Cap. 19 - Omul trimes de Dumnezeu
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Părintelui care ne-a născut trupește pentru viața asta, îi datorăm desigur până la moarte prețuire, recunoștință și dragoste. Însă părintelui care ne-a născut sufletește pentru viața veșnică i le datorăm până în vecii vecilor toate acestea nespus mai mult.
Spune o înțelepciune așa: Dacă părintele tău trupesc și părintele tău sufletesc au aceeași nevoie de tine și chiar în același timp, dator ești să-l asculți și să-l ajuți mai întâi pe părintele tău sufletesc și apoi pe cel trupesc...
Îndrumătorul adevărat care ne cucerește inima pentru Hristos prin dragostea și puterea Duhului Sfânt ce lucrează prin el - datori suntem să-l urmăm până la jertfa vieții cu ascultare și cu curaj, împotriva tuturor acelora care prin silnicie și prin minciună vor să ne facă robi îngustimii lor. Căci acel binecuvântat om al lui Hristos vrea să ne facă sufletul slobod prin Adevăr și larg prin Iubire. Iar acei oameni ai lumii, vor să ne facă robi prin prefăcătorie și înguști prin ură...
În acest capitol vreau să-mi aduc aminte cum l-am cunoscut eu trupește pe părintele meu sufletesc - și să-mi înșirui aici, cum voi putea mai pe scurt și mai recunoscător, primele din cele mai puternice amintiri pe care le păstrez despre el.
Normal, pe om, Cuvântul îl duce la Credință. Și Adevărul îl conduce la Iubire. După cum este scris: Credința vine în urma auzirii. Iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos (Rom. 10, 17).
Dar cu mine parcă totul s-a petrecut altfel: Credința m-a dus la Cuvânt!... Și Iubirea m-a dus la Adevăr. După cum iarăși este scris:
Eu n-am aflat întâi Iubirea
condus de Adevăr spre ea
căci pentru mine Adevărul
atât de neștiut era,
ci Dragostea m-a dus, în urmă,
la Adevărul cel plăcut
cum mama-și duce fiu-n brațe
la tatăl care l-a făcut...
Acum în ochii-amândurora
privesc mișcat și fericit
căci și-Adevărul și Iubirea
cei doi părinți, - mi-am regăsit.
...Eram încă un copil când, odată, la ora de religie, bătrânul preot care ne preda lecția a venit în școală având lângă catehismul său din care ne învăța, o gazetă pe care a așezat-o pe bancă în fața mea...
În timp ce el ne vorbea, eu priveam la foaia necunoscută de lângă catehismul cunoscut. Mi s-a părut atunci în grabă că titlul foii este Lumina Stelelor - și nu înțelegeam deloc ce vrea să spună asta.
Dar mai târziu, când altădată, părintele și-a lăsat o clipă pe masă gazeta, m-am apropiat cu teamă și am citit cu mirare tot ce am putut în grabă, să nu mă prindă. Asta a fost prima mea întâlnire cu cuvântul și cu numele părintelui Trifa.
În anul următor, la examenul de religie am fost primul din școală.
Am primit ca premiu cartea Corabia lui Noe, scrisă de părintele Trifa.
Ca primul și singurul copil al părinților mei țărani și ocupat peste măsură cum erau copiii țăranilor de atunci cu tot felul de munci, eu aș fi avut prea puțin timp liber atunci să citesc. Dar cartea aceasta mi-a cucerit inima și de la cele dintâi rânduri gustate din mers, n-am mai lăsat-o din mâini.
Prima duminică după aceea, era ziua de 8 iunie 1930. Toată ziua citisem din cartea mea... La ceasul al treilea după amiază m-am predat Domnului. Singur, ascuns în podul șurii, îngenuncheat pe fân, ca să mă pot ruga în voie și să pot plânge singur, nevăzut de nimeni.
Era Ziua întâia de Rusalii, Ziua Nașterii mele de Sus, Ziua Venirii Duhului Sfânt.
Așa a vrut Tatăl Ceresc: trupește să mă nasc în Ziua Nașterii Domnului Isus, iar duhovnicește să mă nasc în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt.
Dar toate acestea le-am mai spus și altădată. Am mai spus și despre primele mele zile și luni de credință...
N-am spus însă îndeajuns despre imaginea luminoasă și aproape cerească a acelui om sfânt prin care Dumnezeu îmi dăruise aproape toate acestea și care în sufletul meu de atunci avea un loc și o strălucire unică.
Despre părintele Iosif, de când am început să citesc scrierile lui, mi-am făcut o părere atât de înaltă încât nu era cu nimic mai prejos decât despre un mare apostol și sfânt al lui Dumnezeu... Această părere am păstrat-o tot timpul vieții mele. Și această părere n-a scăzut întru nimic în anii mei petrecuți cu omul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă mi s-a statornicit pe totdeauna în locul cel mai înalt al sufletului meu.
De obicei despre oameni înainte de a-i cunoaște îți faci o părere foarte înaltă, iar după ce îi cunoști, această părere coboară mereu tot mai jos. Dar cu părintele Iosif acest lucru nu s-a petrecut așa niciodată. În fața mea cel puțin el n-a coborât în nici o situație ci s-a înălțat mereu...
Am fost martor la multe din cele mai intime și mai omenești momente ale lui - dar nici o clipă nu l-am văzut jos...
O, ce deplin încredințat sunt acum de strălucirea cerească cu care a trecut printre noi acest smerit sfânt al lui Dumnezeu, acest înflăcărat slujitor al Duhului Sfânt!
După ziua hotărârii mele pentru Domnul am căutat mereu să aflu tot mai multe despre Lucrarea Oastei și despre omul lui Dumnezeu din fruntea ei. Doream să știu, doream să-l cunosc, doream să-l văd, măcar de departe. Nu după mult timp i-am scris, cerându-i fotografia.
Am primit drept răspuns un număr din revista Oastea Domnului din 26 ianuarie 1930 unde deschizând-o, am aflat încadrată cu un creion roșu o pagină cu o fotografie la mijloc. Deasupra ei era scris cu litere mari:
„Pentru cei ce-mi cer fotografia...”
Cu ochii scăldați în lacrimi am citit de zece ori aceste rânduri încadrate în roșu... Și astăzi ele îmi grăiesc atât de mult, parcă erau scrise în chip deosebit pentru mine.
„...De ani de zile mă îmblătesc unii cu rugarea să le trimit o fotografie iar alții cu cererea să o dau la foaie... Să mă ierte că nu le-am răspuns nimic. În lumina Evangheliei astfel de lucruri nu valorează nimic. În lumina Evangheliei este o singură fotografie pe care trebuie să o privim și să o admirăm mereu: Isus Cel Răstignit pentru noi și mântuirea noastră. Toți ceilalți trebuie să stăm jos cu fețele aplecate la picioarele Crucii Sale. Prin El suntem ceea ce suntem. Toate meritele noastre sunt darurile Lui...
Ce frumos a spus ap. Pavel acest lucru: „Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât cu Crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal. 6, 14). „Nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele... căci puterea lui Hristos în neputință se desăvârșește” (2 Cor. 12, 5-10).
Aceasta-i singura laudă personală pe care o îngăduie Evanghelia, în aceasta mă voi lăuda și eu spunând că sunt un vas mic și slab pe care Domnul m-a ales spre slujba și slujirea Lui. Eu - o ființă mică și slabă - nu mă pot lăuda decât în slăbiciunile mele, iar dacă darul și puterea lui Dumnezeu se arată tocmai în aceste slăbiciuni, a Lui este - și Lui Singur se cuvine toată slava și lauda. Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude, că nu cel ce se laudă pe sine este ales, ci acela pe care Domnul îl laudă (2 Cor. 10, 17-18).
Dând ascultare dorinței cititorilor, iată alături o fotografie a mea. Țin însă să spun că nu e gata. E încă plină de pete. Nu e gata din vina mea. Ceea ce Pictorul lucrează, eu stric și murdăresc.
De ani de zile lucrează Scumpul meu Mântuitor, - Pictorul Cel Ceresc - la chipul meu cel sufletesc ca să-i dea chipul Celui ce l-a făcut (Col. 3, 10). Dar vai, eu stric mereu - prin păcatele mele - ceea ce lucră Pictorul Cel Ceresc. Portretul meu nu va fi gata până în clipa ce va cădea lutul de pe mine... Acum purtăm chip de lut, atunci vom purta chip ceresc (1 Cor. 15, 49).
După fotografia de alături, am fost de trei ori la fotograf... spunea că nu e gata. Că trebuie să mai stea în camera cea întunecoasă.
- Cum, - am întrebat eu - ce înseamnă odaia cea întunecoasă?
- Păi, d-le părinte - mi-a răspuns fotograful - fotografiile se lucrează într-o odaie întunecoasă unde trebuie să stea câteva zile; așa-i legea lor.
Atunci eu mi-am zis în mine: iată, așa se lucrează și chipul nostru cel sufletesc. Pentru lucrarea, curățirea și desăvârșirea fotografiei noastre celei sufletești Domnul ne cheamă în noaptea suferințelor și încercărilor. Pe mine, de patru ori m-a chemat până acum în noaptea aceasta. Și poate că mă va mai chema. Fie! Eu sunt gata, slăvite Doamne. Fă Tu Doamne Isuse tot ce știi și tot ce va mai trebui până ce Chipul Tău Cel Răstignit va lua chip în mine (Gal. 4, 19) - și se va imprima pe veci în sufletul meu.
Tatăl Ceresc ne-a hotărât să fim asemenea Chipului Fiului Său (Rom. 8, 29). Ajută-ne Scumpul nostru Mântuitor să putem atinge această desăvârșire...”
...Priveam cu ochii plini de lacrimi la fotografia ce nu putea ascunde cearcănele din jurul ochilor... A ochilor acestora buni care priveau undeva în Veșnicie plini de o cerească și liniștită împăcare și unire cu voia lui Dumnezeu.
Din clipa aceea am simțit că acest om sfânt nu va mai sta mult între noi. Cine poate vorbi așa despre sine - și își poate înțelege așa suferința sa, - acela s-a apropiat de desăvârșire. Iar cine s-a apropiat de desăvârșire - este pregătit să fie luat de pe pământ cât mai curând.
Va trebui să fac totul - mi-am zis eu în mine hotărându-mă - să pot ajunge să-l văd cât mai curând înainte de a pleca...
Am pus revista împreună cu cartea legământului meu, sub perna așternutului în care de seara până dimineața îmi chinuiam gândul cu planurile drumului la Sibiu. Mă pregăteam ca pentru un pelerinaj la niște locuri sfinte, la un Ierusalim depărtat, unde jertfa nu fusese încă răstignită, - dar presimțeam că va fi...
La 1 Ianuarie 1933, când Oastea împlinea zece ani de viață - părintele Iosif scria:
„Jubileul meu de 30 de ani de boli și suferință. Odată cu 10 ani de Oaste eu îmi serbez și 30 de ani de boli și suferințe. Sunt 30 de ani de când am trecut și trec mereu prin spitale, sanatorii, operații, prin nesfârșite încercări, frământări și suferințe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în carnea mea (Rom. 7, 18) - apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraților de la București, o, iubiții mei frați dacă ați ști cum trăiesc eu... dacă ați ști că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa, printr-o grea operație pe care o simțesc clipă de clipă ca pe un țepuș - v-ați întreba mirați: oare poate trăi un om în felul acesta? Și eu trăiesc prin harul lui Dumnezeu.
...Sunt 30 de ani de când boli nesfârșite rod în corpul meu. Sunt 6 ani de când două boli care nu iartă rod în puținul lut care a mai rămas din mine. Oameni uriași s-ar fi prăbușit sub greutatea lor și a muncii istovitoare pe care o fac... Și eu totuși trăiesc... trăiesc prin dragostea și iertarea Celui Răstignit pe Crucea Golgotei.
30 de ani de boli și suferințe... Mă uit înapoi peste viața mea și văd acest jubileu frânt în două. În mai bine de jumătatea lui vedeam în suferință un diavol negru, un blestem, o soartă vitregă de care umblam să scap. Abia după 15 ani am aflat că diavolul era un înger și blestemul era o binecuvântare.
Suferința este cea mai scumpă și mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc care m-a trimis în brațele Domnului - și mă ține în brațele Lui. Prin suferință trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine - și prin ea vorbesc eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place la scrisul Oastei, apoi acel ceva Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferință. Suferința a fost mierea care a uns cărțile Oastei.
Slăvit să fie Domnul că m-a învrednicit și pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea ap. Pavel: „pentru aceea noi nu slăbim ci chiar de s-ar strica omul nostru dinafară... dar cel dinăuntru se înnoiește din zi în zi (2 Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adeverește... când sunt slab atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferință, însoțește-mă până la marginea mormântului. Ține-mă neîncetat mai lângă Domnul meu până în clipa când mă voi preda cu totul și pe totdeauna în brațele Lui...”
Aceste lucruri, împreună cu celelalte citite mai înainte și după aceea, - m-au făcut să iau marea hotărâre și să mă duc până la Sibiu, - să-l văd.
Din satul Bihorului îndepărtat de unde pornisem am făcut o călătorie nespus de îndrăzneață pentru starea mea, pentru vârsta mea de atunci - și pentru vremea aceea.
Ajuns acolo, cât de mare a fost durerea mea negăsindu-l. Am scris despre aceasta altădată. Dar în urma acestui drum am rămas cu o legătură mai puternică acolo. Aceasta m-a pregătit pentru marea mea plecare, care avea să se întâmple în curând.
Am mai povestit și aceste lucruri. Acum îmi amintesc că atunci când în spitalul de la Oradea am primit vestea chemării la Sibiu, mă ridicam atât de fericit ca un înviat din morți.
Ieșeam și eu din prima mea cameră întunecoasă. Simțeam că îmi trăiesc răscrucea cea mare a vieții mele. Că adevărata mea viață și soarta mea abia de acum începe.
În clipa aceea n-am mai avut trecut. M-am născut acum, am înviat acum și abia acum încep să trăiesc, mergând fericit spre crucea și cununa mea... către care mă chemau cei doi ochi cu cearcăne de suferință dar plini de o cerească și împăcată lumină din fotografia pe care o purtam lângă inima mea.
Ajuns la Sibiu, se vede că eram totuși destul de greu bolnav, căci îndată ce am ajuns, Viorel și Tit, îngrijorați de temperatura mea, m-au așezat în pat și au adus în grabă un medic. Dar boala tot nu m-a lăsat de tot. Peste o lună am fost din nou la medic. Rețeta pe care mi-a scris-o medicul atunci, i-a folosit părintelui peste câteva zile ca subiect pentru o istorioară. A fotografiat-o și a publicat-o în Isus Biruitorul nr. 13 din 24 martie 1935, iar mai târziu în cartea de istorioare scoțând din ea un fericit înțeles al planului tainic al încercărilor neînțelese de noi (ca scrisul doctorului din rețetă).
Ce minunată era înțelepciunea dată de Dumnezeu acestui om atât de plin de prezența lui Hristos, încât în absolut tot ce întâlnea vedea puternic și limpede, dintr-odată înțelesul cel ceresc.
În ziua următoare venirii mele, Dumnezeu îmi împlinea cea mai mare și mai fierbinte dorință a vieții! Tit, fiul părintelui, veni la patul meu spunându-mi: Tăticu dorește să te vadă. Scoală-te să mergem la el.
În sfârșit...
Nu știu cum am ajuns acolo.
Când în viața mea sunt clipe unice le trăiesc așa de puternic încât focul lor îmi arde tiparul minții în care se toarnă - de nu mai pot strânge pe urmă decât cioburi din amintirile mele de atunci.
Mai văd doar niște scări pe care am suit cu inima bătându-mi gata să se rupă... O ușă albă... o soră albă... o pătură albă, de sub care ieșea o mână albă. O pernă albă pe care zăcea o frunte albă de sub care parcă venind din veșnicie, cei doi ochi cu cearcăne vinete...
Luminile lor mă îmbrățișară dintr-odată, învăluindu-mă cu o nesfârșită dragoste și împăcare cerească...
Un glas slab și cald care dacă ar fi avut și el o culoare cred că ar fi fost strălucitor de alb, îmi pătrunse în auz și în suflet ca o șoaptă înfiorată dintr-o dimineață de Paști...
N-am putut răspunde nimic!
M-am prăbușit în genunchi plângând de nu mă mai puteam stăpâni, cu fruntea lângă căpătâiul alb...
Am simțit mânuța albă așezându-mi-se ușoară și dulce pe după capul meu aplecat. Și glasul cel strălucitor de alb șoptindu-mi aproape:
- Nu mai plânge dragă Dorz... Lasă, de acum vom fi mereu împreună și vom lucra pentru Domnul...
Și eu am fost încă mai tânăr decât tine când a trebuit să plec pe urmele Domnului Isus... să-mi părăsesc tot ce aveam - și să plec în lume. Îmi aduc aminte de primul meu drum la voi la Beiuș, la școală... Am trecut peste Biharea... Erau pe acolo turme de oi multe albe și frumoase pe care le păzeau păstori tineri... Și mulți erau tare frumoși... Și izvoarele erau tare puternice... Și soarele era tare mult-mult... Așa cum va fi pe unde vom umbla noi, cu oițele Domnului... Știi cum scrie în psalmul 23!...
Vorbea încet, oprindu-se pentru a-și aduna putere. Dar eu nu încetam să plâng. Nu-mi puteam opri lacrimile... Trăgându-mi fruntea spre buzele sale, am simțit apoi lumina puternică și dulce a sărutului său. Acest sfânt și părintesc sărut nu s-a mai șters apoi de pe fruntea mea niciodată. În toată inima mea a rămas din clipa aceea o putere care m-a legat de inima lui pe totdeauna.
O, ce sfânt și uriaș suflet era în acest trupușor puținel.
Sub mâna lui, ca sub un patrafir ceresc am pus un legământ veșnic: Doamne, din clipa aceasta, drumurile vieții mele nu se vor mai despărți niciodată de ale slujitorului Tău...
Începu anul 1935.
Ceea ce nu se putuse gândi nimeni dinafară izbucni puternic înăuntrul Oastei, chiar la centrul ei.
A trebuit ca eu să aflu din chiar gura părintelui toată această tragedie pe care o trăia el și Lucrarea Domnului în aceste zile. Vrăjmașii lui, până atunci ascunși, ieșiseră acum pe față. Ațâțătorii la rău care lucraseră cu multă hărnicie și vicleșug, reușiseră să facă din problema statutelor pentru Oaste, picătura de fiere cu care au otrăvit pe totdeauna sufletul mitropolitului Bălan față de părintele Iosif.
S-a mai spus adevărul că slava lumii aduce trufia, trufia aduce bănuiala, bănuiala aduce gelozia, gelozia aduce ura, iar ura aduce crima... Ajuns în vârtejul acestora, mintea omului - oricine ar fi el, - nu mai judecă și inima lui nu mai simte. Un întuneric se lasă peste toată ființa sa și pământul nu mai are destul loc să încapă cu ei la un loc și pe omul lui Dumnezeu.
Fiara din omul rău devine atât de nemiloasă încât nu dorește decât să lovească, să lovească cu toată puterea și cu toată greutatea sa, să lovească până îl omoară pe cel nevinovat.
Căzut a cincea oară pe masa de operație, părintele Iosif zăcuse timp de 5 ani, din anul 1929, - trecând de pe un pat de spital pe altul. În toți acești 5 ani însă Lucrarea Oastei căpătase un avânt nebănuit. Crescând în număr și în trebuințe. Această familie tot mai mare și mai dornică de hrană bună, cerea tot mai mult. Necruțându-se pe sine, părintele adevărat se dăruia ca o jertfă fericită pentru ca fiii iubiți ai Oastei să crească tot mai sănătoși și mai puternici în Hristos.
În 1929 reușise să cumpere și să aducă tipografia, să deschidă librăria și să lărgească vadul apei vii care se revărsa de la Sibiu peste tot cuprinsul țării înviorându-l. Dar pe măsură ce creștea Lucrarea - se sfârșea lucrătorul și i se înstrăinau mai marii săi.
Aproape tot timpul bolii sale din cei 5 ani părintele Iosif lipsise de la Sibiu...
Bizuindu-se pe încrederea că mitropolitul vede bine roadele jertfei sale și că apreciază drept munca și jertfa pe care el o depune cu atâta dăruire pentru a da Bisericii și poporului nostru o astfel de uriașă Lucrare duhovnicească, înzestrată cu mijloace proprii de lucru și de luptă, nici nu se putea gândi la nimic rău în ce privește bunăvoința și prețuirea mitropolitului Bălan.
Dar în lipsa lui, șoptitorii vicleni și pârâșii au lucrat cu hărnicie. Iar acela care trebuia să rămână neclintit alături de părintele Iosif, - s-a clătinat și s-a prăbușit în brațele lor.
Cununa Oastei începea să strălucească tot mai departe și mai puternic. Autoritatea ispitită și lingușită din umbra comodă devenise geloasă. Această cunună a Oastei nu trebuie să mai stea pe capul simplu și suferind al unui mic slujitor când ea se potrivește bine de acum doar pe fruntea bogată a mai-marelui aceluia... Doar el - mai-marele - este acela căruia i se datorează totul... El a avut ideea. El îndrumarea. El puterea și el era garantul...
Piticul și robul acela de Iosif nu-și pusese decât lacrimile, sângele, sudoarea și jertfa totală a vieții și a talentului său unic...
Acum când a rămas doar un schelet sângerând care își așteaptă moartea - el nu mai e nimic. Nu trebuie ca acest slăbănog să moară cu o astfel de aureolă... Ea trebuie să fie numai a mai-marelui - îi șopteau lingușitorii...
Se reedita vechea și dureroasa întâmplare biblică de după înfrângerea lui Goliat, cu Saul și cu David (1 Sam. 18, 7-9).
Mijlocul de a-și trece această cunună pe capul său, a fost găsit tot de iscoditorii vicleni. Iar momentul a fost ales cu șiretenie satanică...
Se vorbea demult despre nevoia unei organizări și a unor statute prin care să se legalizeze și să se îndrume toată această revărsare de viață duhovnicească. Duhul cel viclean le-a inspirat celor geloși planul:
Să săpați vadul Oastei în așa fel ca apele ei să se scurgă pe unde vreți voi nu pe unde au mers ele până acum. Aveți la îndemână unealta statutelor cu care puteți lucra cel mai perfect și mai camuflat. Și aveți momentul când Trifa, principalul vostru dușman zace departe în spital - fără să știe nimic de planul vostru. Se va pomeni dintr-odată cu toate făcute - și va trebui să se supună... Dacă nu se va supune de bună voie îl veți forța să se supună. Doar voi aveți toată puterea și stăpânirea. Îl veți înlătura frumos scoțându-l la pensie... El e bolnav și are dreptul să se odihnească de acum, sau să moară în pace... Oastea este a Bisericii, astfel că ușor veți pune mâna apoi pe proprietățile Oastei...
Lângă cele 40 de case și celelalte proprietăți s-ar adăuga și averea Oastei, mai ales că pe lângă această modernă tipografie, are o atât de frumoasă și lăudată zestre duhovnicească, adunată de-a gata. Vouă nu vă trebuie decât puțină iscusință ca s-o câștigați... Și, acum e momentul!...
...Astfel au întocmit statutele lor, prin care furau dintr-odată toată libertatea Duhului din Lucrarea Oastei și toată munca și jertfa părintelui Iosif atât cea duhovnicească cât și cea trupească, însușindu-și-le ei - la adăpostul numelui Bisericii.
L-au chemat pe părintele Iosif să le semneze pregătindu-i astfel cursa: Dacă le va semna și primi, - se va vinde el singur de bună voie. Dacă nu le va semna, - atunci se va arăta pe față tot el singur că este un răzvrătit care nu se supune Bisericii. Astfel, cu atât mai ușor va putea fi strivit...
Așa stăteau lucrurile la sfârșitul anului 1934.
Dar gelozia și ura n-au fost buni sfătuitori niciodată. Atât planul cât și momentul n-a fost nici bun și n-a fost potrivit nici chiar cu scopul lor.
Planul și voia lui Dumnezeu cu Lucrarea Sa și cu omul Său, era altul...
Bineînțeles că păr. Iosif când a văzut cursa cea satanică ce i se întindea n-a putut primi să intre de bunăvoie în ea, călcându-și în picioare solia primită de la Dumnezeu și lepădându-se de toată munca și jertfa pe care o adusese cu un suflet atât de predat lui Hristos și într-un chip atât de cutremurător Bisericii și Evangheliei Sale.
Văzând că primul plan nu le-a reușit, a intrat în funcție al doilea:
Aici trebuie să spunem mai întâi ceva despre un om fără de care acest plan poate că n-ar fi ajuns să se împlinească.
Printre colaboratorii cei mai apropiați ai părintelui se strecurase în redacția foii și în fruntea adunării din Sibiu un tânăr preot care prin felul priceput și curajos în care știa să se poarte cu toți, repede s-a făcut cunoscut. Marea râvnă pe care știa să și-o arate pentru lucrul Domnului l-a făcut repede pe părintele Iosif să-l ia lângă el ca pe ucenicul cel mai apropiat. Asta l-a ridicat repede în fruntea oștirilor din Sibiu. Ieșirile lui cu tineretul pe la adunările din județele învecinate, precum și rolul de conducător pe care știa să și-l ia de fiecare dată - l-au ridicat în scurt timp până sus de tot. A-L sluji pe Domnul în stările atât de libere de atunci, - pentru el era un moment prielnic... Adunări mari, primiri pompoase, laude prin gazete, călătorii gratuite, ocazii de a te arăta lumii ca un om cu totul ales, prețuirea mai marilor, avansările viitoare și mai ales gândul ascuns de a ajunge cât mai repede să ia locul părintelui Trifa care trage să moară - acestea erau tot atâtea imbolduri ambițioase care îl făceau pe Secaș să se arate peste tot.
Scria la gazetă, vorbea la adunări, lucra la librărie, alerga pe la frați, având grijă să-și scoată la iveală totdeauna persoana și rolul său fără de care nu s-ar putea face nimic.
Când se ivea părintele Iosif undeva între frați, Secaș era neapărat lângă el, - cu aer de familiaritate și cu o purtare din care toți să vadă că într-adevăr nu poate fi altul decât el urmașul normal și înlocuitorul firesc al părintelui Iosif la conducerea Oastei... Felul lui prefăcut începuse să nu-i placă părintelui... N-avea încredere în el, dar... multe începuseră să nu prea meargă chiar bine - însă n-avea ce să facă.
Așa om era tânărul preot Gheorghe Secaș.
Prin râvna pe care și-o arătase, prin rolul pe care și-l știuse împlini în cel mai iscusit fel și prin trecerea pe care părea că și-o câștigase acum în rândurile ostașilor, - omul acesta intră deodată în combinația planului mitropolitului de înlăturare a părintelui Iosif. El era omul cel mai potrivit pentru aceasta.
A fost chemat la sfatul cel mare și i se va fi spus: „...Oastea asta a început să-și facă de cap. Omul acela din fruntea ei nu mai moare, iar acțiunea lui ne-a devenit nesuferită. El trebuie înlăturat. În primul rând îi vom lua gazeta ca să nu mai poată scrie, acest glas prin care el vorbește i-l vom lua noi. El și așa trage să moară - ușor ne va fi să scriem la gazetă că dânsul a cerut iar noi i-am aprobat să se retragă, nemaiputând să muncească...
Tu îi vei lua formal locul, iar noi vom binecuvânta totul. Vom pune astfel mâna noastră pe Lucrarea asta, îndrumând-o mai departe cum vrem noi... Statutele sunt deja pregătite, așa că totul va merge ușor și frumos...”
Preotul Secaș era cel mai fericit om din lume. Tocmai când ajunsese să-și piardă răbdarea - iată ce minunat se împlineau toate dorințele sale. Sosise în sfârșit marele moment așteptat... Avea acum prilejul ca să-și arate recunoștința pentru încrederea și prețuirea pe care i-o arătau mai-marii săi.
Trecu cu toată bucuria și graba de partea planului ucigaș. Își lepădă părintele și învățătorul, își părăsi frații, își umplu sufletul cu împotrivire - și se pregăti de lupta frățească.
Așa începu „rolul său istoric”.
Redactate mai mult de Secaș, apăru cu Lumina Satelor care era a mitropoliei și Oastea Domnului - care era a păr. Trifa, amândouă din același loc.
Gazetele anunțau pe cititori că întrucât părintele Trifa s-a retras din cauza bolii lui, toată conducerea Oastei trece la mitropolie... Că toate scrisorile și toți banii pentru cărți și abonamente urmează a fi trimiși într-un singur loc, la mitropolie, aici fiind pe mai departe singura îndrumare a Oastei... Numele cunoscut al preotului Secaș apărea afișat la loc de frunte. Numele Oastei rămăsese, cuvântul de „frați” și salutul știut, de asemenea... Doar numele părintelui Iosif dispăruse de peste tot și cu acest nume dispăruse dintr-odată tot duhul și toată viața evanghelică și vie din tot scrisul paginilor acestora.
În locul dulcii vestiri de până ieri a lui Isus Cel Viu și Mântuitor - apărură tot felul de umpluturi vechi și uscate.
În loc de hrana sufletească atât de așteptată și de gustată, frații de la fronturile Oastei primiră de Anul Nou anunțul că părintele Iosif s-a retras, fără să le spună lor nici un cuvânt... Lor cărora timp de doisprezece ani săptămână de săptămână el le spusese atât de mult... Lor de care sufletul lui fusese legat cu o dragoste atât de fierbinte și veșnică... Lor cărora el le dăruise toată căldura inimii lui născându-i și crescându-i în Domnul cu atâta jertfă și osteneală... Acum el să plece fără a le spune nimic!... Să lase pe alții în locul său înainte de a muri fără a le spune cititorilor săi chiar nimic?...
Nici o explicație! Numai anunțuri că pe viitor să nu-i mai trimită pe adresa părintelui Trifa nimeni nici o scrisoare și nici un ban, nici pentru cărți nici pentru abonamente...
Toată această lovitură a căzut asupra omului lui Dumnezeu pe neașteptate. Niciodată nu se putuse gândi la asta. Avusese o atât de adâncă încredere în noblețea sufletească a mitropolitului Bălan - și o atât de profundă convingere că munca sa este deplin apreciată de către mai marele său, încât uneltirile celor care trăiau din lingușiri, credea el că nu-l vor putea face pe mitropolit să-și schimbe niciodată atitudinea binevoitoare și încrederea care i-o arătase
Declarase mitropolitul prea de multe ori în public că îi acordă totala lui încredere și participare, ca să-l poată face cineva vreodată a-și călca cuvântul dat. Dacă se va ivi totuși vreo nedumerire - desigur, superiorul său îl va chema și vor vorbi împreună.
Doar mitropolitul Bălan știe în ce suferințe se zbate el și acum la spital ca urmare a muncii pe care a depus-o cu atâta lepădare de sine pentru binele Bisericii - și mântuirea neamului nostru - idealuri atât de mari pe care doar dânsul i le-a inspirat atât de frumos cândva...
Nu știa că planul răstignirii lui era și făcut.
Așa se înșală sufletele curate totdeauna...
În momentul acela sosit la Sibiu, fără să știu nimic, m-am trezit și eu la realitate.
Părintele Iosif m-a luat lângă el din primele zile învățându-mă și arătându-mi ce voi putea face și eu la redacția foii. Mă credea în stare de mult mai mult decât puteam face. Îmi arăta o dragoste și o încredere atât de mare încât aceasta era pentru mine totdeauna un imbold să învăț și să lucrez în așa fel încât să nu-i înșel încrederea ce mi-o arăta. Îi eram atât de atent și de îndatorat încât tot ce-mi cerea, mă străduiam să fac în cel mai frumos fel de care puteam fi în stare atunci. El vedea bine aceasta.
Îi ajunsesem curând atât de apropiat încât voia să mă vadă mereu în jurul lui. Dacă priceperea mea ar fi fost atunci pe măsura dragostei mele, desigur i-aș fi putut fi de mai mare ajutor. Dar eu nu eram decât un biet tinerel, abia venit din acei Munți Apuseni, din care plecase și el cândva. Zestrea mea era desigur infinit mai săracă decât fusese a lui... Aveam însă voință și suflet mult, iar acestea erau o temelie pe care el vedea că se poate clădi ceva.
Durerea pe care o vedeam în jurul meu și amărăciunea sufletului părintelui Iosif care fu obligat de împrejurarea asta să se scoale de pe patul său de suferință și să umble pentru a-și apăra dreptatea dintr-o parte în alta - mi s-au lăsat pe suflet cu o greutate nebănuită pentru toată viața. Simțământul că se face o mare nedreptate și o mare crimă împotriva unui om atât de asemănător cu Hristos și împotriva unei Lucrări atât de sfinte - îmi despica toată inima ca un trăsnet și îmi amețea tot capul ca un vârtej.
Atunci am văzut la părintele Iosif o răbdare de sfânt și o suferință de martir, - dar și o încredere de erou.
Eu n-am nevoie să caut aceste semne ale lui Hristos numai în viețile sfinților din vechime, - ci le-am văzut aievea atât de vii în viața acestui mare om al lui Dumnezeu.
Acum când îl vedeam aievea atât de slăbuț și bolnav cum era, nu-mi venea să-mi cred ochilor: cum oare a putut și cum oare poate acest om atât de puțintel la trup să facă o lucrare așa de mare!...
Acest lucru de uimire l-am înțeles numai mai târziu când eu însumi îl ajutam să suie cele peste 80 de trepte până la patul lui din cămăruța de la etajul de sus al casei din strada Turnului nr. 33 - unde suferea mai aproape de cer decât de pământ...
Sau când îl duceam aproape pe sus cele 18 scări din ultimele lui zile până la patul pe care și-a sfârșit suferința, în casa din Aleea Filozofilor nr. 18...
Uscat de dureri și de muncă, trupușorul lui ajunsese ușor ca al unui copil, aproape că nici nu avea greutate...
Dar semnele lui Hristos pe trupul lui - și roadele Duhului Sfânt în viața sa, nu s-ar fi putut vedea nicicând mai strălucite și mai convingătoare ca în astfel de stări.
Eu care le-am văzut cu ochii mei și le-am pipăit cu mâinile mele voi mărturisi cu toată puterea mea și cu toată conștiința mea până în mormântul meu și până în fața lui Hristos că omul acesta a fost un sfânt al lui Dumnezeu, un martir al Evangheliei lui Hristos, un mare preot al Bisericii vii și un mare binefăcător al omenirii...
Dar a fost vândut și răstignit întocmai ca Mântuitorul și Domnul său.
O, câte dovezi am despre acest adevăr, pe lângă cele multe pe care le au și alții. Și pe lângă cele rămase scrise în cuvintele de apărare, dar la care nu i s-a mai dat nici un răspuns.
Vom spune mai pe larg despre mersul tuturor acestor întâmplări, ceva mai târziu într-un alt rând de documente istorice, când le va veni rândul acestora. Acum vom continua să arătăm doar cât de pe scurt, ce trăsături unic de frumoase avea sufletul lui. Și cât de puternic trăia acest om sfânt Sfântul Cuvânt pe care Îl mărturisea cu atâta putere altora.
Dragostea, cea dintâi din roadele Duhului de la Galateni 5, 22, - era trăsătura cea mai puternică a sufletului său. N-a fost nimeni, dar chiar nimeni, care apropiindu-se de el să nu fi simțit de îndată șuvoiul puternic și dulce al unei iubiri înțelegătoare, sincere, prietenoase și apropiate. Pe toate zecile de mii, sutele de mii de suflete aduse de el la Hristos - singură dragostea a fost în stare să-i strângă și să-i îngenunche la picioarele Crucii. Singură puterea dragostei Duhului Sfânt din el.
Cine a încercat sincer vreodată să aducă la Hristos măcar și pe un singur suflet, știe ce grea este această lucrare... Dar sute de mii de suflete! Desigur că lucrarea nașterii din nou a cuiva, este o lucrare pe care o face Cuvântul și Duhul lui Hristos, - dar Domnul Isus totdeauna Se folosește de un om al Său în această lucrare a Sa. Și cu cât unealta este mai sfântă, cu atâta lucrarea va fi și ea mai sfântă. Astfel de lucrări, pe plan mic, individual, s-au mai făcut și se fac. Dar o lucrare de această mărime pe o întindere atât de largă, pe o durată atât de lungă și într-un număr atât de mare, este ceva care nu se petrece la fiecare sută de ani. În Biserica noastră o astfel de mișcare duhovnicească nu știm să se fi petrecut alta, din zilele Sfântului Ioan Gură de Aur până acum.
Copilul cuiva moștenește totdeauna trăsăturile principale ale părintelui său... Lucrarea Oastei Domnului, dacă are o trăsătură principală, dacă are ceva specific al ei, este tocmai aceasta: Dragostea. Dragostea față de Domnul și dragostea față de frați. Singura putere care ne-a atras pe noi la Domnul, a fost dragostea - trăsătura vieții părintelui nostru duhovnicesc.
Singura legătură care ne-a ținut pe noi uniți într-o inimă și un gând pe această cale prigonită și lovită - este numai dragostea pe care am învățat-o prin el.
Singura noastră bucurie pe pământ vine numai din părtășia dragostei cu Domnul și cu frații, după spusele lui.
Singura noastră comoară la care ținem cel mai mult, pentru care ostenim, pentru care luptăm, alergăm, răbdăm și renunțăm la tot, - este numai dragostea pe care n-am găsit-o nicăieri, ca aici.
Și tot dragostea a fost singura noastră răsplată după care alergam. Dragostea de Hristos, Preadulcele nostru Mântuitor - și dragostea de frații noștri lângă care ne-am trezit, lângă care am crescut, cu care am mărturisit și ne-am rugat împreună, am suferit și ne-am bucurat, am cântat și am plâns fericiți.
Noi n-am cunoscut alte statute decât dragostea cea vie și fierbinte din Hristos. N-am avut alte subvenții și ajutoare, n-am avut alte avuții și fonduri, n-am avut alt aur și altă apărare decât dragostea. Ea ne-a ținut împreună. Ea ne-a îmbogățit, ea ne-a susținut munca, ea ne-a înzestrat mijloacele, ea ne-a apărat existența. Ea ne-a legat ranele, ea ne-a șters lacrimile, ea ne-a vindecat neînțelegerile, ea ne-a răsplătit jertfele, ea ne-a înviat morții, ea ne-a adus slava... Ea, numai ea, dragostea...
Și de unde am fi moștenit dragostea, noi toți copiii Oastei, - dacă Hristos nu ne-ar fi trecut-o nouă tuturor prin părintele nostru sufletesc, în inima căruia era toată mai întâi, așa cum pâinile care au săturat mulțimile în pustie erau înmulțite în clipa trecerii lor din mâinile lui Hristos prin mâinile ucenicilor, spre mâinile care o cereau...
Bucuria era a doua însușire sfântă a acestui om sfânt. Bucuria de a primi pe oricine, de a îmbrățișa orice frate, de a-și dărui totul spre a-i vedea pe toți mulțumiți, - am văzut-o și am simțit-o neîncetat în toate stările lui.
În cele mai grele momente ale încercărilor lui eu nu l-am văzut nici o singură dată întunecat și trist. Totdeauna i-am văzut fața luminoasă și cuvântul bucuros...
Când noi cei din jurul lui umblam triști și îndurerați văzând nedreptățile ce i se făceau, ocările ce i se aruncau, amenințările ce curgeau asupra lui și asupra Frățietății noastre în Domnul - el avea neschimbată fața lui bucuroasă și cuvântul lui curajos.
Într-o dimineață din primăvara anului 1935, ducându-i la spital cel mai nou număr din foile mitropoliei prin care cei ce se hrăniseră și crescuseră cu pâinea lui, îl loveau cu toată cruzimea urii (cum pot să lovească numai cei cărora le-ai făcut bine) - eram foarte amărât... Am intrat la dânsul cu ochii plini de lacrimi și cu sufletul greu apăsat.
El de fiecare dată încă de la intrare îmi citea de pe față noutățile cu care veneam. Și de la început se înarma cu bucuria, pentru a birui:
- Ce s-a întâmplat dragă Dorz? - îmi zise el, - înainte de a apuca să-i zic eu: „Slăvit să fie Domnul!”.
- Iată, zic eu cu amărăciune, - întinzându-i mai întâi Lumina Satelor... Această foaie cu nume altădată atât de drag și cu conținut atât de dulce, era acum plină de atâta otravă și de atâtea numiri batjocoritoare.
- De asta ești tu atât de amărât? Ai uitat tu Cuvântul Domnului: Nu te teme, iată Eu sunt cu tine... dacă vei trece prin râuri apele nu te vor îneca și dacă vei trece prin flăcări, focul nu te va arde? (Isaia 43, 2). Oare este a noastră lupta asta, nu este ea oare lupta Domnului? Nu ne spune oare Evanghelia: Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră?... Ce spune mai departe acolo Mântuitorul nostru: întristați-vă și plângeți?...
- Nu părinte, dar...
- Știi, odată un credincios al Domnului era tot așa ca tine acum, tare amărât și descurajat din pricina nedreptății și amenințării mai-marilor lumii în fața cărora trebuia să meargă la judecată chiar în ziua aceea. Când îl văzu nevastă-sa atât de amărât și de descurajat - se duse repede și se îmbrăcă în haine de doliu. Și astfel îmbrăcată veni în casă în văzul lui. Văzând-o în haină de jale, soțul mirat o întrebă:
- Dragă, dar de ce ești tu în haine de doliu, cine a murit?
- Dumnezeu a murit! - spuse nevastă-sa îndurerată.
- Cum vorbești așa - răspunse soțul! Dumnezeu nu poate să moară.
- Ba da, a murit, răspunse femeia! Căci dacă n-ar fi murit Dumnezeu, soțul meu n-ar fi atât de amărât și descurajat acum. Dacă Dumnezeul lui ar trăi, soțul meu cel credincios în El, ar fi plin de bucurie, fiindcă s-ar încrede în făgăduința Lui: Eu te voi izbăvi.
Dar dacă soțul meu se teme înseamnă că nu mai are cine să-l izbăvească... Înseamnă că Cel care l-a izbăvit până acum - a murit. Și dacă a murit Izbăvitorul soțului meu - cum să nu îmbrac eu haină de doliu?...
Credinciosul înțelese! Și aruncând asupra Domnului toată îngrijorarea, - se umplu dintr-odată de bucurie.
- Înțelegi tu dragă Dorz ce înseamnă asta?
- Da, părinte.
- Atunci să nu mai fii trist niciodată când vei fi batjocorit pentru Numele Domnului. Dacă vrăjmașii au dreptate când ne învinuiesc, e vai de noi. Dar dacă n-au dreptate - e vai de ei. Nu te teme, Isus Biruitorul este cu noi. El este Viu și Biruitor. Nu fi necredincios - și nu te mai întrista, ci bucură-te că ai și tu o parte de ocara lui Hristos.
Altfel ce rost are să fii aici dacă nu crezi? Iar dacă crezi, ce rost are să te întristezi?...
Și începu să cânte pe o melodie improvizată niște versuri improvizate:
Fii voios, fii voios
orișicând ești cu Hristos
când e cel rău mânios
fii voios, fii voios
căci mai tare e Hristos...
Priveam fața și ochii lui care aveau ceva ceresc, luminos și solemn. O putere sfântă mi se revărsă în suflet umplându-mi-l.
Îmi aplecai ochii rușinat. Și mi-i înălțai fericit.
Așa era el!
Pacea lui Dumnezeu a fost temeiul și aurul lăuntric - și dorința lui dinafară.
Pacea lui Dumnezeu stăpânindu-i inima, putea fi bucuros în orice stare și iubitor cu orice om. Marea lui liniștire lăuntrică venea din ascultarea lui totală de voia lui Dumnezeu și din curăția de conștiință cu care își împlinea slujba încredințată lui de Domnul Hristos.
De la îndeplinirea acestei slujbe nu-l putea abate și nu-l putea opri nimic. Nici boala, nici sărăcia, nici amenințarea, nici singurătatea, nici împotrivirile, nici izbânzile, nici înfrângerile, nimic și nimeni.
Pentru pacea lui cu Dumnezeu a căutat totdeauna pacea cu toți oamenii. Pacea chiar și cu vrăjmașii săi. Pacea chiar și cu prețul pagubei sale. Pacea cu orice preț, în afară de prețul Adevărului. În afară de prețul Lucrării Domnului și a dragostei fraților. În afară de prețul conștiinței și a misiunii sale.
Numai cu păcatul și cu fățărnicia nu s-a împăcat niciodată. Cu acestea două s-a războit cu toată puterea vieții lui, cu toate armele pe care le-a avut - și cu toate ranele pe care le-a primit în lupta cu ele.
A căzut luptând, dar armele nu le-a depus. Puterile păcatului l-au călcat dar nu l-au zdrobit. L-au lovit cu toată cruzimea - dar nu l-au învins. Ele n-au putut să-l ucidă. - El, glasul lui Dumnezeu către noi, n-a murit. El doar a trecut în Veșnicie acolo de unde glasul lui nu mai poate fi înăbușit.
A trecut ca un biruitor rămânând în sufletele noastre, în istoria Bisericii vii și în Cartea Vieții - cu nimbul nemuritor al unui erou al lui Hristos dintre cei din rândul cel mai dintâi...
Îndelunga răbdare pe care o avea m-a impresionat totdeauna și m-a uimit. Am fost martor la priveliști pe care nu le pot descrie aici. Mai ales în ultimele luni de viață cu rănile tăieturilor adânci ale celor două operații din urmă, deschise... Cu trupușorul sângerând, înfășurat cu un braț de vată... când îl purtam pe mâini, nu știam de unde să-l prindem ca să nu-l doară. Dar nici odată nu s-a văicărit... Nici odată nu l-am auzit plângându-se. Nici odată nu și-a pierdut răbdarea.
Îl coboram cele 18 scări de la patul lui de la mansarda casei din Aleea Filozofilor, până în camera de redacție, unde era o dormeză pe care îl așezam...
De acolo, culcat, îmi dicta după notițele lui adeseori, iar eu scriam... până când îl vedeam zvârcolindu-se de dureri... Atunci lăsam condeiul și mă ridicam vrând să-l ajut cumva... El se uita la mine cu milă... - Ah, ochii aceia neuitați. - Și eu înțelegeam că se gândește nu la suferințele lui, ci la cele ce vedea bine că ni le produce nouă fără să vrea... Voiam să-l ajut cumva, dar el îmi făcea semn: Nu... nu am cum să-i ajut...
Din anii petrecuți cu acest martir al Evangheliei, am avut un jurnal cu însemnări aproape zilnice despre tot ce s-a petrecut atunci... În acest jurnal trecusem multe-multe întâmplări și cuvinte cutremurătoare din cele ce le-am trăit și auzit acolo... Ce dovezi zguduitoare despre cele petrecute în anii aceia și a căror martor ocular am fost - erau consemnate în filele acestui jurnal!
Dar flăcările prin care a trebuit să trec și eu, ceva mai târziu, mi-au ars totul. Împreună cu celelalte mi-au ars și aceste însemnări zilnice de care îmi pare acum atât de rău. Memoria mea, și așa destul de slabă și puțină cum era, prin prea multele încercări mi s-a pierdut aproape cu totul. Cât de bine mi-ar prinde acum acel jurnal!
Nu știu prin ce minune însă mi-a mai rămas din el o filă veche. Am găsit pe această filă veche două însemnări scurte, din acele zile. Transcriu mai jos una din ele care își are locul chiar aici:
Vineri 26 noiembrie 1937
...Stau și scriu la masă ca de obicei. Părintele lungit pe dormeză răsuflă greu și se zvârcolește de dureri... Mă doare adânc și pe mine, - dar nu-i pot ajuta cu nimic. Crucea lui grea trebuie să și-o poarte numai singur.
- Vezi Dorz dragă câte dureri și ce suferințe trebuie să îndur eu, dar nu acestea mă fac să sufăr cu adevărat - ci neînțelegerea și nepăsarea multora din cei pentru care m-am jertfit și pentru care nu mi-am cruțat nici avutul și nici viața mea... Până și cel care mi-a fost mai apropiat ca toți, în loc să-mi ușureze aceste suferințe mi le mai mărește... Aproape că n-aș zice nimic dacă...
- ...de aici n-a mai putut spune nimic un timp îndelungat. Tace, cu ochii închiși. Tac și eu și mă rog în gând.
Apoi îi adun brâul pansamentului de vată din jurul corpului și îl iau ușor să-l duc pe scări din nou sus în patul său.
La fiecare scară oprim. Își odihnește capul îndurerat pe umărul meu...
Privesc printre lacrimi acest cap început să încărunțească cu părul creștetului ros de prea multa zăcere... Și binecuvânt pe Dumnezeul Cel Atât de Mare care m-a ajutat să fiu lângă acest mare sfânt al Lui tocmai eu și tocmai acum, spre a putea sprijini acest cap sfânt pe umărul meu păcătos și nevrednic... Și spre a-i putea purta aceste sfinte moaște istovite, strânse lângă sânul meu. Eu care eram cel mai depărtat și mai străin... O, Doamne Isuse...
...Îl așez pe marginea patului ca să-i scot încălțămintea... aceeași încălțăminte cu care îl știu și vara și iarna de patru ani...
Îl așez apoi ușor pe pernă și îi ridic încet picioarele, învelindu-l...
- Mulțumesc dragă Dorz... acum m-am mai liniștit. Poate voi putea dormi puțin... Slăvit să fie Domnul pentru toate... Du-te și lucrează...
Cobor gândind: Dumnezeule, ce mare deosebire este între cei ce predică despre răbdarea creștină - și între acest martir care o trăiește atât de cutremurător... Între cei ce se numesc singuri că sunt - și între cel pe care îl simțim cu toții că este - slujitorul trimes al lui Hristos. Robul și apostolul Lui...
Până la urmă Dumnezeu și Timpul tot vor face marea alegere și vor arăta marele adevăr...
Mai iată aici încă o mărturie a unuia din cei mai adevărați prieteni și sprijinitori ai acestui mare martir al Evangheliei - mărturia părintelui Vasile Ouatu din București, - el însuși un alt astfel de martir, despre a cărui jertfă împletită așa de frumos cu a părintelui Iosif, - vom scrie mai târziu.
15 aprilie 1935...
„Un adevărat martir al vremilor noastre...
Numai cine a gustat din cupa durerilor poate să înțeleagă în oarecare măsură multele suferințe ale părintelui Iosif Trifa. Lăsând la o parte pe cele sufletești mă opresc doar la multele chinuri pe care le suferă trupește.
Pulmonar, cu frenicectomie - intervenție chirurgicală ce se face bolnavilor de piept când nu mai este nici o speranță de salvare.
La intestine, operat de șase ori cu răni încă deschise. Când am mers la Sibiu auzeam din camera alăturată suspinele de durere mai ales când sora îi schimba pansamentele. Suspinele acestea erau atât de sfâșietoare pentru mine... Când a venit pentru a doua oară aici la București, în urma umbletelor (pentru obținerea autorizației de a scoate foaia Isus Biruitorul de sub oprirea cerută de mitropolitul Bălan) - sub ochii mei am văzut un chin și mai mare. Un intestin a dat bandajul la o parte și a țâșnit afară... Au urmat câteva ore de chinuri și dureri... Mâinile îi erau scăldate de sânge, dimpreună cu aproape jumătate kg. de vată...
În această stare de grea suferință trupească lucrează părintele Iosif pe care nu greșesc numindu-l Un adevărat martir. Ținând seama de acestea, toți cei ce se luptă cu un asemenea om, sunt niște criminali, niște ucigași, lipsiți de orice simțăminte omenești.
Pentru aceasta dragii mei, să iubiți pe părintele Iosif și să nu încetați a vă ruga pentru el...”
Preot Vasile Ouatu
în Ostașul Domnului nr. 6-8 din 15 aprilie 1935, pag. 3
Printre cele mai cerești binecuvântări ce se pot vedea pe pământ este desigur și bunătatea unui suflet care se luptă cu mizeria și lipsa lui personală pentru a putea face cât mai mult bine altora... Nu știu cât se poate spune acest lucru despre alții, - dar știu cât ar trebui să se spună despre părintele Iosif. Am fost martorul nedespărțit al muncii și suferințelor lui în cei din urmă patru ani ai vieții sale pământești... Pe lângă toate cele spuse până acum vreau să mai adaug o mărturie. Pe aceea a mizeriei și lipsurilor bănești în care se zbătea; în care ne zbăteam...
Normal ar fi fost ca după o gazetă cu zece mii de abonamente... după o tipografie care scotea cărți în mii și mii de exemplare... după o librărie care desfăcea sute de mii și chiar milioane de cărți și Biblii în țară și peste hotare, - normal zic, ar fi fost ca nu numai el, care investise aici toată averea personală moștenită, toată munca unei vieți plină de înfrânări și de cumpătare și tot talantul său neobișnuit de mare să aibă totul din belșug. - Nu numai el zic, - dar și colaboratorii lui ar fi trebuit cel puțin să nu cunoască lipsurile.
Însă n-a fost așa. Că el s-a uitat cu totul pe sine, spre a putea ajuta lucrul Domnului și mântuirea altora. A îndurat cele mai crunte mizerii și lipsuri, numai ca orice bănuț sosit, să fie pus în slujba mântuirii altora.
Iată, mărturisesc aici, încă odată și încă odată în fața lui Dumnezeu și a Adevărului Său, - că în toți cei patru ani nu l-am văzut să-și fi cumpărat nici măcar un singur obiect pentru el.
Cu aceleași ghete l-am încălțat - noi cei de lângă el de atâtea ori, când trebuia să meargă pe jos, atât vara cât și iarna...
Cu același palton era îmbrăcat iarna și cu același pardesiu subțirel și scurt - vara.
Aceeași pălărie, același baston simplu de lemn în care se sprijinea mergând, același fular gri - de cine știe când... Toate le-a purtat aceleași roase și uzate, până la moartea lui... Iar după aceea i le-a lăsat fratelui Marini - un alt sărac al lui Hristos, pe care l-au mai însoțit unele din darurile părintelui aproape toți cei nouă ani pe care i-a mai avut și el de suferit pe pământ.
O mare parte din costul cărților mergea în salariile celor ce erau angajați la tipografie și librărie, apoi în impozite, chirii și taxe, care trebuiau achitate la zi.
Mai erau împrumuturi neplătite, rate din datoriile vechi pentru tipografie, pentru hârtie, pentru Biblii și altele, care trebuiau achitate la zi.
Mai trebuiau alte cheltuieli pentru noile lucrări tipărite.
La bucătăria noastră se hrăneau împreună cu noi, zi de zi atâția din cei care veneau și plecau. Pentru cheltuielile ei s-ar fi cerut mult mai mult decât aveam...
Biata soră Lița, bucătăreasa noastră, ne întâmpina aproape în fiecare dimineață necăjită și îngrijorată cu ochii în lacrimi zicând:
- Ce mă fac astăzi? N-am nici un ban! N-am nici măcar pe ce să cumpăr o pâine... Cum să mai merg la piață? Cum să-i mai cer părintelui când văd că n-are? Titus nici nu vrea să mai audă să-i cer ceva. Mi-a spus nici să nu-i mai vorbesc despre bani. Să fac ce cred eu... Cui să-i cer? ce să fac? - că uite sunt la masă cel puțin zece inși astăzi... Spune frate Marini, spuneți frate Dorz, ce să mă fac? ...
Biata soră Lița!... Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în Împărăția Lui, că mult s-a mai necăjit și s-a mai ostenit ea, ca o binecuvântată Martă a Domnului purtând tăcută și răbdătoare necazurile și grijile istovitoare ale hranei și a curățeniei din sărăcia casei noastre, atâția ani...
Ea singură l-a slujit cu cea mai multă răbdare și credincioșie și cei mai mulți ani pe cel mai chinuit și mai sărac sfânt al lui Hristos care a trăit în veacul acesta în țara noastră. L-a slujit cu statornicie și cu credință, până la sfârșitul suferințelor lui din lumea asta. Dumnezeu să-i răsplătească căci mult a ostenit ea pentru Domnul.
Despre sora Lița ar trebui vorbit și scris cu lacrimi!... Cât a muncit ea, cât a spălat, cât a alergat și suferit ea alături de istoria noastră zbuciumată! Mai ales în cel din urmă an al vieții părintelui, când din cauza lipsurilor de tot felul și a chinurilor părintelui, trebuia spălat atât de mult și atât de multe.
Sărmana, cădea adeseori istovită. Cu picioarele umflate de reumatism, cu mâinile umflate și rănite de spălat și de gătit - ea n-avea pic de timp pentru odihnă. Numai noi ai casei, eram la masă și dormit opt inși. Erau:
1 -părintele,
2 -Titus,
3 -Viorel,
4 -Marini,
5 -Popovici,
6 -Munteanu,
7 -Moraru (mai târziu Vonica și Capătă) - și
8 -eu (Dorz).
Dar nici o zi n-a fost să nu mai fie și alți oaspeți. Deci cel puțin zece inși... Toți eram tineri, și prea fără griji. Totdeauna ocupați cu ale noastre, nu-i dădeam aproape nici un ajutor sorei Lița la treburile ei. Adesea o vedeam rugându-se când de unul când de altul să-i aducem măcar un braț de lemne la sobă!...
În ultima vreme de abia mai putea.
Într-o zi, eram numai cu fratele Marini în casă. Lucram când sora Lița intră la noi plângând și lăsându-se pe un scaun. Zise privindu-ne cu durere:
- Fraților nu mai pot!... Uitați-vă la mâinile și picioarele mele. Zi și noapte n-am odihnă. Părintele e tot mai rău bolnav... n-are nici pansamente de schimb, n-are nici cămăși. Trebuie să i le spăl mereu pe aceleași zdrențe... Și nu mai pot... Apoi nu știu ce să mai fac de mâncare. N-am nimic... Am cumpărat și azi pe banii mei pentru bucătărie.
- Soră Lița - îi zise fratele Marini, - încă puțină vreme și se va sfârși totul. Mai rabdă puțin și pe urmă te vei bucura veșnic că ai răbdat.
Știi bine că și noi stăm aici fără nici un salar și ne vezi bine că nu avem decât hainele de pe noi, ca și părintele... Dar ce să facem, dacă așa trebuie să-L urmăm pe Domnul și să facem lucrarea Lui! Cei care au bani și avuții, nu se gândesc la jertfa pentru Domnul... Dacă măcar acei care se înfruptă din munca părintelui, acei care au dus de ani de zile cărți și foi fără să plătească, dacă ei care ne datorează atât de mulți bani și-ar fi plătit măcar datoriile, - noi n-ar trebui să suferim acum atât de mult. Părintele ar avea și el condiții mai omenești, noi am avea măcar ceva din ceea ce ni s-ar cuveni după munca noastră, iar d-ta ai avea mai puține de îndurat... Dar așa...
Să ne ducem crucea totuși cu răbdare. Odată toate acestea vor avea o răsplată mult mai mare decât tot ce am fi putut primi pe pământ. Vino să ne rugăm.
Am îngenuncheat toți trei și ne-am rugat cu lacrimi pentru vremea de răbdare de care mai aveam nevoie până se va sfârși și calvarul nostru...
Acum, pentru ei trei calvarul s-a sfârșit.
Întâi a plecat părintele, apoi s-a dus fratele Marini. În urmă și-a sfârșit alergarea și buna noastră soră Lița cea mult ostenitoare pentru Domnul și pentru noi. Domnul să-i odihnească sufletul.
Numai pentru mine încă nu.
Lăsați o lacrimă recunoscătoare și o rugăciune fierbinte și pentru acest suflet care a făcut în tăcere și în ascuns atât de mult pentru Domnul și pentru frați în locul unde a mucenicit și a suferit ea.
Așa am cunoscut eu bunătatea care se uită total pe sine, spre a se dărui în totul pentru binele și mântuirea altora...
Așa s-a născut și a crescut Lucrarea aceasta a Domnului, în care nu numai cel dintâi ci și până la cel din urmă au jertfit totul, pentru cauza Mântuitorului și a mântuirii.
De așa calitate sfântă era Evanghelia care ni s-a vestit nouă de la început. Și de așa mare preț era credința acelora de la care am primit-o. Toți cei care aveți dorința să ajungeți vreodată părtași cu ei la răsplată, să știți că veți ajunge la aceasta numai dacă veți merge și voi făcând la fel...
Bunătatea cea adevărată are de toate totdeauna în viață, numai averi pământești și tihnă îmbelșugată nu va avea niciodată pe lumea asta.
O singură mărturie vreau să mai aduc și apoi voi încheia acest capitol sperând să mai am ocazia de a reveni mai târziu asupra acestor lucruri. Pentru că niciodată nu trebuie să pierdem din vedere nici una din virtuțile în care ne poate fi un atât de înalt exemplu în Hristos, acest mare apostol al Său.
Dar dacă în toate cele enumerate mai înainte l-am admirat ca pe modelul cel mai apropiat nouă al unui apostol. Și dacă prin toate acestea i-am putut vedea semnele unui trimes ceresc - mai este unul din aceste semne asupra căruia se va cuveni stăruit mult de tot, el fiind una din cele mai înalte și mai vrednice dovezi după care se poate cunoaște un apostol: Acest semn și dovadă este credincioșia, statornicia, neclintirea de pe temelia încredințării și soliei de la început.
El a primit o chemare, i s-a dat o slujbă, a luat o hotărâre, i s-a încredințat o solie, a îmbrăcat o armură, s-a legat cu o juruință... În chip cutremurător el și le-a simțit pe toate acestea de la Dumnezeu.
Ei bine, nimic nu l-a mai putut clinti din drumul acesta. Nimeni nu l-a mai putut face nici să renunțe nici să se abată întru nimic de la prima lui încredințare, de la prima lui învățătură, de la primul lui drum.
S-au schimbat repede inimile colaboratorilor de la început care își luaseră și ei pe umeri același jug în urma căruia ei aveau destul folos lumesc... Și i-au lăsat numai pe umerii lui toată sarcina, deși el n-avea nici un alt câștig decât povara, - dar inima lui nu s-a schimbat.
S-a schimbat, (ceva mai târziu) și inima mai-marelui său care îl chemase și îi încredințase cu toată graba locul în care era, făcându-se din apărătorul - ucigașul lui! - Dar sufletul său nu s-a schimbat.
S-au putut schimba (ceva și mai târziu) inimile multor frați, care prin el auziseră vestea cea dulce a mântuirii care îi făgăduiseră nesiliți de nimeni dragostea și prețuirea veșnică a recunoștinței lor... În ceasurile cele mai grele ale patimilor lui unii din aceștia i-au putut cere răstignirea. L-au putut scuipa în fața unei lumi întregi și s-au putut lepăda de el, - dar el nu s-a putut schimba. Tot iubitor, tot iertător, tot înțelegător față de toți a rămas.
Nu s-a schimbat întru nimic de pe temelia încredințării lui de la început, zidită puternic pe Jertfa și dragostea Crucii lui Isus Cel Răstignit. Nu a cedat nici o iotă și n-a ieșit nici cu un fir de păr, din Adevărul primit la început.
Despre el putem spune întocmai ca despre martorul credincios și adevărat: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul Vieții, - aceea vă vestim și vouă ca și voi să aveți părtășie cu noi... Căci părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos... (1 Ioan 1, 1-3).
Ce ați auzit de la început, aceea să rămână în voi... Căci numai dacă rămâne în voi ceea ce ați auzit de la început, veți rămânea și voi în Fiul și în Tatăl (1 Ioan 2, 24)...
„Dumnezeu, - spunea el în Rev. O. D. nr. 30 din 25 iulie 1931 - este neschimbat. El este Același, ieri, azi și în veac. El când face un lucru îl face de la început bine. Când spune un cuvânt îl spune de la început întreg... Când dă cuiva o solie o dă de la început limpede.
La ceea ce spune El, nu mai este nimic nici de adăugat nici de scos. La ceea ce descopere El nu mai trebuie schimbat nimic și de nimeni din noi.
El este Conducătorul Oastei, Stăpânul și Împăratul nostru, iar noi trebuie să-I împlinim poruncile Lui întocmai cum ni le-a dat El de la început, căci El nu ne spune azi una iar mâine alta...
...La aceasta țin să fac o mărturisire, - scria el în vremea aceea când unii doreau să vină cu anumite schimbări în mersul Oastei - sunt dator față de Domnul meu Isus Hristos să fac o mărturisire:
Din felul cum s-a pornit și din felul cum s-a dezvoltat mișcarea Oastei Domnului se vede clar și lămurit că această mișcare nu a venit de la oameni ci a venit de Sus de la Domnul. Eu n-am fost în această mișcare decât un vas umil și slab de care S-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.
Când s-a început mișcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe. Gândul acestei mișcări a venit de Sus într-o noapte de Anul Nou în clipele unei rugăciuni. În aceste clipe Duhul Sfânt a plămădit Lucrarea Domnului: a sădit grăuntele de muștar din care urma să iese pomul cel mare de azi.
Eu însă n-aveam cunoștință despre planul acesta.
Eu n-aveam nici un plan mai mare de viitor cu mișcarea Oastei și nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei mișcări. Pentru mine Oastea era o mișcare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însuflețire venită de Sus...
La început această Lucrare era o mică lumină venită de Sus care părea gata să se stingă. Un an de zile am stat cu mișcarea Oastei abia având pe lângă mine vreo zece ostași... Părea că încercarea se va stinge și mă rugam Domnului să nu mă lase de rușine.
Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa. Mișcarea a început să prindă putere și eu am început să primesc de Sus foc ceresc cu care să aprind sufletele oamenilor. Și harul a tot prisosit - până am ajuns aici. Țin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului și Conducătorul ei - Cel nevăzut - este Domnul Cel care a pornit-o la drum.
Nu legați mișcarea aceasta de numele unui om!
...Ce va fi cu Oastea, după ce vei muri sf. ta? - mă întrebă odată un frate ostaș... Era aceasta o întrebare a unui om puțin credincios...
Noi ostașii Domnului trebuie să ne învățăm a încredința mai mult, - a încredința cu totul mișcarea noastră în grija Domnului, căci a Lui este. El a pornit această mișcare și El va îngriji de mersul ei.
Ei acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuți ai Oastei Domnului. Cine sunt și cine pot fi conducătorii văzuți ai Oastei Domnului? (Despre aceasta urmează în cartea Ce este Oastea Domnului o precizare mai lungă).
Iubiții mei frați ostași... În Franța s-a ridicat anul trecut o statue unui soldat din vremea războiului. Făcea pe curierul acest soldat, ținând legătura dintre Marele Comandament și trupele de la front.
Într-o zi atacurile vrăjmașului se întețiseră foarte. Armata de la front era într-o grea încercare. Soldatul curier primi de la Comandament însărcinarea să ducă solie luptătorilor de la front să reziste că le sosește ajutor.
Curierul plecă printr-o ploaie de gloanțe. Dar pe la jumătatea drumului un glonț îi sfredeli mâna stângă. Merse mai departe. Un alt glonț îl izbi în piept. Simțea că e pierdut. Se gândea numai la solia ce i se încredințase.
Atunci făcu un lucru de mare curaj și uimire: se așeză cu fața în sus, apucă solia lui cu mâna cea dreaptă, ridică apoi mâna în sus și moare în poziția asta cu mâna înțepenită drept în sus. În gândul său muribundul și-a zis: nu mai pot face nimic. Tot ce mai pot face este atât: să mor cu solia înălțată sus, poate vor veni alții și văzând-o o vor duce mai departe la front. Așa s-a și întâmplat. O patrulă trecând pe acolo a văzut solia și luând-o a dus-o la destinație...
Scumpii mei frați ostași... În mișcarea Oastei Domnului Domnul m-a învrednicit și pe mine să fac pe curierul între Marele Comandament al Oastei (Isus Hristos) și între ostașii Lui de la fronturi. Le-am împărtășit mereu ostașilor Lui solia cea dulce că ajutorul Domnului este cu noi și între noi...
Însă în timpul din urmă o boală lungă și grea s-a furișat în corpul meu. Știe Bunul Dumnezeu, poate aceasta este ultima mea solie către ostașii luptători din fronturile Oastei. Ca și soldatul francez poate țin și eu în mână ultima solie ce o am de la Marele Comandant al Oastei. Dar o, nu fiți îngrijorați despre aceasta iubiții mei frați. Când Domnul și Mântuitorul meu va voi să mă cheme Acasă desigur El Se va îngriji ca altcineva să preia din mâna mea solia ce mi-a fost încredințată mie.
Până atunci eu voi stărui să vestesc mereu solia ce o am... Când voi trece din lumea asta voi ținea și eu ridicată sus solia ce o am de la Domnul. Iar când veți desface această solie veți afla în ea cuvintele: Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33) - și: Nu vă temeți căci iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor... Amin (Matei 28, 20)...”
Așa a și fost!...
Prin toată ploaia crâncenă de gloanțe a urii și nedreptăților aruncate asupra lui, el a mers neclintit, curajos și hotărât să-și ducă solia până la destinație așa cum a primit-o. Fără să adauge și fără să scoată din ea nimic.
Când o mână îi era ruptă, el o trecea în alta. Când o posibilitate îi era luată, el o căuta pe alta... Tot ce a suferit el era numai pentru a răzbate spre noi la fronturi, ca să ne aducă dulcea solie a Domnului nostru despre dragostea și grija Lui scumpă față de noi.
Ce ușor i-ar fi fost și lui să caute o altă cale spre a-și duce solia... Să caute o cale lăturalnică și ferită, - nu chiar aceea care era în bătaia tuturor loviturilor și prin mijlocul tuturor vrăjmașilor.
Alții, mulți, înaintea lui așa au făcut. La cel dintâi glonț tras împotriva lor, îndată au schimbat calea luându-și alta... E adevărat că în felul acesta au scăpat de lovituri, dar nici la cei unde fuseseră trimiși n-au mai ajuns niciodată. Solia lor s-a rătăcit pe drum - și s-a înmormântat undeva fără să mai ajungă la adevărata destinație. Iar acei cărora le fusese trimisă, nemaiavând nici o nădejde, s-au predat vrăjmașului. Și mulți au murit în robie, sau zac legați în osânda și în temnița păcatelor.
Ce tristă este priveliștea aceasta și azi... Și ce cutremurător lucru se întâmplă cu mulți din cei care au făcut parte din patrula venită pe urmele curierului erou și martir... Au preluat solia ori s-au lăudat că o preiau pentru a o duce. Dar ei au apucat pe alte căi, făcând apoi semne și fronturilor să-i urmeze lăudându-se că ei poartă solia de la curier... Unele oști care s-au luat după ei au ajuns - sau vor ajunge - curând în cursele vrăjmașului, fiind pierdute pentru totdeauna.
Atenție scumpii mei frați!... Vrăjmașul cel mare al mântuirii noastre și al Domnului nostru este un mare șiret. El are o mulțime de slujitori ai lui care umblă mereu cu vicleșug să ne fure solia cea adevărată care ni s-a trimis de la început și să ne facă să ne abatem din drumul mers de curierul Domnului care ne-a adus-o.
Atenție mărită scumpii mei frați ostași. Nu-i urmați pe cei care vreau să vă ducă spre alte poziții, spre alte locuri, spre alte destinații. Urmați patrula cea adevărată care vă îndrumă să luptați și să apărați acolo unde Domnul v-a așezat de la început.
Începem cu omul și mereu sfârșim cu Lucrarea. Pentru că istoria acestui om al lui Dumnezeu s-a contopit deplin cu istoria Lucrării pe care Dumnezeu a făcut-o prin el. Toată ființa și personalitatea lui s-a întins, s-a lărgit, s-a multiplicat în mii, în zeci de mii, în sute de mii de exemplare duhovnicești... S-a prefăcut într-o însuflețire, într-o atmosferă, într-un specific duhovnicesc și evanghelic unic în hotarele căruia se desfășoară o viață și o mărturie tainică și binecuvântată. El s-a contopit cu Lucrarea Oastei, ca Hristos cu Biserica.
Un foc ceresc încălzește această Lucrare tainică. Un vânt ceresc o poartă. O putere cerească o apără și un destin ceresc o urmărește.
Nici un vrăjmaș n-o poate nimici pentru că ea stă sub o binecuvântare Dumnezeiască și nici un prieten n-o poate scăpa de prigoniri, pentru că ea stă sub o profeție divină...
Nici un nelegiuit nu-i poate pune cătușe pentru că Hristos a făcut-o slobodă. Și nici un legiuitor nu-i poate da slobozenie lumească, pentru că ea este roabă a lui Hristos.
La temelia Oastei este îngropată - prin Jertfa lui Hristos - jertfa sfântului Său trimes, în toată frumusețea cerească a dăruirii sale desăvârșite.
Suferința și munca prin care s-a curățit dăruindu-se Domnului și nouă, i-au înălțat pentru totdeauna, încă de pe când trăia, în sufletele noastre, o statue mai nemuritoare decât marmora. Și mai scumpă ca aurul...
Uriașa lui putere de muncă ne uimește și astăzi. În numai 15 ani a scris peste 1.000 numere de gazete în câte 8-16 pagini. Fiecare astfel de număr era cât o carte. Și le-a răspândit în peste zece milioane de exemplare. A scris peste 50 de cărți, răspândindu-le în peste un milion de exemplare. A umplut țara cu Biblii și a întors la Dumnezeu o nenumărată mulțime de suflete, în viața cărora s-a făcut o transformare ca de la întuneric la lumină și ca de la moarte la viață.
A străbătut cu lumina Cuvântului Sfânt până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului românesc, răzbind numai prin puterea și voința harului din el.
Fiecare cuvânt al lui scris sau vorbit era plin de viață și de putere cerească. O putere tainică te învăluia totdeauna lângă el. O strălucire nepământească îi zâmbea totdeauna din ochi și o blândețe plină de pace îi lumina fața. Cuvântul lui avea niște așa duioase inflexiuni de bunătate și iubire încât totdeauna îți izvorau lacrimi ascultându-l.
Cu o minte pătrunzătoare el dezlega îndată orice mister - și găsea înțelesul tainic al oricărui lucru sau eveniment. Din orice întâmplare scotea un adevăr, din orice faptă trăgea o învățătură, din orice nimic scotea un mărgăritar... Acolo unde nimeni nu vedea nimic, ochii lui descopereau comori. Și unde păreau ziduri de nepătruns, el totdeauna afla o poartă...
Ce minunat om era. Și ce inimă mare și bună avea în el.
Iată încă un exemplu:
Era în primăvara anului 1936... Părintele Iosif se simțea ceva mai bine și era o zi frumoasă.
- Dragă Dorz, îmi zise părintele. E timp frumos, vino să mergem până la tipografie.
- Bine părinte, iată-mă sunt gata. Să iau corecturile gazetei!
- Ține-mi haina și dă-mi bastonul.
Încet am pornit-o pe jos din Strada Turnului în sus spre tipografie, prin Piața Lemnelor pe Strada Rațelor către urcușul primăriei - cum era pe atunci.
Mergeam povestind despre tot ce se petrecea cu Lucrarea Domnului și cu noi în zilele acelea. Deodată, tocmai când coteam pe stradă în locul cel mai strâmt, cine apare în fața noastră venind din cealaltă parte?...
- Părinte, iată Secaș! - îi șoptesc eu surprins neplăcut.
Bietul Secaș văzându-ne era gata să întoarcă înapoi. Dar n-avea încotro. Veni și el spre noi...
- A, părintele Secaș, - zise grăbit și liniștit omul lui Dumnezeu mergând spre el. Secaș era palid și încurcat.
- Ce surpriză! de atâta vreme nu te-am văzut! Ce mai faci?
Nici o umbră de mustrare sau de răceală nu era în glasul lui bun, gata totdeauna să fie binevoitor.
- Slăvit să fie Domnul! - zise încurcat și palid Secaș, omul cel care îl ataca atât de josnic pe părintele în fiecare număr de foaie.
- Ce să fac părinte Iosife, iată cu necazurile mele.
- Ce necazuri?
- Cu soția am un mare necaz... Și își povesti ca într-o spovedanie tristă niște necazuri, niște dureri ale lui familiare.
- Sărmanul, îi zise compătimitor părintele... Și începu să-l mângâie, să-l încurajeze, să-l sfătuiască cu atâta milă și înțelegere cum ar fi avut în fața sa pe unul din cei mai buni prieteni, nu pe cel mai înverșunat și mai nevrednic dintre vrăjmașii săi.
Când ne-am despărțit i-a dat mâna cu bunătate și i-a zis ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între ei:
- Slăvit să fie Domnul!
Eu mergeam în tăcere alături de părintele care pășea încet sprijinindu-se în bastonul lui cu mâner întors... Nu puteam înțelege cum a putut fi atât de binevoitor și de blând cu acest om pe care, după faptele lui eu îl consideram un monstru, un iudă, un cel mai mare răufăcător și pe care trebuia să-l fi repezit cum merită.
- Ce zici dragă Dorz? - mă întrebă într-un târziu.
- Nu înțeleg părinte cum ați putut să vă purtați chiar așa cu el?
- Vei înțelege tu mai târziu, - îmi zise cu bunătate părintele. Eu nu pot fi altfel decât așa...
Da, el n-a fost ca noi ceilalți. El a fost ca Dulcele său Mântuitor, care și când era legat, i-a zis vânzătorului Său: Prietene...
Așa era acest om al lui Dumnezeu!...
Slăvit să fie Domnul.
+
Învățătorii de a căror persoană depinde mântuirea altora, trebuie să aibă înțelepciune și virtute de la Domnul Duhul Sfânt, trebuie să aibă dragoste și râvnă, veghind ca să-i poată duce pe alții la mântuire.
Sf. Ioan Gură de Aur
+
Să-ți amintești zi și noapte de cel ce-ți vestește Cuvântul
- și să-l cinstești ca pe Domnul.
Didahiile - Învățătura celor 12 apostoli