ne-a comandat: Atenţie! Drepţi! La stânga-mprejur! (adică lasă lumea) şi înainte marş!
Noi, ostaşii Domnului, avem o singură comandă: Înainte marş! după care va urma: Pe loc repaus! când vom intra în Ierusalimul cel ceresc unde ne aşteaptă cununa vieţii.
După războiul cel intern
Va trebui să urmeze acum războiul cel extern: lupta noastră în lume pentru mântuirea noastră şi a altora
Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înăuntrul nostru, în sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în câmpul nostru de luptă cel intern, în cetatea inimii noastre.
Urmează acum războiul cel extern, adică păşirea noastră la luptă în afară, în lume.
După ce am câştigat războiul cel intern, trebuie să păşim la luptă în lume şi pentru mântuirea altora şi pentru lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu.
Între aceste două războaie - cel dinăuntru şi cel dinafară - este o strânsă legătură. Numai după ce în sufletul tău şi în viaţa ta eşti biruitor asupra păcatului, poţi fi biruitor şi în lume în lupta pentru mântuirea altora. Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se cucerise mai întâi pe sine însuşi: era plin de patimi rele care l-au omorât la 34 de ani. Noi trebuie mai întâi să ne cucerim pe noi înşine pentru ca să putem apoi cuceri şi pe alţii pentru Domnul.
În acest înţeles urmează acum învăţăturile despre apostolatul laic, despre adunările Oastei, etc.