Cap. 19 - Omul trimes de Dumnezeu

Părintelui care ne-a născut trupeşte pentru viaţa asta, îi datorăm desigur până la moarte preţuire, recunoştinţă şi dragoste. Însă părintelui care ne-a născut sufleteşte pentru viaţa veşnică i le datorăm până în vecii vecilor toate acestea nespus mai mult.

Spune o înţelepciune aşa: Dacă părintele tău trupesc şi părintele tău sufletesc au aceeaşi nevoie de tine şi chiar în acelaşi timp, dator eşti să-l asculţi şi să-l ajuţi mai întâi pe părintele tău sufletesc şi apoi pe cel trupesc...

Îndrumătorul adevărat care ne cucereşte inima pentru Hristos prin dragostea şi puterea Duhului Sfânt ce lucrează prin el - datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieţii cu ascultare şi cu curaj, împotriva tuturor acelora care prin silnicie şi prin minciună vor să ne facă robi îngustimii lor. Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod prin Adevăr şi larg prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii, vor să ne facă robi prin prefăcătorie şi înguşti prin ură...

În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupeşte pe părintele meu sufletesc - şi să-mi înşirui aici, cum voi putea mai pe scurt şi mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.

Normal, pe om, Cuvântul îl duce la Credinţă. Şi Adevărul îl conduce la Iubire. După cum este scris: Credinţa vine în urma auzirii. Iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Rom. 10, 17).

Dar cu mine parcă totul s-a petrecut altfel: Credinţa m-a dus la Cuvânt!... Şi Iubirea m-a dus la Adevăr. După cum iarăşi este scris:

Eu n-am aflat întâi Iubirea

condus de Adevăr spre ea

căci pentru mine Adevărul

atât de neştiut era,

ci Dragostea m-a dus, în urmă,

la Adevărul cel plăcut

cum mama-şi duce fiu-n braţe

la tatăl care l-a făcut...

Acum în ochii-amândurora

privesc mişcat şi fericit

căci şi-Adevărul şi Iubirea

cei doi părinţi, - mi-am regăsit.

...Eram încă un copil când, odată, la ora de religie, bătrânul preot care ne preda lecţia a venit în şcoală având lângă catehismul său din care ne învăţa, o gazetă pe care a aşezat-o pe bancă în faţa mea...

În timp ce el ne vorbea, eu priveam la foaia necunoscută de lângă catehismul cunoscut. Mi s-a părut atunci în grabă că titlul foii este Lumina Stelelor - şi nu înţelegeam deloc ce vrea să spună asta.

Dar mai târziu, când altădată, părintele şi-a lăsat o clipă pe masă gazeta, m-am apropiat cu teamă şi am citit cu mirare tot ce am putut în grabă, să nu mă prindă. Asta a fost prima mea întâlnire cu cuvântul şi cu numele părintelui Trifa.

În anul următor, la examenul de religie am fost primul din şcoală.

Am primit ca premiu cartea Corabia lui Noe, scrisă de părintele Trifa.

Ca primul şi singurul copil al părinţilor mei ţărani şi ocupat peste măsură cum erau copiii ţăranilor de atunci cu tot felul de munci, eu aş fi avut prea puţin timp liber atunci să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima şi de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.

Prima duminică după aceea, era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea... La ceasul al treilea după amiază m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul şurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie şi să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.

Era Ziua întâia de Rusalii, Ziua Naşterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.

Aşa a vrut Tatăl Ceresc: trupeşte să mă nasc în Ziua Naşterii Domnului Isus, iar duhovniceşte să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt.

Dar toate acestea le-am mai spus şi altădată. Am mai spus şi despre primele mele zile şi luni de credinţă...

N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă şi aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise aproape toate acestea şi care în sufletul meu de atunci avea un loc şi o strălucire unică.

Despre părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă încât nu era cu nimic mai prejos decât despre un mare apostol şi sfânt al lui Dumnezeu... Această părere am păstrat-o tot timpul vieţii mele. Şi această părere n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuţi cu omul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.

De obicei despre oameni înainte de a-i cunoaşte îţi faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoşti, această părere coboară mereu tot mai jos. Dar cu părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut aşa niciodată. În faţa mea cel puţin el n-a coborât în nici o situaţie ci s-a înălţat mereu...

Am fost martor la multe din cele mai intime şi mai omeneşti momente ale lui - dar nici o clipă nu l-am văzut jos...

O, ce deplin încredinţat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!

După ziua hotărârii mele pentru Domnul am căutat mereu să aflu tot mai multe despre Lucrarea Oastei şi despre omul lui Dumnezeu din fruntea ei. Doream să ştiu, doream să-l cunosc, doream să-l văd, măcar de departe. Nu după mult timp i-am scris, cerându-i fotografia.

Am primit drept răspuns un număr din revista Oastea Domnului din 26 ianuarie 1930 unde deschizând-o, am aflat încadrată cu un creion roşu o pagină cu o fotografie la mijloc. Deasupra ei era scris cu litere mari:

„Pentru cei ce-mi cer fotografia...”

Cu ochii scăldaţi în lacrimi am citit de zece ori aceste rânduri încadrate în roşu... Şi astăzi ele îmi grăiesc atât de mult, parcă erau scrise în chip deosebit pentru mine.

„...De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit o fotografie iar alţii cu cererea să o dau la foaie... Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În lumina Evangheliei astfel de lucruri nu valorează nimic. În lumina Evangheliei este o singură fotografie pe care trebuie să o privim şi să o admirăm mereu: Isus Cel Răstignit pentru noi şi mântuirea noastră. Toţi ceilalţi trebuie să stăm jos cu feţele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem. Toate meritele noastre sunt darurile Lui...

Ce frumos a spus ap. Pavel acest lucru: „Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6, 14). „Nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele... căci puterea lui Hristos în neputinţă se desăvârşeşte” (2 Cor. 12, 5-10).

Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia, în aceasta mă voi lăuda şi eu spunând că sunt un vas mic şi slab pe care Domnul m-a ales spre slujba şi slujirea Lui. Eu - o fiinţă mică şi slabă - nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele, iar dacă darul şi puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni, a Lui este - şi Lui Singur se cuvine toată slava şi lauda. Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude, că nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (2 Cor. 10, 17-18).

Dând ascultare dorinţei cititorilor, iată alături o fotografie a mea. Ţin însă să spun că nu e gata. E încă plină de pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce Pictorul lucrează, eu stric şi murdăresc.

De ani de zile lucrează Scumpul meu Mântuitor, - Pictorul Cel Ceresc - la chipul meu cel sufletesc ca să-i dea chipul Celui ce l-a făcut (Col. 3, 10). Dar vai, eu stric mereu - prin păcatele mele - ceea ce lucră Pictorul Cel Ceresc. Portretul meu nu va fi gata până în clipa ce va cădea lutul de pe mine... Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip ceresc (1 Cor. 15, 49).

După fotografia de alături, am fost de trei ori la fotograf... spunea că nu e gata. Că trebuie să mai stea în camera cea întunecoasă.

- Cum, - am întrebat eu - ce înseamnă odaia cea întunecoasă?

- Păi, d-le părinte - mi-a răspuns fotograful - fotografiile se lucrează într-o odaie întunecoasă unde trebuie să stea câteva zile; aşa-i legea lor.

Atunci eu mi-am zis în mine: iată, aşa se lucrează şi chipul nostru cel sufletesc. Pentru lucrarea, curăţirea şi desăvârşirea fotografiei noastre celei sufleteşti Domnul ne cheamă în noaptea suferinţelor şi încercărilor. Pe mine, de patru ori m-a chemat până acum în noaptea aceasta. Şi poate că mă va mai chema. Fie! Eu sunt gata, slăvite Doamne. Fă Tu Doamne Isuse tot ce ştii şi tot ce va mai trebui până ce Chipul Tău Cel Răstignit va lua chip în mine (Gal. 4, 19) - şi se va imprima pe veci în sufletul meu.

Tatăl Ceresc ne-a hotărât să fim asemenea Chipului Fiului Său (Rom. 8, 29). Ajută-ne Scumpul nostru Mântuitor să putem atinge această desăvârşire...”

...Priveam cu ochii plini de lacrimi la fotografia ce nu putea ascunde cearcănele din jurul ochilor... A ochilor acestora buni care priveau undeva în Veşnicie plini de o cerească şi liniştită împăcare şi unire cu voia lui Dumnezeu.

Din clipa aceea am simţit că acest om sfânt nu va mai sta mult între noi. Cine poate vorbi aşa despre sine - şi îşi poate înţelege aşa suferinţa sa, - acela s-a apropiat de desăvârşire. Iar cine s-a apropiat de desăvârşire - este pregătit să fie luat de pe pământ cât mai curând.

Va trebui să fac totul - mi-am zis eu în mine hotărându-mă - să pot ajunge să-l văd cât mai curând înainte de a pleca...

Am pus revista împreună cu cartea legământului meu, sub perna aşternutului în care de seara până dimineaţa îmi chinuiam gândul cu planurile drumului la Sibiu. Mă pregăteam ca pentru un pelerinaj la nişte locuri sfinte, la un Ierusalim depărtat, unde jertfa nu fusese încă răstignită, - dar presimţeam că va fi...

La 1 Ianuarie 1933, când Oastea împlinea zece ani de viaţă - părintele Iosif scria:

„Jubileul meu de 30 de ani de boli şi suferinţă. Odată cu 10 ani de Oaste eu îmi serbez şi 30 de ani de boli şi suferinţe. Sunt 30 de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în carnea mea (Rom. 7, 18) - apoi acela sunt eu.

Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti, o, iubiţii mei fraţi dacă aţi şti cum trăiesc eu... dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operaţie pe care o simţesc clipă de clipă ca pe un ţepuş - v-aţi întreba miraţi: oare poate trăi un om în felul acesta? Şi eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.

...Sunt 30 de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt 6 ani de când două boli care nu iartă rod în puţinul lut care a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare pe care o fac... Şi eu totuşi trăiesc... trăiesc prin dragostea şi iertarea Celui Răstignit pe Crucea Golgotei.

30 de ani de boli şi suferinţe... Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui vedeam în suferinţă un diavol negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că diavolul era un înger şi blestemul era o binecuvântare.

Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în braţele Domnului - şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine - şi prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place la scrisul Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost mierea care a uns cărţile Oastei.

Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea ap. Pavel: „pentru aceea noi nu slăbim ci chiar de s-ar strica omul nostru dinafară... dar cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte... când sunt slab atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 9-10).

O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului. Ţine-mă neîncetat mai lângă Domnul meu până în clipa când mă voi preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui...”

Aceste lucruri, împreună cu celelalte citite mai înainte şi după aceea, - m-au făcut să iau marea hotărâre şi să mă duc până la Sibiu, - să-l văd.

Din satul Bihorului îndepărtat de unde pornisem am făcut o călătorie nespus de îndrăzneaţă pentru starea mea, pentru vârsta mea de atunci - şi pentru vremea aceea.

Ajuns acolo, cât de mare a fost durerea mea negăsindu-l. Am scris despre aceasta altădată. Dar în urma acestui drum am rămas cu o legătură mai puternică acolo. Aceasta m-a pregătit pentru marea mea plecare, care avea să se întâmple în curând.

Am mai povestit şi aceste lucruri. Acum îmi amintesc că atunci când în spitalul de la Oradea am primit vestea chemării la Sibiu, mă ridicam atât de fericit ca un înviat din morţi.

Ieşeam şi eu din prima mea cameră întunecoasă. Simţeam că îmi trăiesc răscrucea cea mare a vieţii mele. Că adevărata mea viaţă şi soarta mea abia de acum începe.

În clipa aceea n-am mai avut trecut. M-am născut acum, am înviat acum şi abia acum încep să trăiesc, mergând fericit spre crucea şi cununa mea... către care mă chemau cei doi ochi cu cearcăne de suferinţă dar plini de o cerească şi împăcată lumină din fotografia pe care o purtam lângă inima mea.

Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuşi destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel şi Tit, îngrijoraţi de temperatura mea, m-au aşezat în pat şi au adus în grabă un medic. Dar boala tot nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic. Reţeta pe care mi-a scris-o medicul atunci, i-a folosit părintelui peste câteva zile ca subiect pentru o istorioară. A fotografiat-o şi a publicat-o în Isus Biruitorul nr. 13 din 24 martie 1935, iar mai târziu în cartea de istorioare scoţând din ea un fericit înţeles al planului tainic al încercărilor neînţelese de noi (ca scrisul doctorului din reţetă).

Ce minunată era înţelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezenţa lui Hristos, încât în absolut tot ce întâlnea vedea puternic şi limpede, dintr-odată înţelesul cel ceresc.

În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare şi mai fierbinte dorinţă a vieţii! Tit, fiul părintelui, veni la patul meu spunându-mi: Tăticu doreşte să te vadă. Scoală-te să mergem la el.

În sfârşit...

Nu ştiu cum am ajuns acolo.

Când în viaţa mea sunt clipe unice le trăiesc aşa de puternic încât focul lor îmi arde tiparul minţii în care se toarnă - de nu mai pot strânge pe urmă decât cioburi din amintirile mele de atunci.

Mai văd doar nişte scări pe care am suit cu inima bătându-mi gata să se rupă... O uşă albă... o soră albă... o pătură albă, de sub care ieşea o mână albă. O pernă albă pe care zăcea o frunte albă de sub care parcă venind din veşnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete...

Luminile lor mă îmbrăţişară dintr-odată, învăluindu-mă cu o nesfârşită dragoste şi împăcare cerească...

Un glas slab şi cald care dacă ar fi avut şi el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de alb, îmi pătrunse în auz şi în suflet ca o şoaptă înfiorată dintr-o dimineaţă de Paşti...

N-am putut răspunde nimic!

M-am prăbuşit în genunchi plângând de nu mă mai puteam stăpâni, cu fruntea lângă căpătâiul alb...

Am simţit mânuţa albă aşezându-mi-se uşoară şi dulce pe după capul meu aplecat. Şi glasul cel strălucitor de alb şoptindu-mi aproape:

- Nu mai plânge dragă Dorz... Lasă, de acum vom fi mereu împreună şi vom lucra pentru Domnul...

Şi eu am fost încă mai tânăr decât tine când a trebuit să plec pe urmele Domnului Isus... să-mi părăsesc tot ce aveam - şi să plec în lume. Îmi aduc aminte de primul meu drum la voi la Beiuş, la şcoală... Am trecut peste Biharea... Erau pe acolo turme de oi multe albe şi frumoase pe care le păzeau păstori tineri... Şi mulţi erau tare frumoşi... Şi izvoarele erau tare puternice... Şi soarele era tare mult-mult... Aşa cum va fi pe unde vom umbla noi, cu oiţele Domnului... Ştii cum scrie în psalmul 23!...

Vorbea încet, oprindu-se pentru a-şi aduna putere. Dar eu nu încetam să plâng. Nu-mi puteam opri lacrimile... Trăgându-mi fruntea spre buzele sale, am simţit apoi lumina puternică şi dulce a sărutului său. Acest sfânt şi părintesc sărut nu s-a mai şters apoi de pe fruntea mea niciodată. În toată inima mea a rămas din clipa aceea o putere care m-a legat de inima lui pe totdeauna.

O, ce sfânt şi uriaş suflet era în acest trupuşor puţinel.

Sub mâna lui, ca sub un patrafir ceresc am pus un legământ veşnic: Doamne, din clipa aceasta, drumurile vieţii mele nu se vor mai despărţi niciodată de ale slujitorului Tău...

Începu anul 1935.

Ceea ce nu se putuse gândi nimeni dinafară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar la centrul ei.

A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el şi Lucrarea Domnului în aceste zile. Vrăjmaşii lui, până atunci ascunşi, ieşiseră acum pe faţă. Aţâţătorii la rău care lucraseră cu multă hărnicie şi vicleşug, reuşiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste, picătura de fiere cu care au otrăvit pe totdeauna sufletul mitropolitului Bălan faţă de părintele Iosif.

S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima... Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului - oricine ar fi el, - nu mai judecă şi inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată fiinţa sa şi pământul nu mai are destul loc să încapă cu ei la un loc şi pe omul lui Dumnezeu.

Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu doreşte decât să lovească, să lovească cu toată puterea şi cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.

Căzut a cincea oară pe masa de operaţie, părintele Iosif zăcuse timp de 5 ani, din anul 1929, - trecând de pe un pat de spital pe altul. În toţi aceşti 5 ani însă Lucrarea Oastei căpătase un avânt nebănuit. Crescând în număr şi în trebuinţe. Această familie tot mai mare şi mai dornică de hrană bună, cerea tot mai mult. Necruţându-se pe sine, părintele adevărat se dăruia ca o jertfă fericită pentru ca fiii iubiţi ai Oastei să crească tot mai sănătoşi şi mai puternici în Hristos.

În 1929 reuşise să cumpere şi să aducă tipografia, să deschidă librăria şi să lărgească vadul apei vii care se revărsa de la Sibiu peste tot cuprinsul ţării înviorându-l. Dar pe măsură ce creştea Lucrarea - se sfârşea lucrătorul şi i se înstrăinau mai marii săi.

Aproape tot timpul bolii sale din cei 5 ani părintele Iosif lipsise de la Sibiu...

Bizuindu-se pe încrederea că mitropolitul vede bine roadele jertfei sale şi că apreciază drept munca şi jertfa pe care el o depune cu atâta dăruire pentru a da Bisericii şi poporului nostru o astfel de uriaşă Lucrare duhovnicească, înzestrată cu mijloace proprii de lucru şi de luptă, nici nu se putea gândi la nimic rău în ce priveşte bunăvoinţa şi preţuirea mitropolitului Bălan.

Dar în lipsa lui, şoptitorii vicleni şi pârâşii au lucrat cu hărnicie. Iar acela care trebuia să rămână neclintit alături de părintele Iosif, - s-a clătinat şi s-a prăbuşit în braţele lor.

Cununa Oastei începea să strălucească tot mai departe şi mai puternic. Autoritatea ispitită şi linguşită din umbra comodă devenise geloasă. Această cunună a Oastei nu trebuie să mai stea pe capul simplu şi suferind al unui mic slujitor când ea se potriveşte bine de acum doar pe fruntea bogată a mai-marelui aceluia... Doar el - mai-marele - este acela căruia i se datorează totul... El a avut ideea. El îndrumarea. El puterea şi el era garantul...

Piticul şi robul acela de Iosif nu-şi pusese decât lacrimile, sângele, sudoarea şi jertfa totală a vieţii şi a talentului său unic...

Acum când a rămas doar un schelet sângerând care îşi aşteaptă moartea - el nu mai e nimic. Nu trebuie ca acest slăbănog să moară cu o astfel de aureolă... Ea trebuie să fie numai a mai-marelui - îi şopteau linguşitorii...

Se reedita vechea şi dureroasa întâmplare biblică de după înfrângerea lui Goliat, cu Saul şi cu David (1 Sam. 18, 7-9).

Mijlocul de a-şi trece această cunună pe capul său, a fost găsit tot de iscoditorii vicleni. Iar momentul a fost ales cu şiretenie satanică...

Se vorbea demult despre nevoia unei organizări şi a unor statute prin care să se legalizeze şi să se îndrume toată această revărsare de viaţă duhovnicească. Duhul cel viclean le-a inspirat celor geloşi planul:

Să săpaţi vadul Oastei în aşa fel ca apele ei să se scurgă pe unde vreţi voi nu pe unde au mers ele până acum. Aveţi la îndemână unealta statutelor cu care puteţi lucra cel mai perfect şi mai camuflat. Şi aveţi momentul când Trifa, principalul vostru duşman zace departe în spital - fără să ştie nimic de planul vostru. Se va pomeni dintr-odată cu toate făcute - şi va trebui să se supună... Dacă nu se va supune de bună voie îl veţi forţa să se supună. Doar voi aveţi toată puterea şi stăpânirea. Îl veţi înlătura frumos scoţându-l la pensie... El e bolnav şi are dreptul să se odihnească de acum, sau să moară în pace... Oastea este a Bisericii, astfel că uşor veţi pune mâna apoi pe proprietăţile Oastei...

Lângă cele 40 de case şi celelalte proprietăţi s-ar adăuga şi averea Oastei, mai ales că pe lângă această modernă tipografie, are o atât de frumoasă şi lăudată zestre duhovnicească, adunată de-a gata. Vouă nu vă trebuie decât puţină iscusinţă ca s-o câştigaţi... Şi, acum e momentul!...

...Astfel au întocmit statutele lor, prin care furau dintr-odată toată libertatea Duhului din Lucrarea Oastei şi toată munca şi jertfa părintelui Iosif atât cea duhovnicească cât şi cea trupească, însuşindu-şi-le ei - la adăpostul numelui Bisericii.

L-au chemat pe părintele Iosif să le semneze pregătindu-i astfel cursa: Dacă le va semna şi primi, - se va vinde el singur de bună voie. Dacă nu le va semna, - atunci se va arăta pe faţă tot el singur că este un răzvrătit care nu se supune Bisericii. Astfel, cu atât mai uşor va putea fi strivit...

Aşa stăteau lucrurile la sfârşitul anului 1934.

Dar gelozia şi ura n-au fost buni sfătuitori niciodată. Atât planul cât şi momentul n-a fost nici bun şi n-a fost potrivit nici chiar cu scopul lor.

Planul şi voia lui Dumnezeu cu Lucrarea Sa şi cu omul Său, era altul...

Bineînţeles că păr. Iosif când a văzut cursa cea satanică ce i se întindea n-a putut primi să intre de bunăvoie în ea, călcându-şi în picioare solia primită de la Dumnezeu şi lepădându-se de toată munca şi jertfa pe care o adusese cu un suflet atât de predat lui Hristos şi într-un chip atât de cutremurător Bisericii şi Evangheliei Sale.

Văzând că primul plan nu le-a reuşit, a intrat în funcţie al doilea:

Aici trebuie să spunem mai întâi ceva despre un om fără de care acest plan poate că n-ar fi ajuns să se împlinească.

Printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai părintelui se strecurase în redacţia foii şi în fruntea adunării din Sibiu un tânăr preot care prin felul priceput şi curajos în care ştia să se poarte cu toţi, repede s-a făcut cunoscut. Marea râvnă pe care ştia să şi-o arate pentru lucrul Domnului l-a făcut repede pe părintele Iosif să-l ia lângă el ca pe ucenicul cel mai apropiat. Asta l-a ridicat repede în fruntea oştirilor din Sibiu. Ieşirile lui cu tineretul pe la adunările din judeţele învecinate, precum şi rolul de conducător pe care ştia să şi-l ia de fiecare dată - l-au ridicat în scurt timp până sus de tot. A-L sluji pe Domnul în stările atât de libere de atunci, - pentru el era un moment prielnic... Adunări mari, primiri pompoase, laude prin gazete, călătorii gratuite, ocazii de a te arăta lumii ca un om cu totul ales, preţuirea mai marilor, avansările viitoare şi mai ales gândul ascuns de a ajunge cât mai repede să ia locul părintelui Trifa care trage să moară - acestea erau tot atâtea imbolduri ambiţioase care îl făceau pe Secaş să se arate peste tot.

Scria la gazetă, vorbea la adunări, lucra la librărie, alerga pe la fraţi, având grijă să-şi scoată la iveală totdeauna persoana şi rolul său fără de care nu s-ar putea face nimic.

Când se ivea părintele Iosif undeva între fraţi, Secaş era neapărat lângă el, - cu aer de familiaritate şi cu o purtare din care toţi să vadă că într-adevăr nu poate fi altul decât el urmaşul normal şi înlocuitorul firesc al părintelui Iosif la conducerea Oastei... Felul lui prefăcut începuse să nu-i placă părintelui... N-avea încredere în el, dar... multe începuseră să nu prea meargă chiar bine - însă n-avea ce să facă.

Aşa om era tânărul preot Gheorghe Secaş.

Prin râvna pe care şi-o arătase, prin rolul pe care şi-l ştiuse împlini în cel mai iscusit fel şi prin trecerea pe care părea că şi-o câştigase acum în rândurile ostaşilor, - omul acesta intră deodată în combinaţia planului mitropolitului de înlăturare a părintelui Iosif. El era omul cel mai potrivit pentru aceasta.

A fost chemat la sfatul cel mare şi i se va fi spus: „...Oastea asta a început să-şi facă de cap. Omul acela din fruntea ei nu mai moare, iar acţiunea lui ne-a devenit nesuferită. El trebuie înlăturat. În primul rând îi vom lua gazeta ca să nu mai poată scrie, acest glas prin care el vorbeşte i-l vom lua noi. El şi aşa trage să moară - uşor ne va fi să scriem la gazetă că dânsul a cerut iar noi i-am aprobat să se retragă, nemaiputând să muncească...

Tu îi vei lua formal locul, iar noi vom binecuvânta totul. Vom pune astfel mâna noastră pe Lucrarea asta, îndrumând-o mai departe cum vrem noi... Statutele sunt deja pregătite, aşa că totul va merge uşor şi frumos...”

Preotul Secaş era cel mai fericit om din lume. Tocmai când ajunsese să-şi piardă răbdarea - iată ce minunat se împlineau toate dorinţele sale. Sosise în sfârşit marele moment aşteptat... Avea acum prilejul ca să-şi arate recunoştinţa pentru încrederea şi preţuirea pe care i-o arătau mai-marii săi.

Trecu cu toată bucuria şi graba de partea planului ucigaş. Îşi lepădă părintele şi învăţătorul, îşi părăsi fraţii, îşi umplu sufletul cu împotrivire - şi se pregăti de lupta frăţească.

Aşa începu „rolul său istoric”.

Redactate mai mult de Secaş, apăru cu Lumina Satelor care era a mitropoliei şi Oastea Domnului - care era a păr. Trifa, amândouă din acelaşi loc.

Gazetele anunţau pe cititori că întrucât părintele Trifa s-a retras din cauza bolii lui, toată conducerea Oastei trece la mitropolie... Că toate scrisorile şi toţi banii pentru cărţi şi abonamente urmează a fi trimişi într-un singur loc, la mitropolie, aici fiind pe mai departe singura îndrumare a Oastei... Numele cunoscut al preotului Secaş apărea afişat la loc de frunte. Numele Oastei rămăsese, cuvântul de „fraţi” şi salutul ştiut, de asemenea... Doar numele părintelui Iosif dispăruse de peste tot şi cu acest nume dispăruse dintr-odată tot duhul şi toată viaţa evanghelică şi vie din tot scrisul paginilor acestora.

În locul dulcii vestiri de până ieri a lui Isus Cel Viu şi Mântuitor - apărură tot felul de umpluturi vechi şi uscate.

În loc de hrana sufletească atât de aşteptată şi de gustată, fraţii de la fronturile Oastei primiră de Anul Nou anunţul că părintele Iosif s-a retras, fără să le spună lor nici un cuvânt... Lor cărora timp de doisprezece ani săptămână de săptămână el le spusese atât de mult... Lor de care sufletul lui fusese legat cu o dragoste atât de fierbinte şi veşnică... Lor cărora el le dăruise toată căldura inimii lui născându-i şi crescându-i în Domnul cu atâta jertfă şi osteneală... Acum el să plece fără a le spune nimic!... Să lase pe alţii în locul său înainte de a muri fără a le spune cititorilor săi chiar nimic?...

Nici o explicaţie! Numai anunţuri că pe viitor să nu-i mai trimită pe adresa părintelui Trifa nimeni nici o scrisoare şi nici un ban, nici pentru cărţi nici pentru abonamente...

Toată această lovitură a căzut asupra omului lui Dumnezeu pe neaşteptate. Niciodată nu se putuse gândi la asta. Avusese o atât de adâncă încredere în nobleţea sufletească a mitropolitului Bălan - şi o atât de profundă convingere că munca sa este deplin apreciată de către mai marele său, încât uneltirile celor care trăiau din linguşiri, credea el că nu-l vor putea face pe mitropolit să-şi schimbe niciodată atitudinea binevoitoare şi încrederea care i-o arătase

Declarase mitropolitul prea de multe ori în public că îi acordă totala lui încredere şi participare, ca să-l poată face cineva vreodată a-şi călca cuvântul dat. Dacă se va ivi totuşi vreo nedumerire - desigur, superiorul său îl va chema şi vor vorbi împreună.

Doar mitropolitul Bălan ştie în ce suferinţe se zbate el şi acum la spital ca urmare a muncii pe care a depus-o cu atâta lepădare de sine pentru binele Bisericii - şi mântuirea neamului nostru - idealuri atât de mari pe care doar dânsul i le-a inspirat atât de frumos cândva...

Nu ştia că planul răstignirii lui era şi făcut.

Aşa se înşală sufletele curate totdeauna...

În momentul acela sosit la Sibiu, fără să ştiu nimic, m-am trezit şi eu la realitate.

Părintele Iosif m-a luat lângă el din primele zile învăţându-mă şi arătându-mi ce voi putea face şi eu la redacţia foii. Mă credea în stare de mult mai mult decât puteam face. Îmi arăta o dragoste şi o încredere atât de mare încât aceasta era pentru mine totdeauna un imbold să învăţ şi să lucrez în aşa fel încât să nu-i înşel încrederea ce mi-o arăta. Îi eram atât de atent şi de îndatorat încât tot ce-mi cerea, mă străduiam să fac în cel mai frumos fel de care puteam fi în stare atunci. El vedea bine aceasta.

Îi ajunsesem curând atât de apropiat încât voia să mă vadă mereu în jurul lui. Dacă priceperea mea ar fi fost atunci pe măsura dragostei mele, desigur i-aş fi putut fi de mai mare ajutor. Dar eu nu eram decât un biet tinerel, abia venit din acei Munţi Apuseni, din care plecase şi el cândva. Zestrea mea era desigur infinit mai săracă decât fusese a lui... Aveam însă voinţă şi suflet mult, iar acestea erau o temelie pe care el vedea că se poate clădi ceva.

Durerea pe care o vedeam în jurul meu şi amărăciunea sufletului părintelui Iosif care fu obligat de împrejurarea asta să se scoale de pe patul său de suferinţă şi să umble pentru a-şi apăra dreptatea dintr-o parte în alta - mi s-au lăsat pe suflet cu o greutate nebănuită pentru toată viaţa. Simţământul că se face o mare nedreptate şi o mare crimă împotriva unui om atât de asemănător cu Hristos şi împotriva unei Lucrări atât de sfinte - îmi despica toată inima ca un trăsnet şi îmi ameţea tot capul ca un vârtej.

Atunci am văzut la părintele Iosif o răbdare de sfânt şi o suferinţă de martir, - dar şi o încredere de erou.

Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în vieţile sfinţilor din vechime, - ci le-am văzut aievea atât de vii în viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu.

Acum când îl vedeam aievea atât de slăbuţ şi bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut şi cum oare poate acest om atât de puţintel la trup să facă o lucrare aşa de mare!...

Acest lucru de uimire l-am înţeles numai mai târziu când eu însumi îl ajutam să suie cele peste 80 de trepte până la patul lui din cămăruţa de la etajul de sus al casei din strada Turnului nr. 33 - unde suferea mai aproape de cer decât de pământ...

Sau când îl duceam aproape pe sus cele 18 scări din ultimele lui zile până la patul pe care şi-a sfârşit suferinţa, în casa din Aleea Filozofilor nr. 18...

Uscat de dureri şi de muncă, trupuşorul lui ajunsese uşor ca al unui copil, aproape că nici nu avea greutate...

Dar semnele lui Hristos pe trupul lui - şi roadele Duhului Sfânt în viaţa sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite şi mai convingătoare ca în astfel de stări.

Eu care le-am văzut cu ochii mei şi le-am pipăit cu mâinile mele voi mărturisi cu toată puterea mea şi cu toată conştiinţa mea până în mormântul meu şi până în faţa lui Hristos că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii şi un mare binefăcător al omenirii...

Dar a fost vândut şi răstignit întocmai ca Mântuitorul şi Domnul său.

O, câte dovezi am despre acest adevăr, pe lângă cele multe pe care le au şi alţii. Şi pe lângă cele rămase scrise în cuvintele de apărare, dar la care nu i s-a mai dat nici un răspuns.

Vom spune mai pe larg despre mersul tuturor acestor întâmplări, ceva mai târziu într-un alt rând de documente istorice, când le va veni rândul acestora. Acum vom continua să arătăm doar cât de pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Şi cât de puternic trăia acest om sfânt Sfântul Cuvânt pe care Îl mărturisea cu atâta putere altora.

Dragostea, cea dintâi din roadele Duhului de la Galateni 5, 22, - era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care apropiindu-se de el să nu fi simţit de îndată şuvoiul puternic şi dulce al unei iubiri înţelegătoare, sincere, prietenoase şi apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete aduse de el la Hristos - singură dragostea a fost în stare să-i strângă şi să-i îngenunche la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.

Cine a încercat sincer vreodată să aducă la Hristos măcar şi pe un singur suflet, ştie ce grea este această lucrare... Dar sute de mii de suflete! Desigur că lucrarea naşterii din nou a cuiva, este o lucrare pe care o face Cuvântul şi Duhul lui Hristos, - dar Domnul Isus totdeauna Se foloseşte de un om al Său în această lucrare a Sa. Şi cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi şi ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut şi se fac. Dar o lucrare de această mărime pe o întindere atât de largă, pe o durată atât de lungă şi într-un număr atât de mare, este ceva care nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră o astfel de mişcare duhovnicească nu ştim să se fi petrecut alta, din zilele Sfântului Ioan Gură de Aur până acum.

Copilul cuiva moşteneşte totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, este tocmai aceasta: Dragostea. Dragostea faţă de Domnul şi dragostea faţă de fraţi. Singura putere care ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea - trăsătura vieţii părintelui nostru duhovnicesc.

Singura legătură care ne-a ţinut pe noi uniţi într-o inimă şi un gând pe această cale prigonită şi lovită - este numai dragostea pe care am învăţat-o prin el.

Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtăşia dragostei cu Domnul şi cu fraţii, după spusele lui.

Singura noastră comoară la care ţinem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm şi renunţăm la tot, - este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri, ca aici.

Şi tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor - şi dragostea de fraţii noştri lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit şi ne-am rugat împreună, am suferit şi ne-am bucurat, am cântat şi am plâns fericiţi.

Noi n-am cunoscut alte statute decât dragostea cea vie şi fierbinte din Hristos. N-am avut alte subvenţii şi ajutoare, n-am avut alte avuţii şi fonduri, n-am avut alt aur şi altă apărare decât dragostea. Ea ne-a ţinut împreună. Ea ne-a îmbogăţit, ea ne-a susţinut munca, ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existenţa. Ea ne-a legat ranele, ea ne-a şters lacrimile, ea ne-a vindecat neînţelegerile, ea ne-a răsplătit jertfele, ea ne-a înviat morţii, ea ne-a adus slava... Ea, numai ea, dragostea...

Şi de unde am fi moştenit dragostea, noi toţi copiii Oastei, - dacă Hristos nu ne-ar fi trecut-o nouă tuturor prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată mai întâi, aşa cum pâinile care au săturat mulţimile în pustie erau înmulţite în clipa trecerii lor din mâinile lui Hristos prin mâinile ucenicilor, spre mâinile care o cereau...

Bucuria era a doua însuşire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrăţişa orice frate, de a-şi dărui totul spre a-i vedea pe toţi mulţumiţi, - am văzut-o şi am simţit-o neîncetat în toate stările lui.

În cele mai grele momente ale încercărilor lui eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat şi trist. Totdeauna i-am văzut faţa luminoasă şi cuvântul bucuros...

Când noi cei din jurul lui umblam trişti şi îndureraţi văzând nedreptăţile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, ameninţările ce curgeau asupra lui şi asupra Frăţietăţii noastre în Domnul - el avea neschimbată faţa lui bucuroasă şi cuvântul lui curajos.

Într-o dimineaţă din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile mitropoliei prin care cei ce se hrăniseră şi crescuseră cu pâinea lui, îl loveau cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine) - eram foarte amărât... Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi şi cu sufletul greu apăsat.

El de fiecare dată încă de la intrare îmi citea de pe faţă noutăţile cu care veneam. Şi de la început se înarma cu bucuria, pentru a birui:

- Ce s-a întâmplat dragă Dorz? - îmi zise el, - înainte de a apuca să-i zic eu: „Slăvit să fie Domnul!”.

- Iată, zic eu cu amărăciune, - întinzându-i mai întâi Lumina Satelor... Această foaie cu nume altădată atât de drag şi cu conţinut atât de dulce, era acum plină de atâta otravă şi de atâtea numiri batjocoritoare.

- De asta eşti tu atât de amărât? Ai uitat tu Cuvântul Domnului: Nu te teme, iată Eu sunt cu tine... dacă vei trece prin râuri apele nu te vor îneca şi dacă vei trece prin flăcări, focul nu te va arde? (Isaia 43, 2). Oare este a noastră lupta asta, nu este ea oare lupta Domnului? Nu ne spune oare Evanghelia: Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră?... Ce spune mai departe acolo Mântuitorul nostru: întristaţi-vă şi plângeţi?...

- Nu părinte, dar...

- Ştii, odată un credincios al Domnului era tot aşa ca tine acum, tare amărât şi descurajat din pricina nedreptăţii şi ameninţării mai-marilor lumii în faţa cărora trebuia să meargă la judecată chiar în ziua aceea. Când îl văzu nevastă-sa atât de amărât şi de descurajat - se duse repede şi se îmbrăcă în haine de doliu. Şi astfel îmbrăcată veni în casă în văzul lui. Văzând-o în haină de jale, soţul mirat o întrebă:

- Dragă, dar de ce eşti tu în haine de doliu, cine a murit?

- Dumnezeu a murit! - spuse nevastă-sa îndurerată.

- Cum vorbeşti aşa - răspunse soţul! Dumnezeu nu poate să moară.

- Ba da, a murit, răspunse femeia! Căci dacă n-ar fi murit Dumnezeu, soţul meu n-ar fi atât de amărât şi descurajat acum. Dacă Dumnezeul lui ar trăi, soţul meu cel credincios în El, ar fi plin de bucurie, fiindcă s-ar încrede în făgăduinţa Lui: Eu te voi izbăvi.

Dar dacă soţul meu se teme înseamnă că nu mai are cine să-l izbăvească... Înseamnă că Cel care l-a izbăvit până acum - a murit. Şi dacă a murit Izbăvitorul soţului meu - cum să nu îmbrac eu haină de doliu?...

Credinciosul înţelese! Şi aruncând asupra Domnului toată îngrijorarea, - se umplu dintr-odată de bucurie.

- Înţelegi tu dragă Dorz ce înseamnă asta?

- Da, părinte.

- Atunci să nu mai fii trist niciodată când vei fi batjocorit pentru Numele Domnului. Dacă vrăjmaşii au dreptate când ne învinuiesc, e vai de noi. Dar dacă n-au dreptate - e vai de ei. Nu te teme, Isus Biruitorul este cu noi. El este Viu şi Biruitor. Nu fi necredincios - şi nu te mai întrista, ci bucură-te că ai şi tu o parte de ocara lui Hristos.

Altfel ce rost are să fii aici dacă nu crezi? Iar dacă crezi, ce rost are să te întristezi?...

Şi începu să cânte pe o melodie improvizată nişte versuri improvizate:

Fii voios, fii voios

orişicând eşti cu Hristos

când e cel rău mânios

fii voios, fii voios

căci mai tare e Hristos...

Priveam faţa şi ochii lui care aveau ceva ceresc, luminos şi solemn. O putere sfântă mi se revărsă în suflet umplându-mi-l.

Îmi aplecai ochii ruşinat. Şi mi-i înălţai fericit.

Aşa era el!

Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul şi aurul lăuntric - şi dorinţa lui dinafară.

Pacea lui Dumnezeu stăpânindu-i inima, putea fi bucuros în orice stare şi iubitor cu orice om. Marea lui liniştire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de voia lui Dumnezeu şi din curăţia de conştiinţă cu care îşi împlinea slujba încredinţată lui de Domnul Hristos.

De la îndeplinirea acestei slujbe nu-l putea abate şi nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici ameninţarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic şi nimeni.

Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toţi oamenii. Pacea chiar şi cu vrăjmaşii săi. Pacea chiar şi cu preţul pagubei sale. Pacea cu orice preţ, în afară de preţul Adevărului. În afară de preţul Lucrării Domnului şi a dragostei fraţilor. În afară de preţul conştiinţei şi a misiunii sale.

Numai cu păcatul şi cu făţărnicia nu s-a împăcat niciodată. Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieţii lui, cu toate armele pe care le-a avut - şi cu toate ranele pe care le-a primit în lupta cu ele.

A căzut luptând, dar armele nu le-a depus. Puterile păcatului l-au călcat dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea - dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă. - El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit. El doar a trecut în Veşnicie acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbuşit.

A trecut ca un biruitor rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii şi în Cartea Vieţii - cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos dintre cei din rândul cel mai dintâi...

Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna şi m-a uimit. Am fost martor la privelişti pe care nu le pot descrie aici. Mai ales în ultimele luni de viaţă cu rănile tăieturilor adânci ale celor două operaţii din urmă, deschise... Cu trupuşorul sângerând, înfăşurat cu un braţ de vată... când îl purtam pe mâini, nu ştiam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar nici odată nu s-a văicărit... Nici odată nu l-am auzit plângându-se. Nici odată nu şi-a pierdut răbdarea.

Îl coboram cele 18 scări de la patul lui de la mansarda casei din Aleea Filozofilor, până în camera de redacţie, unde era o dormeză pe care îl aşezam...

De acolo, culcat, îmi dicta după notiţele lui adeseori, iar eu scriam... până când îl vedeam zvârcolindu-se de dureri... Atunci lăsam condeiul şi mă ridicam vrând să-l ajut cumva... El se uita la mine cu milă... - Ah, ochii aceia neuitaţi. - Şi eu înţelegeam că se gândeşte nu la suferinţele lui, ci la cele ce vedea bine că ni le produce nouă fără să vrea... Voiam să-l ajut cumva, dar el îmi făcea semn: Nu... nu am cum să-i ajut...

Din anii petrecuţi cu acest martir al Evangheliei, am avut un jurnal cu însemnări aproape zilnice despre tot ce s-a petrecut atunci... În acest jurnal trecusem multe-multe întâmplări şi cuvinte cutremurătoare din cele ce le-am trăit şi auzit acolo... Ce dovezi zguduitoare despre cele petrecute în anii aceia şi a căror martor ocular am fost - erau consemnate în filele acestui jurnal!

Dar flăcările prin care a trebuit să trec şi eu, ceva mai târziu, mi-au ars totul. Împreună cu celelalte mi-au ars şi aceste însemnări zilnice de care îmi pare acum atât de rău. Memoria mea, şi aşa destul de slabă şi puţină cum era, prin prea multele încercări mi s-a pierdut aproape cu totul. Cât de bine mi-ar prinde acum acel jurnal!

Nu ştiu prin ce minune însă mi-a mai rămas din el o filă veche. Am găsit pe această filă veche două însemnări scurte, din acele zile. Transcriu mai jos una din ele care îşi are locul chiar aici:

Vineri 26 noiembrie 1937

...Stau şi scriu la masă ca de obicei. Părintele lungit pe dormeză răsuflă greu şi se zvârcoleşte de dureri... Mă doare adânc şi pe mine, - dar nu-i pot ajuta cu nimic. Crucea lui grea trebuie să şi-o poarte numai singur.

- Vezi Dorz dragă câte dureri şi ce suferinţe trebuie să îndur eu, dar nu acestea mă fac să sufăr cu adevărat - ci neînţelegerea şi nepăsarea multora din cei pentru care m-am jertfit şi pentru care nu mi-am cruţat nici avutul şi nici viaţa mea... Până şi cel care mi-a fost mai apropiat ca toţi, în loc să-mi uşureze aceste suferinţe mi le mai măreşte... Aproape că n-aş zice nimic dacă...

- ...de aici n-a mai putut spune nimic un timp îndelungat. Tace, cu ochii închişi. Tac şi eu şi mă rog în gând.

Apoi îi adun brâul pansamentului de vată din jurul corpului şi îl iau uşor să-l duc pe scări din nou sus în patul său.

La fiecare scară oprim. Îşi odihneşte capul îndurerat pe umărul meu...

Privesc printre lacrimi acest cap început să încărunţească cu părul creştetului ros de prea multa zăcere... Şi binecuvânt pe Dumnezeul Cel Atât de Mare care m-a ajutat să fiu lângă acest mare sfânt al Lui tocmai eu şi tocmai acum, spre a putea sprijini acest cap sfânt pe umărul meu păcătos şi nevrednic... Şi spre a-i putea purta aceste sfinte moaşte istovite, strânse lângă sânul meu. Eu care eram cel mai depărtat şi mai străin... O, Doamne Isuse...

...Îl aşez pe marginea patului ca să-i scot încălţămintea... aceeaşi încălţăminte cu care îl ştiu şi vara şi iarna de patru ani...

Îl aşez apoi uşor pe pernă şi îi ridic încet picioarele, învelindu-l...

- Mulţumesc dragă Dorz... acum m-am mai liniştit. Poate voi putea dormi puţin... Slăvit să fie Domnul pentru toate... Du-te şi lucrează...

Cobor gândind: Dumnezeule, ce mare deosebire este între cei ce predică despre răbdarea creştină - şi între acest martir care o trăieşte atât de cutremurător... Între cei ce se numesc singuri că sunt - şi între cel pe care îl simţim cu toţii că este - slujitorul trimes al lui Hristos. Robul şi apostolul Lui...

Până la urmă Dumnezeu şi Timpul tot vor face marea alegere şi vor arăta marele adevăr...

Mai iată aici încă o mărturie a unuia din cei mai adevăraţi prieteni şi sprijinitori ai acestui mare martir al Evangheliei - mărturia părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti, - el însuşi un alt astfel de martir, despre a cărui jertfă împletită aşa de frumos cu a părintelui Iosif, - vom scrie mai târziu.

15 aprilie 1935...

„Un adevărat martir al vremilor noastre...

Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înţeleagă în oarecare măsură multele suferinţe ale părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufleteşti mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupeşte.

Pulmonar, cu frenicectomie - intervenţie chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranţă de salvare.

La intestine, operat de şase ori cu răni încă deschise. Când am mers la Sibiu auzeam din camera alăturată suspinele de durere mai ales când sora îi schimba pansamentele. Suspinele acestea erau atât de sfâşietoare pentru mine... Când a venit pentru a doua oară aici la Bucureşti, în urma umbletelor (pentru obţinerea autorizaţiei de a scoate foaia Isus Biruitorul de sub oprirea cerută de mitropolitul Bălan) - sub ochii mei am văzut un chin şi mai mare. Un intestin a dat bandajul la o parte şi a ţâşnit afară... Au urmat câteva ore de chinuri şi dureri... Mâinile îi erau scăldate de sânge, dimpreună cu aproape jumătate kg. de vată...

În această stare de grea suferinţă trupească lucrează părintele Iosif pe care nu greşesc numindu-l Un adevărat martir. Ţinând seama de acestea, toţi cei ce se luptă cu un asemenea om, sunt nişte criminali, nişte ucigaşi, lipsiţi de orice simţăminte omeneşti.

Pentru aceasta dragii mei, să iubiţi pe părintele Iosif şi să nu încetaţi a vă ruga pentru el...”

Preot Vasile Ouatu

în Ostaşul Domnului nr. 6-8 din 15 aprilie 1935, pag. 3

Printre cele mai cereşti binecuvântări ce se pot vedea pe pământ este desigur şi bunătatea unui suflet care se luptă cu mizeria şi lipsa lui personală pentru a putea face cât mai mult bine altora... Nu ştiu cât se poate spune acest lucru despre alţii, - dar ştiu cât ar trebui să se spună despre părintele Iosif. Am fost martorul nedespărţit al muncii şi suferinţelor lui în cei din urmă patru ani ai vieţii sale pământeşti... Pe lângă toate cele spuse până acum vreau să mai adaug o mărturie. Pe aceea a mizeriei şi lipsurilor băneşti în care se zbătea; în care ne zbăteam...

Normal ar fi fost ca după o gazetă cu zece mii de abonamente... după o tipografie care scotea cărţi în mii şi mii de exemplare... după o librărie care desfăcea sute de mii şi chiar milioane de cărţi şi Biblii în ţară şi peste hotare, - normal zic, ar fi fost ca nu numai el, care investise aici toată averea personală moştenită, toată munca unei vieţi plină de înfrânări şi de cumpătare şi tot talantul său neobişnuit de mare să aibă totul din belşug. - Nu numai el zic, - dar şi colaboratorii lui ar fi trebuit cel puţin să nu cunoască lipsurile.

Însă n-a fost aşa. Că el s-a uitat cu totul pe sine, spre a putea ajuta lucrul Domnului şi mântuirea altora. A îndurat cele mai crunte mizerii şi lipsuri, numai ca orice bănuţ sosit, să fie pus în slujba mântuirii altora.

Iată, mărturisesc aici, încă odată şi încă odată în faţa lui Dumnezeu şi a Adevărului Său, - că în toţi cei patru ani nu l-am văzut să-şi fi cumpărat nici măcar un singur obiect pentru el.

Cu aceleaşi ghete l-am încălţat - noi cei de lângă el de atâtea ori, când trebuia să meargă pe jos, atât vara cât şi iarna...

Cu acelaşi palton era îmbrăcat iarna şi cu acelaşi pardesiu subţirel şi scurt - vara.

Aceeaşi pălărie, acelaşi baston simplu de lemn în care se sprijinea mergând, acelaşi fular gri - de cine ştie când... Toate le-a purtat aceleaşi roase şi uzate, până la moartea lui... Iar după aceea i le-a lăsat fratelui Marini - un alt sărac al lui Hristos, pe care l-au mai însoţit unele din darurile părintelui aproape toţi cei nouă ani pe care i-a mai avut şi el de suferit pe pământ.

O mare parte din costul cărţilor mergea în salariile celor ce erau angajaţi la tipografie şi librărie, apoi în impozite, chirii şi taxe, care trebuiau achitate la zi.

Mai erau împrumuturi neplătite, rate din datoriile vechi pentru tipografie, pentru hârtie, pentru Biblii şi altele, care trebuiau achitate la zi.

Mai trebuiau alte cheltuieli pentru noile lucrări tipărite.

La bucătăria noastră se hrăneau împreună cu noi, zi de zi atâţia din cei care veneau şi plecau. Pentru cheltuielile ei s-ar fi cerut mult mai mult decât aveam...

Biata soră Liţa, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineaţă necăjită şi îngrijorată cu ochii în lacrimi zicând:

- Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine... Cum să mai merg la piaţă? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă să-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu... Cui să-i cer? ce să fac? - că uite sunt la masă cel puţin zece inşi astăzi... Spune frate Marini, spuneţi frate Dorz, ce să mă fac? ...

Biata soră Liţa!... Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Împărăţia Lui, că mult s-a mai necăjit şi s-a mai ostenit ea, ca o binecuvântată Martă a Domnului purtând tăcută şi răbdătoare necazurile şi grijile istovitoare ale hranei şi a curăţeniei din sărăcia casei noastre, atâţia ani...

Ea singură l-a slujit cu cea mai multă răbdare şi credincioşie şi cei mai mulţi ani pe cel mai chinuit şi mai sărac sfânt al lui Hristos care a trăit în veacul acesta în ţara noastră. L-a slujit cu statornicie şi cu credinţă, până la sfârşitul suferinţelor lui din lumea asta. Dumnezeu să-i răsplătească căci mult a ostenit ea pentru Domnul.

Despre sora Liţa ar trebui vorbit şi scris cu lacrimi!... Cât a muncit ea, cât a spălat, cât a alergat şi suferit ea alături de istoria noastră zbuciumată! Mai ales în cel din urmă an al vieţii părintelui, când din cauza lipsurilor de tot felul şi a chinurilor părintelui, trebuia spălat atât de mult şi atât de multe.

Sărmana, cădea adeseori istovită. Cu picioarele umflate de reumatism, cu mâinile umflate şi rănite de spălat şi de gătit - ea n-avea pic de timp pentru odihnă. Numai noi ai casei, eram la masă şi dormit opt inşi. Erau:

1 -părintele,

2 -Titus,

3 -Viorel,

4 -Marini,

5 -Popovici,

6 -Munteanu,

7 -Moraru (mai târziu Vonica şi Capătă) - şi

8 -eu (Dorz).

Dar nici o zi n-a fost să nu mai fie şi alţi oaspeţi. Deci cel puţin zece inşi... Toţi eram tineri, şi prea fără griji. Totdeauna ocupaţi cu ale noastre, nu-i dădeam aproape nici un ajutor sorei Liţa la treburile ei. Adesea o vedeam rugându-se când de unul când de altul să-i aducem măcar un braţ de lemne la sobă!...

În ultima vreme de abia mai putea.

Într-o zi, eram numai cu fratele Marini în casă. Lucram când sora Liţa intră la noi plângând şi lăsându-se pe un scaun. Zise privindu-ne cu durere:

- Fraţilor nu mai pot!... Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele. Zi şi noapte n-am odihnă. Părintele e tot mai rău bolnav... n-are nici pansamente de schimb, n-are nici cămăşi. Trebuie să i le spăl mereu pe aceleaşi zdrenţe... Şi nu mai pot... Apoi nu ştiu ce să mai fac de mâncare. N-am nimic... Am cumpărat şi azi pe banii mei pentru bucătărie.

- Soră Liţa - îi zise fratele Marini, - încă puţină vreme şi se va sfârşi totul. Mai rabdă puţin şi pe urmă te vei bucura veşnic că ai răbdat.

Ştii bine că şi noi stăm aici fără nici un salar şi ne vezi bine că nu avem decât hainele de pe noi, ca şi părintele... Dar ce să facem, dacă aşa trebuie să-L urmăm pe Domnul şi să facem lucrarea Lui! Cei care au bani şi avuţii, nu se gândesc la jertfa pentru Domnul... Dacă măcar acei care se înfruptă din munca părintelui, acei care au dus de ani de zile cărţi şi foi fără să plătească, dacă ei care ne datorează atât de mulţi bani şi-ar fi plătit măcar datoriile, - noi n-ar trebui să suferim acum atât de mult. Părintele ar avea şi el condiţii mai omeneşti, noi am avea măcar ceva din ceea ce ni s-ar cuveni după munca noastră, iar d-ta ai avea mai puţine de îndurat... Dar aşa...

Să ne ducem crucea totuşi cu răbdare. Odată toate acestea vor avea o răsplată mult mai mare decât tot ce am fi putut primi pe pământ. Vino să ne rugăm.

Am îngenuncheat toţi trei şi ne-am rugat cu lacrimi pentru vremea de răbdare de care mai aveam nevoie până se va sfârşi şi calvarul nostru...

Acum, pentru ei trei calvarul s-a sfârşit.

Întâi a plecat părintele, apoi s-a dus fratele Marini. În urmă şi-a sfârşit alergarea şi buna noastră soră Liţa cea mult ostenitoare pentru Domnul şi pentru noi. Domnul să-i odihnească sufletul.

Numai pentru mine încă nu.

Lăsaţi o lacrimă recunoscătoare şi o rugăciune fierbinte şi pentru acest suflet care a făcut în tăcere şi în ascuns atât de mult pentru Domnul şi pentru fraţi în locul unde a mucenicit şi a suferit ea.

Aşa am cunoscut eu bunătatea care se uită total pe sine, spre a se dărui în totul pentru binele şi mântuirea altora...

Aşa s-a născut şi a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care nu numai cel dintâi ci şi până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului şi a mântuirii.

De aşa calitate sfântă era Evanghelia care ni s-a vestit nouă de la început. Şi de aşa mare preţ era credinţa acelora de la care am primit-o. Toţi cei care aveţi dorinţa să ajungeţi vreodată părtaşi cu ei la răsplată, să ştiţi că veţi ajunge la aceasta numai dacă veţi merge şi voi făcând la fel...

Bunătatea cea adevărată are de toate totdeauna în viaţă, numai averi pământeşti şi tihnă îmbelşugată nu va avea niciodată pe lumea asta.

O singură mărturie vreau să mai aduc şi apoi voi încheia acest capitol sperând să mai am ocazia de a reveni mai târziu asupra acestor lucruri. Pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuţile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos, acest mare apostol al Său.

Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul cel mai apropiat nouă al unui apostol. Şi dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimes ceresc - mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, el fiind una din cele mai înalte şi mai vrednice dovezi după care se poate cunoaşte un apostol: Acest semn şi dovadă este credincioşia, statornicia, neclintirea de pe temelia încredinţării şi soliei de la început.

El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredinţat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruinţă... În chip cutremurător el şi le-a simţit pe toate acestea de la Dumnezeu.

Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunţe nici să se abată întru nimic de la prima lui încredinţare, de la prima lui învăţătură, de la primul lui drum.

S-au schimbat repede inimile colaboratorilor de la început care îşi luaseră şi ei pe umeri acelaşi jug în urma căruia ei aveau destul folos lumesc... Şi i-au lăsat numai pe umerii lui toată sarcina, deşi el n-avea nici un alt câştig decât povara, - dar inima lui nu s-a schimbat.

S-a schimbat, (ceva mai târziu) şi inima mai-marelui său care îl chemase şi îi încredinţase cu toată graba locul în care era, făcându-se din apărătorul - ucigaşul lui! - Dar sufletul său nu s-a schimbat.

S-au putut schimba (ceva şi mai târziu) inimile multor fraţi, care prin el auziseră vestea cea dulce a mântuirii care îi făgăduiseră nesiliţi de nimeni dragostea şi preţuirea veşnică a recunoştinţei lor... În ceasurile cele mai grele ale patimilor lui unii din aceştia i-au putut cere răstignirea. L-au putut scuipa în faţa unei lumi întregi şi s-au putut lepăda de el, - dar el nu s-a putut schimba. Tot iubitor, tot iertător, tot înţelegător faţă de toţi a rămas.

Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredinţării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa şi dragostea Crucii lui Isus Cel Răstignit. Nu a cedat nici o iotă şi n-a ieşit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit la început.

Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios şi adevărat: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul Vieţii, - aceea vă vestim şi vouă ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi... Căci părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos... (1 Ioan 1, 1-3).

Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămânea şi voi în Fiul şi în Tatăl (1 Ioan 2, 24)...

Aceasta este porunca în care trebuie să umblaţi, după cum aţi auzit de la început... (2 Ioan 6).

„Dumnezeu, - spunea el în Rev. O. D. nr. 30 din 25 iulie 1931 - este neschimbat. El este Acelaşi, ieri, azi şi în veac. El când face un lucru îl face de la început bine. Când spune un cuvânt îl spune de la început întreg... Când dă cuiva o solie o dă de la început limpede.

La ceea ce spune El, nu mai este nimic nici de adăugat nici de scos. La ceea ce descopere El nu mai trebuie schimbat nimic şi de nimeni din noi.

El este Conducătorul Oastei, Stăpânul şi Împăratul nostru, iar noi trebuie să-I împlinim poruncile Lui întocmai cum ni le-a dat El de la început, căci El nu ne spune azi una iar mâine alta...

...La aceasta ţin să fac o mărturisire, - scria el în vremea aceea când unii doreau să vină cu anumite schimbări în mersul Oastei - sunt dator faţă de Domnul meu Isus Hristos să fac o mărturisire:

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat mişcarea Oastei Domnului se vede clar şi lămurit că această mişcare nu a venit de la oameni ci a venit de Sus de la Domnul. Eu n-am fost în această mişcare decât un vas umil şi slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.

Când s-a început mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe. Gândul acestei mişcări a venit de Sus într-o noapte de Anul Nou în clipele unei rugăciuni. În aceste clipe Duhul Sfânt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăuntele de muştar din care urma să iese pomul cel mare de azi.

Eu însă n-aveam cunoştinţă despre planul acesta.

Eu n-aveam nici un plan mai mare de viitor cu mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mişcări. Pentru mine Oastea era o mişcare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire venită de Sus...

La început această Lucrare era o mică lumină venită de Sus care părea gata să se stingă. Un an de zile am stat cu mişcarea Oastei abia având pe lângă mine vreo zece ostaşi... Părea că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mişcarea a început să prindă putere şi eu am început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi harul a tot prisosit - până am ajuns aici. Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi Conducătorul ei - Cel nevăzut - este Domnul Cel care a pornit-o la drum.

Nu legaţi mişcarea aceasta de numele unui om!

...Ce va fi cu Oastea, după ce vei muri sf. ta? - mă întrebă odată un frate ostaş... Era aceasta o întrebare a unui om puţin credincios...

Noi ostaşii Domnului trebuie să ne învăţăm a încredinţa mai mult, - a încredinţa cu totul mişcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. El a pornit această mişcare şi El va îngriji de mersul ei.

Ei acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului? (Despre aceasta urmează în cartea Ce este Oastea Domnului o precizare mai lungă).

Iubiţii mei fraţi ostaşi... În Franţa s-a ridicat anul trecut o statue unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, ţinând legătura dintre Marele Comandament şi trupele de la front.

Într-o zi atacurile vrăjmaşului se înteţiseră foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor de la front să reziste că le soseşte ajutor.

Curierul plecă printr-o ploaie de gloanţe. Dar pe la jumătatea drumului un glonţ îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonţ îl izbi în piept. Simţea că e pierdut. Se gândea numai la solia ce i se încredinţase.

Atunci făcu un lucru de mare curaj şi uimire: se aşeză cu faţa în sus, apucă solia lui cu mâna cea dreaptă, ridică apoi mâna în sus şi moare în poziţia asta cu mâna înţepenită drept în sus. În gândul său muribundul şi-a zis: nu mai pot face nimic. Tot ce mai pot face este atât: să mor cu solia înălţată sus, poate vor veni alţii şi văzând-o o vor duce mai departe la front. Aşa s-a şi întâmplat. O patrulă trecând pe acolo a văzut solia şi luând-o a dus-o la destinaţie...

Scumpii mei fraţi ostaşi... În mişcarea Oastei Domnului Domnul m-a învrednicit şi pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Isus Hristos) şi între ostaşii Lui de la fronturi. Le-am împărtăşit mereu ostaşilor Lui solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi şi între noi...

Însă în timpul din urmă o boală lungă şi grea s-a furişat în corpul meu. Ştie Bunul Dumnezeu, poate aceasta este ultima mea solie către ostaşii luptători din fronturile Oastei. Ca şi soldatul francez poate ţin şi eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandant al Oastei. Dar o, nu fiţi îngrijoraţi despre aceasta iubiţii mei fraţi. Când Domnul şi Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă desigur El Se va îngriji ca altcineva să preia din mâna mea solia ce mi-a fost încredinţată mie.

Până atunci eu voi stărui să vestesc mereu solia ce o am... Când voi trece din lumea asta voi ţinea şi eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veţi desface această solie veţi afla în ea cuvintele: Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33) - şi: Nu vă temeţi căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor... Amin (Matei 28, 20)...”

Aşa a şi fost!...

Prin toată ploaia crâncenă de gloanţe a urii şi nedreptăţilor aruncate asupra lui, el a mers neclintit, curajos şi hotărât să-şi ducă solia până la destinaţie aşa cum a primit-o. Fără să adauge şi fără să scoată din ea nimic.

Când o mână îi era ruptă, el o trecea în alta. Când o posibilitate îi era luată, el o căuta pe alta... Tot ce a suferit el era numai pentru a răzbate spre noi la fronturi, ca să ne aducă dulcea solie a Domnului nostru despre dragostea şi grija Lui scumpă faţă de noi.

Ce uşor i-ar fi fost şi lui să caute o altă cale spre a-şi duce solia... Să caute o cale lăturalnică şi ferită, - nu chiar aceea care era în bătaia tuturor loviturilor şi prin mijlocul tuturor vrăjmaşilor.

Alţii, mulţi, înaintea lui aşa au făcut. La cel dintâi glonţ tras împotriva lor, îndată au schimbat calea luându-şi alta... E adevărat că în felul acesta au scăpat de lovituri, dar nici la cei unde fuseseră trimişi n-au mai ajuns niciodată. Solia lor s-a rătăcit pe drum - şi s-a înmormântat undeva fără să mai ajungă la adevărata destinaţie. Iar acei cărora le fusese trimisă, nemaiavând nici o nădejde, s-au predat vrăjmaşului. Şi mulţi au murit în robie, sau zac legaţi în osânda şi în temniţa păcatelor.

Ce tristă este priveliştea aceasta şi azi... Şi ce cutremurător lucru se întâmplă cu mulţi din cei care au făcut parte din patrula venită pe urmele curierului erou şi martir... Au preluat solia ori s-au lăudat că o preiau pentru a o duce. Dar ei au apucat pe alte căi, făcând apoi semne şi fronturilor să-i urmeze lăudându-se că ei poartă solia de la curier... Unele oşti care s-au luat după ei au ajuns - sau vor ajunge - curând în cursele vrăjmaşului, fiind pierdute pentru totdeauna.

Atenţie scumpii mei fraţi!... Vrăjmaşul cel mare al mântuirii noastre şi al Domnului nostru este un mare şiret. El are o mulţime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleşug să ne fure solia cea adevărată care ni s-a trimis de la început şi să ne facă să ne abatem din drumul mers de curierul Domnului care ne-a adus-o.

Atenţie mărită scumpii mei fraţi ostaşi. Nu-i urmaţi pe cei care vreau să vă ducă spre alte poziţii, spre alte locuri, spre alte destinaţii. Urmaţi patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptaţi şi să apăraţi acolo unde Domnul v-a aşezat de la început.

Începem cu omul şi mereu sfârşim cu Lucrarea. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată fiinţa şi personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovniceşti... S-a prefăcut într-o însufleţire, într-o atmosferă, într-un specific duhovnicesc şi evanghelic unic în hotarele căruia se desfăşoară o viaţă şi o mărturie tainică şi binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca Hristos cu Biserica.

Un foc ceresc încălzeşte această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără şi un destin ceresc o urmăreşte.

Nici un vrăjmaş n-o poate nimici pentru că ea stă sub o binecuvântare Dumnezeiască şi nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeţie divină...

Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătuşe pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Şi nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos.

La temelia Oastei este îngropată - prin Jertfa lui Hristos - jertfa sfântului Său trimes, în toată frumuseţea cerească a dăruirii sale desăvârşite.

Suferinţa şi munca prin care s-a curăţit dăruindu-se Domnului şi nouă, i-au înălţat pentru totdeauna, încă de pe când trăia, în sufletele noastre, o statue mai nemuritoare decât marmora. Şi mai scumpă ca aurul...

Uriaşa lui putere de muncă ne uimeşte şi astăzi. În numai 15 ani a scris peste 1.000 numere de gazete în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Şi le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare. A scris peste 50 de cărţi, răspândindu-le în peste un milion de exemplare. A umplut ţara cu Biblii şi a întors la Dumnezeu o nenumărată mulţime de suflete, în viaţa cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină şi ca de la moarte la viaţă.

A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea şi voinţa harului din el.

Fiecare cuvânt al lui scris sau vorbit era plin de viaţă şi de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi şi o blândeţe plină de pace îi lumina faţa. Cuvântul lui avea nişte aşa duioase inflexiuni de bunătate şi iubire încât totdeauna îţi izvorau lacrimi ascultându-l.

Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister - şi găsea înţelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment. Din orice întâmplare scotea un adevăr, din orice faptă trăgea o învăţătură, din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori. Şi unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...

Ce minunat om era. Şi ce inimă mare şi bună avea în el.

Iată încă un exemplu:

Era în primăvara anului 1936... Părintele Iosif se simţea ceva mai bine şi era o zi frumoasă.

- Dragă Dorz, îmi zise părintele. E timp frumos, vino să mergem până la tipografie.

- Bine părinte, iată-mă sunt gata. Să iau corecturile gazetei!

- Ţine-mi haina şi dă-mi bastonul.

Încet am pornit-o pe jos din Strada Turnului în sus spre tipografie, prin Piaţa Lemnelor pe Strada Raţelor către urcuşul primăriei - cum era pe atunci.

Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului şi cu noi în zilele acelea. Deodată, tocmai când coteam pe stradă în locul cel mai strâmt, cine apare în faţa noastră venind din cealaltă parte?...

- Părinte, iată Secaş! - îi şoptesc eu surprins neplăcut.

Bietul Secaş văzându-ne era gata să întoarcă înapoi. Dar n-avea încotro. Veni şi el spre noi...

- A, părintele Secaş, - zise grăbit şi liniştit omul lui Dumnezeu mergând spre el. Secaş era palid şi încurcat.

- Ce surpriză! de atâta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci?

Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie binevoitor.

- Slăvit să fie Domnul! - zise încurcat şi palid Secaş, omul cel care îl ataca atât de josnic pe părintele în fiecare număr de foaie.

- Ce să fac părinte Iosife, iată cu necazurile mele.

- Ce necazuri?

- Cu soţia am un mare necaz... Şi îşi povesti ca într-o spovedanie tristă nişte necazuri, nişte dureri ale lui familiare.

- Sărmanul, îi zise compătimitor părintele... Şi începu să-l mângâie, să-l încurajeze, să-l sfătuiască cu atâta milă şi înţelegere cum ar fi avut în faţa sa pe unul din cei mai buni prieteni, nu pe cel mai înverşunat şi mai nevrednic dintre vrăjmaşii săi.

Când ne-am despărţit i-a dat mâna cu bunătate şi i-a zis ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei:

- Slăvit să fie Domnul!

Eu mergeam în tăcere alături de părintele care păşea încet sprijinindu-se în bastonul lui cu mâner întors... Nu puteam înţelege cum a putut fi atât de binevoitor şi de blând cu acest om pe care, după faptele lui eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare răufăcător şi pe care trebuia să-l fi repezit cum merită.

- Ce zici dragă Dorz? - mă întrebă într-un târziu.

- Nu înţeleg părinte cum aţi putut să vă purtaţi chiar aşa cu el?

- Vei înţelege tu mai târziu, - îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decât aşa...

Da, el n-a fost ca noi ceilalţi. El a fost ca Dulcele său Mântuitor, care şi când era legat, i-a zis vânzătorului Său: Prietene...

Aşa era acest om al lui Dumnezeu!...

Slăvit să fie Domnul.

Învăţătorii de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înţelepciune şi virtute de la Domnul Duhul Sfânt, trebuie să aibă dragoste şi râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alţii la mântuire.

Sf. Ioan Gură de Aur

Să-ţi aminteşti zi şi noapte de cel ce-ţi vesteşte Cuvântul

- şi să-l cinsteşti ca pe Domnul.

Didahiile - Învăţătura celor 12 apostoli