Evanghelia din duminica samaritencei: despre apa cea vie

Acum duminică avem la rând cunoscuta Evanghelie cu femeia samariteancă. Mântuitorul a cerut de la ea apă și pe urmă a îmbiat-o cu apa cea vie. Samariteanca la început nu L-a înțeles pe Domnul. Dar, după ce Mântuitorul I s-a descoperit spunându-i trecutul vieții - s-a făcut o vestitoare a Domnului alergând în cetate și strigând pe oameni să vină la El (citiți pe larg această Evanghelie la Ioan cap. 4).

Ce minunată și plină de învățături este această Evanghelie! Samariteanca se mira de apa cea vie; nu-și putea da seama ce ar fi ea, cum ar fi o astfel de apă. Dar eu întreb, oare mai altcum e azi? Oare câți dintre creștinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: ce-i apa cea vie?

Vom începe deci prin întrebarea: ce este apa cea vie? Și vom răspunde îndată pe scurt și precis: este izvorul ce curge din stânca Golgotei; este Jertfa cea mare și sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor și dragostei Tatălui ceresc, noi o avem din veșnicie. În Grădina Edenului, ea curgea din plin și din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit un pământ pustiu, neumblat și fără de apă (Psalm 62, 3). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăși fântâna. Și a trebuit să sape adânc și din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca cu Crucea Sa și cu suferințele Sale.

Sulițele soldaților, cuiele și ciocanele răstignitorilor au trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: s-a sfârșit, - a țâșnit izvorul apelor vii. Într-o lume pustie și fără de apă, s-au revărsat apele vieții și s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, și să bea (Ioan 7, 37)... Voi toți cei însetați, veniți la ape (Isaia 55, 1). Și de atunci apele vieții curg mereu prin lume. Ele curg și vor curge mereu până la sfârșitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viață, fericire, mântuire.

Izvorul apelor vii a țâșnit din stânca Golgotei. Strămoșii noștri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeții cei însetați. Ce înțeles adânc a pus credința strămoșilor noștri în aceste cruci-fântâni (pe care necredința noastră le lasă să se răstoarne). Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei. Un creștin viu are lipsă neîncetat de această apă vie, de această apă a vieții, a sufletului. Întrebați pe un medic ce rost are apa în viața noastră cea trupească - și veți afla că ea face slujba cea mare de a preface sânge. Fără apă n-am avea sânge. Fără apa cea vie, n-am avea viață sufletească. Apa cea vie este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru.

Aceasta este apa cea vie despre care vorbește Domnul. Aceasta este apa după care însetoșează sufletul nostru (Psalm 41, 2). Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru își are și el o sete a lui.

Lumea nu poate stâmpăra și sătura această sete. Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pământ pustiu și fără de apă sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă (Psalm 62, 3).

Nici bogăția, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici știința, nici filozofia nu pot stâmpăra setea sufletului. Ca norii și vântul fără ploaie, așa este un om care se laudă pe nedrept cu dărniciile lui (Prov. 25, 14), așa este și lumea cu lucrurile ei față de setea sufletului. Toate bogățiile, toate desfătările și bucuriile lumii sunt niște nori fără apă (Iuda 1, 12). Din norii aceștia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub acești nori fără de apă. 100 de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cât face un psalm, o rugăciune.

Toate avuțiile și desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria și liniștea sufletească ce o are cel credincios.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus Mântuitorul.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce țâșnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

O, ce dar mare este aceasta, însă vai, ce puțini sunt acei care îl folosesc! Cât de puțini sunt acei care se adapă din izvorul apelor vii. De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie și n-au nici sete sufletească. Iar pricina acestor două lucruri, este una singură: nu-L cunosc oamenii cu adevărat pe Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos și Jertfa Lui cea sfântă. N-au gustat cu adevărat din apa cea vie ce țâșnește din stânca Golgotei, pentru că cel ce a gustat din apa aceasta, află dintr-odată că toate dulcețile acestei lumi sunt gunoaie și amărăciuni.

E plină lumea de oameni care și-au pierdut setea cea sufletească. Le-a furat-o diavolul și nepăsarea de cele sufletești.

Femeia samariteancă ne arată și calea cum să aflăm apa cea vie și să ne câștigăm setea cea sufletească. Domnul îi zice: de ai fi știut tu cine este Cel ce vorbește cu tine, apoi n-ai grăi așa... nu te-ai mira de apa cea vie de care vorbesc Eu...

Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea și cunoașterea Mântuitorului. Samariteanca a aflat apa cea vie vorbind cu Domnul și aflând că Cel ce vorbește cu ea cunoaște viața sa și trecutul său cel păcătos. Apa vieții se află și azi tot așa: punându-ți viața și păcatele în fața Mântuitorului și vorbind cu El prin rugăciune.

După ce L-a aflat pe Domnul, samariteanca s-a făcut și ea o vestitoare: a alergat în cetate strigând pe oameni: veniți la Domnul! Dintr-o femeie păcătoasă ce avusese 6 bărbați, se face o vestitoare a Domnului. Minunea aceasta se petrece și azi. Toți cei ce Îl află cu adevărat pe Domnul și gustă din izvoarele apelor vii, devin și ei niște vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui că o astfel de apă se preface în ei un izvor de apă vie.

Însă vai, ce puțini sunt aceștia! Cei mai mulți se adapă cu apele lumii și păcatelor (alcool, patimi și desfătări lumești). Poporul Meu - zice Domnul - a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apa (Ier. 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt: plăcerile, poftele, lăcomia de bani, averi și alți idoli).

Iubiților ostași din Oastea Domnului! Eu mă gândesc cu lacrimi în ochi la cei mulți, mulți, care au pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei ce însetoșează după otravă și se adapă cu otravă. Ah, nenorociții de ei! Să-i ajutăm iubiții mei, să-i ajutăm pe acești nenorociți să-și recapete setea cea sufletească!

Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu față de apa cea vie, față de apa vieții? Eu îți zic cu cuvintele Domnului: o de ai cunoaște tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu și puterea și binecuvântarea ce se revarsă în viața ta, după ce ți-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!

Gustă dragă suflete, gustă din această apă și atunci Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, și va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă (Isaia 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulți vor fi aduși la Izvorul cel mare al apelor vii.

Iosif Trifa.