Credinţa şi statornicia
Traian Dorz - Poruncile Iubirii
1 - Numai credinţa poate fi o temelie statornică, pentru toate celelalte virtuţi, care dau frumuseţe şi valoare cuiva,
şi numai cu credinţa pot fi unite fapta vrednică,
cunoştinţa sănătoasă,
înfrânarea curată,
răbdarea liniştită,
evlavia sinceră,
dragostea de fraţi neprefăcută,
2 - Nici una din minunatele virtuţi cereşti n-ar fi cu putinţă fără temelia credinţei. Şi fără puterea ei, care le ţine pe toate şi prin care toate îşi capătă viaţă şi rod. Cum ţine butucul unei roţi spiţele sale. Sau butucul unei viţe, mlădiţele lui.
3 - Credinţa este altoirea noastră în Hristos, pentru ca mai departe să circule în noi viaţa şi puterea Lui (Efes. 2, 10; 5, 27; 1 Tim. 1, 16; Tit 2, 14).
Fără altoirea naşterii din nou prin credinţă, noi am fi pierit în firea noastră cea veche şi sălbatică pe totdeauna!
4 - Numai puterea şi viaţa din Hristos, este în măsură să facă în stare mintea noastră, de gânduri sau inima noastră de fapte statornice şi vrednice.
Nimic din tot ce a făcut, şi vor mai face oamenii, fără credinţă n-a avut nici o valoare şi nici o durată.
Nici nu le va avea, fără credinţă pe acestea niciodată.
5 - Dar tot ce a izvorât din credinţa şi dragostea lui Dumnezeu, din mintea şi din inima omenească, va avea şi frumuseţe şi statornicie, până în vecii vecilor!
Ce mare lucru este credinţa! Nu numai pentru omul acela care o are ci şi pentru cei care au de a face cu el.
6 - Pe vorba unui om fără credinţă, pe statornicia lui, pe cinstea sau pe onoarea lui - nimeni nu poate pune nici un preţ.
Un astfel de om fără credinţă n-are călăuză decât pe propriul său interes. Şi deci nu poate avea nici milă, nici bunătate, nici iubire dezinteresată faţă de aproapele său!
Acestea numai Hristos îl poate face pe om să le aibă. Nimeni altcineva.
7 - Omul lumesc va iubi numai pentru sine,
va avea milă numai de sine
şi va fi bun numai în măsura în care are el un folos personal din aceasta.
Necrezând nici în Judecata Veşnică şi în Răsplata Viitoare, - el preţuieşte numai ce se vede şi ce se pipăie.
Un astfel de om este, sau devine un monstru pentru semenii săi.
8 - Ce salt uriaş face de la starea egoistă şi rea, omul care capătă credinţa şi o trăieşte prin Hristos.
Cât de departe sunt gândurile şi faptele unui om credincios, cu adevărat, - de ale celui care n-are credinţă!
Cât cerul de pământ, - şi binele de rău.
9 - Cea dintâi grijă a noastră trebuie să fie ca noi înşine să ajungem să avem credinţă vie şi puternică în Hristos,
apoi să facem totul, ca şi semenii noştri să o aibă. Aşa cum a făcut şi face Dumnezeu pentru noi toţi ziua şi primăvara.
Credinţa este ziua şi primăvara vieţii adevărate.
10 - Sfinţii ucenici ai Domnului erau convinşi cu toţii că Hristos trebuie să moară acolo în Ierusalim,
erau convinşi nu numai din cuvintele profeţite de Domnul, dar şi din ura pe care o vedeau în iudeii care pregăteau aceasta.
Când vine vremea unui lucru, atunci şi întâmplările profeţite şi oamenii care trebuiesc să facă acestea vin unii în întâmpinarea altora, se întâlnesc şi lucrează împreună.
Spre a împlini Cuvântul lui Dumnezeu!
11 - Alegând calea lui Hristos, ucenicii Domnului şi-au ales aceeaşi soartă ca şi El.
Oriunde Hristos este primit şi iubit, se bucurau şi ei de aceeaşi primire şi iubire.
Oriunde era El alungat şi dispreţuit, ei şi erau gata să-I împărtăşească ocara şi suferinţa Lui. Cu o inimă hotărâtă alipită de Domnul lor.
Ce minunată dovadă a adevăraţilor ucenici ai lui Isus.
12 - Fiind părtaşi la viaţa Lui, la bucuria şi slava Sa, ei erau gata şi la moartea pentru El. Fără părere de rău, fără frică şi fără îndoială.
Aşa cum s-au şi dovedit mai târziu, după ce umbrele trecătoare ale unor porniri fireşti, au trecut pe totdeauna de peste ei.
13 - Întoarcerea noastră la Dumnezeu,
ascultarea şi predarea sufletului nostru în slujba lui Hristos pentru totdeauna,
adică naşterea noastră din nou, este de fapt o moarte...
În clipa aceea noi murim, cum spune sf. Pavel, faţă de lume - şi lumea moare faţă de noi. Murim ca om firesc, şi înviem ca om duhovnicesc.
14 - Întoarcerea noastră la Dumnezeu şi naşterea din nou, este moartea dintâi adică moartea faţă de lume, -
care va fi aruncarea în iazul de foc veşnic, moartea de care vor avea parte acei care n-au trecut prin prima moarte, ca să se nască din Dumnezeu (Ioan 1, 13),
Moartea aceasta este viaţă, iar învierea aceea slavă.
Am murit împreună cu El, prin pocăinţă, prin lepădarea de păcatul nostru, de firea noastră, de trecutul nostru...
Şi am înviat în El şi împreună cu El, la viaţa nouă, prin hotărârea, prin legământul şi prin voinţa puternică de a-L urma pe Hristos în totul şi pe totdeauna! ...
16 - Astfel vom trăi cu El şi vom lucra cu El,
vom face binele cu El şi vom mărturisi cu El,
vom pătimi şi ne vom ruga, împreună cu Isus,
vom ierta şi vom mângâia,
vom ajuta şi vom răbda,
vom face totul cu El, prin El şi pentru El, iar la sfârşit vom muri cu El, în încetarea vieţii trupeşti, dar
apoi vom birui cu El,
iar în Ziua cea Veşnică a Învierii, vom învia cu El,
ne vom înălţa cu El
17 - O, ce slavă veşnică aşteaptă pe toţi acei care într-o clipă de mare însemnătate, au luat hotărârea să moară cu Hristos, ca apoi să trăiască mereu cu El.
18 - Ce lucrare grea şi dureroasă, face mormântul asupra oricui ajunge în vreuna din stările lui,
mormântul este despărţirea totală, sfâşiere şi deznădejde, întuneric şi singurătate, apăsare, gheaţă şi nimicire
- aceasta atât trupeşte cât mai ales sufleteşte.
19 - Există morminte trupeşti, care totdeauna ne înfioară când le privim, fiindcă acolo se nimiceşte o viaţă care a fost cândva asemenea cu a noastră.
Dar există morminte mai triste, mormintele sufleteşti, care ar trebui să ne înfioare de mii de ori mai mult, căci acolo se nimiceşte un suflet cu o valoare veşnică.
20 - Păcatul şi starea în el, este un mormânt care mai întâi desparte sufletul de Dumnezeu,
apoi sfâşie inima tuturor celor ce privesc la starea sufletului căzut şi îngropat în rele,
apoi aruncă în deznădejde
şi ţine în întuneric
şi duce în singurătate veşnică
şi împovărează şi îngheaţă şi nimiceşte, încetul cu încetul şi pe totdeauna,
toată lumina şi toată viaţa şi toată fiinţa aceluia, care se înmormântează,
el singur şi nepăsător de sufletul şi de veşnicia lui, iar apoi este uitat îngropat acolo în păcatele şi în fărădelegile sale pe vecii vecilor.
Dumnezeule Îndurător, ai milă de oricine mai poate fi salvat.
Amin.