Cap. 22 - Statutele - marea și permanenta primejdie
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Credința adevărată cere trăire liberă și puternică. Izbucnirea ei este ca un șuvoi țâșnit dintr-o stâncă, formând un torent de ape; - Cu cât înaintează, are nevoie de un avânt lăuntric, de o putere de curgere mai mare, mai liberă și mai dreaptă. Altfel se lățește și se face o baltă stătută și călduță, unde se adună tot felul de urâciuni.
Oastea Domnului și-a avut de la început rânduielile ei, cum spune sf. ap. Pavel când zice că ostașul adevărat nu trebuie să se încurce cu treburile lumii, iar luptătorul Domnului nu este încununat dacă nu se luptă după rânduieli (2 Tim. 2, 1-12)... Aceste rânduieli sunt bunele învățături și îndrumări de viață ortodoxă și înfrânată cărora trebuie să se supună orice suflet și oricare lucrare care vrea să fie a lui Hristos.
Dar numai acestea nu i-ar fi ajutat nimic, fără puterea Duhului Sfânt dinăuntrul ei, care venea prin Prezența vie și puternică a lui Isus Cel Răstignit. Acesta era torentul biruitor al Oastei.
Trebuințele unor îndrumări se iviseră chiar de la începutul Oastei. Am văzut că încă de la primul congres, din primul an, atât ostașii cât și părintele Iosif erau preocupați de găsirea unui făgaș cât mai potrivit pentru dirijarea puterii duhovnicești a mișcării Oastea Domnului. Această părere revenea mereu cu o nouă putere. Nimeni nu înțelegea că în ea putea fi și o ispită.
Lucrarea Oastei era un organism viu și o inițiativă cu totul nouă în biserica și în viața noastră. O astfel de lucrare încă nu mai fusese alta înaintea ei, iar misiunea ei de viitor se prevedea atât de întinsă și de grea încât - nimeni nu se încumeta să-i croiască o haină în care s-o îmbrace. De teama ca nu cumva să-i împiedice creșterea și să-i înăbușe torentul ei de viață...
Totuși, dacă va trebui să i se facă o astfel de haină - ea să fie croită cu cea mai mare grijă și numai de către acei care cunosc cel mai bine Oastea și o iubesc cel mai mult.
Părintele Iosif vedea că mulți nechemați erau ispitiți și grăbiți să croiască statute pentru Oaste... Atât de ușor se găsesc unii să intre cu pretenții într-o lucrare de-a gata și să facă rânduială într-o lucrare care a reușit! Tocmai de acest lucru s-a temut și se temea cel mai mult, acela care singur cunoscuse durerile nașterii acestei Lucrări scumpe. Acela care singur dusese greul creșterii Oastei. Și singurul care vedea primejdia ascunsă în aceasta, pentru nimicirea Duhului - și pierderea puterii ei.
Pentru a preveni nenorocirea unui amestec străin în Oaste și în croirea drumului ei de viitor. Pentru a acoperi totuși nevoia unor rânduieli lăuntrice. Și pentru ca cei care aveau nevoie de statute să le poată avea, părintele Iosif a dat aceste rânduieli simplu și duhovnicește, potrivit cu voia lui Dumnezeu care îi fusese descoperită lui, cu această Lucrare.
Iată cum schițează el acest proiect de statute pentru Oaste. - Și iată cum croiește el, prin lumina Duhului Sfânt drumul sănătos pe care este bine să meargă Oastea.
Rânduielile poruncite, după care trebuie să lupte orice adevărat ostaș al Domnului, orice suflet care dorește să-și câștige mântuirea sa prin această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu.
Transcriem acestea nu numai pentru precizările obligatorii ale literei lor, ci mai ales pentru conținutul viu al duhului care este necesar în primul rând și astăzi pentru noi toți. Întrucât în amândouă este Cuvântul și Duhul Sfânt. Era prima formă a unor îndrumări pe care mai târziu păr. Iosif le-a prescurtat și precizat mai bine în cartea Ce este Oastea Domnului... Dar duhul lor a rămas același.
Iată-le:
În L. S. nr. 45 din 31 octombrie 1926 se scrie:
Un mic regulament pentru cei care au intrat și cei care vor să intre în Oastea Domnului...
Ținem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înșirare de reguli și regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă și să nu facă cei care au intrat și cei care vor să intre în Oaste. În deosebire de acestea noi punem tot apăsul pe adâncirea vieții duhovnicești, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea și creșterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieții cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele și poruncile sunt sarcini grele de purtat (Luca 11, 46); sunt numai spălarea pe dinafară a blidelor (Luca 11, 39); sunt litera care omoară pentru că lipsește din ea duhul care face viu și dă omului dar și putere să iese din păcate (2 Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: fă ceea și ceea și nu face ceea și ceea... Cei mai mulți oameni cunosc răul dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.
Vom da și noi anumite reguli și regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoțite și de Duhul care să le dea putere... În cartea despre Oastea Domnului care se află sub tipar scriem despre aceste lucruri, dar le redăm și aici mai pe scurt ca principalele cerințe și reguli care se cer de la toți cei care au intrat și de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.
1 - Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerință pentru un ostaș din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat și pleacă la armată, el o rupe dintr-odată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată el începe o altfel de viață, un alt fel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viață. Aceasta este cea dintâi cerință și pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naști din nou, să o rupi dintr-odată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viață nouă, schimbată... să o rupi dintr-odată cu duhul acestei lumi și cu păcatele ei. Văzut-ați feciorii când se duc la armată cum își iau rămas bun și se despart de fetele din sat? Așa și cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele șapte fete ale diavolului:
trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e și beția), mânia, zgârcenia, lenea...
O intrare în Oastea Domnului fără nașterea din nou, fără schimbarea vieții, n-ajunge nimic. Nașterea din nou este schimbarea cea mare care l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului și din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare care trebuie să dea și celor ce intră în Oastea Domnului altă inimă și altă simțire, alți ochi și altă vedere, altă gură și alte vorbe, alte picioare și alte umblări. Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim spunându-i că trebuie să se nască din nou (Ioan 3, 4), să înceapă o viață nouă. Însă această schimbare a vieții, această renaștere sufletească o poți face numai cu dar de Sus, cu darul și puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăște să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare Duhul și puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată și îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii pentru a fi sigilată și întărită cu Sângele Mântuitorului.
Aceasta este cea dintâi cerință a celor ce intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar și cea mai ducătoare la izbânzi pentru cei care trec cu bine printr-însa.
2 - A doua cerință pentru cei din Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata țării, lucrul care i se cere mai întâi este: ascultare și supunere necondiționată. Același lucru se cere și pentru cei intrați în Oastea Domnului: ascultare și supunere întru toate față de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile și umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea și ordinele mai-marilor săi. Așa și cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-și mai poruncește el peste voile și umblările lui - ci Domnul... Nu puteți sluji la doi domni; și lui Dumnezeu și lui Mamona, - a zis Mântuitorul... (Luca 16, 13). Cel ce intră în Oastea Domnului, trebuie să slujească numai Domnului, - altfel intrarea lui în Oaste, n-ajunge nimic. Nimeni slujind ca ostaș nu se încurcă cu lucruri lumești dacă vrea să placă Celui ce la scris la Oaste (2 Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viață a Mântuitorului a fost o viață de ascultare față de Tatăl Său, de o ascultare până la moartea Crucii... Peste această ascultare se pogoară darul și harul Duhului Sfânt. Când trăiești o astfel de ascultare, de supunere și de încredere în Domnul, viața ta ajunge sub darul și cârmuirea Duhului Sfânt.
3 - A treia cerință a celor ce intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel ce intră în armată se apucă îndată de meșteșugul armatei. Începe mai întâi să învețe diferitele mișcări mai mici și mai ușoare. Învață apoi să cunoască diferitele arme cu tainele și puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exercițiu. Pe urmă, după ce a învățat mișcările și armele, învață tainele apărării și atacurilor față de vrăjmași.
Aceste lucruri se cer, - în înțeles sufletesc - și de la cei ce intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meșteșugul de a se face un bun ostaș al lui Hristos. Va începe mai întâi cu lucruri mai ușoare, ca să poată apoi crește zi de zi în darul lui Dumnezeu.
Va face în fiecare zi exercițiul rugăciunii.
Va cerceta biserica folosind Sf. Taine pe care le administrează.
Va citi zilnic Biblia... fiecare ostaș să-și aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Și nu numai să o aibă ci să învețe tainele ei citind-o regulat și cu credință.
...Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor și întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui și pentru a altora (cărți, foi religioase, etc.). Mai sunt și alte cerințe... pe care le vom aminti mai pe larg în cartea Ce este Oastea Domnului ce va apare curând. Vom mai aminti aici numai pe scurt că un ostaș al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmașului diavol. Să lupte neîncetat pentru lățirea Împărăției lui Dumnezeu, să lupte pentru atragerea și a altora în fronturile mântuirii sufletești.
„...Dacă cei ce trăiesc o viață ostășească - zice sf. Ioan Gură de Aur - se duc îndată unde îi cheamă trâmbița războiului, cu atât mai mult trebuie a ne pregăti și noi care suntem ostași ai lui Hristos, a face front în fața păcatului”.
Omilia Evrei
După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ți dai seama că ai declarat război diavolului și ești în război cu patimile și poftele acestei lumi. „Ca un ostaș viteaz trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înțelept, hotărât, curajos, veșnic așteptând pe vrăjmașul. De câte ori te cheamă trâmbița privegherii, iute te pregătește de luptă și te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe șirul vrăjmașului, taie puternic fața diavolului și pune mâna pe pradă de la el, câștigând biruință...” - precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur.
Un ostaș al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce și-a dospit viața lui cu aluatul cel nou al Evangheliei, trebuie să dospească și viața altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieții sale. Așa să trăiască un ostaș al Domnului încât văzând și alții faptele și purtările sale bune - să ia îndemn a intra și ei în Oastea Domnului...
În numărul viitor vom arăta ce nu-i iertat să facă un ostaș al Domnului.
L. S. nr. 46 din 7 noiembrie 1926 - scrie mai departe sub același titlu, următoarele:
...În numărul trecut am spus ce trebuie să facă un bun ostaș al lui Hristos. În numărul acesta vom aminti câte ceva și din cele ce nu trebuie să facă un ostaș al lui Hristos.
Țin și aici să spun îndată că Oastea Domnului nu e numai o luptă contra bețiilor și sudalmelor, ci e o luptă contra tuturor patimilor rele, pentru că fiecare patimă rea este un fel de beție. Oare mânia nu este și ea tot un fel de beție? Și oare lăcomia, zgârcenia, pizma, nu sunt și ele tot un fel de beții?
Un bun ostaș al lui Hristos trebuie să se ferească de toate cele șapte păcate grele, de moarte, care sunt: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia - între care e și beția, hoția, iubirea de argint - mânia, zgârcenia și lenea...
Lupta noastră s-a îndreptat de la început mai ales contra bețiilor și înjurăturilor fiindcă, mai ales aceste două patimi fac stricăciunile cele mai mari în poporul nostru și pentru că, cu aceste două patimi câștigă Satana cele mai multe suflete.
Cu privire la băuturile alcoolice, regulile Oastei sunt următoarele:
Un bun ostaș al Domnului face cel mai bine dacă se rupe dintr-odată și cu totul de orice fel de băuturi alcoolice. Omul poate trăi și fără băutură îmbătătoare (ba încă trăiește mai mult și mai bine... încă nimeni n-a murit nicăieri din cauză că n-a băut, - dar din beție câți mor zilnic!)...
...Oastea Domnului oprește de la orice fel de băuturi alcoolice mai ales pe cei care au fost pătimași bețivi, pentru că în aceștia băutura a stricat cu totul orice hotar de oprire, de stăpânire. Pentru bețiv cel dintâi pahar deschide îndată ușa larg spre beție... Pentru aceștia nu este o altă cale de scăpare decât ruperea totală cu orice fel de băutură pe vecii vecilor.
...Oprește apoi de la orice fel de băuturi alcoolice pe toți cei necăsătoriți... pentru că aceștia trebuiesc să stăruiască și mai mult în virtutea înfrânării poftelor. Iar băuturile alcoolice sunt cel mai mare dușman al acestei virtuți. Nu beți vin în care este desfrânare - spune apostolul Pavel (Efes. 5, 18).
...Un ostaș al Domnului nici nu va intra prin crâșme... pentru că acolo sunt ispitele cele mari și căderile cele pierzătoare...
Acestea ar fi pe scurt regulile cu băutura. Spun adevărul că de trei ani de zile m-am tot frământat cu dezlegarea lor - și tremur și acum să nu fi greșit cumva cu precizarea lor. Ca un munte de fier apasă asupra conștiinței mele întrebarea: oare nu cumva am lăsat pe undeva o ușiță deschisă pentru ispita Satanei? Băgați de seamă că... ceea ce pare că am lăsat, poate fi o ușă deschisă pentru Satana... poate fi mărul din grădina Edenului. Satana-i viclean mare. Dacă are o ușiță deschisă apoi cu zi cu noapte umblă și se viclenește cum ar putea-o lărgi, ca să intre prin ea...
Decât astfel să vă înșele și pe voi Satana, decât să aveți veșnic deschisă o ușă, eu zic: mai bine să închideți ușa de tot. Lepădați-vă de orice fel de băutură îmbătătoare... Nici un pahar, nici o picătură... Închei spunând încă odată: un ostaș al Domnului... se leapădă de orice fel de băuturi alcoolice.
În numărul viitor vom scrie mai departe despre celelalte opreliști ce le pune Oastea Domnului.
L. S. nr. 48 din 14 noiembrie 1926 scrie...
Dăm în continuare opreliștile pe care Oastea Domnului le pune pentru cei ce vreau să fie ostașii lui Hristos.
Un ostaș al Domnului nu se duce pe la petreceri, jocuri și baluri, pentru că așa cum se fac acestea în ziua de azi... sunt cu totul atrase în slujba diavolului... Și sunt destule alte societăți (în afara Oastei) care se întrec în a face jocuri și baluri pe seama membrilor lor... Societatea noastră nu se ocupă cu așa ceva. Petrecerile noastre sunt a ne întâlni mereu în Domnul... noi ne petrecem citind și vestind Sfintele Scripturi, cântând cântări duhovnicești, rugându-ne Domnului și bucurându-ne în El, după cuvântul sf. ap. Pavel care zice: „...nu beți vin întru care este desfrânare ci vă umpleți de Duhul Sfânt vorbind între voi în psalmi, în lăudări și în cântări duhovnicești” (Efes. 5, 18-19).
Un ostaș al Domnului va merge numai la acel fel de petreceri unde lipsește băutura și jocul... Sau cel mult va sta acolo până ține partea cea bună... până ține partea în care diavolul încă nu s-a amestecat.
...Peste tot, un ostaș al Domnului se va păzi de orice clacă, șezătoare și strânsură în care stăpânește duhul acestei lumi... „căci oricine vrea să fie prieten cu lumea (cu duhul ei cel păcătos) se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Peste tot în privința întrebării: unde poate merge un ostaș al Domnului, recomand următoarea regulă:
De câte ori un ostaș este nedumerit asupra acestei întrebări, să se întrebe: „Oare poate să meargă și Domnul Isus cu mine? Oare poate să meargă Domnul cu mine în crâșmă? - Ba! Atunci nu merg nici eu! Oare stă Domnul Isus cu mine acolo unde se vorbesc urâciuni și murdării? - Ba! Atunci nu stau nici eu! Un ostaș al Domnului poate merge numai acolo unde poate merge și Domnul cu el. Și va sta numai acolo unde poate sta și Domnul Hristos...
...Un ostaș al Domnului nu înjură și nu folosește nici un fel de cuvânt de sudalmă. Despre acest păcat scriem mai pe larg în altă parte... Aici vom spune doar atât că înjurătura este poate cel mai fioros și grozav păcat. Despre acest păcat zice Evanghelia că „toate păcatele se vor ierta fiilor omenești și hulele oricâte le vor grăi, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veci, ci va fi vinovat Judecății veșnice” (Marcu 3, 28). Despre Satana se știe că este un răsculat și un hulitor împotriva lui Dumnezeu - iar el umblă să atragă în acest păcat și pe oameni. Suduitorul este un trecut în tabăra Satanei. Suduitorul este și el ca Satana un hulitor pe față împotriva lui Dumnezeu. Văzuta-ți pe suduitorul de cele sfinte cum în decursul fioroaselor lui înjurături își ridică pumnii și privirile spre cer ca și cum ar amenința pe cineva de acolo? El este ca și Satana un vrăjmaș pe față și un răsculat împotriva lui Dumnezeu.
Cei ce suduie, - nu numai că în Oastea Domnului nu au ce căuta, - ci ei ar trebui scoși și din rândurile celorlalți creștini.
„Un ostaș al Domnului nu fumează. De ce?
Întâi pentru că fumatul este un lucru urât și urâcios... Gândească-se fiecare fumător și să se întrebe, oare ar putea el să stea în fața Mântuitorului cu țigara în gură? Oare rămâne, oare petrece, oare călătorește împreună cu noi Domnul când noi întruna pufăim și scuipăm?
Fumatul trebuie lăsat apoi pentru că el devine o patimă, o plăcere care întrece plăcerea duhovnicească... punând stăpânire pe toată ființa omului și robind-o de dimineața până seara... Lucrul acesta e nebun și necurat.
Fumatul trebuie lăsat și pentru că noi suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu de fiecare ban ce-l cheltuim. Noi nu suntem stăpânii ci suntem numai administratorii averilor și banilor noștri. Ce vom răspunde oare în fața Domnului Dumnezeu despre banii ce i-am cheltuit pe tabac? ...
...Câți creștini sunt care nu se îndură să facă milostenie, se lipsesc de Biblie, de o gazetă bună, de cărți cu hrană sufletească - dar pentru tabac dau mii de lei pe an. Nu este acesta oare un lucru nebun și necurat?”
Până aici despre vrăjmaș... De aci încolo despre atacul contra lui.
L. S. nr. 49 din 28 noiembrie 1926, scrie:
„Armele unui ostaș din O. D. și oricărui creștin luptător.
În epistola sa către Efeseni cap. 6 apostolul Pavel are o minunată înfățișare a creștinului luptător contra ispititorului diavol. Iată ce fel de arme recomandă ap. Pavel pentru un bun ostaș al lui Hristos:
„Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ținea piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății... Pentru aceea luați toată armătura lui Dumnezeu ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul. Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău.
Luați și coiful mântuirii și Sabia Duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu... Faceți în toată vremea tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta cu toată stăruința și cu rugăciune pentru toți sfinții (frații)” (Efes. 6, 11-18).
Să cercetăm mai cu de amănuntul cele spuse mai sus de sf. ap. Pavel - căci ele ne privesc îndeaproape pe noi ostașii Domnului. Ele sunt în chip deosebit ale noastre.
Întâi și întâi apostolul Domnului zice: Îmbrăcați-vă în toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva meșteșugirilor diavolului... Asta înseamnă că uneltirile diavolului nu se pot birui decât cu har și putere de Sus de la Dumnezeu, întărindu-ne puterile noastre cele sufletești. Lupta noastră împotriva vrăjmașului diavol este o luptă duhovnicească și această luptă se poate câștiga numai cu arme duhovnicești. Poți fi un trup tare și mare cât un munte căci diavolul te biruie și își bate joc de tine dacă nu ești înarmat cu o mare putere duhovnicească. Goliat era un uriaș înarmat cu fier... dar a fost biruit de David înarmat cu încrederea și cu Duhul lui Dumnezeu.
„Stați gata dar, având mijlocul încins cu adevărul”... Ce înseamnă asta? Înseamnă că un credincios trebuie să fie înainte de toate înarmat cu adevărul Evangheliei... să vadă lumea și viața în lumina adevărului Evangheliei... Diavolul este tatăl minciunii și el caută să pună înaintea noastră lumea și viața într-o înfățișare mincinoasă... ca s-o trăim în chefuri, în beții, în pofte, în desfătări trupești... Față de această viață pierzătoare Evanghelia pune în fața noastră viața cea adevărată în lumina ei cea adevărată. Pe aceasta trebuie s-o trăim... Să fim încinși cu adevărul, adică să luptăm în contra vieții celei mincinoase... Diavolul a umplut lumea cu minciuni de toate soiurile. Un ostaș al Domnului trebuie să fie un luptător contra minciunii. Lui nu trebuie să-i pese și să-i fie frică de nimic ci să strige după minciună ori în ce chip ar vedea-o, ori în ce loc s-ar întâlni cu ea. În acest înțeles zice Scriptura: Până la moarte să te lupți pentru adevăr, iar Domnul Dumnezeu va lupta pentru tine (Înțeleptul Sirah 4, 32-33).
„Îmbrăcați-vă cu platoșa neprihănirii” (zaua dreptății) - zice mai departe apostolul Domnului. Zaua este cămașa de fier pe care o îmbrăcau mai demult luptătorii. Prin asta ei se asigurau contra săgeților vrăjmașului. Ele nu puteau pătrunde prin cămașa de fier. Această zauă ne trebuie și nouă. Știți care este această zauă? Este viața curată ferită de păcat, o viață fără de prihană. Aceasta este viața cea trăită cu Domnul, cea cuprinsă și cârmuită de Duhul Domnului. Păcatul este ușa ce i se deschide diavolului spre a intra în inima noastră... un steag al Satanei înfipt în câmpul nostru de luptă. „Zaua dreptății” - viața cea fără prihană - ne apără inima împotriva Satanei.
Medicii spun că oasele cele mai tari din trupul omenesc sunt acelea care apără inima... Tot astfel sf. apostol Pavel pune pentru apărarea inimii două din cele mai tari scuturi: adevărul și neprihănirea, dreptatea...
Satana este și un mare vrăjmaș al dreptății. El a răsturnat aproape cu totul tronul dreptății din lume - și a pus în locul ei strâmbătatea, înșelăciunea, mișelia. Un ostaș al Domnului trebuie să lupte oriunde pentru dreptate... să însetoșeze după dreptate, luptând pentru izbânda dreptății...
„Încălțați-vă picioarele cu râvna Evangheliei păcii” - ni se spune mai departe. Asta înseamnă că lupta și viața noastră trebuie să se reazeme pe terenul cel tare și de neclintit al Evangheliei. Cel ce nu se reazemă pe Evanghelie, pe puterea de nebiruit a învățăturilor Evangheliei a pierdut terenul și a pierdut lupta în contra ispititorului...
Picioarele noastre încălțate cu râvna Evangheliei păcii mai înseamnă și aceea că trebuie să umblăm mereu numai în căile și poruncile Domnului... pe calea cea strâmtă, pe calea vieții, arătată în Evanghelia Mântuitorului nostru Isus Hristos. Evanghelia Sa ne dă și darul păcii, pacea cea dulce a sufletului pe care nici toate bogățiile și plăcerile din această lume nu ne-o poate da.
„Peste toate, luați pavăza credinței” - zice mai departe sf. ap. Pavel. Căci pavăza, scutul, era arma cea mai însemnată în războaiele cu săgeți. Cu pavăza se apăra luptătorul de săgețile vrăjmașului.
- O așa însemnătate are și pavăza credinței pentru viața noastră. Pavăza credinței înseamnă să avem o credință vie, înțelegătoare și lucrătoare. Trebuie să avem o credință tare și neclintită... care duce la o încredere desăvârșită în Dumnezeu... la o ascultare desăvârșită de toată voia lui Dumnezeu, în toate lucrurile și în toate zilele noastre... La o predare și ascultare a noastră întru totul de Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu.
Toate sunt cu putință celui ce are o astfel de credință... O astfel de credință mută și munții... De o astfel de credință se izbesc neputincioase toate săgețile vicleanului, ca de un scut puternic.
„Luați coiful mântuirii”... - zice mai departe sfântul Pavel. Coiful stă sus, deasupra tuturor armelor. Asta înseamnă că privirile noastre trebuie să se ridice sus spre Golgota, spre Jertfa cea mare a Crucii. Isus a suferit pentru noi, pentru iertarea și mântuirea noastră. Noi trăim - și trebuie să trăim, numai prin darul și harul Jertfei de pe Cruce. Noi trebuie să ne punem și să avem siguranța și încrederea mântuirii noastre în Jertfa cea mai mare și sfântă de pe Cruce a Mântuitorului nostru... încrederea și siguranța nezguduită că „Sângele Lui ne-a spălat - și ne spală - de orice păcat” (1 Ioan 1, 7) - și că prin Sângele Mielului biruim (Apoc. 7, 14) pe ispititorul. Și prin El câștigăm biruința.
„Și sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu” - zice mai departe sf. ap. Pavel. Asta înseamnă că pentru câștigarea biruinței se cere și darul și harul Duhului Sfânt. Prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu, prin Duhul Sfânt lucrează și Mântuitorul. Duhul Sfânt este Izvorul darurilor. Prin Duhul Sfânt ne vin darurile Crucii Mântuitorului nostru. Fără darul și harul Duhului Sfânt nu este nici biruință nici mântuire.
Sabia Duhului Sfânt este Cuvântul lui Dumnezeu... Acest Cuvânt se află în Sfânta Scriptură, în Biblie, în Evanghelia Mântuitorului nostru Isus Hristos.
Biblia este o carte plină de putere, de dar și de har ceresc. În cuvintele Scripturii este o putere, este un dar, este ceva din Duhul lui Dumnezeu, este Dumnezeu Însuși. Când citești Scripturile cu credință și cu dor de mântuire sufletească stai sub ploaia harului de Sus, stai sub o revărsare de har și putere... care lucrează în tine. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu și lucrător, mai ascuțit ca orice sabie cu două tăișuri” (Evrei 4, 12). Acest Cuvânt viu și lucrător se află în Scriptură și cine se hrănește cu El capătă har și putere.
Câți însă dintre creștini citesc Scripturile și se întăresc cu Duhul lui Dumnezeu din Cuvântul lor?
Acestea sunt armele pe care le recomandă sf. ap. Pavel pentru un bun ostaș al lui Hristos. Cercetându-le cu de-amănuntul aflăm că în ele se cuprinde toată taina și toate învățăturile mântuirii sufletești.
Dar, de încheiere, ap. Pavel mai spune ceva. După atâta zgomot de arme, de scuturi, de săbii, de coifuri, te-ai aștepta ca apostolul Pavel să încheie spunând: - și acum, dați năvală! ... Dar apostolul Pavel încheie cu vorbele: faceți în toată vremea rugăciuni cu stăruință... rugați-vă și privegheați.
Minunată încheiere (este aceasta pentru noi ostașii Domnului care suntem chemați și porniți la lupta mântuirii).
Apostolul Pavel îl apleacă în genunchi pe cel îmbrăcat cu toată armătura biruinței. Da, da, - pentru că rugăciunea este darul cel mare prin care putem atrage în viața noastră puterea biruinței. Fără rugăciune biruința nu se poate nici câștiga nici păstra. Viața noastră trebuie să fie o viață de rugăciune. Rugăciunea este de cea mai mare însemnătate pentru un ostaș biruitor asupra păcatului... Rugăciunea este cheia ce deschide inima omului pentru darurile din cer... și deschide cerul pentru darurile de care are nevoie inima omului...
Satana nu se sperie când te hotărăști contra păcatelor... Nu se sperie nici când scrii la Sibiu că vrei să intri în Oastea Domnului. Nu se sperie nici când pui cruciulița Oastei pe piept, dar tremură și fuge Satana când îngenunchezi cu pocăință și smerenie la picioarele Crucii Mântuitorului Isus, adâncindu-te cu toată inima ta în rugăciunea de predare Domnului. O, ce putere mare este rugăciunea fierbinte și înlăcrimată. Ea străbate cerul și pământul... precum Însuși Mântuitorul a spus că Satana cu nimic nu se poate alunga decât cu postul (înfrânarea) și cu rugăciunea (Marcu 9, 29). Noi suntem slabi fiindcă nu postim și nu ne rugăm. Nu ne știm ruga cu putere...
Rugăciunea noastră este telefonul nostru sufletesc, este legătura noastră cu cerul, cu Dumnezeu. Crucea și Jertfa Mântuitorului nostru Isus care ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a deschis nouă legătura cu cerul - și această legătură este rugăciunea. Prin ea putem cere și putem primi neîncetat tot ce avem nevoie, tot ce ne trebuie de la Dumnezeu. Când cazi plângând în fața Crucii Mântuitorului Isus rugându-te, tu ai în fața ta un telefon care îți duce la cer toate cererile tale, iar de acolo îți aduce har, tărie, mângâiere, viață, binecuvântare - și tot ce îți lipsește... De acest telefon avem neapărată nevoie în câmpul nostru de luptă cu Ispititorul și cu atacurile lui... Cei care ați fost pe front știți de ce mare însemnătate este legătura telefonică în vreme de război. Telefonul ține legătura între comandamentul luptei și între oștirea luptătoare... Prin telefon primesc ostașii îndrumări, prin telefon cer muniție și hrană pentru luptă, prin telefon primesc înștiințările de ajutor când sunt copleșiți în lupte de atacurile vrăjmașului...
Când o oștire și-a pierdut legătura telefonică cu comandantul, atunci și-a pierdut rostul, cumpătul, orientarea și toată nădejdea ei de biruință. În orice clipă această oștire poate fi biruită și prinsă de vrăjmașul. Întocmai așa se petrec lucrurile și pe câmpul nostru de luptă cu diavolul și atacurile lui. Rugăciunea este legătura noastră de luptători cu Marele nostru Comandant Isus Biruitorul... Această legătură este taina biruinței noastre. Când ni s-a stricat acest telefon, când am pierdut această legătură, ne-am pierdut tot rostul luptei, am pierdut toată orientarea, toată puterea, toată biruința...
...Dar nu orice rugăciune aduce putere în viața omului, ci numai rugăciunea cea adevărată...
...Rugăciunea cea adevărată nu este cea pe care o fac oamenii în graba mare seara ori dimineața pentru ca apoi toată ziua să trăiască fără Dumnezeu... suduind sau vorbind tot felul de vorbe rele și urâte...
Rugăciunea cea adevărată nu sunt nici nesfârșitele cerșeli cu care își fac unii rugăciunile. Sunt unii care își închipuie că cerul este o mare magazie de boi și vaci, de bani și averi, de haine și mașini, pe care să le scoată cu rugăciuni pentru ei. Sunt unii pentru care cerul parcă este o bancă din care vreau să scoată prin rugăciune tot felul de bani și bunătăți trecătoare...
...Dar rugăciunea este mai înainte de toate a sufletului, ea trebuie să ceară daruri sufletești... Să ceară pe Duhul Sfânt, să ceară înțelepciunea care vine de Sus - să ceară orice lucru bun și desăvârșit pentru mântuirea sufletului...
Iată statutele noastre și iată armele noastre frații mei din Oastea Domnului...”
Acestea sunt primele și ultimele schițări de statute pe care le-a formulat părintele Iosif pentru societatea Oastea Domnului. Sunt într-adevăr niște statute duhovnicești pentru o societate duhovnicească, niște îndrumări evanghelice pentru o frățietate evanghelică în Hristos, pentru o comunitate vie a Bisericii celei vii.
Nici mai târziu în cartea Ce este Oastea Domnului - el n-a mai schimbat nimic din duhul celor scrise în aceste statute. A conturat poate mai puternic unele din părțile acestora, dar n-a anulat nimic din esența lor.
Era deplin încredințat că numai în felul acesta poate să meargă bine Lucrarea Oastei și își va împlini fericit rostul ei de aluat evanghelic în țara noastră și în Biserica noastră.
Începând de prin anii 1929-1930, când oficialitatea sibiană se hotărî definitiv să ia din mâna părintelui Iosif conducerea Oastei și să pună stăpânire pe toată averea sa, - realizarea acestui gând ei îl văzură posibil numai prin ajutorul unor statute oficiale. Prin aceste statute Oastea va trece în proprietatea bisericii ca o mișcare pornită din sânul ei. Devenind „a Bisericii” Lucrarea duhovnicească, vor deveni de la sine „ale Bisericii” și bunurile ei materiale.
Ce ușor și ce legal vor pune mâna atunci pe tot - gândeau cei ce puneau la cale aceste planuri.
Și repetau mereu de fiecare dată nevoia de a se face neapărat statute pentru Oaste. Graba aceasta devenea tot mai presantă și mai supărătoare pentru părintele Iosif.
În preajma împlinirii a 10 ani de Oaste ideea statutelor o îmbrățișaseră și cei de la București. Mitropolia le inspirase și lor marea nevoie a acestora „pentru bunul mers al Oastei”.
Se încercaseră diferite forme, dar de fiecare dată sub cuvintele cele mai frumoase era ascunsă cursa vicleană... Părintele o vedea bine - și lupta ca Lucrarea Domnului să nu cadă în ea, intervenind cu corectări care luptau să înlăture primejdia morții duhului Oastei.
Și astfel proiectele cădeau unul câte unul. Ura împotriva părintelui care nu se lăsa băgat cu nici un chip în sacul acestor planuri - devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce creștea nerăbdarea celor cu planul. Mitropolitul Bălan devenise atât de preocupat de acest lucru și atât de supărat de amânarea lui, încât când zăcea părintele Iosif la Geoagiu s-a dus personal până acolo, spre a aranja pe loc totul.
Dar Domnul zădărnicea de fiecare dată toate aceste proiecte și planuri, care ținteau nimicirea vieții duhovnicești a Lucrării Sale și răpirea camuflată a bunurilor pământești ale acesteia.
Până la urmă în această încleștată luptă, bunurile veșnice au fost salvate, iar cele trecătoare pierdute.
Hristos a biruit în lupta contra literei. Duhul adevărat și viu al Oastei a scăpat pe totdeauna de cursa statutelor; e adevărat cu un preț atât de greu, dar a scăpat. Iar lui Satan i s-a îngăduit să sugrume glasul tipografiei - și să străpungă călcâiul Lucrării Domnului, răpindu-i bunurile ei materiale.
Dar Dumnezeu lucrează în timp. Cauza este încă în Mâna Lui - și nimeni nu poate ști cum va întoarce El lucrurile în viitor.
Deci în 1934 lucrurile se găseau în această puternică înfruntare inegală: De o parte era mitropolia care uza și abuza de dreptul și de poziția ei apărate de canoane și de dogme, folosindu-se de toată lumeasca ei putere uriașă. Iar de cealaltă parte un slăbănog sfânt, un martir al muncii și al suferinței, un nebun al lui Hristos care își aruncase pe altar toată avuția ființei sale dinăuntru și dinafară... Și care acum își apăra solia pe care de la Hristos o primise și în fața Lui avea de răspuns pentru ea.
Lucrarea Oastei este un mesaj Dumnezeiesc. Avuția ei este mijlocul prin care se răspândește acest mesaj către cei la care este trimis. El, - trimesul și însărcinatul lui Hristos - are datoria să le înalțe și să le apere cu orice preț. Fie chiar și cel al vieții. Cât va avea suflare de viață el n-are voie să cedeze. Cât va avea ochi, n-are voie să-i închidă. Cât va avea grai, n-are voie să tacă. El trebuie să vegheze și să se împotrivească oricăror uneltiri. Dacă el cedează, nimeni nu va mai fi în stare să se împotrivească și toată înjghebarea aceasta sfântă - se va prăbuși poate pentru totdeauna...
Nu, nu poate să se învoiască la uciderea unui viitor atât de minunat! Nu poate să se unească la stingerea Duhului Sfânt. Nu se poate face părtaș la nimicirea acestei cerești Lucrări, tocmai el care nu uită clipele zguduitorului început. Lumina și flacăra cerescului vuiet din noaptea neuitatului An Nou, 1923...
Va vorbi smerit, duios, sfâșietor, - dar hotărât! Ca o mamă ce-și vede copilul amenințat de o fiară...
În această „opoziție” a constat toată „răzvrătirea” părintelui Iosif.
În această dureroasă împotrivire contra nimicirii sfintei Lucrări Evanghelice primită de el prin solie cerească de la Dumnezeu și trimisă atât de vădit spre îndreptarea stărilor din biserica și poporul nostru. În asta stătea toată vina lui de moarte.
Dacă s-ar fi supus și ar fi acceptat sacrificarea Duhului, - ce ușor și repede s-ar fi fost schimbat starea sa trupească. Ce slavă și ce înălțare i-ar fi stat la îndemână. Lumea dă totdeauna slava ei, aceluia care i se închină fără nici o împotrivire.
Dar dacă n-a putut vinde Lucrarea Domnului și nu s-a putut învoi la uciderea Duhului ei, - a trebuit să cunoască și el calea calvarului, ocara și jertfa alături de Hristos, Domnul și Mântuitorul său pe care nu-L putea nesocoti și trăda.
Însă mult mai înainte ca planurile să se fi dat pe față în conflictul izbucnit la începutul anului 1935, - prevestirea și pregătirea acestuia se făcea simțită prin cele ce transpirau când dintr-o parte, când dintr-alta.
Satana căuta oficializarea Oastei în toate părțile, ispitind cu statutele când pe unii când pe alții.
La Oradea se și făcuseră niște statute separate, - pentru Oastea din Bihor!
La București ca și în alte părți din țară, încă se vădeau aceste preocupări.
Începuseră cam peste tot să se arate zeloșii, foarte grăbiți în a pune stăpânire asupra Oastei, asupra muncii duhovnicești a omului lui Dumnezeu, și a și-o împărți între ei spre a trage fiecare cât mai multe foloase și laude pentru sine. Fără a-i cere nici măcar de formă o cât de mică părere aceluia care își investise munca și viața lui în această Lucrare.
Sibiul mai gelos ca toți aceștia, din pricina întâietății pe care și-o pretindea la dreptul asupra Oastei și din pricina lăcomiei de a înghiți tot ce se strânsese acolo, - pregătea marea lui lovitură în cea mai mare grabă și taină a statutelor sale prin care se va face singurul stăpân asupra Oastei și asupra întregii sale avuții.
Dar Duhul Domnului veghea și înștiința. Înștiințările Lui începură să apară tot mai limpezi și tot mai hotărâte.
De pe patul de boală de la Davos sau de la Geoagiu, solul Domnului scrie mereu despre primejdiile care vin.
Redăm mai jos deocamdată două dintre cele mai cunoscute din prevestirile sale de atunci cu privire la această primejdie. Le redăm atât pentru marele lor adevăr care se referea la cazul special cu statutele, cât și pentru adevărul și mai larg cu privire la întregul plan al Domnului cu Lucrarea Sa.
Luați bine seama la marea și veșnica lor actualitate:
1 - „Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Isus Cel Răstignit.
Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul Oastei, este Isus Cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până n-am pironit în inima și în viața fiecărui ostaș pe Isus Cel Răstignit. Nu vom avea decât ostași de nume și dezertori până când nu l-am atras pe fiecare ostaș statornic lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit... până ce nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său și cu toate legăturile dragostei cerești.
Oastea este aflarea lui Isus Cel Răstignit, pentru că cine L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit (și s-a născut din nou prin El) are totul în Hristos, are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie, are viață. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic - oricât i s-ar părea lui că are.
...Oastea a ieșit din aflarea lui Isus Cel Răstignit. Când a suflat întâia dată vântul ceresc peste Oaste, Oastea aceasta a fost o ceată de copilași strânsă lângă Crucea lui Isus Cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume și le-a strâns la picioarele Crucii Lui. Oastea cea dintâi a fost dragostea cea dintâi, a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Și aceasta trebuie să rămână până la sfârșit Oastea Domnului.
Mă tot uit mereu duhovnicește peste fronturile Oastei Domnului. Și parcă nu-L văd destul pe Isus Cel Răstignit. Parcă-l văd mereu pe Satan cum pândește și cum își bate mereu capul cum să-L scoată pe Isus Cel Răstignit din Oaste. Căci știe el necuratul că o Oaste fără Isus Cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăția iadului. Diavolul doarme liniștit... lângă o mișcare religioasă din care lipsește Isus Cel Răstignit.
Și ah ce nu face diavolul ca să ne fure pe Isus Cel Răstignit. Sub îndemnul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul lui Isus Cel Răstignit. Eu mă gândesc de multe ori de ce hulele și prigoanele se descarcă numai în capul Oastei. Căci doar mai sunt ele și alte societăți religioase (ca Soc. Sf. Gheorghe, Soc. Femeilor Ortodoxe, etc.). De ce strigă lumea numai după noi? - Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Isus Cel Răstignit.
Lumea s-ar împăca cu Oastea dacă am scoate din ea pe Isus Cel Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice alt fel de Oaste, afară de cea vestitoare a lui Isus Cel Răstignit.
Un frate preot scria anul trecut... că Oastea a fost bună la început până când se ocupa numai cu propaganda contra beției. Dar de când le predică oamenilor neștiutori despre nașterea din nou, a devenit primejdioasă și nu mai trebuie sprijinită.
- Avem lipsă de Oaste - spun alții - numai pentru sectari. Oastea e bună numai acolo unde sunt sectari (spre a lupta cu ea contra lor)...
- Noi am avut lipsă de Oaste acum câțiva ani - spunea un înalt demnitar bisericesc din Bucovina, - pentru că pe atunci bântuia cu furie sectarismul. Dar acum sectarii au slăbit - și nu mai avem lipsă de ea.
- Oastea e bună, spunea un frate preot, numai pentru a face public cu ea. Ce ne-am face noi cu cercurile pastorale dacă n-ar fi ostașii care vin la chemarea noastră grămadă ca oile?
- Și alții iarăși văd în Oaste o bună nădejde de câștig (1 Tim. 6, 5) pentru că ostașii sunt evlavioși și ascultători și cu punga.
Adică vedeți ce se întâmplă și aici: Oastea e bună numai ca o ciorovăială cu sectarii... sau numai pentru a face public cu ea... etc. Dar îndată ce pășești în lume cu o Oaste de renaștere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Isus Cel Răstignit, Oastea asta nu mai e bună, e primejdioasă.
Eu mă gândesc la (Fap. Ap. 4, 18) când apostolilor Petru și Ioan li s-a poruncit să nu mai vorbească și să nu mai învețe în nici un chip pe oameni în Numele lui Isus. Să vorbească despre orice altceva, numai despre Isus nu. Dar apostolii au răspuns că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fap. Ap. 5, 29).
Precum se vede atacul lui Satan era și pe atunci tot la fel cu cel de azi.
Cu Isus Cel Răstignit Oastea a devenit o putere. Și tocmai pentru asta este pândită din multe părți, pentru multe scopuri și interese.
Dar primejdia cea mare de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit încă nu este asta cea care vine dinafară. O mai mare primejdie este cea care vine dinăuntrul Oastei. E primejdia ciocanelor. E ispita de a ne pomeni una două, că ne lipsește Isus Cel Răstignit din adunările noastre.
Se țin adunări mari ale Oastei în care nu se vorbește nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbește ostașilor despre toate - numai despre Isus Cel Răstignit nu. Ostașii așteaptă fulgerări duhovnicești, așteaptă foc ceresc, - și li se dau alte lucruri care nu hrănesc și nu rămân...
...Sunt înăuntrul Oastei unii care își bat capul veșnic după organizare, după șefie, după dorul de a comanda - în loc să-și bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Isus Cel Răstignit.
Este însă o primejdie și mai mare decât aceea de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul Oastei, din adunarea Oastei.
Este primejdia de a-L pierde pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta este primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit din inima noastră, din viața noastră. Până când Îl avem pe Isus Cel Răstignit înăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitor. Toate atacurile se vor zdrobi de Stânca Golgotei.
Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru frații lui: să nu-L piardă frații pe Isus Cel Răstignit. Să nu piardă duhul - și să rămână cu litera. Stăpânit de grija aceasta strig și eu pe frații mei: Frați ostași! Strajă pentru Isus Cel Răstignit! Strajă să nu-L pierdem pe Isus Cel Răstignit dinăuntrul nostru și dinăuntrul Oastei! Strajă să nu ne fure Satan pe Isus Cel Răstignit.
Mulți din copilașii Oastei, - furați de ispita trufiei - s-au ridicat de la picioarele Crucii și caută azi scaune de mărire. Și mulți s-au răcit și au pierdut dragostea dintâi.
Frații mei, înapoi la picioarele Crucii! În genunchi cu toții la picioarele Crucii - aceasta este Oastea Domnului. Plângând la picioarele Crucii - acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este Isus Cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.
Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Isus Cel Răstignit ci este și vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba așa la repezeală ce este Oastea Domnului, eu i-aș răspunde scurt: Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Isus Cel Răstignit. Un ostaș care L-a aflat cu adevărat pe Isus Cel Răstignit, acela se face și un vestitor al Lui...
Fiecare ostaș să fie, să se facă, un vestitor înflăcărat al lui Isus Cel Răstignit...
Rugăciune:
Isuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor, Îți mulțumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume și m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îți mulțumesc că ai făcut din mine un nebun pentru Tine și Evanghelia Ta.
Îți mulțumesc că pe mine, un vas slab și nevrednic m-ai ales să-i chem și pe alții la Tine, la ospățul mântuirii, la Crucea Răstignirii Tale.
Îți mulțumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, pe atâția frați și surori din tot cuprinsul acestei țări și de peste hotarele ei. Eu mă rog pentru mine și mă rog pentru ei să ne ții până la sfârșit lângă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale. Să fim și să ne facem niște nebuni pentru Tine. Numai pentru Tine. Să nu vrem să mai știm despre nimic altceva decât numai despre Tine Doamne și Crucea Răstignirii Tale.
Și ne dă Isuse Doamne dar și putere să Te vestim și altora. Să ducem peste tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toți. Pe orice suflet care zace biruit de păcate să-l chemăm să Te afle pe Tine scăparea și mântuirea noastră a tuturor. Ca pe niște copilași ai Tăi ține-ne Isuse Doamne sub aripile Crucii Tale până în clipa când ne vei chema cu totul în brațele Tale ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin”.
2 - „Moara și piticul”, - cuvinte testamentare pentru viitorul Oastei Domnului.
Oastea Domnului este o inspirație și o creație spirituală care a venit pe de-a-ntregul de la Domnul de Sus. În creația aceasta Domnul a folosit un vas slab: a pus trâmbița în gura unui umil preot care a chemat sub steagul Domnului pe toți cei care de bună voie s-au hotărât să intre într-un război duhovnicesc. Creația Oastei a fost de la început un voluntariat cu luptători voluntari în toate părțile țării.
Și aceasta trebuie să rămână Oastea Domnului; un voluntariat duhovnicesc care lucrează și activează în cadrele învățăturilor din Biblie și biserică.
S-au ivit însă tendințe tot mai deslușite de a i se lua acestei mișcări caracterul de voluntariat pe care i l-a dat Domnul și de a o atrage cu totul în ceea ce se cheamă oficialitate.
Astfel episcopia de la Oradea a făcut un statut „al societății cultural-religioase Oastea Domnului” din eparhia Oradei. Scopul societății, între altele, fiind și combaterea relelor prin armele luminii și ale culturii.
Față de această încercare și față de toate încercările ce se vor mai face în viitor spre a face din Oastea Domnului ceea ce n-a voit Stăpânul și Domnul ei, - am scris la 10 ani de Oaste articolul de mai jos Moara și piticul, ca un fel de testament inspirat de la Domnul de Sus, pentru viitorul Oastei.
...La țară am văzut odată o jucărie de care oamenii râdeau. Lângă roata unei mori de apă, cineva făcuse o păpușă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare și era astfel aranjat încât se părea că el învârtea roata morii. Se opintea piticul ca și când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintelile lui că moara umbla prin revărsarea și puterea apei: prin aceasta lucra și piticul.
Râdeam și eu atunci cu lumea. Dar azi văd un adânc înțeles în ceea ce am văzut atunci. În moara și piticul de la țară eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în mișcarea Oastei Domnului.
În Lucrarea Oastei Domnului eu sunt piticul care în aparență învârt roata morii Oastei Domnului. Dar moara Oastei nu merge prin opintelile mele, ci ea umblă și macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui - și tot atât de ridicol ar fi să creadă și alții acest lucru. În Oastea Domnului, totul este revărsarea Duhului Sfânt.
O, ce minune mare a fost și cu moara aceasta a Oastei. Acum 11 ani, de sus de la munte se cobora spre Sibiu un om mic și nevoiaș. Unul care putea zice cu psalmistul David: - eu sunt vierme nu om, ocara oamenilor (Psalm 22, 6). Și într-o bună zi, piticul acesta se apucă și face o moară. Nu era moară aceasta ci mai mult un fel de morișcă de care fac copiii. Și a stat multă vreme piticul lângă morișca aceasta (mai bine de un an Oastea a avut numai câțiva ostași pe toată țara). Lumea zâmbea de pitic și de morișca lui (în primii ani, Oastea era peste tot un subiect de zeflemea).
Dar într-o bună zi morișca a început a crește. Piticul a rămas pitic dar morișca a crescut. Din morișcă s-a făcut moară, iar din stropii de apă care o purtau, s-a făcut un râu de apă curgătoare. Și a început moara aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce trecea, i-a crescut apa și puterea de a măcina.
Morișca de acum 10 ani, azi este o moară sistematică, ce macină grâu de hrană duhovnicească pentru o țară întreagă.
În decurs de numai câțiva ani Oastea Domnului a tipărit și a răspândit prin țară peste cinci sute de mii de cărți, plus alte zeci de mii de Biblii și vreo șase milioane de foi religioase.
Iată ce a putut măcina moara Oastei, prin darul și revărsarea Duhului Sfânt.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face azi minuni? Oastea Domnului este de la începutul ei, o minune. N-a avut această mișcare nici un om viguros, n-a avut nici fonduri, nici capital de bani, nici subvenții... A avut însă apă pe moară, - a avut revărsarea Duhului Sfânt. N-am avut decât harul lui Dumnezeu, - și destul ne-a fost nouă acest har (2 Cor. 12, 9). Oastea este o mărturie despre cum lucrează și azi în lume harul lui Dumnezeu folosind vase umile și slabe.
10 ani de Oaste! Mă uit înapoi și văd harul lui Dumnezeu care ne-a însoțit pas de pas. Văd grăuntele de muștar care a crescut - nu prin cel care l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat - ci prin harul lui Dumnezeu care l-a făcut să crească (1 Cor. 3, 6-7).
Ce va fi în viitor, nu este de competența noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului și El va avea grijă de ea. Totuși, în nopțile mele de veghe, adeseori tremur gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o mișcare pronunțat duhovnicească. Moara ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când moara aceasta vă încăpea pe mâna unei mai scăzute înțelegeri duhovnicești. Mă tem că vor veni îndreptări, adaptări, organizări, - care vor lua apa de la moară. Mă tem de îndreptări care vor îndepărta duhul și va rămânea litera.
Eu mă tem de ziua când se va retrage apa de pe moară și moara Oastei va fi pusă la încercare să umble cu fonduri, cu comisii, cu comitete, cu conferințe, etc.
Noi n-am avut nimic decât apă pe moară. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai fi apă pe moara ei.
Atunci Oastea și-a sfârșit viața. Când se va retrage apa de pe moară... când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt, - Oastea își va fi pierdut viața. Atunci va rămânea și ea numai cu numele așa cum creștinii de azi poartă nume frumoase de sfinți, dar faptele lor sunt de păgâni.
10 ani de Oaste! De ce aș tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei mișcări? La 10 ani de Oaste citesc următorul apel:
Comitetul de direcție al societății culturale religioase Oastea Domnului din eparhia ortodoxă a Oradei, roagă pe calea aceasta pe toți intelectualii români ortodocși, clerici și mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferință în stil popular, la șezătorile culturale pe care le organizează asociația, duminica după amiază în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din Oradea... în conformitate cu statutele Oastei.
Subiectele conferințelor vor fi luate din Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria Literaturii Române, Istoria Națională, Geografie, Economie, Morală și Igienă...
Oradea, la 7 octombrie 1932,
Președintele Oastei, Pompiliu Dan
(„Legea Rom.“ nr. 21 - 1932)
Oaste cu conferințe de geografie!... Oaste cu conferințe de Igienă! Oaste cu conferențiari care n-au nimic cu fronturile Oastei... și toate acestea în conformitate cu statutele Oastei - iată sfârșitul Oastei! Iată o Oaste ce nu mai e Oaste!
Noi nu zicem că aceste conferințe n-ar fi bune. Departe de noi gândul acesta. Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în alt spirit. Ea își are rosturile ei pronunțat duhovnicești. Înhămată la alte treburi Oastea nu mai e Oaste.
10 ani de Oaste! De ce aș tăgădui că mă dor aceste semne și presemne rele? Ele vestesc că primejdia pentru viitorul Oastei nu vine din afară ci dinăuntru. Și cum să tac când marea răspundere pe care o am față de această Lucrare îmi poruncește să strig de pe acoperișul caselor?
Doamne Isuse, trimite Oastei Tale oameni plini de Duhul Sfânt. De 10 ani de Oaste aceasta este rugăciunea noastră cea mai fierbinte. Doamne Isuse, trimite oștirii Tale oameni plini de Duhul Sfânt...”
(O. D. nr. 1 din 1 Ianuarie 1933 - la 10 ani de Oaste și Ce este O. D. pag. 206-218)
Așa se apropiau lucrurile atât dintr-o parte cât și din alta de marea ciocnire care avea să vină curând - și pe care cei ce împingeau lucrurile spre rău nu numai că n-au dorit s-o ocolească ci chiar au căutat-o.
Încă odată: nu că poporul nostru sau realitățile noastre n-au fost gata pentru saltul fericit pe care îl aducea Oastea Domnului, - ci îndrumătorii acestui popor au fost potrivnici voii înnoitoare a lui Dumnezeu. Ei au uneltit, respingând cu știința darul lui Dumnezeu.
Ei au chinuit și s-ar putea spune au ucis cu mâinile lor, pe trimesul ceresc care ne aducea solia aceasta atât de vădit cerească. Și care avea toate semnele unui trimes atât de vădit ceresc. - Ei s-au făcut pe veci vinovați de două crime în fața lui Dumnezeu. A trimesului Său și a Lucrării Sale.
Dar despre desfășurarea mai departe a acestor lucruri, ca și despre a tuturor celorlalte, vom mai vorbi în cartea a doua a acestei lucrări.
Slăvit să fie Domnul.
+
Cei născuți din Duhul se cunosc după roadele Duhului. Căci cel născut din cineva seamănă cu cel care l-a născut.
Sf. Maxim Mărturisitorul
+
Noi trebuie să fim pururea înarmați căci mare este contra noastră spre pildă războiul cel purtat de ochi, cel purtat de felurite pofte. Acest război trebuie să-l cucerim.
Sf. Ioan Gură de Aur.- Omilia Evrei