Cap. 22 - Statutele - marea şi permanenta primejdie

Credinţa adevărată cere trăire liberă şi puternică. Izbucnirea ei este ca un şuvoi ţâşnit dintr-o stâncă, formând un torent de ape; - Cu cât înaintează, are nevoie de un avânt lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă şi mai dreaptă. Altfel se lăţeşte şi se face o baltă stătută şi călduţă, unde se adună tot felul de urâciuni.

Oastea Domnului şi-a avut de la început rânduielile ei, cum spune sf. ap. Pavel când zice că ostaşul adevărat nu trebuie să se încurce cu treburile lumii, iar luptătorul Domnului nu este încununat dacă nu se luptă după rânduieli (2 Tim. 2, 1-12)... Aceste rânduieli sunt bunele învăţături şi îndrumări de viaţă ortodoxă şi înfrânată cărora trebuie să se supună orice suflet şi oricare lucrare care vrea să fie a lui Hristos.

Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat nimic, fără puterea Duhului Sfânt dinăuntrul ei, care venea prin Prezenţa vie şi puternică a lui Isus Cel Răstignit. Acesta era torentul biruitor al Oastei.

Trebuinţele unor îndrumări se iviseră chiar de la începutul Oastei. Am văzut că încă de la primul congres, din primul an, atât ostaşii cât şi părintele Iosif erau preocupaţi de găsirea unui făgaş cât mai potrivit pentru dirijarea puterii duhovniceşti a mişcării Oastea Domnului. Această părere revenea mereu cu o nouă putere. Nimeni nu înţelegea că în ea putea fi şi o ispită.

Lucrarea Oastei era un organism viu şi o iniţiativă cu totul nouă în biserica şi în viaţa noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea ei de viitor se prevedea atât de întinsă şi de grea încât - nimeni nu se încumeta să-i croiască o haină în care s-o îmbrace. De teama ca nu cumva să-i împiedice creşterea şi să-i înăbuşe torentul ei de viaţă...

Totuşi, dacă va trebui să i se facă o astfel de haină - ea să fie croită cu cea mai mare grijă şi numai de către acei care cunosc cel mai bine Oastea şi o iubesc cel mai mult.

Părintele Iosif vedea că mulţi nechemaţi erau ispitiţi şi grăbiţi să croiască statute pentru Oaste... Atât de uşor se găsesc unii să intre cu pretenţii într-o lucrare de-a gata şi să facă rânduială într-o lucrare care a reuşit! Tocmai de acest lucru s-a temut şi se temea cel mai mult, acela care singur cunoscuse durerile naşterii acestei Lucrări scumpe. Acela care singur dusese greul creşterii Oastei. Şi singurul care vedea primejdia ascunsă în aceasta, pentru nimicirea Duhului - şi pierderea puterii ei.

Pentru a preveni nenorocirea unui amestec străin în Oaste şi în croirea drumului ei de viitor. Pentru a acoperi totuşi nevoia unor rânduieli lăuntrice. Şi pentru ca cei care aveau nevoie de statute să le poată avea, părintele Iosif a dat aceste rânduieli simplu şi duhovniceşte, potrivit cu voia lui Dumnezeu care îi fusese descoperită lui, cu această Lucrare.

Iată cum schiţează el acest proiect de statute pentru Oaste. - Şi iată cum croieşte el, prin lumina Duhului Sfânt drumul sănătos pe care este bine să meargă Oastea.

Rânduielile poruncite, după care trebuie să lupte orice adevărat ostaş al Domnului, orice suflet care doreşte să-şi câştige mântuirea sa prin această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu.

Transcriem acestea nu numai pentru precizările obligatorii ale literei lor, ci mai ales pentru conţinutul viu al duhului care este necesar în primul rând şi astăzi pentru noi toţi. Întrucât în amândouă este Cuvântul şi Duhul Sfânt. Era prima formă a unor îndrumări pe care mai târziu păr. Iosif le-a prescurtat şi precizat mai bine în cartea Ce este Oastea Domnului... Dar duhul lor a rămas acelaşi.

Iată-le:

În L. S. nr. 45 din 31 octombrie 1926 se scrie:

Un mic regulament pentru cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oastea Domnului...

Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oaste. În deosebire de acestea noi punem tot apăsul pe adâncirea vieţii duhovniceşti, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile sunt sarcini grele de purtat (Luca 11, 46); sunt numai spălarea pe dinafară a blidelor (Luca 11, 39); sunt litera care omoară pentru că lipseşte din ea duhul care face viu şi dă omului dar şi putere să iese din păcate (2 Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: fă ceea şi ceea şi nu face ceea şi ceea... Cei mai mulţi oameni cunosc răul dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.

Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoţite şi de Duhul care să le dea putere... În cartea despre Oastea Domnului care se află sub tipar scriem despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca principalele cerinţe şi reguli care se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.

1 - Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-odată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată el începe o altfel de viaţă, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-odată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată... să o rupi dintr-odată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele şapte fete ale diavolului:

trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea...

O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii, n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare care trebuie să dea şi celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim spunându-i că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească o poţi face numai cu dar de Sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare Duhul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.

Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi pentru cei care trec cu bine printr-însa.

2 - A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul care i se cere mai întâi este: ascultare şi supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultare şi supunere întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui - ci Domnul... Nu puteţi sluji la doi domni; şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, - a zis Mântuitorul... (Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, - altfel intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimeni slujind ca ostaş nu se încurcă cu lucruri lumeşti dacă vrea să placă Celui ce la scris la Oaste (2 Tim. 2, 4).

Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ascultare până la moartea Crucii... Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.

3 - A treia cerinţă a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.

Aceste lucruri se cer, - în înţeles sufletesc - şi de la cei ce intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe mai întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu.

Va face în fiecare zi exerciţiul rugăciunii.

Va cerceta biserica folosind Sf. Taine pe care le administrează.

Va citi zilnic Biblia... fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă ci să înveţe tainele ei citind-o regulat şi cu credinţă.

...Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase, etc.). Mai sunt şi alte cerinţe... pe care le vom aminti mai pe larg în cartea Ce este Oastea Domnului ce va apare curând. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte pentru atragerea şi a altora în fronturile mântuirii sufleteşti.

„...Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească - zice sf. Ioan Gură de Aur - se duc îndată unde îi cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti şi noi care suntem ostaşi ai lui Hristos, a face front în faţa păcatului”.

Omilia Evrei

După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. „Ca un ostaş viteaz trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăjmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe pradă de la el, câştigând biruinţă...” - precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur.

Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a dospit viaţa lui cu aluatul cel nou al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât văzând şi alţii faptele şi purtările sale bune - să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului...

În numărul viitor vom arăta ce nu-i iertat să facă un ostaş al Domnului.

L. S. nr. 46 din 7 noiembrie 1926 - scrie mai departe sub acelaşi titlu, următoarele:

...În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaş al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva şi din cele ce nu trebuie să facă un ostaş al lui Hristos.

Ţin şi aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra beţiilor şi sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beţie. Oare mânia nu este şi ea tot un fel de beţie? Şi oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt şi ele tot un fel de beţii?

Un bun ostaş al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele şapte păcate grele, de moarte, care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia - între care e şi beţia, hoţia, iubirea de argint - mânia, zgârcenia şi lenea...

Lupta noastră s-a îndreptat de la început mai ales contra beţiilor şi înjurăturilor fiindcă, mai ales aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru şi pentru că, cu aceste două patimi câştigă Satana cele mai multe suflete.

Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:

Un bun ostaş al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată şi cu totul de orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi şi fără băutură îmbătătoare (ba încă trăieşte mai mult şi mai bine... încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut, - dar din beţie câţi mor zilnic!)...

...Oastea Domnului opreşte de la orice fel de băuturi alcoolice mai ales pe cei care au fost pătimaşi beţivi, pentru că în aceştia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru beţiv cel dintâi pahar deschide îndată uşa larg spre beţie... Pentru aceştia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de băutură pe vecii vecilor.

...Opreşte apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toţi cei necăsătoriţi... pentru că aceştia trebuiesc să stăruiască şi mai mult în virtutea înfrânării poftelor. Iar băuturile alcoolice sunt cel mai mare duşman al acestei virtuţi. Nu beţi vin în care este desfrânare - spune apostolul Pavel (Efes. 5, 18).

...Un ostaş al Domnului nici nu va intra prin crâşme... pentru că acolo sunt ispitele cele mari şi căderile cele pierzătoare...

Acestea ar fi pe scurt regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor - şi tremur şi acum să nu fi greşit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conştiinţei mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o uşiţă deschisă pentru ispita Satanei? Băgaţi de seamă că... ceea ce pare că am lăsat, poate fi o uşă deschisă pentru Satana... poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o uşiţă deschisă apoi cu zi cu noapte umblă şi se vicleneşte cum ar putea-o lărgi, ca să intre prin ea...

Decât astfel să vă înşele şi pe voi Satana, decât să aveţi veşnic deschisă o uşă, eu zic: mai bine să închideţi uşa de tot. Lepădaţi-vă de orice fel de băutură îmbătătoare... Nici un pahar, nici o picătură... Închei spunând încă odată: un ostaş al Domnului... se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.

În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte oprelişti ce le pune Oastea Domnului.

L. S. nr. 48 din 14 noiembrie 1926 scrie...

Dăm în continuare opreliştile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să fie ostaşii lui Hristos.

Un ostaş al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri şi baluri, pentru că aşa cum se fac acestea în ziua de azi... sunt cu totul atrase în slujba diavolului... Şi sunt destule alte societăţi (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri şi baluri pe seama membrilor lor... Societatea noastră nu se ocupă cu aşa ceva. Petrecerile noastre sunt a ne întâlni mereu în Domnul... noi ne petrecem citind şi vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovniceşti, rugându-ne Domnului şi bucurându-ne în El, după cuvântul sf. ap. Pavel care zice: „...nu beţi vin întru care este desfrânare ci vă umpleţi de Duhul Sfânt vorbind între voi în psalmi, în lăudări şi în cântări duhovniceşti” (Efes. 5, 18-19).

Un ostaş al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipseşte băutura şi jocul... Sau cel mult va sta acolo până ţine partea cea bună... până ţine partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.

...Peste tot, un ostaş al Domnului se va păzi de orice clacă, şezătoare şi strânsură în care stăpâneşte duhul acestei lumi... „căci oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Peste tot în privinţa întrebării: unde poate merge un ostaş al Domnului, recomand următoarea regulă:

De câte ori un ostaş este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: „Oare poate să meargă şi Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâşmă? - Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni şi murdării? - Ba! Atunci nu stau nici eu! Un ostaş al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge şi Domnul cu el. Şi va sta numai acolo unde poate sta şi Domnul Hristos...

...Un ostaş al Domnului nu înjură şi nu foloseşte nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte... Aici vom spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros şi grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că „toate păcatele se vor ierta fiilor omeneşti şi hulele oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judecăţii veşnice” (Marcu 3, 28). Despre Satana se ştie că este un răsculat şi un hulitor împotriva lui Dumnezeu - iar el umblă să atragă în acest păcat şi pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este şi el ca Satana un hulitor pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Văzuta-ţi pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături îşi ridică pumnii şi privirile spre cer ca şi cum ar ameninţa pe cineva de acolo? El este ca şi Satana un vrăjmaş pe faţă şi un răsculat împotriva lui Dumnezeu.

Cei ce suduie, - nu numai că în Oastea Domnului nu au ce căuta, - ci ei ar trebui scoşi şi din rândurile celorlalţi creştini.

„Un ostaş al Domnului nu fumează. De ce?

Întâi pentru că fumatul este un lucru urât şi urâcios... Gândească-se fiecare fumător şi să se întrebe, oare ar putea el să stea în faţa Mântuitorului cu ţigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătoreşte împreună cu noi Domnul când noi întruna pufăim şi scuipăm?

Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească... punând stăpânire pe toată fiinţa omului şi robind-o de dimineaţa până seara... Lucrul acesta e nebun şi necurat.

Fumatul trebuie lăsat şi pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii ci suntem numai administratorii averilor şi banilor noştri. Ce vom răspunde oare în faţa Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac? ...

...Câţi creştini sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărţi cu hrană sufletească - dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este acesta oare un lucru nebun şi necurat?”

Până aici despre vrăjmaş... De aci încolo despre atacul contra lui.

L. S. nr. 49 din 28 noiembrie 1926, scrie:

„Armele unui ostaş din O. D. şi oricărui creştin luptător.

În epistola sa către Efeseni cap. 6 apostolul Pavel are o minunată înfăţişare a creştinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos:

„Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii... Pentru aceea luaţi toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul. Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

Luaţi şi coiful mântuirii şi Sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu... Faceţi în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii (fraţii)” (Efes. 6, 11-18).

Să cercetăm mai cu de amănuntul cele spuse mai sus de sf. ap. Pavel - căci ele ne privesc îndeaproape pe noi ostaşii Domnului. Ele sunt în chip deosebit ale noastre.

Întâi şi întâi apostolul Domnului zice: Îmbrăcaţi-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva meşteşugirilor diavolului... Asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu har şi putere de Sus de la Dumnezeu, întărindu-ne puterile noastre cele sufleteşti. Lupta noastră împotriva vrăjmaşului diavol este o luptă duhovnicească şi această luptă se poate câştiga numai cu arme duhovniceşti. Poţi fi un trup tare şi mare cât un munte căci diavolul te biruie şi îşi bate joc de tine dacă nu eşti înarmat cu o mare putere duhovnicească. Goliat era un uriaş înarmat cu fier... dar a fost biruit de David înarmat cu încrederea şi cu Duhul lui Dumnezeu.

„Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul”... Ce înseamnă asta? Înseamnă că un credincios trebuie să fie înainte de toate înarmat cu adevărul Evangheliei... să vadă lumea şi viaţa în lumina adevărului Evangheliei... Diavolul este tatăl minciunii şi el caută să pună înaintea noastră lumea şi viaţa într-o înfăţişare mincinoasă... ca s-o trăim în chefuri, în beţii, în pofte, în desfătări trupeşti... Faţă de această viaţă pierzătoare Evanghelia pune în faţa noastră viaţa cea adevărată în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie s-o trăim... Să fim încinşi cu adevărul, adică să luptăm în contra vieţii celei mincinoase... Diavolul a umplut lumea cu minciuni de toate soiurile. Un ostaş al Domnului trebuie să fie un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese şi să-i fie frică de nimic ci să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o, ori în ce loc s-ar întâlni cu ea. În acest înţeles zice Scriptura: Până la moarte să te lupţi pentru adevăr, iar Domnul Dumnezeu va lupta pentru tine (Înţeleptul Sirah 4, 32-33).

„Îmbrăcaţi-vă cu platoşa neprihănirii” (zaua dreptăţii) - zice mai departe apostolul Domnului. Zaua este cămaşa de fier pe care o îmbrăcau mai demult luptătorii. Prin asta ei se asigurau contra săgeţilor vrăjmaşului. Ele nu puteau pătrunde prin cămaşa de fier. Această zauă ne trebuie şi nouă. Ştiţi care este această zauă? Este viaţa curată ferită de păcat, o viaţă fără de prihană. Aceasta este viaţa cea trăită cu Domnul, cea cuprinsă şi cârmuită de Duhul Domnului. Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului spre a intra în inima noastră... un steag al Satanei înfipt în câmpul nostru de luptă. „Zaua dreptăţii” - viaţa cea fără prihană - ne apără inima împotriva Satanei.

Medicii spun că oasele cele mai tari din trupul omenesc sunt acelea care apără inima... Tot astfel sf. apostol Pavel pune pentru apărarea inimii două din cele mai tari scuturi: adevărul şi neprihănirea, dreptatea...

Satana este şi un mare vrăjmaş al dreptăţii. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptăţii din lume - şi a pus în locul ei strâmbătatea, înşelăciunea, mişelia. Un ostaş al Domnului trebuie să lupte oriunde pentru dreptate... să însetoşeze după dreptate, luptând pentru izbânda dreptăţii...

„Încălţaţi-vă picioarele cu râvna Evangheliei păcii” - ni se spune mai departe. Asta înseamnă că lupta şi viaţa noastră trebuie să se reazeme pe terenul cel tare şi de neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea de nebiruit a învăţăturilor Evangheliei a pierdut terenul şi a pierdut lupta în contra ispititorului...

Picioarele noastre încălţate cu râvna Evangheliei păcii mai înseamnă şi aceea că trebuie să umblăm mereu numai în căile şi poruncile Domnului... pe calea cea strâmtă, pe calea vieţii, arătată în Evanghelia Mântuitorului nostru Isus Hristos. Evanghelia Sa ne dă şi darul păcii, pacea cea dulce a sufletului pe care nici toate bogăţiile şi plăcerile din această lume nu ne-o poate da.

„Peste toate, luaţi pavăza credinţei” - zice mai departe sf. ap. Pavel. Căci pavăza, scutul, era arma cea mai însemnată în războaiele cu săgeţi. Cu pavăza se apăra luptătorul de săgeţile vrăjmaşului.

- O aşa însemnătate are şi pavăza credinţei pentru viaţa noastră. Pavăza credinţei înseamnă să avem o credinţă vie, înţelegătoare şi lucrătoare. Trebuie să avem o credinţă tare şi neclintită... care duce la o încredere desăvârşită în Dumnezeu... la o ascultare desăvârşită de toată voia lui Dumnezeu, în toate lucrurile şi în toate zilele noastre... La o predare şi ascultare a noastră întru totul de Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu.

Toate sunt cu putinţă celui ce are o astfel de credinţă... O astfel de credinţă mută şi munţii... De o astfel de credinţă se izbesc neputincioase toate săgeţile vicleanului, ca de un scut puternic.

„Luaţi coiful mântuirii”... - zice mai departe sfântul Pavel. Coiful stă sus, deasupra tuturor armelor. Asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Isus a suferit pentru noi, pentru iertarea şi mântuirea noastră. Noi trăim - şi trebuie să trăim, numai prin darul şi harul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să ne punem şi să avem siguranţa şi încrederea mântuirii noastre în Jertfa cea mai mare şi sfântă de pe Cruce a Mântuitorului nostru... încrederea şi siguranţa nezguduită că „Sângele Lui ne-a spălat - şi ne spală - de orice păcat” (1 Ioan 1, 7) - şi că prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 7, 14) pe ispititorul. Şi prin El câştigăm biruinţa.

„Şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu” - zice mai departe sf. ap. Pavel. Asta înseamnă că pentru câştigarea biruinţei se cere şi darul şi harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu, prin Duhul Sfânt lucrează şi Mântuitorul. Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii Mântuitorului nostru. Fără darul şi harul Duhului Sfânt nu este nici biruinţă nici mântuire.

Sabia Duhului Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu... Acest Cuvânt se află în Sfânta Scriptură, în Biblie, în Evanghelia Mântuitorului nostru Isus Hristos.

Biblia este o carte plină de putere, de dar şi de har ceresc. În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuşi. Când citeşti Scripturile cu credinţă şi cu dor de mântuire sufletească stai sub ploaia harului de Sus, stai sub o revărsare de har şi putere... care lucrează în tine. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai ascuţit ca orice sabie cu două tăişuri” (Evrei 4, 12). Acest Cuvânt viu şi lucrător se află în Scriptură şi cine se hrăneşte cu El capătă har şi putere.

Câţi însă dintre creştini citesc Scripturile şi se întăresc cu Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul lor?

Acestea sunt armele pe care le recomandă sf. ap. Pavel pentru un bun ostaş al lui Hristos. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina şi toate învăţăturile mântuirii sufleteşti.

Dar, de încheiere, ap. Pavel mai spune ceva. După atâta zgomot de arme, de scuturi, de săbii, de coifuri, te-ai aştepta ca apostolul Pavel să încheie spunând: - şi acum, daţi năvală! ... Dar apostolul Pavel încheie cu vorbele: faceţi în toată vremea rugăciuni cu stăruinţă... rugaţi-vă şi privegheaţi.

Minunată încheiere (este aceasta pentru noi ostaşii Domnului care suntem chemaţi şi porniţi la lupta mântuirii).

Apostolul Pavel îl apleacă în genunchi pe cel îmbrăcat cu toată armătura biruinţei. Da, da, - pentru că rugăciunea este darul cel mare prin care putem atrage în viaţa noastră puterea biruinţei. Fără rugăciune biruinţa nu se poate nici câştiga nici păstra. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de rugăciune. Rugăciunea este de cea mai mare însemnătate pentru un ostaş biruitor asupra păcatului... Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru darurile din cer... şi deschide cerul pentru darurile de care are nevoie inima omului...

Satana nu se sperie când te hotărăşti contra păcatelor... Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui cruciuliţa Oastei pe piept, dar tremură şi fuge Satana când îngenunchezi cu pocăinţă şi smerenie la picioarele Crucii Mântuitorului Isus, adâncindu-te cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea fierbinte şi înlăcrimată. Ea străbate cerul şi pământul... precum Însuşi Mântuitorul a spus că Satana cu nimic nu se poate alunga decât cu postul (înfrânarea) şi cu rugăciunea (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi fiindcă nu postim şi nu ne rugăm. Nu ne ştim ruga cu putere...

Rugăciunea noastră este telefonul nostru sufletesc, este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Crucea şi Jertfa Mântuitorului nostru Isus care ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a deschis nouă legătura cu cerul - şi această legătură este rugăciunea. Prin ea putem cere şi putem primi neîncetat tot ce avem nevoie, tot ce ne trebuie de la Dumnezeu. Când cazi plângând în faţa Crucii Mântuitorului Isus rugându-te, tu ai în faţa ta un telefon care îţi duce la cer toate cererile tale, iar de acolo îţi aduce har, tărie, mângâiere, viaţă, binecuvântare - şi tot ce îţi lipseşte... De acest telefon avem neapărată nevoie în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul şi cu atacurile lui... Cei care aţi fost pe front ştiţi de ce mare însemnătate este legătura telefonică în vreme de război. Telefonul ţine legătura între comandamentul luptei şi între oştirea luptătoare... Prin telefon primesc ostaşii îndrumări, prin telefon cer muniţie şi hrană pentru luptă, prin telefon primesc înştiinţările de ajutor când sunt copleşiţi în lupte de atacurile vrăjmaşului...

Când o oştire şi-a pierdut legătura telefonică cu comandantul, atunci şi-a pierdut rostul, cumpătul, orientarea şi toată nădejdea ei de biruinţă. În orice clipă această oştire poate fi biruită şi prinsă de vrăjmaşul. Întocmai aşa se petrec lucrurile şi pe câmpul nostru de luptă cu diavolul şi atacurile lui. Rugăciunea este legătura noastră de luptători cu Marele nostru Comandant Isus Biruitorul... Această legătură este taina biruinţei noastre. Când ni s-a stricat acest telefon, când am pierdut această legătură, ne-am pierdut tot rostul luptei, am pierdut toată orientarea, toată puterea, toată biruinţa...

...Dar nu orice rugăciune aduce putere în viaţa omului, ci numai rugăciunea cea adevărată...

...Rugăciunea cea adevărată nu este cea pe care o fac oamenii în graba mare seara ori dimineaţa pentru ca apoi toată ziua să trăiască fără Dumnezeu... suduind sau vorbind tot felul de vorbe rele şi urâte...

Rugăciunea cea adevărată nu sunt nici nesfârşitele cerşeli cu care îşi fac unii rugăciunile. Sunt unii care îşi închipuie că cerul este o mare magazie de boi şi vaci, de bani şi averi, de haine şi maşini, pe care să le scoată cu rugăciuni pentru ei. Sunt unii pentru care cerul parcă este o bancă din care vreau să scoată prin rugăciune tot felul de bani şi bunătăţi trecătoare...

...Dar rugăciunea este mai înainte de toate a sufletului, ea trebuie să ceară daruri sufleteşti... Să ceară pe Duhul Sfânt, să ceară înţelepciunea care vine de Sus - să ceară orice lucru bun şi desăvârşit pentru mântuirea sufletului...

Iată statutele noastre şi iată armele noastre fraţii mei din Oastea Domnului...”

Acestea sunt primele şi ultimele schiţări de statute pe care le-a formulat părintele Iosif pentru societatea Oastea Domnului. Sunt într-adevăr nişte statute duhovniceşti pentru o societate duhovnicească, nişte îndrumări evanghelice pentru o frăţietate evanghelică în Hristos, pentru o comunitate vie a Bisericii celei vii.

Nici mai târziu în cartea Ce este Oastea Domnului - el n-a mai schimbat nimic din duhul celor scrise în aceste statute. A conturat poate mai puternic unele din părţile acestora, dar n-a anulat nimic din esenţa lor.

Era deplin încredinţat că numai în felul acesta poate să meargă bine Lucrarea Oastei şi îşi va împlini fericit rostul ei de aluat evanghelic în ţara noastră şi în Biserica noastră.

Începând de prin anii 1929-1930, când oficialitatea sibiană se hotărî definitiv să ia din mâna părintelui Iosif conducerea Oastei şi să pună stăpânire pe toată averea sa, - realizarea acestui gând ei îl văzură posibil numai prin ajutorul unor statute oficiale. Prin aceste statute Oastea va trece în proprietatea bisericii ca o mişcare pornită din sânul ei. Devenind „a Bisericii” Lucrarea duhovnicească, vor deveni de la sine „ale Bisericii” şi bunurile ei materiale.

Ce uşor şi ce legal vor pune mâna atunci pe tot - gândeau cei ce puneau la cale aceste planuri.

Şi repetau mereu de fiecare dată nevoia de a se face neapărat statute pentru Oaste. Graba aceasta devenea tot mai presantă şi mai supărătoare pentru părintele Iosif.

În preajma împlinirii a 10 ani de Oaste ideea statutelor o îmbrăţişaseră şi cei de la Bucureşti. Mitropolia le inspirase şi lor marea nevoie a acestora „pentru bunul mers al Oastei”.

Se încercaseră diferite forme, dar de fiecare dată sub cuvintele cele mai frumoase era ascunsă cursa vicleană... Părintele o vedea bine - şi lupta ca Lucrarea Domnului să nu cadă în ea, intervenind cu corectări care luptau să înlăture primejdia morţii duhului Oastei.

Şi astfel proiectele cădeau unul câte unul. Ura împotriva părintelui care nu se lăsa băgat cu nici un chip în sacul acestor planuri - devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce creştea nerăbdarea celor cu planul. Mitropolitul Bălan devenise atât de preocupat de acest lucru şi atât de supărat de amânarea lui, încât când zăcea părintele Iosif la Geoagiu s-a dus personal până acolo, spre a aranja pe loc totul.

Dar Domnul zădărnicea de fiecare dată toate aceste proiecte şi planuri, care ţinteau nimicirea vieţii duhovniceşti a Lucrării Sale şi răpirea camuflată a bunurilor pământeşti ale acesteia.

Până la urmă în această încleştată luptă, bunurile veşnice au fost salvate, iar cele trecătoare pierdute.

Hristos a biruit în lupta contra literei. Duhul adevărat şi viu al Oastei a scăpat pe totdeauna de cursa statutelor; e adevărat cu un preţ atât de greu, dar a scăpat. Iar lui Satan i s-a îngăduit să sugrume glasul tipografiei - şi să străpungă călcâiul Lucrării Domnului, răpindu-i bunurile ei materiale.

Dar Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mâna Lui - şi nimeni nu poate şti cum va întoarce El lucrurile în viitor.

Deci în 1934 lucrurile se găseau în această puternică înfruntare inegală: De o parte era mitropolia care uza şi abuza de dreptul şi de poziţia ei apărate de canoane şi de dogme, folosindu-se de toată lumeasca ei putere uriaşă. Iar de cealaltă parte un slăbănog sfânt, un martir al muncii şi al suferinţei, un nebun al lui Hristos care îşi aruncase pe altar toată avuţia fiinţei sale dinăuntru şi dinafară... Şi care acum îşi apăra solia pe care de la Hristos o primise şi în faţa Lui avea de răspuns pentru ea.

Lucrarea Oastei este un mesaj Dumnezeiesc. Avuţia ei este mijlocul prin care se răspândeşte acest mesaj către cei la care este trimis. El, - trimesul şi însărcinatul lui Hristos - are datoria să le înalţe şi să le apere cu orice preţ. Fie chiar şi cel al vieţii. Cât va avea suflare de viaţă el n-are voie să cedeze. Cât va avea ochi, n-are voie să-i închidă. Cât va avea grai, n-are voie să tacă. El trebuie să vegheze şi să se împotrivească oricăror uneltiri. Dacă el cedează, nimeni nu va mai fi în stare să se împotrivească şi toată înjghebarea aceasta sfântă - se va prăbuşi poate pentru totdeauna...

Nu, nu poate să se învoiască la uciderea unui viitor atât de minunat! Nu poate să se unească la stingerea Duhului Sfânt. Nu se poate face părtaş la nimicirea acestei cereşti Lucrări, tocmai el care nu uită clipele zguduitorului început. Lumina şi flacăra cerescului vuiet din noaptea neuitatului An Nou, 1923...

Va vorbi smerit, duios, sfâşietor, - dar hotărât! Ca o mamă ce-şi vede copilul ameninţat de o fiară...

În această „opoziţie” a constat toată „răzvrătirea” părintelui Iosif.

În această dureroasă împotrivire contra nimicirii sfintei Lucrări Evanghelice primită de el prin solie cerească de la Dumnezeu şi trimisă atât de vădit spre îndreptarea stărilor din biserica şi poporul nostru. În asta stătea toată vina lui de moarte.

Dacă s-ar fi supus şi ar fi acceptat sacrificarea Duhului, - ce uşor şi repede s-ar fi fost schimbat starea sa trupească. Ce slavă şi ce înălţare i-ar fi stat la îndemână. Lumea dă totdeauna slava ei, aceluia care i se închină fără nici o împotrivire.

Dar dacă n-a putut vinde Lucrarea Domnului şi nu s-a putut învoi la uciderea Duhului ei, - a trebuit să cunoască şi el calea calvarului, ocara şi jertfa alături de Hristos, Domnul şi Mântuitorul său pe care nu-L putea nesocoti şi trăda.

Însă mult mai înainte ca planurile să se fi dat pe faţă în conflictul izbucnit la începutul anului 1935, - prevestirea şi pregătirea acestuia se făcea simţită prin cele ce transpirau când dintr-o parte, când dintr-alta.

Satana căuta oficializarea Oastei în toate părţile, ispitind cu statutele când pe unii când pe alţii.

La Oradea se şi făcuseră nişte statute separate, - pentru Oastea din Bihor!

La Bucureşti ca şi în alte părţi din ţară, încă se vădeau aceste preocupări.

Începuseră cam peste tot să se arate zeloşii, foarte grăbiţi în a pune stăpânire asupra Oastei, asupra muncii duhovniceşti a omului lui Dumnezeu, şi a şi-o împărţi între ei spre a trage fiecare cât mai multe foloase şi laude pentru sine. Fără a-i cere nici măcar de formă o cât de mică părere aceluia care îşi investise munca şi viaţa lui în această Lucrare.

Sibiul mai gelos ca toţi aceştia, din pricina întâietăţii pe care şi-o pretindea la dreptul asupra Oastei şi din pricina lăcomiei de a înghiţi tot ce se strânsese acolo, - pregătea marea lui lovitură în cea mai mare grabă şi taină a statutelor sale prin care se va face singurul stăpân asupra Oastei şi asupra întregii sale avuţii.

Dar Duhul Domnului veghea şi înştiinţa. Înştiinţările Lui începură să apară tot mai limpezi şi tot mai hotărâte.

De pe patul de boală de la Davos sau de la Geoagiu, solul Domnului scrie mereu despre primejdiile care vin.

Redăm mai jos deocamdată două dintre cele mai cunoscute din prevestirile sale de atunci cu privire la această primejdie. Le redăm atât pentru marele lor adevăr care se referea la cazul special cu statutele, cât şi pentru adevărul şi mai larg cu privire la întregul plan al Domnului cu Lucrarea Sa.

Luaţi bine seama la marea şi veşnica lor actualitate:

1 - „Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit.

Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul Oastei, este Isus Cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până n-am pironit în inima şi în viaţa fiecărui ostaş pe Isus Cel Răstignit. Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori până când nu l-am atras pe fiecare ostaş statornic lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit... până ce nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei cereşti.

Oastea este aflarea lui Isus Cel Răstignit, pentru că cine L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit (şi s-a născut din nou prin El) are totul în Hristos, are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie, are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic - oricât i s-ar părea lui că are.

...Oastea a ieşit din aflarea lui Isus Cel Răstignit. Când a suflat întâia dată vântul ceresc peste Oaste, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strânsă lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la picioarele Crucii Lui. Oastea cea dintâi a fost dragostea cea dintâi, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului.

Mă tot uit mereu duhovniceşte peste fronturile Oastei Domnului. Şi parcă nu-L văd destul pe Isus Cel Răstignit. Parcă-l văd mereu pe Satan cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el necuratul că o Oaste fără Isus Cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme liniştit... lângă o mişcare religioasă din care lipseşte Isus Cel Răstignit.

Şi ah ce nu face diavolul ca să ne fure pe Isus Cel Răstignit. Sub îndemnul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul lui Isus Cel Răstignit. Eu mă gândesc de multe ori de ce hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei. Căci doar mai sunt ele şi alte societăţi religioase (ca Soc. Sf. Gheorghe, Soc. Femeilor Ortodoxe, etc.). De ce strigă lumea numai după noi? - Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Isus Cel Răstignit.

Lumea s-ar împăca cu Oastea dacă am scoate din ea pe Isus Cel Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice alt fel de Oaste, afară de cea vestitoare a lui Isus Cel Răstignit.

Un frate preot scria anul trecut... că Oastea a fost bună la început până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar de când le predică oamenilor neştiutori despre naşterea din nou, a devenit primejdioasă şi nu mai trebuie sprijinită.

- Avem lipsă de Oaste - spun alţii - numai pentru sectari. Oastea e bună numai acolo unde sunt sectari (spre a lupta cu ea contra lor)...

- Noi am avut lipsă de Oaste acum câţiva ani - spunea un înalt demnitar bisericesc din Bucovina, - pentru că pe atunci bântuia cu furie sectarismul. Dar acum sectarii au slăbit - şi nu mai avem lipsă de ea.

- Oastea e bună, spunea un frate preot, numai pentru a face public cu ea. Ce ne-am face noi cu cercurile pastorale dacă n-ar fi ostaşii care vin la chemarea noastră grămadă ca oile?

- Şi alţii iarăşi văd în Oaste o bună nădejde de câştig (1 Tim. 6, 5) pentru că ostaşii sunt evlavioşi şi ascultători şi cu punga.

Adică vedeţi ce se întâmplă şi aici: Oastea e bună numai ca o ciorovăială cu sectarii... sau numai pentru a face public cu ea... etc. Dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de renaştere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Isus Cel Răstignit, Oastea asta nu mai e bună, e primejdioasă.

Eu mă gândesc la (Fap. Ap. 4, 18) când apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit să nu mai vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în Numele lui Isus. Să vorbească despre orice altceva, numai despre Isus nu. Dar apostolii au răspuns că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fap. Ap. 5, 29).

Precum se vede atacul lui Satan era şi pe atunci tot la fel cu cel de azi.

Cu Isus Cel Răstignit Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta este pândită din multe părţi, pentru multe scopuri şi interese.

Dar primejdia cea mare de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit încă nu este asta cea care vine dinafară. O mai mare primejdie este cea care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia ciocanelor. E ispita de a ne pomeni una două, că ne lipseşte Isus Cel Răstignit din adunările noastre.

Se ţin adunări mari ale Oastei în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbeşte ostaşilor despre toate - numai despre Isus Cel Răstignit nu. Ostaşii aşteaptă fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc, - şi li se dau alte lucruri care nu hrănesc şi nu rămân...

...Sunt înăuntrul Oastei unii care îşi bat capul veşnic după organizare, după şefie, după dorul de a comanda - în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Isus Cel Răstignit.

Este însă o primejdie şi mai mare decât aceea de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul Oastei, din adunarea Oastei.

Este primejdia de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit din inima noastră, din viaţa noastră. Până când Îl avem pe Isus Cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitor. Toate atacurile se vor zdrobi de Stânca Golgotei.

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru fraţii lui: să nu-L piardă fraţii pe Isus Cel Răstignit. Să nu piardă duhul - şi să rămână cu litera. Stăpânit de grija aceasta strig şi eu pe fraţii mei: Fraţi ostaşi! Strajă pentru Isus Cel Răstignit! Strajă să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru şi dinăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure Satan pe Isus Cel Răstignit.

Mulţi din copilaşii Oastei, - furaţi de ispita trufiei - s-au ridicat de la picioarele Crucii şi caută azi scaune de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut dragostea dintâi.

Fraţii mei, înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toţii la picioarele Crucii - aceasta este Oastea Domnului. Plângând la picioarele Crucii - acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus Cel Răstignit ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba aşa la repezeală ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde scurt: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Isus Cel Răstignit. Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit, acela se face şi un vestitor al Lui...

Fiecare ostaş să fie, să se facă, un vestitor înflăcărat al lui Isus Cel Răstignit...

Rugăciune:

Isuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor, Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume şi m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta.

Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic m-ai ales să-i chem şi pe alţii la Tine, la ospăţul mântuirii, la Crucea Răstignirii Tale.

Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, pe atâţia fraţi şi surori din tot cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele ei. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale. Să fim şi să ne facem nişte nebuni pentru Tine. Numai pentru Tine. Să nu vrem să mai ştim despre nimic altceva decât numai despre Tine Doamne şi Crucea Răstignirii Tale.

Şi ne dă Isuse Doamne dar şi putere să Te vestim şi altora. Să ducem peste tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace biruit de păcate să-l chemăm să Te afle pe Tine scăparea şi mântuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte copilaşi ai Tăi ţine-ne Isuse Doamne sub aripile Crucii Tale până în clipa când ne vei chema cu totul în braţele Tale ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin”.

2 - „Moara şi piticul”, - cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului.

Oastea Domnului este o inspiraţie şi o creaţie spirituală care a venit pe de-a-ntregul de la Domnul de Sus. În creaţia aceasta Domnul a folosit un vas slab: a pus trâmbiţa în gura unui umil preot care a chemat sub steagul Domnului pe toţi cei care de bună voie s-au hotărât să intre într-un război duhovnicesc. Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat cu luptători voluntari în toate părţile ţării.

Şi aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului; un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrele învăţăturilor din Biblie şi biserică.

S-au ivit însă tendinţe tot mai desluşite de a i se lua acestei mişcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul şi de a o atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.

Astfel episcopia de la Oradea a făcut un statut „al societăţii cultural-religioase Oastea Domnului” din eparhia Oradei. Scopul societăţii, între altele, fiind şi combaterea relelor prin armele luminii şi ale culturii.

Faţă de această încercare şi faţă de toate încercările ce se vor mai face în viitor spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul şi Domnul ei, - am scris la 10 ani de Oaste articolul de mai jos Moara şi piticul, ca un fel de testament inspirat de la Domnul de Sus, pentru viitorul Oastei.

...La ţară am văzut odată o jucărie de care oamenii râdeau. Lângă roata unei mori de apă, cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare şi era astfel aranjat încât se părea că el învârtea roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintelile lui că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei: prin aceasta lucra şi piticul.

Râdeam şi eu atunci cu lumea. Dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara şi piticul de la ţară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mişcarea Oastei Domnului.

În Lucrarea Oastei Domnului eu sunt piticul care în aparenţă învârt roata morii Oastei Domnului. Dar moara Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui - şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului, totul este revărsarea Duhului Sfânt.

O, ce minune mare a fost şi cu moara aceasta a Oastei. Acum 11 ani, de sus de la munte se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş. Unul care putea zice cu psalmistul David: - eu sunt vierme nu om, ocara oamenilor (Psalm 22, 6). Şi într-o bună zi, piticul acesta se apucă şi face o moară. Nu era moară aceasta ci mai mult un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme piticul lângă morişca aceasta (mai bine de un an Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zâmbea de pitic şi de morişca lui (în primii ani, Oastea era peste tot un subiect de zeflemea).

Dar într-o bună zi morişca a început a creşte. Piticul a rămas pitic dar morişca a crescut. Din morişcă s-a făcut moară, iar din stropii de apă care o purtau, s-a făcut un râu de apă curgătoare. Şi a început moara aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce trecea, i-a crescut apa şi puterea de a măcina.

Morişca de acum 10 ani, azi este o moară sistematică, ce macină grâu de hrană duhovnicească pentru o ţară întreagă.

În decurs de numai câţiva ani Oastea Domnului a tipărit şi a răspândit prin ţară peste cinci sute de mii de cărţi, plus alte zeci de mii de Biblii şi vreo şase milioane de foi religioase.

Iată ce a putut măcina moara Oastei, prin darul şi revărsarea Duhului Sfânt.

Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este de la începutul ei, o minune. N-a avut această mişcare nici un om viguros, n-a avut nici fonduri, nici capital de bani, nici subvenţii... A avut însă apă pe moară, - a avut revărsarea Duhului Sfânt. N-am avut decât harul lui Dumnezeu, - şi destul ne-a fost nouă acest har (2 Cor. 12, 9). Oastea este o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume harul lui Dumnezeu folosind vase umile şi slabe.

10 ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd harul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar care a crescut - nu prin cel care l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat - ci prin harul lui Dumnezeu care l-a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).

Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o mişcare pronunţat duhovnicească. Moara ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când moara aceasta vă încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni îndreptări, adaptări, organizări, - care vor lua apa de la moară. Mă tem de îndreptări care vor îndepărta duhul şi va rămânea litera.

Eu mă tem de ziua când se va retrage apa de pe moară şi moara Oastei va fi pusă la încercare să umble cu fonduri, cu comisii, cu comitete, cu conferinţe, etc.

Noi n-am avut nimic decât apă pe moară. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai fi apă pe moara ei.

Atunci Oastea şi-a sfârşit viaţa. Când se va retrage apa de pe moară... când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt, - Oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămânea şi ea numai cu numele aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni.

10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mişcări? La 10 ani de Oaste citesc următorul apel:

Comitetul de direcţie al societăţii culturale religioase Oastea Domnului din eparhia ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă în stil popular, la şezătorile culturale pe care le organizează asociaţia, duminica după amiază în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu statutele Oastei.

Subiectele conferinţelor vor fi luate din Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria Literaturii Române, Istoria Naţională, Geografie, Economie, Morală şi Igienă...

Oradea, la 7 octombrie 1932,

Preşedintele Oastei, Pompiliu Dan

(„Legea Rom.“ nr. 21 - 1932)

Oaste cu conferinţe de geografie!... Oaste cu conferinţe de Igienă! Oaste cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei... şi toate acestea în conformitate cu statutele Oastei - iată sfârşitul Oastei! Iată o Oaste ce nu mai e Oaste!

Noi nu zicem că aceste conferinţe n-ar fi bune. Departe de noi gândul acesta. Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în alt spirit. Ea îşi are rosturile ei pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi Oastea nu mai e Oaste.

10 ani de Oaste! De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară ci dinăuntru. Şi cum să tac când marea răspundere pe care o am faţă de această Lucrare îmi porunceşte să strig de pe acoperişul caselor?

Doamne Isuse, trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfânt. De 10 ani de Oaste aceasta este rugăciunea noastră cea mai fierbinte. Doamne Isuse, trimite oştirii Tale oameni plini de Duhul Sfânt...”

(O. D. nr. 1 din 1 Ianuarie 1933 - la 10 ani de Oaste şi Ce este O. D. pag. 206-218)

Aşa se apropiau lucrurile atât dintr-o parte cât şi din alta de marea ciocnire care avea să vină curând - şi pe care cei ce împingeau lucrurile spre rău nu numai că n-au dorit s-o ocolească ci chiar au căutat-o.

Încă odată: nu că poporul nostru sau realităţile noastre n-au fost gata pentru saltul fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, - ci îndrumătorii acestui popor au fost potrivnici voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingând cu ştiinţa darul lui Dumnezeu.

Ei au chinuit şi s-ar putea spune au ucis cu mâinile lor, pe trimesul ceresc care ne aducea solia aceasta atât de vădit cerească. Şi care avea toate semnele unui trimes atât de vădit ceresc. - Ei s-au făcut pe veci vinovaţi de două crime în faţa lui Dumnezeu. A trimesului Său şi a Lucrării Sale.

Dar despre desfăşurarea mai departe a acestor lucruri, ca şi despre a tuturor celorlalte, vom mai vorbi în cartea a doua a acestei lucrări.

Slăvit să fie Domnul.

Cei născuţi din Duhul se cunosc după roadele Duhului. Căci cel născut din cineva seamănă cu cel care l-a născut.

Sf. Maxim Mărturisitorul

Noi trebuie să fim pururea înarmaţi căci mare este contra noastră spre pildă războiul cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest război trebuie să-l cucerim.

Sf. Ioan Gură de Aur.- Omilia Evrei