Evanghelia din duminica samaritencei: despre apa cea vie

Acum duminică avem la rând cunoscuta Evanghelie cu femeia samariteancă. Mântuitorul a cerut de la ea apă şi pe urmă a îmbiat-o cu apa cea vie. Samariteanca la început nu L-a înţeles pe Domnul. Dar, după ce Mântuitorul I s-a descoperit spunându-i trecutul vieţii - s-a făcut o vestitoare a Domnului alergând în cetate şi strigând pe oameni să vină la El (citiţi pe larg această Evanghelie la Ioan cap. 4).

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samariteanca se mira de apa cea vie; nu-şi putea da seama ce ar fi ea, cum ar fi o astfel de apă. Dar eu întreb, oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: ce-i apa cea vie?

Vom începe deci prin întrebarea: ce este apa cea vie? Şi vom răspunde îndată pe scurt şi precis: este izvorul ce curge din stânca Golgotei; este Jertfa cea mare şi sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor şi dragostei Tatălui ceresc, noi o avem din veşnicie. În Grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă (Psalm 62, 3). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale.

Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor au trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: s-a sfârşit, - a ţâşnit izvorul apelor vii. Într-o lume pustie şi fără de apă, s-au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea (Ioan 7, 37)... Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor ce se adapă cu ele: iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire, mântuire.

Izvorul apelor vii a ţâşnit din stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi. Ce înţeles adânc a pus credinţa strămoşilor noştri în aceste cruci-fântâni (pe care necredinţa noastră le lasă să se răstoarne). Ele sunt icoana apelor vii ce izvorăsc din Crucea Golgotei. Un creştin viu are lipsă neîncetat de această apă vie, de această apă a vieţii, a sufletului. Întrebaţi pe un medic ce rost are apa în viaţa noastră cea trupească - şi veţi afla că ea face slujba cea mare de a preface sânge. Fără apă n-am avea sânge. Fără apa cea vie, n-am avea viaţă sufletească. Apa cea vie este apa ce trebuie sufletului nostru, este apa cu care se adapă sufletul nostru.

Aceasta este apa cea vie despre care vorbeşte Domnul. Aceasta este apa după care însetoşează sufletul nostru (Psalm 41, 2). Aceasta este apa de care are lipsă sufletul nostru. Sufletul nostru îşi are şi el o sete a lui.

Lumea nu poate stâmpăra şi sătura această sete. Lumea n-are nici un picur de apă pentru această sete. Foarte potrivit e pus acest adevăr în chipul de alături. Lumea aceasta este un pustiu al păcatului. Este un pământ pustiu şi fără de apă sufletească. Sufletul piere de sete în această pustietate. Nici un izvor, nici un picur de apă n-are lumea aceasta pentru setea sufletului. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă (Psalm 62, 3).

Nici bogăţia, nici averile, nici banii, nici desfătările, nici ştiinţa, nici filozofia nu pot stâmpăra setea sufletului. Ca norii şi vântul fără ploaie, aşa este un om care se laudă pe nedrept cu dărniciile lui (Prov. 25, 14), aşa este şi lumea cu lucrurile ei faţă de setea sufletului. Toate bogăţiile, toate desfătările şi bucuriile lumii sunt nişte nori fără apă (Iuda 1, 12). Din norii aceştia nu picură nimic pentru suflet. Sufletul moare de sete sub aceşti nori fără de apă. 100 de filozofi nu pot face la patul unui bolnav cât face un psalm, o rugăciune.

Toate avuţiile şi desfătările lumii nu pot da pacea, bucuria şi liniştea sufletească ce o are cel credincios.

Setea sufletului se poate adăpa numai cu apa cea vie pe care a revărsat-o în lume Isus Mântuitorul.

Setea cea sufletească poate fi adăpată numai cu izvorul apelor vii ce ţâşnesc din stânca Golgotei, cu darurile pe care ni le dă Jertfa Crucii.

O, ce dar mare este aceasta, însă vai, ce puţini sunt acei care îl folosesc! Cât de puţini sunt acei care se adapă din izvorul apelor vii. De ce? Pentru că nu cunosc oamenii nici apa cea vie şi n-au nici sete sufletească. Iar pricina acestor două lucruri, este una singură: nu-L cunosc oamenii cu adevărat pe Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. N-au gustat cu adevărat din apa cea vie ce ţâşneşte din stânca Golgotei, pentru că cel ce a gustat din apa aceasta, află dintr-odată că toate dulceţile acestei lumi sunt gunoaie şi amărăciuni.

E plină lumea de oameni care şi-au pierdut setea cea sufletească. Le-a furat-o diavolul şi nepăsarea de cele sufleteşti.

Femeia samariteancă ne arată şi calea cum să aflăm apa cea vie şi să ne câştigăm setea cea sufletească. Domnul îi zice: de ai fi ştiut tu cine este Cel ce vorbeşte cu tine, apoi n-ai grăi aşa... nu te-ai mira de apa cea vie de care vorbesc Eu...

Aici este cheia aflării apelor vii: aflarea şi cunoaşterea Mântuitorului. Samariteanca a aflat apa cea vie vorbind cu Domnul şi aflând că Cel ce vorbeşte cu ea cunoaşte viaţa sa şi trecutul său cel păcătos. Apa vieţii se află şi azi tot aşa: punându-ţi viaţa şi păcatele în faţa Mântuitorului şi vorbind cu El prin rugăciune.

După ce L-a aflat pe Domnul, samariteanca s-a făcut şi ea o vestitoare: a alergat în cetate strigând pe oameni: veniţi la Domnul! Dintr-o femeie păcătoasă ce avusese 6 bărbaţi, se face o vestitoare a Domnului. Minunea aceasta se petrece şi azi. Toţi cei ce Îl află cu adevărat pe Domnul şi gustă din izvoarele apelor vii, devin şi ei nişte vestitori ai Domnului, ca să se împlinească cuvintele Lui că o astfel de apă se preface în ei un izvor de apă vie.

Însă vai, ce puţini sunt aceştia! Cei mai mulţi se adapă cu apele lumii şi păcatelor (alcool, patimi şi desfătări lumeşti). Poporul Meu - zice Domnul - a săvârşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apa (Ier. 2, 13). Aceste fântâni cu apă moartă sunt: plăcerile, poftele, lăcomia de bani, averi şi alţi idoli).

Iubiţilor ostaşi din Oastea Domnului! Eu mă gândesc cu lacrimi în ochi la cei mulţi, mulţi, care au pierdut setea cea sufletească. Lumea de azi e plină de cei ce însetoşează după otravă şi se adapă cu otravă. Ah, nenorociţii de ei! Să-i ajutăm iubiţii mei, să-i ajutăm pe aceşti nenorociţi să-şi recapete setea cea sufletească!

Dragă cititorule! Eu te întreb, cum stai tu faţă de apa cea vie, faţă de apa vieţii? Eu îţi zic cu cuvintele Domnului: o de ai cunoaşte tu, dragă suflete, darul lui Dumnezeu şi puterea şi binecuvântarea ce se revarsă în viaţa ta, după ce ţi-ai adăpat sufletul cu izvorul apelor vii!

Gustă dragă suflete, gustă din această apă şi atunci Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, şi va da din nou putere mădularelor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă (Isaia 58, 11). Vei fi atunci un izvor prin care mulţi vor fi aduşi la Izvorul cel mare al apelor vii.

Iosif Trifa.