Credința și statornicia
Traian Dorz - Poruncile Iubirii
1 - Numai credința poate fi o temelie statornică, pentru toate celelalte virtuți, care dau frumusețe și valoare cuiva,
și numai cu credința pot fi unite fapta vrednică,
cunoștința sănătoasă,
înfrânarea curată,
răbdarea liniștită,
evlavia sinceră,
dragostea de frați neprefăcută,
2 - Nici una din minunatele virtuți cerești n-ar fi cu putință fără temelia credinței. Și fără puterea ei, care le ține pe toate și prin care toate își capătă viață și rod. Cum ține butucul unei roți spițele sale. Sau butucul unei vițe, mlădițele lui.
3 - Credința este altoirea noastră în Hristos, pentru ca mai departe să circule în noi viața și puterea Lui (Efes. 2, 10; 5, 27; 1 Tim. 1, 16; Tit 2, 14).
Fără altoirea nașterii din nou prin credință, noi am fi pierit în firea noastră cea veche și sălbatică pe totdeauna!
4 - Numai puterea și viața din Hristos, este în măsură să facă în stare mintea noastră, de gânduri sau inima noastră de fapte statornice și vrednice.
Nimic din tot ce a făcut, și vor mai face oamenii, fără credință n-a avut nici o valoare și nici o durată.
Nici nu le va avea, fără credință pe acestea niciodată.
5 - Dar tot ce a izvorât din credința și dragostea lui Dumnezeu, din mintea și din inima omenească, va avea și frumusețe și statornicie, până în vecii vecilor!
Ce mare lucru este credința! Nu numai pentru omul acela care o are ci și pentru cei care au de a face cu el.
6 - Pe vorba unui om fără credință, pe statornicia lui, pe cinstea sau pe onoarea lui - nimeni nu poate pune nici un preț.
Un astfel de om fără credință n-are călăuză decât pe propriul său interes. Și deci nu poate avea nici milă, nici bunătate, nici iubire dezinteresată față de aproapele său!
Acestea numai Hristos îl poate face pe om să le aibă. Nimeni altcineva.
7 - Omul lumesc va iubi numai pentru sine,
va avea milă numai de sine
și va fi bun numai în măsura în care are el un folos personal din aceasta.
Necrezând nici în Judecata Veșnică și în Răsplata Viitoare, - el prețuiește numai ce se vede și ce se pipăie.
Un astfel de om este, sau devine un monstru pentru semenii săi.
8 - Ce salt uriaș face de la starea egoistă și rea, omul care capătă credința și o trăiește prin Hristos.
Cât de departe sunt gândurile și faptele unui om credincios, cu adevărat, - de ale celui care n-are credință!
Cât cerul de pământ, - și binele de rău.
9 - Cea dintâi grijă a noastră trebuie să fie ca noi înșine să ajungem să avem credință vie și puternică în Hristos,
apoi să facem totul, ca și semenii noștri să o aibă. Așa cum a făcut și face Dumnezeu pentru noi toți ziua și primăvara.
Credința este ziua și primăvara vieții adevărate.
10 - Sfinții ucenici ai Domnului erau convinși cu toții că Hristos trebuie să moară acolo în Ierusalim,
erau convinși nu numai din cuvintele profețite de Domnul, dar și din ura pe care o vedeau în iudeii care pregăteau aceasta.
Când vine vremea unui lucru, atunci și întâmplările profețite și oamenii care trebuiesc să facă acestea vin unii în întâmpinarea altora, se întâlnesc și lucrează împreună.
Spre a împlini Cuvântul lui Dumnezeu!
11 - Alegând calea lui Hristos, ucenicii Domnului și-au ales aceeași soartă ca și El.
Oriunde Hristos este primit și iubit, se bucurau și ei de aceeași primire și iubire.
Oriunde era El alungat și disprețuit, ei și erau gata să-I împărtășească ocara și suferința Lui. Cu o inimă hotărâtă alipită de Domnul lor.
Ce minunată dovadă a adevăraților ucenici ai lui Isus.
12 - Fiind părtași la viața Lui, la bucuria și slava Sa, ei erau gata și la moartea pentru El. Fără părere de rău, fără frică și fără îndoială.
Așa cum s-au și dovedit mai târziu, după ce umbrele trecătoare ale unor porniri firești, au trecut pe totdeauna de peste ei.
13 - Întoarcerea noastră la Dumnezeu,
ascultarea și predarea sufletului nostru în slujba lui Hristos pentru totdeauna,
adică nașterea noastră din nou, este de fapt o moarte...
În clipa aceea noi murim, cum spune sf. Pavel, față de lume - și lumea moare față de noi. Murim ca om firesc, și înviem ca om duhovnicesc.
14 - Întoarcerea noastră la Dumnezeu și nașterea din nou, este moartea dintâi adică moartea față de lume, -
care va fi aruncarea în iazul de foc veșnic, moartea de care vor avea parte acei care n-au trecut prin prima moarte, ca să se nască din Dumnezeu (Ioan 1, 13),
Moartea aceasta este viață, iar învierea aceea slavă.
Am murit împreună cu El, prin pocăință, prin lepădarea de păcatul nostru, de firea noastră, de trecutul nostru...
Și am înviat în El și împreună cu El, la viața nouă, prin hotărârea, prin legământul și prin voința puternică de a-L urma pe Hristos în totul și pe totdeauna! ...
16 - Astfel vom trăi cu El și vom lucra cu El,
vom face binele cu El și vom mărturisi cu El,
vom pătimi și ne vom ruga, împreună cu Isus,
vom ierta și vom mângâia,
vom ajuta și vom răbda,
vom face totul cu El, prin El și pentru El, iar la sfârșit vom muri cu El, în încetarea vieții trupești, dar
apoi vom birui cu El,
iar în Ziua cea Veșnică a Învierii, vom învia cu El,
ne vom înălța cu El
17 - O, ce slavă veșnică așteaptă pe toți acei care într-o clipă de mare însemnătate, au luat hotărârea să moară cu Hristos, ca apoi să trăiască mereu cu El.
18 - Ce lucrare grea și dureroasă, face mormântul asupra oricui ajunge în vreuna din stările lui,
mormântul este despărțirea totală, sfâșiere și deznădejde, întuneric și singurătate, apăsare, gheață și nimicire
- aceasta atât trupește cât mai ales sufletește.
19 - Există morminte trupești, care totdeauna ne înfioară când le privim, fiindcă acolo se nimicește o viață care a fost cândva asemenea cu a noastră.
Dar există morminte mai triste, mormintele sufletești, care ar trebui să ne înfioare de mii de ori mai mult, căci acolo se nimicește un suflet cu o valoare veșnică.
20 - Păcatul și starea în el, este un mormânt care mai întâi desparte sufletul de Dumnezeu,
apoi sfâșie inima tuturor celor ce privesc la starea sufletului căzut și îngropat în rele,
apoi aruncă în deznădejde
și ține în întuneric
și duce în singurătate veșnică
și împovărează și îngheață și nimicește, încetul cu încetul și pe totdeauna,
toată lumina și toată viața și toată ființa aceluia, care se înmormântează,
el singur și nepăsător de sufletul și de veșnicia lui, iar apoi este uitat îngropat acolo în păcatele și în fărădelegile sale pe vecii vecilor.
Dumnezeule Îndurător, ai milă de oricine mai poate fi salvat.
Amin.