Armele pe care le folosește diavolul
Pr. Iosif Trifa - Ce este Oastea Domnului
Cu alcoolul câștigă diavolul cele mai multe suflete
Spuneam mai înainte că inima omului e ca o cetate pe care umblă să o cucerească doi asediatori: Domnul și diavolul. Am arătat pe larg cu ce fel de daruri vrea Domnul să câștige cetatea inimii noastre. Am scris pe larg despre darurile și armele ce ni le dă Domnul pentru câștigarea și păstrarea biruinței noastre asupra ispititorului.
Rămâne să spunem acum ceva și despre armele cu care diavolul umblă să cucerească cetatea unui suflet. Precum spuneam, diavolul nu poate cuceri cu puterea cetatea sufletului nostru. De aceea folosește fel de fel de meșteșuguri și înșelăciuni.
Armele de luptă ale diavolului sunt multe și diferite. A mea este lumea aceasta - zicea diavolul când L-a ispitit pe Mântuitorul în pustie cu ispita măririi lumești. A diavolului sunt toate poftele, plăcerile, patimile și deșertăciunile acestei lumi. Cu cele șapte păcate de moarte: cu trufia, mânia, pizma, desfrânarea, lăcomia, minciuna, lenea și celelalte ispite și păcate, umblă diavolul să piardă sufletul omului.
Cu ele - cu cele șapte păcate de moarte - umblă Satana să cucerească pe om și să-l abată de la cele sufletești și cerești.
Dar dintre toate armele are Satana una cu care face cele mai multe biruințe: alcoolul. Satana e viclean mare. El știe că puterea unei vieți de creștin biruitor e darul și harul Duhului Sfânt. De aceea și-a ales și el un duh al lui: alcoolul. Cu duhul alcoolului face Satana prin lume cea mai cumplită năvală și pieire sufletească.
Ținând seamă de lucrul acesta, vom stărui în cele ce urmează mai ales asupra alcoolului: arma cea mai teribilă pe care diavolul o folosește în lupta ce se dă pentru câștigarea sufletelor.
Mântuitorul a zis: „temeți-vă mai degrabă de cel ce poate să piardă și trupul și sufletul în gheena focului” (Matei 10, 28). Un astfel de vrăjmaș care omoară și trupul și sufletul omului este alcoolul, duhul diavolului.
Alcoolul este arma cea mai puternică și undița cea mai bună a diavolului.
Feriți-vă de el!
Șarpele din Grădina Edenului pândește azi din sticla de alcool
Biblia ne spune că oarecând șarpele diavol a înșelat pe strămoșii noștri cu un măr și cu acest măr i-a atras în moarte trupească și sufletească. Azi se pare că șarpele diavol a aflat un altfel de măr cu care înșală pe oameni și-i atrage la moarte și pieire. Acest măr e sticla cu băutură. Diavolul pune și această patimă în fața omului cu un măr mic, cu un păhărel de băutură. Patima beției se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar și se termină cu pieire trupească și sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul pe Adam și Eva se pare că în zilele noastre e păhărelul cu alcool.
Șarpele din Grădina Edenului pândește azi din sticla de alcool. De aici își îmbie mărul. Vai de cei ce se lasă înșelați!
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârșite răutăți trupești și sufletești pentru neamul omenesc. Așa-i și sticla cu băutură, un izvor de răutăți: sudalme, bătăi, omoruri, desfrânări, etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam și Eva frumos la vedere și dulce la gustare, dar pe urmă amare au fost roadele lui. Așa-i și băutura, precum zice Sf. Scriptură: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar: alunecă ușor, dar pe urmă mușcă precum un șarpe și înțeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după femei străine și gura ta va grăi prostii. Și vei fi ca un om culcat în mijlocul mării și ca un cârmaci ce doarme la cârmă...” (Prov. 23, 31-34).
Din sticla de alcool șarpele diavol mușcă de moarte trupul și sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, șarpele diavol bea vlaga cea trupească și sufletească a omului.
Fugiți de alcool ca de șarpele ce mușcă de moarte!
Ce a cerut diavolul...
În țările răsăritului circulă o istorioară minunată despre ce fel de isprăvi fioroase poate face diavolul cu ajutorul alcoolului.
Diavolul se întâlni odată într-o pădure cu un om și îi zise:
- Am să te omor sau numai așa îți mai las viața dacă omori pe tatăl tău, sau bați pe soră-ta sau te îmbeți.
Ce să fac? - își zise omul. Să omor pe tatăl meu care m-a crescut, e cu neputință. Să bat pe soră-mea, e ceva groaznic. Iacă mă voi îmbăta o dată și îmi voi scăpa viața. Și s-a coborât omul în sat, a tras la o cârciumă și s-a îmbătat una bună. Dar mergând acasă beat, s-a apucat de ceartă cu cei de acasă și îngroșându-se cearta, a bătut pe soră-sa și a omorât pe tatăl său.
Cu adevărat alcoolul și beția este un izvor de rele și fărădelegi.
Un război pustiește omenirea...
Războiul cel mare a fost o nimica toată față de un alt mare război și prăpăd pe care îl face diavolul și moartea cu ajutorul băuturilor. Acest război îl arată chipul de alături. În fruntea acestui război se văd cei doi comandanți: diavolul și moartea. Le râde barba de bucurie văzând că au muniție destulă și soldați destui (crâșmari) care bagă mereu gloanțe în tun. Cu acest război aprinde diavolul satele și orașele și face cumplite pustiiri cum se vede în imagine. Pe urma acestui război rămâne prăpăd trupesc și sufletesc: sărăcie, boală, bătăi, omoruri, desfrânări, sudalme, hoții, etc. S-a făcut socoata că băutura omoară într-un singur an atâția oameni câți a omorât războiul cel mare în patru ani. Iar sufletele omorâte, acelea încă pe deasupra.
Un sat bombardat
Iată mai jos o pildă mult grăitoare din cele multe, multe. Într-o comună fruntașă de lângă Orăștie s-au băut în anul 1924 băuturi în preț de două milioane și jumătate de lei. Atâta prăpăd de băutură a lăsat urme grozave. Azi în acest sat statistica spune că sunt 24 de muți și surzi și 74 de hăbăuci (reduși mintal) și sănătatea oamenilor scade văzând cu ochii.
Oare nu sunt aceștia niște invalizi din războiul cel groaznic pe care îl face diavolul și moartea cu ajutorul băuturilor? Sunt pline satele și orașele cu astfel de invalizi. Și-apoi oare câți rămân invalizi cu sufletul pe urma acestui groaznic război? În America, Anglia și alte țări înaintate, oamenii și statul au început un adevărat război împotriva băuturilor și bețiilor. O ofensivă trebuie să pornească și în țara noastră unde avem sute de mii de crâșme și mii de fabrici care fac mereu muniție (spirt, rachiu, etc), pentru războiul diavolului. E plină țara și cu băuturi false. Acestea cel mai mult rod vlaga poporului.
O jumătate de milion de cârciumi avem în țară față de 32 de mii de biserici și 19 mii de școli
Statistica țării arată un lucru înspăimântător. În țara noastră sunt 500 de mii de cârciumi, socotite la un loc toate cârciumile, bodegile, hanurile, restaurantele, adică toate felurile de localuri unde se vând băuturi alcoolice. Față de acest număr îngrozitor, sunt în toată țara, 32 de mii de biserici și 19 mii de școli. Grozavă cumpănă! Împărțite crâșmele după numărul locuitorilor țării, tot la 165 de suflete (cam la 36-40 de case), se vine o cârciumă. Dar nici o altă țară din lume nu stă atât de bine de... cârciumi, ca noi. Cu adevărat azi-mâine ni se va zice țara cârciumilor!...
Se beau 10 miliarde de lei pe an
Statistica țării arată că în anul 1924 s-au băut băuturi în preț de 11 miliarde de lei! De șase miliarde s-a băut spirt și țuică, adică băutura cea mai otrăvitoare. Și în ceilalți ani a fost tot cam așa. Se beau la noi pe an cel puțin 10 miliarde de lei. A treia parte din bugetul țării (care e de 30 miliarde de lei) se bea. Împărțită băutura pe numărul sufletelor, pe fiecare cap de om se vine 49 litri de băutură, iar în bani 3520 de lei. Ce lucruri minunate, ce de școli, biblioteci, spitale, etc, s-ar putea face cu atâta amar de bănet!
Unde sunt apoi și celelalte pagube ce le face atâta amar de cârciumi și de băuturi! Alcoolul roade sănătatea neamului. Cârciumile sunt pline de băuturi false care fac cumplite stricăciuni în sănătatea oamenilor. În Maramureș, pe la Brașov, Oradea, s-au prins cârciumari care întăreau rachiul cu var, vitriol și cenușă.
Ce să mai zicem apoi de cumplitele stricăciuni ce le fac atâta amar de cârciumi și băuturi în sănătatea sufletească a poporului! Tot ce clădește biserica și școala, dărâmă cârciuma. Ca un iad cu gura căscată stă cârciuma în ziua Domnului așteptând să înghită pe oameni după ieșirea din biserică. Iese omul de la biserica lui Dumnezeu și intră în casa diavolului.
Ah! ce prăpăd cumplit fac cârciumile și băuturile! Ele sunt vrăjmașul cel mare despre care a zis Mântuitorul că omoară și trupul și sufletul omului (Matei 10, 28).
Popoarele culte din apus au luat măsuri cuminți contra acestei mari primejdii. La noi însă de ani de zile cârciumile s-au tot sporit mereu. Oare când își vor deschide ochii și oamenii noștri și statul nostru să vadă primejdia ce ne amenință?
Alcoolul a stricat și praznicele Domnului
Pe multe din poruncile și învățăturile Domnului Dumnezeu le-a stricat diavolul cu ajutorul alcoolului. Dar parcă pe nici una n-a stricat-o așa de mult ca pe ziua Domnului și praznicele Domnului.
Biblia și Biserica ne spun că ziua de odihnă este ziua Domnului, dar diavolul sare astăzi și răspunde că a lui e această zi. A mea este și ziua de sărbătoare - zice diavolul - pentru că în această zi aleargă oamenii să-și isprăvească daraverile și fac negustorii și târguri de unde nu lipsește fiica mea, înșelăciunea. În această zi se strâng oamenii să facă clevete, minciuni, fălii și mai ales în această zi intră în casa și biserica mea, la cârciumă, unde mă preamăresc cu sudalme, beții, jocuri și destrăbălări. Ziua Domnului e ziua mea - zice Satana - pentru că în această zi îmi slujesc mie oamenii mai mult ca oricând.
Ziua Domnului ar trebui să fie zi de laudă și mărire lui Dumnezeu (așa cum arată chipul de alături). În această zi ar trebui să cânte cerul și pământul (sau mai bine zis și pământul și cerul): „Lăudați-L pe El toți îngerii Lui, lăudați-L pe El soarele și luna, stelele și lumina. Lăudați-L pe El împărații pământului și popoarele...” (Psalm 148). Dar în loc de această cântare de mărire lui Dumnezeu, duminica răsună crâșmele, jocurile, clăcile, balurile, ospețele și toate tămbălăurile și păcatele. O, ce nărav urât și păgân am apucat noi creștinii de azi că toate desfătările cele lumești și de suflet stricătoare le facem duminica în ziua Domnului, în ziua sufletului.
Biblia ne spune că odinioară Antioh, împăratul păgân, a trimis pe căpitanul Apolonie să măcelărească pe locuitorii Ierusalimului. Și sosind Apolonie cu oaste la Ierusalim s-a fățărnicit a fi pace și a așteptat sărbătoarea sâmbetei când tot poporul era în preumblare pe ulițe și pe la petreceri. Atunci ieși Apolonie fără veste cu soldații pe ulițe și umplu de sânge și ucidere ulițele Ierusalimului (2 Macabei 5, 24-26).
Această istorie este cu mare înțeles și pentru noi creștinii de azi. Și diavolul, ca Apolonie, așteaptă cu vicleșug sărbătorile Domnului și atunci se sloboade cu oastea lui asupra creștinilor și face grozavă ucidere și vărsare de sânge în sufletul lor. Cârciumile, ulițele, locurile de joc și petreceri, în fiecare duminică și sărbătoare, se stropesc cu sângele sufletesc al celor pe care Satana cu oastea lui i-a rănit și i-a omorât.
Diavolul își are și el o armată a lui: armata băutorilor
Diavolul își are și el între oameni o armată a lui: armata băutorilor, armata celor biruiți de patimi și fărădelegi, armata celor biruiți de ispitele diavolului.
O, cum sporește de bine această armată! Noi cu Oastea Domnului de ani de zile umblăm prin toată țara chemând pe oameni sub steagul Domnului Isus și abia am aflat câteva mii de suflete, pe când diavolul strânge zeci și sute de mii. Îndeosebi, vai, cât de grozav sporește armata băutorilor, armata bețivilor. Asta e cea mai puternică armată a diavolului. Și Satana are grijă de ea să nu scadă.
Sunt pline satele și orașele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumile sunt tot cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumarii sunt cei ce strâng și înscriu mereu recruți pentru armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
Diavolului îi trebuie neîncetat recruți și rezerviști noi, căci armata lui, armata bețivilor își are și ea pierderile ei. Zi de zi cade unul și altul din cei intrați în armata bețivilor. Cade bețivul doborât de ticăloșie trupească și sufletească. Cade doborât de vrăjmașul cel înfricoșat de care zicea Mântuitorul că omoară și trupul și sufletul omului (Matei 10, 28). Cade bețivul omorât de alcool, de duhul și puterea necuratului.
Locurile celor ce cad trebuie umplute și ele se umplu repede. Din toate părțile sosesc recruți noi pentru armata diavolului. Îi aduce cârciumarul și îi pune la rând (cum se vede în chipul de mai jos). Îi râde diavolului barba de bucurie văzându-și armata crescând mereu.
Sunt pline satele și orașele cu rezerviști pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ala Satanei (cârciumile), gem de mulțimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Țărani și muncitori, săteni și orășeni, tineri și bătrâni, învățați și neînvățați, se înșiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.
O, ce lucru înfricoșător se poate vedea în creștinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creștinul să-și dea viața și sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului și pentru biruința iadului. Sunt pline satele și orașele de creștini care cad și mor moarte de eroi și mucenici în armata diavolului, în armata bețivilor. Sunt pline satele și orașele de astfel de mucenici care își dau sănătatea și viața pentru alcool, pentru lucrul diavolului și biruința iadului.
Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu ești bețiv. Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului. Fugiți și feriți-vă de el!
Față de armata cea neagră și fioroasă a bețivilor stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufletești, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului. Intrați în această Oaste! Intrați în Oastea Domnului!
Dragă suflete! Te-a prins cumva și pe tine ispita beției în armata diavolului? Ieși dragă suflete, ieși îndată din această fioroasă armată a pieirii și intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mântuirii tale sufletești!
Ce spun Scripturile despre alcool și beție?
„Ale cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt gâlcevile? Ale cui sunt necazurile și sfezile? Ai cui sunt ochii roșii? Ori nu a celor ce întârzie la vin și a celor ce merg unde se fac ospețe? Nu te uita că vinul curge roș în pahar și face spume, el alunecă ușor, dar pe urmă mușcă precum un șarpe” (Prov. 5, 11-12). „Vai de cei tari când este vorba de băut vin și de cei viteji când e vorba de amestecat băuturi tari” (Isaia 5, 22). „Batjocoritor este vinul și de ocară beția și tot cel stricat de el nu va fi înțelept” (Prov. 20, 1).
Domnul a vorbit lui Aaron și i-a zis: „Tu și fiii tăi împreună cu tine să nu beți vin, nici băuturi amețitoare... pentru ca să puteți deosebi între lucrul sfânt și cel de rând, între cel curat și cel necurat” (Levitic 10, 8-10).
„Vinul și femeile au amăgit pe cei înțelepți” (Sirah 19, 2). „Nu petrece cu băutorii de vin căci bețivul sărăcește și beția în zdrențe îmbracă pe cel somnoros” (Prov. 23, 20-21). „Iară pe sluga cea rea care... va începe a bea și mânca cu bețivii, venind Domnul... îl va pune acolo unde este plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 24, 48-51).
„Vreme este să ne sculăm din somn, că noaptea a trecut iar ziua s-a apropiat. Să lepădăm dar lucrurile întunericului. Ca ziua cu bun chip să umblăm, nu în ospețe și beții, nu în curvii și fapte de rușine, nu în pricini și pizme” (Romani 13, 13).
„Ajunge în adevăr că în trecut ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri neîngăduite... de aceea se miră cei necredincioși că nu alergați împreună cu ei la același potop de desfrânări și vă batjocoresc” (1 Petru 4, 3-4). „Nu vă înșelați în privința aceasta: nici lacomii, nici bețivii, nici hulitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu” (1 Cor. 6, 9-10).
Ce caută alcoolul în tainele și slujbele noastre bisericești?
Oastea Domnului alungă alcoolul și datinile cele păgânești de la botezuri, ospețe, îngropăciuni
Oastea Domnului se ridică și cu întrebarea: ce caută alcoolul în tainele și slujbele noastre bisericești?
Vai, cât de mult a săpat diavolul, mișelul, și aici. Sfinte sunt tainele bisericii, frumoase sunt slujbele noastre bisericești, frumoase datinile noastre bisericești, dar diavolul a alergat și aici să le strice cu alcoolul.
Să mai spun răului pe nume, cred că e de prisos. Se poate vedea în toate părțile.
Spre pildă, la moartea și îngropăciunea oamenilor e prilejul cel mai potrivit de a trezi în suflete gândul veșniciei și al mântuirii sufletești. Dar diavolul a avut grijă ca să înăbușe acest gând. Căci pe la priveghiuri ce se întâmplă? Cele mai urâte lucruri. În cele două nopți de priveghere se bea, se citește în biblia diavolului cea cu cele 32 de foi (cărțile de joc), se tămâiază cu tămâia diavolului (tutunul), se fac tot felul de glume și lucruri păgânești. Și însăși îngropăciunea e plină de alcool. De când eram preot la țară știu cazul unei îngropăciuni, într-o filie de munte, unde paraclisierul (crâsnicul) s-a îmbătat așa de rău încât a trebuit legat deasupra mortului pe car, altfel n-a fost chip să fie adus în sat.
Ostașii Domnului fac priveghiuri și îngropăciuni fără alcool și fără datini păgânești. La privegherea ostașilor adormiți în Domnul - și a altor frați creștini pe unde vor fi chemați - ostașii Domnului se roagă, citesc din Biblie și din alte cărți religioase, cântă cântări duhovnicești și petrec în adevărată priveghere.
Așijderea la botezul copiilor, ostașii Domnului însoțesc slujba preotului cu cântările lor și cu petrecerea lor cea duhovnicească.
Și mai grozave lucruri se petrec apoi la ospețe. Nu odată, chiar în sfânta biserică, la taina sfintei cununii, nuntașii se prezintă morți de beți... iar încolo beții, bătăi, ba chiar și omoruri.
Atât de mult s-a înrădăcinat acest rău încât își închipuie oamenii, de multe ori, că nu se pot face slujbe bisericești fără alcool. De când eram preot la țară îmi aduc aminte de un credincios ce îmi zicea că ar face sfeștanie în casă, dar n-are... rachiu... e silit să amâne sfeștania până va da Dumnezeu rod de prune și rachiu, să facă el atunci o sfeștanie de cea mare...
Ostașii Domnului vor arăta prin pilda lor că slujbele bisericești și datinile noastre creștinești n-au lipsă de alcool. Ostașul Domnului alungă alcoolul și datinile cele rele de la botezuri, ospețe, îngropăciuni, etc.
Ce spune sf. Ioan Gură de Aur despre datinile și obiceiurile cele rele de la nunți, ospețe, etc.
Mulți își închipuie că lupta noastră e ceva nou, și mai mulți ne mustră spunând că suntem contra datinilor și obiceiurilor. Spre pildă, ostașii Domnului fac nunți fără jocuri și beții, și lumea strigă după noi că stricăm obiceiurile. Să-l ascultăm pe sf. Ioan Gură de Aur ce ne spune despre acest lucru.
Cinstită este nunta - zice sf. Ioan Gură de Aur - însă la săvârșirea nunților se petrec atâtea fapte urâte încât rămâi uimit văzându-le și auzindu-le. Veți vedea la nunți fluiere și cântece (de lăutari) amestecate cu cuvinte murdare și beții și ospețe desfrânate, și cu un cuvânt tot felul de lucruri urâte introduse de diavolul... Să nu-mi spui că așa este obiceiul, căci dacă obiceiul este rău, trebuie părăsit, iar dacă este bun, facă-se pururea.
Dar nimeni din sat - vei zice tu - nu a făcut așa! Dacă nu a făcut nimeni, începe tu, silește-te și te fă începător al acestui bun obicei.
Deci să nu necinstim nunta cu pompe diavolești, ci ceea ce au făcut cei din Cana Galileii să facă și cei ce iau acum soții: să aibă adică pe Hristos în mijlocul lor. Și cum este cu putință aceasta să se facă? Dacă pe diavolul îl vei goni, dacă cântecele cele murdare, dacă versurile cele înverșunătoare și jocurile cele de ocară, și pompa diavolească și tulburarea, și râsul cel desfrânat, și celelalte necuviințe le vei scoate în afară atunci Hristos cu adevărat va veni înăuntru împreună cu Maica Sa și frații (Ioan 2, 2). Știu că îngreuitor mă voi părea unora și însărcinător, de astea sfătuind și obicei rău trăind. Însă nimic de acestea eu nu grijesc. Că nu îmi trebuiește harul cel de la voi, ci folosul vostru. Să nu îmi zică mie cineva că așa este obiceiul. Unde se îndrăznește și se face păcatul, de obicei nu pomeni. Ci de sunt rele cele ce se fac, măcar obicei vechi de va fi, strică-l pe el; iar de nu sunt rele măcar obicei de nu va fi, bagă-l și îl sădește pe el. Dar acest fel de lucruri necuvioase nu au fost obicei vechi, ci scornirea oare cărora sunt cele ce se fac.
O carte despre alcool
În curând va ieși de sub tipar marea carte a Oastei Domnului despre alcool
Au trecut 10 ani de când luptăm cu Oastea Domnului contra marelui vrăjmaș care este alcoolul, duhul diavolului. În lupta aceasta am dat mereu învățături, pilde, chemări, etc. În cartea aceasta am pus numai pe scurt câte ceva din cele multe-multe.
Acum toate aceste învățături s-au strâns la un loc, s-au întregit, s-au revăzut și ele ies într-o carte mare intitulată Alcoolul - duhul diavolului. Este cea mai mare și mai minunată carte de combatere a alcoolismului din câte s-au scris în românește. Este cartea de căpetenie înfățișând marea luptă pe care Oastea Domnului a dus-o contra alcoolismului. Este cartea în care arătăm că Oastea, prin puterea Evangheliei, a scos zeci de mii de suflete din ghearele beției, din pieire trupească și sufletească. Este cartea ce va arăta că ceea ce n-au putut face în țara aceasta medicii, conferințele, școlile, predicile - a făcut Evanghelia, a făcut o mișcare prin care a suflat cu putere Vântul cel ceresc.
Cartea are și peste o sută de chipuri. Ea va fi cea mai grea lovitură ce s-a dat în țara aceasta diavolului-alcool.
Slăvit să fie Domnul și pentru această biruință!
Un alt păcat înfiorător: sudalma, contra căruia luptă Oastea Domnului
„Adevărat vă spun că toate păcatele și toate hulele, pe care le vor rosti oamenii, li se vor ierta; dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veșnic” (Marcu 3, 28-29).
Iată ce vorbe grele și pline de fior ne-a lăsat Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos. Ne spun aceste vorbe că sunt unele păcate pe care Dumnezeirea nu le iartă niciodată, ci le pedepsește cu osânda de veci. Aceste păcate sunt cele ce ridică hulă împotriva Duhului Sfânt. Între acele păcate este și sudalma, înjurăturile.
Grozav păcat trebuie să fie acela care n-are iertarea Tatălui ceresc. În sute de locuri și în sute de feluri ne spune Scriptura cât de milos și de iertător este Bunul Dumnezeu. Sunt pline Scripturile de datornici iertați, de tâlhari mântuiți, de fii rătăciți primiți cu ospăț și de alte tot atâtea pilde ale iertării și milei Dumnezeiești. Mai mult chiar, Isus a strigat și de pe Cruce iertare pentru aceia care băteau cuie în mâinile și picioarele Sale.
Și iată sudalma este un păcat căruia nu i se dă iertare. Grozav trebuie să fie așa păcat! De ce oare?
De aceea, pentru că sudalma - înțeleg sudalma de cele sfinte - vatămă Dumnezeirea mai greu decât alte păcate. Ascultați numai și gândiți-vă mai de aproape la spurcăciunile cele le scoate suduitorul din gura sa și veți înțelege îndată de ce nu se iartă acest păcat.
Despre Satana se știe că este un răsculat și hulitor împotriva lui Dumnezeu și că el umblă să atragă în acest păcat și pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este și el un hulitor pe față împotriva lui Dumnezeu. Văzut-ați pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor înjurături își ridică mâinile și privirea spre cer ca și când ar amenința pe cineva de acolo? El este - ca Satana - un răsculat pe față, un hulitor împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie nu numai în Oastea Domnului n-au ce căuta, ci ei ar trebui scoși și din rândul creștinilor.
Mai este apoi o pricină care ridică sudalma peste alte păcate și o face mai grea decât altele. Multe alte păcate le face omul silit de anumite porniri și împrejurări. Fură omul din lipsă, minte ca să scape de ceva, jură strâmb ca să câștige ceva - suduie însă de fălos și de îngâmfat, suduie de prea sănătos, de prea tare și puternic. Suduitorul este așadar un batjocoritor al milei și darurilor ce le are de la Dumnezeu, Tatăl Cel ceresc - și de aceea păcatul lui nu se iartă.
Sudalma este cuțitul cu care suduitorul, nesilit de nimenea, ci de bunăvoie își înjunghie sufletul său, iar doi oameni ce se suduie sunt doi nebuni ce-și omoară sufletul ziua la amiază.
Fratele meu! Eu te rog cu lacrimi în ochi, lasă-te de înjurături, de acest păcat groaznic și înfricoșat. Intră în Oastea Domnului și te lasă îndată de acest nărav cu care îți omori sufletul.
Cu Oastea Domnului nu luptăm numai contra bețiilor și sudalmelor
Am scris pe larg despre cele două mari păcate: beția și sudalma, cu ajutorul cărora Satana omoară atâtea suflete.
Ținem însă și aici să spunem îndată cu tot apăsul că Oastea Domnului nu luptă numai contra bețiilor și sudalmelor. Sunt ele și alte beții tot atât de rele ca beția de alcool (mânia, trufia, pizma, desfrânarea, zgârcenia, etc). Oastea Domnului e o mișcare de curățire, de înnoire și de schimbare totală a vieții celor ce intră în ea. Cu Oastea Domnului predicăm o renaștere sufletească, predicăm o schimbare din temelie a vieții, predicăm o viață nouă.
„Nimenea nu pune petic nou la haină veche” - a zis Mântuitorul (Marcu 2, 21). Oastea Domnului nu pune petice. Noi nu peticim, ci predicăm o haină nouă, o viață nouă. Astă vară am văzut într-un sat o cârciumă închisă. Pe ușa ei era lipită înștiințarea: Aici se deschide școala. Cârciuma era sub o transformare radicală. Își schimbase stăpânul. Trecea sub o stăpânire nouă. Odată cu această schimbare, își schimba și chemarea ce o avusese. Dintr-o cârciumă plină de beții și păcate, se făcea o casă plină de lumină. Se curăța de toate spurcăciunile. Un duh nou intra în ea, o viață nouă începea în ea.
În această asemănare trebuie să fie și cei ce intră în Oastea Domnului. Intrarea în Oastea Domnului înseamnă o schimbare din temelie a vieții noastre... înseamnă că viața noastră își schimbă stăpânul... își schimbă rosturile și chemările. Înseamnă că inima noastră se curăță de toate spurcăciunile... un duh nou se sălășluiește în ea... abzice arenda diavolului și se face lăcaș Duhului Sfânt (1 Cor. 3, 16).
Ce înfățișare grozavă ar fi avut școala de mai sus dacă cârciuma s-ar fi împărțit în două: o odaie ar fi pe mai departe cârciumă, iar cealaltă s-ar fi schimbat în școală. Adică și cârciumă și școală sub același acoperământ...
O așa grozavă înfățișare sufletească ar avea și Oastea Domnului dacă ar predica numai lăsarea bețiilor și sudalmelor. O așa grozavă înfățișare sufletească au și cei ce cred că se pot mântui alegând păcatele: dezbărându-se de unele și ținând pe altele. „Nimenea nu poate sluji la doi domni: și lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24).
Distrugeți podurile!
O tactică de luptă ce s-a folosit și se folosește în unele războaie este și aceasta:
Când o armată începe ofensiva, distruge în urma ei toate podurile și toate căile de retragere. De ce? Pentru ca soldații și armata să știe că nu mai este nici o cale de retragere; trebuie să meargă înainte pe moarte sau viață.
Această tactică ne trebuie și nouă în Oastea Domnului. Noi trebuie să distrugem toate podurile ce ne mai leagă cu lumea... trebuie să distrugem toate căile de retragere în duhul lumii din care am ieșit.
Scumpii mei frați din Oastea Domnului! Distrugeți toate podurile ce vă leagă cu lumea. Zvârliți-le în aer cu dinamita credinței. Noi n-avem - și nu trebuie să avem - decât o singură cale: înainte spre biruință!
Armele unui ostaș din Oastea Domnului
În epistola sa către Efeseni cap. 6 ap. Pavel are o minunată înfățișare a creștinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaș al lui Hristos:
„Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 11-17).
Să cercetăm puțin înțelesul acestor arme.
„Îmbrăcați-vă în toate armele lui Dumnezeu...” asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu dar și ajutor de sus, de la Dumnezeu, și cu întărirea puterilor noastre cele sufletești, duhovnicești. Lupta noastră împotriva vrăjmașului diavol e o luptă sufletească, duhovnicească și această luptă se poate câștiga numai cu arme sufletești.
„Stați drept aceea încingeți-vă mijlocul vostru cu adevărul”. Asta înseamnă că un creștin trebuie să fie înarmat înainte de toate cu adevărul Evangheliei. Un creștin adevărat trebuie să vadă lumea și viața în lumina adevărului Evangheliei. Diavolul este tatăl minciunii. El pune înaintea noastră lumea și viața într-o înfățișare mincinoasă. El ne înfățișează viața ca o viață pe care trebuie să o trăim în chefuri, în beții, în pofte, desfătări lumești și alte fel de fel de datini și năravuri de suflet pierzătoare. Față de această viață mincinoasă, Evanghelia pune viața cea adevărată, pune viața în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie să o trăim.
Un creștin adevărat trebuie să fie și un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese de nimeni. El trebuie să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o și în orice loc s-ar întâlni cu ea.
„Îmbrăcați-vă cu zaua dreptății...” Satana este și un mare dușman al dreptății. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptății și în locul ei a pus strâmbătatea, înșelăciunea, mișelia. Un ostaș al Domnului trebuie să fie și un luptător pentru dreptate. Trebuie să fim între cei care însetoșează după dreptate și să luptăm pentru izbânda dreptății.
„Încălțați-vă picioarele cu râvna Evangheliei păcii”, asta înseamnă că lupta noastră și viața noastră trebuie să se reazeme pe pământul cel tare și neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea învățăturilor din Evanghelie, a pierdut pământul de sub picioarele sale, a pierdut lupta contra ispititorului.
„Peste toate luați pavăza credinței”, asta înseamnă să avem o credință vie, înțelegătoare și lucrătoare. Trebuie să avem o credință tare și neclintită. Trebuie să avem o credință care duce la încredere desăvârșită în Dumnezeu, la ascultarea în toate de Dumnezeu și la o predare a vieții noastre în totul lui Dumnezeu. Toate sunt cu putință celui ce are o astfel de credință.
„Luați coiful mântuirii”... asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice în sus, spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Noi trăim și trebuie să trăim prin darul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să avem siguranța și încrederea mântuirii noastre prin Jertfa cea mare și sfântă a Mântuitorului. Noi trebuie să avem încrederea și credința nezguduită că Sângele Lui ne-a spălat - și ne spală - de orice păcat și prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 12, 11) pe ispititorul și câștigăm biruința.
„Și sabia Duhului Sfânt care este Cuvântul lui Dumnezeu...” asta înseamnă că pentru câștigarea biruinței se cere și darul și harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii. Fără darul și harul Duhului Sfânt nu este nici biruință, nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este și Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, din Biblie, din Evanghelia Mântuitorului. Biblia este o carte plină de putere, de dar și har ceresc.
Acestea sunt armele pe care le recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaș al lui Hristos. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina și toate învățăturile mântuirii sufletești.
Comanda noastră
Da’ voi ce fel de comandă aveți? - întrebă odată un om, așa cam în batjocură, pe un ostaș din Oastea Domnului.
- Când am pășit în Oaste - răspunde ostașul - Domnul ne-a comandat: Atenție! Drepți! La stânga-mprejur! (adică lasă lumea) și înainte marș!
Noi, ostașii Domnului, avem o singură comandă: Înainte marș! după care va urma: Pe loc repaus! când vom intra în Ierusalimul cel ceresc unde ne așteaptă cununa vieții.
După războiul cel intern
Va trebui să urmeze acum războiul cel extern: lupta noastră în lume pentru mântuirea noastră și a altora
Am arătat până aici, pe larg, războiul Oastei cel intern, adică cel ce se dă înăuntrul nostru, în sufletul nostru. Am arătat pe larg cum trebuie mai întâi să-l lovim pe Satana în câmpul nostru de luptă cel intern, în cetatea inimii noastre.
Urmează acum războiul cel extern, adică pășirea noastră la luptă în afară, în lume.
După ce am câștigat războiul cel intern, trebuie să pășim la luptă în lume și pentru mântuirea altora și pentru lărgirea hotarelor Împărăției lui Dumnezeu.
Între aceste două războaie - cel dinăuntru și cel dinafară - este o strânsă legătură. Numai după ce în sufletul tău și în viața ta ești biruitor asupra păcatului, poți fi biruitor și în lume în lupta pentru mântuirea altora. Alexandru Macedon a cucerit lumea, dar pe urmă a pierdut totul pentru că nu se cucerise mai întâi pe sine însuși: era plin de patimi rele care l-au omorât la 34 de ani. Noi trebuie mai întâi să ne cucerim pe noi înșine pentru ca să putem apoi cuceri și pe alții pentru Domnul.
În acest înțeles urmează acum învățăturile despre apostolatul laic, despre adunările Oastei, etc.